• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul I - Partea 07

Dar vedenia subita a chipului eminescian si fericit al vecinului meu de mansarda ma facu sa ma scutur, pe largul divan, unde am ramas pana-n tarziu, ca de un puternic fior. Sfantul meu miraj era profanat cu consimtamant de aceasta soioasa aparitie, si pentru asta n-ar fi meritat desigur un omagiu atat de greu ca ofensa pe care i-o facusem cu atata cruzime si imbecilitate Voicutei. Sfanta asta, asa de candida in visurile mele - Voicuta, daca n-are dreptate, cel putin ar putea sa aiba -, in realitate nu va fi fiind un pisc atat de imaculat si de inaccesibil, cum ma tot amagesc pe mine insumi ca ar putea fi. Sunt un netot, asta sunt, asta e singura realitate, cu atatea ocoluri, atat de pe departe, ce le fac in jurul ei... Sunt un las si-un neputincios, asta e totul. si iata inca o ironie a intamplarii, cea mai teribila din toate, cea mai neasteptata, care ma asigura ca lucrul e in orice caz posibil si care ma chinuieste cu atat mai cumplit cu cat eu inca ma gasesc la o distanta asa de considerabila de ceea ce mi se atribuie...

Aproape o luna am tratat, de asta data, impacarea cu Voicuta la telefon. Toate fazele acestei grele intreprinderi au fost intampinate de ea, rand pe rand, cu mare scrupulozitate: glasul Voicutei, care ma asigura ca domnisoara nu e acasa, apoi acelasi glas, care-si declina identitatea, dar, la identificarea (superflua) alui meu, imi trantea receptorul, fara raspuns, in furca; in sfarsit acceptarea conversatiei, dar refuzul oricarei intalniri si asa mai departe.

Cand, in cele din urma, intalnirea a fost convenita si stabilita la zi si ora riguros fixate, fatalitatea a trebuit sa intervina iarasi. in ajun tocmai repurtasem una din victoriile mele de seama; si la ridicarea sedintei, cine credeti ca mi s-a interpus in cale sa ma felicite de succes? Lilica Mavrogheni, Doamne, cu niste ochi atat de luminosi si atat de incantati de mine, de parca procesul ar fi fost al ei, ori mi-ar fi fost sotie sau amanta en titre. Venise la Palat sa asiste la un proces de scandal, care tocmai facea senzatie, dar m-a vazut pe sala pasilor pierduti si s-a luat dupa mine fara sa ma strige, curioasa sa ma vada si sa ma auda in exercitiul profesiunii. isi alesese un loc mai retras pe bancile publicului, astfel ca sa n-o pot vedea si sa ma... intimidez cumva. si cand colo... la asa ceva nici nu se astepta. Iar sunt un maestru, o somitate, si se mira ce mai fac pe secretarul, doar Georges Radu serban n-a vorbit nimic!... si asa mai departe. Pe urma m-a intrebat cum o mai duc, cum imi mai impart viata, la ce ore ma gasesc acasa de obicei. si a plecat fara sa-mi acorde, ca la succesele mele dinainte, nici un rendez-vous. Nu stiu daca se astepta sa i-l propun eu, totul e ca m-am pomenit cu dansa chiar a doua zi, cu o ora inainte de a sosi Voicuta. A privit satisfacuta aranjamentul de prin odaie si-apoi mi-a sarit deodata de gat, tocmai cand vream sa-i comunic ca sunt asteptat urgent la domnul Georges Radu serban.

- siretule, vasazica ma si asteptai... desi n-am vrut sa-ti impartasesc de ieri intentia mea! Ai darul devinatiunii, scumpul meu dulce... Ah, e superb, facea ea batand din palme si aspirand adanc mirosul de crizanteme din vasul de pe birou. E delicios, e delicios... iti multumesc, iti multumesc din suflet...!

si ma cuprinse iarasi atat de fericita si recunoscatoare, ca mi-am pierdut orice cumpat. Ma rugam in gand divinitatii ca

Voicuta sa nu uite macar una din ultimele formalitati ale impacarii: nevenirea la prima intalnire fixata, sau intarziere cu doua ore. Doamne, macar cu un singur ceas...

Ei bine, chiar de data asta Voicuta se gasi sa bata la usa mea cu o jumatate de ceas inainte. Pentru ca taceam malc si eu si Lilica, pleca, iar eu profitai de prilej sa ma prefac ca mi-am adus aminte de o neplacuta imprejurare: cu o saptamana inainte dadusem intalnire pentru azi, la 5, unui client foarte plicticos. Lilica insa se si postase la geam, cu ochii la portita care da in strada.

- Ah, clientul tau e Voicuta... ea a fost, mititica, iata cum se duce...

si vazui cuta satisfactiei taindu-i coltul buzei... Apoi reveni razand la divan, ridica vesmintele aruncate in neregula si-o lua spre dormitor. Credeam ca se duce la baie sa se gateasca, insa tocmai cand rasuflam mai adanc imi spuse:

- stii, n-am gust sa plec decat pe inserat... asa ca trecem dincolo... Cand vine clientul tau, il primesti in birou, iar eu, iaca, ma aprovizionez cu ceva reviste, pentru timpul cat lipsesti.

- si daca ma retine doua ceasuri?

- Te plictisesc?... se reintoarce Voicuta?

- Vai de mine, numai mi-am facut datoria sa te avertizez ca e foarte pisalog clientul meu si ma va tine destul de mult...

- Nu face nimic... tot sunt singura acasa... te-astept, si spre seara mergem undeva la sosea... sau unde vrei tu... mi-e dor de putina muzica si as vrea sa dansez... si completa cantand si leganandu-se in tact:

Cu tine In noapte Noi doi...

Cu grea gimnastica de vorbe si aere prefacute o convinsei ca pentru asta-seara lucrul e imposibil; clientul cu pricina imi va da considerabil de lucru si de studiat. Procesul e maine dupa-masa si, dupa plecarea lui, trebuie sa-mi bat capul cu cautatul unor jurisprudente pana noaptea tarziu. Dar maine-seara... ea poate fi sigura... ca...

- Bine, atunci raman pana-ti vine clientul... Tu treci dincolo si stai de vorba cu el... eu ma imbrac in timpul asta... si ce daca am sa trec prin birou la plecare?... ai sa te ridici si ma conduci pana la usa, sper...

- Cum... dar...

- Nu ma jenez deloc... E cineva din cunoscutii nostri?...

- De unde as putea eu sti ce cunosc...

- Un client... in definitiv am sa ies asa ca sa nu ma... in definitiv, ai sa-i spui ca e o asemanare, daca... ei, si da-l dracului... ce ne batem capul atata... Vino....

Era inutil sa mai ridic alte esafodaje de pretexte, caci pendulul din birou harai greu si incepu sa loveasca in gongu-i armonios cele 5 lovituri sacramentale. Iar exact dupa cinci minute, cand scapai de sub dulcea povara a Lilicai, se auzi lamurit ciocanitul Voicutei.

- inchide bine usa, striga dupa mine Lilica. Eu in orice caz nu ma grabesc... Poate nu tine mult povestea asta...

inchisei intr-adevar usa dupa mine si ma apropiai de usa cealalta, in dosul careia Voicuta tocmai isi manifesta pentru a treia oara, de asta data nespus de violent, impacienta. Ascultam cu sufletul retinut, prin lemnul despartitor, necazul crescand al Voicutei. Ea se gasea acum intr-un fel de vestibul cu scaune si mese pe margini, pe care eu nu-l incuiam niciodata; mi-era acum teama sa nu se infunde in vreun fotoliu, cum facea uneori, si sa ma astepte, iar intre timp sa-i vina celeilalte gustul de plecat. Totusi, speram ca mania ei fulgeratoare, atat de legitima astazi mai cu seama, prima intalnire dupa impacare, nu-i va da totusi atata ragaz. Dar tocmai de aceea nu intelegeam de ce nu se grabea sa plece si de ce ramasese atat de nemiscata langa usa, precum stateam si eu de partea ceastalalta. Mai ramanea, atrasa de atata liniste, sa apara de dincolo si Lilica!

Cheia! imi fulgera prin minte. Ea examineaza daca sunt acasa, controland broasca usii; probabil ca intunericul nu-i ingaduie sa-si faca o idee precisa, nici prin acest mijloc hotarator, daca sunt acasa sau nu! Dar, in definitiv, ce-o intereseaza asta pe ea? Destul ca n-am fost acasa la momentul convenit, pentru a se supara in buna pace! Aud acum pocnind usor incuietoarea posetei si-apoi un cotrobait metalic prin gaura cheii. si deodata ma pomenesc cu cheia, tasnind incoace de partea ceastalalta.

Urmeaza momente lungi de tacere; probabil ca cerceteaza acum cu ochiul prin deschizatura liberata: imi aud bataile inimii si-mi simt cele mai mici miscari ale ei. Apoi deodata o simt indepartandu-se, ii prind pasul usor si prind la fel zgomotul usii din afara, cand se reinchide, domol, atenuat. Ridic din umeri si ma reped la fereastra. Voicuta pleca intr-adevar, o vad chiar facand semn unei masini, care vine in graba s-o ia. si pornesc agasat, dincolo, la Lilica. O gasesc la fereastra, de unde revine razatoare:

- Am vazut, a fost tot Voicuta... mi se pare ca-i dadusei rendez-vous, tipule nesuferit... Casanova... ea era clientul tau, don Jan de Tenorio.

Nici nu stiu ce-am balbait drept raspuns, desigur ceva foarte incurcat, de vreme ce Lilica, triumfatoare ca izbuteste sa ma incurce si mai rau, cu fiecare noua intrebare, bate din palme zgomotos si ma saruta amenintator.

Dar peste un ceas, de asta data nu bataia in usa, ci soneria de la intrarea vestibulului ne-a alarmat iarasi cu semnalul ei scurt si categoric.

- Vasazica, tot era un client? incuviinta razatoare Lilica. Numai ia seama sa nu fie tot Voicuta...

La asta tocmai ma gandeam si eu... pentru a ma atrage dincolo de usa biroului, acum a sunat afara, ca sa ma induca in eroare, sa ma faca sa cred ca am de a face cu cineva strain.

M-am apropiat, asadar, cu cea mai mare precautie de usa biroului. Cheia ramasese tot jos; am ridicat-o si am privit curios prin deschizatura libera, gata sa ma retrag la primul moment. Soneria a izbucnit iarasi mai apasata si mai nervoasa. Dar taraitul ei violent si energic m-a incurcat si mai rau. Pe urma a rasunat si a treia oara; apelurile din ce in ce mai repezi si mai categorice nu mai imi lasau nici o indoiala ca am de-a face tot cu Voicuta. Acum vazui si clanta usii de la antreu lasandu-se. si, evident, pentru ca nu era incuiata, usa ceda... Acum aparu... o mana si un umar de barbat, aparu domnul Georges Radu serban... Am infipt cheia in deschizatura prin care priveam si la moment am dat usa in laturi:

- Scuzati, maestre... tocmai atipisem...

si l-am poftit cu gest mare, larg, inauntru. imi exprimam zgomotos nedumerirea si bucuria surprizei, dar taisul primirii maestrului imi raci brusc avantul. intelesei: aici se amestecase neaparat Voicuta. O clipa mai ezita gandul meu si pe urma refacu sumar, dar sigur, toata imprejurarea: o voce anonima la telefon a intrebat pe maestru daca doamna Alba e acasa; si la raspunsul probabil negativ al maestrului, vocea binevoitoare i-a indicat o adresa, poate i-a dat si detalii asupra apartamentului, asigurandu-l ca nu se mai gaseste nici o alta iesire dintr-insul, astfel ca vanatul e sigur...

N-am putut retine in primul moment, la vaga mijire a acestei idei nastrusnice, o alunecare a ochilor spre usa in dosul careia se gasea Lilica. si maestrului nu i-a scapat desigur aceasta miscare. L-am poftit sa sada, destul de incurcat, incercand sa evaluez sumar intru cat aceasta interventie neasteptata in scena va putea incurca socotelile mele; dar numaidecat apoi mi-am recapatat surasul si buna dispozitie, si ochii lui negri m-au fulgerat, dedesubtul sprancenelor groase. Atunci mi-am ridicat si eu semet capul. ii spuneam cu privirile: Vasazica, admiti si tu ca lucrul e perfect posibil? si i-am ras in fata, in vreme ce el, incurcat, imi explica motivul vizitei: pleaca maine si trebuie sa-mi aminteasca de dosarul... si-mi aminteste de-un dosar fara importanta. Atat de fara importanta, ca rad voios, iar el pleaca fruntea in jos sub lovitura de bici. Dar reinalta repede priviri otelite si falci intepenite:

- Te-am deranjat cumva?...

insa nu merge mai departe. Printul dintr-insul nu-l lasa sa ma apuce de piept, sa mu scuture: "Unde-i? Arata-mi-o; unde e?..."

Iar eu sunt hotarat sa-l fac sa izbucneasca. Nu mai rad triumfator. Ma prefac incurcat si incerc sa ingalbenesc. si ochii imi joaca de minune. De ei sunt sigur ca stiu sa ma serveasca asa cum trebuie. Numai daca as sti sa ingalbenesc. Doamne, daca as sti... El trebuie sa recunoasca si mai pe fata ca lucrul e perfect posibil; el trebuie s-o recunoasca aici, pe loc, cu toata indignarea si cu toata ura.

Deocamdata, glasul lui e inca stins si ocoleste tot pe departe, intretinandu-ma iar cu dosarul pe care stie bine ca-l cunosc tot ca si dansul. Schiteaza sufocat punctele pe care trebuie sa le adoptam intru apararea cauzei, cu care ne amagim reciproc. La un moment dat il corijez: "Comiteti o greseala... lucrurile stau asa..." si el se zvarcoleste negru sub impenetrabilitatea de stanca a fetei mele, din care cred ca am izbutit sa alung orice picatura de sange. Dar nici acum nu se hotaraste sa arunce masca si sa ma apuce de piept.

Suntem amandoi goi de sange in obraz; el isi aminteste, in legatura, si de alte dosare, ba chiar, sfarsit, are puterea sa-mi povesteasca unele intamplari din vremea debutului sau ca avocat. E tot ce-l mai las sa-mi spuna, caci asupra oricarei din afacerile noastre serioase intervin, de cum aduce vorba, pentru a-i arata ca stiu dinainte ce doreste sa-mi comunice. Pentru a-l face sa recunoasca inutilitatea cuvintelor lui, pentru a-l face sa recunoasca, mai ales, inutilitatea prelungirii acestei vizite aici, pentru pretextele pe care le-a adoptat.

in cele din urma, maestrul se ridica darz si infiorator. Rade si el stupid, ingrozit ca trebuie sa se umileasca pana si cu aceasta ultima scuza de circumstanta.

Vasazica, aicea locuiesti... arunca el o privire circulara si silit simpatica. Doream de mult sa-ti cunosc domiciliul. Dincolo... este desigur dormitorul...

Stapanul casei cu sumbra fatada se intereseaza de dormitorul meu! Descendentul lui Voda Radu serban are poate pretentie sa-i arat: aici e baia, dincolo closetul, "stiti, pentru ca eu nu pot suporta sali de baie cu closet inauntru". si poate ar avea fantezia sa vada si din ce faianta e lucrata aceasta cabina secreta, ca sa-si potoleasca chinul din suflet...

il vad nespus de congestionat ca nu m-am grabit sa-l intreb daca doreste sa vada odaile, pe care i le descriu cu lux de amanunte, si ca m-am postat darz dinaintea usii, cu ras cuviincios, dar care lasa sa se inteleaga ca prea usor nu se poate trece acolo.

Pieptul maestrului clocoteste: si el inca are puterea sa se retina. Dar acum eu ma simt napadit de pofta navalnica si imperioasa de a afla daca doamna Alba s-a intors acasa. si abia acum spectrul profilului eminescian apare in ungherul cel mai indepartat al biroului in care amurgul incepe sa teasa paienjenis.

"Iata pe adevaratul brigand!" as putea sa-i strig domnului Georges Radu serban, aratandu-i fantoma livida, care bantuie si chinuie acum gandul meu. Dar nu-i strig nimic si ma multumesc numai sa-mi frang buzele in suras rautacios, care trebuie sa se infiga ca un sfredel de moarte in pieptul pietruit al stranepotului de domn. si rautatea asta, si sfidarea grea, pe care i-o arunca ochii mei, e cu atat mai cruda si mai batjocoritoare, cu cat simt mai ingretosat pe propria-mi piele atingerea de moarte a degetelor printului Preda pe albeata fascinanta, de zapada, a nuditatii doamnei Alba...

Nici gand ca maestrul sa se hotarasca de plecare. S-a instalat din nou la birou si deschide acum rand pe rand toate dosarele afacerilor noastre mai complicate pe care memoria i le pune dinainte. E o barbatie adevarata si-un sange rece incomparabil in acest om, cumplit de violent de felul lui, care stie totusi sa se stapaneasca in asa grad si sa vorbeasca fara nici cea mai imperceptibila slabire a glasului. Doar ochii lui ma sfasie ca ghearele si numai din cand in cand isi capata si ei o lucire stranie de interes, cand invaluiesc cu sadica voluptate usa dormitorului.

Dar tocmai acum se petrece un eveniment considerabil, a carui infaptuire insa eu o socoteam mult mai tarzie; ma simteam chiar putin cam stanjenit ca nu puteam gasi inca mijlocul de-a o provoca usor, la comanda, in momentul pe care l-as fi gasit priincios. Lilica, probabil nemaicontand pe libertatea mea din seara asta, asa cum o amagisem la inceput cu clientul imaginar, a carui reala vizita ramasese in suspensie ca orice minciuna descoperita pe jumatate, cu aplombul ei obisnuit, cu lipsa aceea de sinchiseala care pana acum niciodata nu-i daduse gres, se hotarase sa iasa. Ba inca, de buna seama pentru a marca presupusului meu client ca prezenta ei in acest apartament e cat se poate de naturala, asa cum ar fi aceea a unei surori, a unei rude, sau chiar a unei sotii (ce poate interesa pe un client cu un proces atat de greu pe-a doua zi care e starea civila sau ce fel de legaturi personale are avocatul sau?), Lilica intoarse in trecere capul cu dragalasenie spre noi, pentru a ne saluta cu o smerita naturalete, pe care n-o putea dezminti decat luciul de pacura al ochilor ei sireti. Abia atunci miscarea de surpriza pe care domnul Georges Radu serban o facu se transmise asupra ei ca un soc; caci abia acum privirile ei, obisnuindu-se cu diferenta de lumini dintre camera pe care o parasea si aceea in care intrase, recunoscu pe maestru, care, cunoscand-o de asemeni, isi ferise ochii in obstescul zvacnet al intentiei exagerate de discretie, mai palmuitor decat cea mai plata sfidare, cu ochii larg si necrutator cascati. Lilica n-a putut retine un tipat usor si a disparut atat de repede pe usa, ca nici nu cred c-as mai fi putut-o gasi pe scari, daca m-as fi luat dupa dansa. Dar, evident, nu m-am deranjat nici o secunda, caci trebuia sa raman aici, sa infrunt ochii domnului Georges Radu serban. "Totusi ai recunoscut ca lucrul e perfect posibil!" ii strigau ochii mei, dar ai lui nu auzeau nimic. Ei redevenisera nespus de fericiti, si domnul Georges Radu serban, dintr-un exces, pe care nu mai izbutea sa nu-l inabuse, de bunavointa, nu mai contenea cu autoreprosurile pentru inoportunitatea vizitei lui. Pe urma, parca readus la o buna realitate, dintr-un vis cu un sfarsit atat de frumos, reincepu, cu un si mai considerabil stoc de pretexte plauzibile, sa-mi motiveze rostul vizitei sale. si daca ironia, care spuma usor in ochii mei, ii scapa pana la urma, in schimb rautatea Voicutei imi crease un folos infricosator de important: domnul Georges Radu serban ma vizitase, domnul Georges Radu serban prinsese ceva din intimitatile mele... maestrul, vrand-nevrand, numai pentru a nu ma lasa sa banuiesc ca toata spontaneitatea calda a gesturilor si a vorbelor lui de la urma n-a avut alt dedesubt si ca toata vizita lui a avut intr-insa in plus si ceva prietenesc - exclusiv, pentru afacerile noastre, era doar telefonul, prin care mai ma chemase pana acum de atatea ori -, trebuia sa pastrez de-acum inainte si-n raporturile noastre de la birou, deci de-acasa de la dansul, aceeasi familiaritate si bunavointa care ma apropia cel putin cu un pas mai mult de apropiatii sai. (Pana acum, dupa atatia ani de lucru comun, el nu gasise inca de cuviinta sa ma prezinte sotiei sale. insa putea aduce intr-adevar apropierea printr-insul o limpezire a incalcitelor mele cai sau dimpotriva?) in orice caz, un punct mare e castigat: domnul Georges Radu serban, care s-a pretat atat de usor unei incercari anonime de intriga meschina, va fi mai precaut in ascultarea soaptelor telefonice sau de orice alt fel. in zilele urmatoare am putut constata la dansul, printre fortatele-i atentii, straduinta teribila de a-si retine mania ca se lasase atat de usor dus in cursa. Ai fi putut crede ca necazul pentru aceasta usurinta aproape precumpanea multumirea ca brusc starnita-i banuiala fusese neintemeiata: oricat ar parea de paradoxal, mi se parea ca vad asta prin invelisul cu sticlis de otel al amabilitatilor sale necurmate.

Sunt in seria marilor evenimente. Caci iata si aceasta surpriza covarsitoare, care ma ului cu desavarsire, punandu-ma apoi pe adevaratul drum drept al actiunii mele.

Ma intorceam noaptea cu printul Preda, la brat, spre mansarda. Printul Preda, care de la o vreme nu mai parea catusi de putin jenat de largile mele darnicii, se imbatase zdravan, il dusei chiar in apartamentul sau si-l prezentai fotografiei doamnei Alba.

- Priveste, printesa, ma aplecai adanc in fata ei, simuland si eu pe turmentatul, priveste pe iubitul tau clandestin. Iata-l cum s-a imbatat... Nu e vrednic de frumusetea ochilor tai... e un nemernic... sa-l alungi... Acum se va duce sa zgarie cu degetele usa unei cocote infame si sa se dogoreasca, la dragostea ei tarifata, de dorul tau... e un nemernic... cum poti sa iubesti pe-un astfel de decazut, printesa... cum poti?...

si izbucnii in hohote cutremuratoare, impingand pe printul Preda in gluma, ca un adevarat om beat. Printul Preda se aseza pe pat si ma privi lung, indobitocit. Iar eu continuai, ocrotit de betia-mi aparenta, poate cu rautate, in orice caz cu invidie si scarba:

- Cum pot bratele tale albe sa stranga starvul asta la san... cum poti lasa buzele astea invinetite si spurcate sa murdareasca atata albeata...

Eram oare intr-adevar beat eu insumi, de-mi crestea vocea atat de amenintator si cuvintele-mi deveneau atat de grele si de indraznete...

- Cum poate pantecele tau sa suporte povara asta sordida... aceasta poezie alba, divina, care trebuie sa fie pantecele tau... Cum i-a fost dat tocmai acestui pacatos, acestui decazut, sa-l cunoasca, sa-l vada, sa-l atinga, sa-l guste, sa-l umple de balele lui alcoolice...

si radeam teribil, aratand la printul Preda, care cascase ochi enormi la mine:

- Ah, iti place mutra lui eminesciana, ah, te incanta profilul lui... asta e tot ce-ti poate da aceasta persoana, care-a incetat de a mai exista... ca nu mai e decat un profil... un profil al altuia... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... si tu, printesa, iubesti profilul altuia, te culci cu un strigoi... pfff.

Printul Preda a sarit deodata de pe dunga patului si a batut cu tarie cu pumnul in masa:

- Sfarseste, idiotule, betivule, toapa lustruita, baiat de pravalie... O printesa ca ea nu se poate uita decat la un print...

- Pffff... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha... ha, ha, ha... mai spune o data, printule... mai spune o data ce-ai zis... il luai de umar si-l scuturai ca pe-o haina veche: Numai la o astfel de cazatura se uita o printesa, priviti, oameni buni, la cine se mai uit acum printesele noastre... Ph... ha, ha, ha... ha, ha, ha... hi, hi, hi... La asa print, asa printesa... La...

Dar cuvintele pe care am vrut sa le mai rostesc mi-au fost oprite in gat de palma printului Preda, aplicata ermetic pe gura mea.

- Un cuvant daca mai rostesti, te zdrobesc, imi urla el ragusit in ureche... Despre mine spune cat vrei... spune ce vrei... dar despre ea...

Mi-a fost de ajuns o singura, o brusca scuturatura a umerilor mei, ca sa-l reped pe print tocmai in coltul cel mai indepartat al odaii...

- O printesa care se culca, hah, cu orice cazatura! repetai cu incapatanare. Haide, nu-mi mai canta pe tonul asta, print turmentat... O fi si ea printesa, la fel ca doamna Irma, contesa noastra de-aici... Sa nu cracnesti, print degenerat, ca rup fotografia in bucati... Sa-mi raspunzi numai atata si gata, sunt dispus sa cred totul, chiar ce iese din gura ta tavalita prin toate murdariile. La asta sa-mi raspunzi: daca e printesa, de ce se uita la un starv! Haid, raspunde, vorbeste, starvule...!

Printul, care ramasese holbat langa perete cand am intins mana amenintator spre fotografie, vroi sa inainteze, dar nu izbuti; vroi sa glasuiasca, dar nu scoase decat un sughit lamentabil. Paliditatea lui de mumie ajunsese iarasi la paroxism, ca in noaptea cand trebuise sa rabde injuriile si sarcasmul sangeros al Irmei. Abia la urma putu sa-si miste picioarele intr-o impleticeala de paralitic si cazu pe primul scaun, de care i se lovi genunchiul tremurand.

- La un starv... la un starv nu se uita ea... balbai in sfarsit gatlejul lui...

Apoi tacu infricosat, parca si-ar fi simtit moartea inaintand cu cate-un pas la fiecare cuvant rostit. Credeam ca face sfortari ca sa se linisteasca, cand deodata urla cu o vioiciune neasteptata:

- E o sfanta... e curata... ea nu se va uita niciodata la un ticalos ca mine, intelegi, niciodata... Asta nu trebuie sa mi-o spui tu... o stiu atat de bine...

si tacu iarasi, in vreme ce eu insumi imi cautam un reazem in jur, ma impleticeam spre intaiul scaun apropiat, in speteaza caruia imi proptii mana cu putere. Printul Preda ofta adanc. Parea ca se trezise brusc din starea lui de betie si acum ma privea ca un cersetor, bleg si umil, cerandu-mi pomana crutarii. Dar ochiul meu ii scormonea sufletul neindurator.

- Vasazica, ai mintit, ii strigai, vazand ca nu mai are de gand sa-si desclesteze gura. Vas-zica, printesa asta e o simpla poveste... Vas-zica, iubesti doar o fotografie... Acum inteleg, printule, de ce simti nevoia conteselor de pe coridor... Hm, dar atunci ce insemneaza autograful ala englezesc...? Mi se pare ca ti l-ai compus singur, printule, asa cum iti fauresti din cocotele de pe coridor pe contesele visurilor tale...

Dar printul parea sa nu dea atentie firului momitor al cuvintelor mele. El isi dusese ochii in podea si-i bleojdise acolo, unde de buna seama ca imaginatia-i bolnava ii infatisa o priveliste prea teribila, de vreme ce trasaturile lui eminesciene se contorsionau atata...

- Starv... gemu el... niciodata... cu un starv... niciodata... niciodata...

si pe urma se uita drept in ochii mei, si buzele i se dezlipira de pe siragurile de dinti. Ranjea hidos. il apucai de umar si-l impinsei in fata oglinzii.

- Spune-mi, ii strigai, daca mai esti altceva decat un starv. El se contempla in oglinda si, parca ingrozit de imaginea palida dintr-insa, porni de-a-ndaratelea, parca ferindu-se de pumnalul unui urmaritor, pana se izbi cu spatele de perete. Privea ratacit la oglinda, bolborosind cu sadica satisfactie: "starvule, starvule...". si deodata se infipse in fata mea eroic si inveselit:

- si cu toate astea, asculta colea, comis-voiajorule!... incepu el sa strige... Cu toate astea, intelegi... daca as vrea.... la un singur gest al meu intelegi - ridica el degetul drept spre tavan... la un singur semn cu degetul asta de starv... si frumoasa asta, albeata asta, candoarea asta ar alerga ca o nebuna sa imbratiseze starvul, sa-si lase pantecele in voia mangaierilor mortului... intelegi ce-ti spun? Esti un prost si-un dobitoc... si baiat de pravalie ai sa ramai toata viata ta... Pe cand starvul asta ce privesti e al unui boier, ma!...

inlemnisem. si intelesesem. Eram chiar sa ma tradez ca stiu prea mult.

- inteleg... fotografia... scrisul de pe fotografic... o ai la mana cum s-ar zice...

- Nu esti prost, imi raspunse el. Dar asta nu e nimic... fotografia asta... A-ha am... mai am... a-ha... intelegi... dar ce te privesc pe tine astea... nu... daca vreau... daca vreau...

si se ridica radios, si porni clatinandu-se prin fata mea, mandru ca un general, dar nesigur si neregulat ca un general beat...

infricosat, ma urnii la randu-mi, cu ochii injectati, cu gatul intepenit. Cum puteam sa-i cer ultimul amanunt, singurul lucru care-mi mai ramasese de aflat? Sa-l apuc de piept si sa-l dobor dintr-o smucitura, sau sa-mi reiau aerul de nepasare si caraghioslac, sa-l fortez sa glasuiasca inainte, stimulandu-i amorul propriu.

Alesei mijlocul al doilea. si prefacandu-ma ca abia mai ma tin pe picioare, izbucnii in ras zgaltait si mecanic, de alcoolic pierdut iremediabil. El ma privea nauc, dar nu-si manifesta prin nici un cuvant nedumerirea pentru veselia mea fara sens, care parea ca nu-l intriga din cale afara. Astfel ca trebuii sa ma intrerup, izbucnind in cuvinte intretaiate brusc de sughituri.

- si de ce nu faci, printule, semnalul fatal?... Bf... ff... pfff... imi sulemeneam glasul ca actorii pe scena si ma strambam mai rau ca apucatii de duca-se pe pustii.

- De ce-o cruti, print de Danemarca, si nu-i poruncesti sa vina colea in patul tau jegos?... Spune, raspunde aici daca-ti da mana...

Printul se posomori si ochii zglobii de pana acuma cazura orbiti in pamant. Dar eu nu-l lasam un moment:

- Sa-ti spun eu... toate fotografiile tale si scrisorile cu care te mai lauzi... nu fac doi bani... sau printesa e tot asa de ruinata ca tine si cine stie in care mansarda face pe contesa.

Surprinsei o privire furisa a printului spre masuta de noapte. Acolo, pe marmora murdara, era cealalta fotografie, a fetitei de doisprezece ani, asupra careia nici madam Matildei nu vroise sa-i dea vreo relatie.

Dar eu eram acum complet lamurit asupra unei banuieli care mai ma incercase cateodata. Ma apropiai de masuta, lasand deoparte orice aer de om beat si pus pe saga, ridicai si-i aratai fotografia de copil.

- Din cauza ei?... Printul inclina din cap...

- E fetita ta?... Printul inclina iarasi.

- si doamna din fotografie o intretine in vreo scoala, probabil?

Printul incuviinta indobitocit...

- Poate chiar si tu traiesti de pe urma doamnei din fotografie...

Printul isi acoperi fata cu mainile.

- Vas-zica, scrisorile au inceput mai de mult sa-ti renteze.

Revedeam acum intreaga scena nocturna din gradina publica: doamna Esmaralda pusa in curent, asteptand afara; nobilul decazut si santajist, incercand sa faca pe cavalerul, dorind s-o conduca curtenitor pe doamna Alba spre iesire, dupa ce stabilise pretul tacerii si poate incasase si prima rata. Iar pe deasupra targului odios, chipul doamnei Alba, minunatia trasaturilor ei, imprimandu-se ca o dorinta si un ideal in sufletul naravit si bicisnic. Frana puternica a raspunderii de parinte, care mai domina, grav avariata, in inima nenorocitului, si poate si teama mizeriei definitive il mai opreau pe acest individ sa nu dea drum liber pasiunii tardive si furibunde.

Mai ramanea ceva de aflat?

Nimic. Numai din motive de legitima precautiune, trebuia sa fac mai departe pe nedumeritul si nestiutorul...

- Dar scrisorile astea cum de ti-au picat in mana?... insa printul Preda, care cazuse zdrobit pe marginea patului, ma ruga cu cel mai chinuit si mai umil accent:

- Lasa-ma, te rog... daca esti bun, lasa-ma... as vrea sa dorm, as vrea sa dorm...

Cand il parasii, il vazui din usa incovrigandu-se in pat, asa imbracat si incaltat, si tragand plapuma peste dansul...

Chiar a doua zi, printul Preda cauta sa ma vada si sa cerceteze cu luare-aminte si infricosare in ochii mei, daca am retinut ori am pus credinta pe vreuna din destainuirile lui din ajun. De la inceput inca, el ma coplesi cu hazul lui si cu aluzii sarcastice la starea noastra de betie. Apoi ma indemna sa nu cred nimic din ce mi-a spus aseara. Totul n-a fost decat scornirile bolnavicioase ale unei imaginatii otravite de alcool. Fotografia de pe masuta reprezinta intr-adevar pe fetita lui, pe care o tine la pension, si nu gandeste o clipa s-o aduca, nici macar pentru cateva minute, in aceasta mansarda dubioasa si in aceasta ambianta sinistra. Dar fotografia din perete infatiseaza o pasiune a lui de mult defuncta, o frumusete rara, de care, e drept, a fost mai tarziu alungat, dar care i-a dat, in scurta lor iubire, toate voluptatile si toate fericirile sufletesti pe care poate sa le dea cuiva o femeie superioara din toate punctele de vedere. Dar femeia asta, care a trait intr-adevar ca o sfanta, l-a respins, indata ce a observat predispozitia lui spre stricaciune si spre decadere iremediabila: o insela cu femei de rand, o insulta cu gelozia lui amarnica, o chinuia cu toate bizareriile si toate capriciile care cutreierau ca vanturile noptii prin capul lui de alcoolic. S-a straduit apoi prin toate mijloacele s-o recastige, a amenintat-o, e drept, chiar cu divulgarea scrisorilor, dar ea a stiut sa reziste. si tocmai cand el era gata sa ajunga la cele mai nastrusnice nebunii posibile, moartea ei neasteptata a survenit ca o interventie divina sa-i scape: pe ea de zarva unui scandal inconvenabil, pe el de ispita unei odioase infamii.

- Moartea ei "fizica"? am insistat nedumerit.

- Evident. Caci cea sufleteasca e cu neputinta sa inceteze in inima lui, s-a grabit sa-mi raspunda. intr-atat ea subzista si e vie intr-insul, incat nu o data, chiar treaz fiind (ce mai e de vorbit cand creierul i-e apasat de aburii spirtului!), are halucinatii de felul acelora din care mi-a dat si mie o reprezentatie.

- ingerul mortii acestei femei frumoase, i-am spus, e chiar fata ta, fetita ta! Printule, intr-atat subzista frumoasa femeie de care mi-ai vorbit nu numai in sufletul tau, dar si in viata reala, incat iti furnizeaza si stipendii de viata si-ti tine fetita la pension. Nu tresari! Ceea ce mi-a placut din tot basmul iubirii tale e tocmai ca ai stiut sa inmormantezi pe aceasta femeie in inima ta. Daca alcoolul si visurile stricate care te mai cuprind din cand in cand te fac sa te mai gandesti la invierea ei, ele au ramas slabe si palide avanturi, din ce in ce mai slabe, mai palide. si-n asta trebuie sa stea adevarata ta fericire: in stingerea treptata, definitiva, a imaginii ei in tine. Caci invierea ei ar insemna, invers, moartea fiicei tale si, evident, dupa ce nebunia se va consuma totala, moartea ta insuti.

Printul m-a ascultat intunecat; cand am sfarsit, a schitat numai un ranjet, care ar fi fost punctul de plecare al incercarii de a-mi scoate cu orice pret din cap ideea ca frumoasa din fotografie traieste si santajul continua. Dar, de buna seama, intelese si el ca orice incercare de a ma convinge de contrariu e inutila si ranjetul ii disparu tot asa de mut cum aparuse, ii vorbii, pentru a-l asigura de obiectivitatea parerilor mele, cu mult elan de fetita lui si de dreptul pe care il are, in numele ei de a-si specula fosta iubita. si fiica lui are un drept la viata, proclamai, descoperindu-i astfel un reazem moral, pentru meschinaria lui fara margini (pe care, poate, mi-o voi asuma-o, la nevoie, ma gandeam infricosat). "Oricine are drept la viata si la iubire, am strigat cu convingere, apasand pe cuvantul al doilea, desigur pentru mine. Iar cei care au pacatuit trebuie sa plateasca si pentru fericirea celor care i-au surprins... vreau sa spun, a celor cu care au pacatuit in comun, pentru a fi parasiti apoi."

Aci ma apucai sa insist asupra distinctiei care-mi venise involuntar pe buze, cerand parerea printului daca gaseste scuzabil procedeul lui, chiar practicat de unul care incidental detine un secret al persoanei in putinta sa-l ajute. Pentru a nu-i lasa vreo banuiala intru cat priveau intentiile mele, imi dadui numaidecat cu parerea ca numai astfel o fapta de acest soi e o fapta reprobabila. Desi ma angajam pe-o pista periculoasa, atinsei insa si acest punct, pentru a surprinde chiar la dansul vreun semn, cat de mic, care sa intareasca definitiv parerea, de care eram acum aproape sigur, ca scrisorile si fotografiile pe care el le utiliza pentru a extorca pe doamna Alba, proveneau din sertarele fratelui sau. si raspunsul printului Preda fu edificator. Dupa el, accentul vinovatiei nu trebuia pus pe mijlocul gratie caruia o persoana devenise detinatorul secretelor alteia: iar daca acest mijloc fusese pura intamplare, chestia imoralitatii nici nu se mai punea: "Cel care a pacatuit trebuia oricat sa dea o gloaba". insa, "in orice caz", procedeul era legitimat, pentru cel constrans de nevoie, sa-l utilizeze: "fie de-un motiv familial puternic, ca bunaoara in speta, fie de groaza propriei mizerii, fie chiar de o iubire mistuitoare, pentru persoana surprinsa in greseala". Or, ceea ce chinuia pe printul Preda e ca el, am socotit, se vedea prada tuturor acestor alternative.

Nemernicia faptului nu aparea pentru dansul decat atunci cand santajul se sprijinea pe simple plasmuiri, inscenari sau amenintari gratuite, speculand groaza bolnavicioasa de zgomot a celui vizat.

Evident ca aprobai toata aceasta morala foarte elastica a purtatorului de nume istoric, prin care putui intrevedea bine ceea ce ma interesa anume pe mine, chipul cum parvenisera aceste scrisori in mainile lui.

Mai tarziu el imi povesti raspicat (exceptand unele reticente stravezii) toata intamplarea. Printre obiectele "lasate lui cu limba de moarte de fratele sau" s-a gasit si o superba cutie, lucrata de-un celebru si stravechi maestru italian. In cutie printul a dat de scrisorile si de fotografia cu dedicatie a unei doamne din lumea mare, "nomina odiosa". Cum mizeria crestea si "o data cu ea si fata, care trebuia intretinuta, asa cum pretindea numele ei", gandul specularii scrisorilor a prins a miji in creierul printului. Dar de la gand pana la practica este destula cale; pe tot parcursul ei, el a avut de luptat, asadar, "cu constiinta ca, scormonind cele mai intime secrete ale fratelui sau, comite un oribil sacrilegiu". Dar "drepturile vietii - a trebuit s-o recunoasca si el, care era un nobil o- au fost mai puternice decat orice eleganta sufleteasca". si acum cativa ani si-a luat inima in dinti si-a dat un telefon doamnei, autoarea scrisorilor si-a autografului. I-a cerut un rendez-vous, pentru a stabili un modus procedendi. Cum doamna in chestiune refuza sa vina la dansul acasa, nici singura, nici insotita, dupa numeroase si necontenit intrerupte tergiversari la telefon, ea conveni sa se intalneasca la o data anume cu dansul, pe inserat, intr-o gradina publica, din apropierea strazii ei. Gradina publica o descoperise, evident, printul care refuzase la randu-i, cu energica obstinatie, sa o viziteze acasa la dansa, la orele pe care i le indicase ea. La prima intalnire sosise insa mama doamnei in chestiune, care-l recunoscu dupa un anume ziar englezesc, pe care printul il parcurgea conventional, la lumina felinarului, din mijlocul gradinii. Doamna Smaralda ii propuse sa duca tratativele cu dansa in numele fiicei sale, dar printul speriat de complicatii eventuale, care ar fi putut degenera, poate si din punctul cam grav de vedere al capitolului respectiv de cod penal, in urmari cu totul si cu totul neplacute, raspunse venerabilei doamne ca nu are nici un fel de tratative de dus cu nimeni si ca probabil stimata doamna era victima unei confuzii adresandu-i-se lui. A doua zi, insa, el reluase convorbirile telefonice, pentru ca erau mai ferite de surprize, si ceru din nou intrevedere, care nu putea fi insa decat intre patru ochi. intrevederea ii fu acordata principial, dar termenul ei ramase, probabil, in functie de plecarea sotului doamnei in oras, caci fu contramandat in doua randuri (in ziua fagaduita, printul se legatuise sa intrebe la o ora anumita daca data stabilita cu prilejul convorbirii precedente ramanea valabila.

Am intrerupt pe print, interesandu-ma de ce nu stabilise chiar conditiile schimbului prin telefon, fara a-i mai cere intrevedere personala: fixarea unei sume globale pentru restituirea totala a scrisorilor sau o rata periodica sub angajamentul solemn al celei mai ermetice discretii. Asupra modalitatii de plata, printul imi declara ca, de cand cu grava sa decadere materiala era "adversar hotarat al oricarei incasari globale"; si-apoi, doamna Alba, pe cat intelesese, nu era capabila sa-i satisfaca total pretentiile banesti. (Cat trebuie sa fi cerut!) Iar in privinta intrevederii, imi marturisi la inceput ca se temea de tratative cu persoane invizibile, care-ti raspund tocmai de la celalalt capat al firului de telefon. Pe urma completa ca la asta se adauga si o curiozitate obstinata, care i se nazarise din lectura scrisorilor (canalia nu se putuse abtine sa nu le citeasca si rasciteasca pe toate). Ardoarea apriga a corespondentei il intrigase la culme si-l facuse sa-si aminteasca, fara sa vrea, cat de izbitor semana la figura cu raposatul (deosebirea dintre dansii era numai ca cel mai mic de ani fusese mult mai inalt). Vream sa vad, imi explica el romantios, "ce prima impresie produce asupra acestei superbe femei, pe care evident o si cautasem s-o vad de la distanta, soapta trecutului mort'".

Pe urma, printul Preda imi povesti cum decursese intrevederea. Doamna Alba observase cu mult interes aceasta "izbitoare" asemanare. La inceput paruse chiar afabila si timida; dar brusc redevenise transanta si rigida. (Cred si eu, cand un chip atat de scump reinviase ca sa-i propuna un targ asa de meschin si josnic!) Printul Preda se mira de aceasta brusca schimbare de atitudine, pe care o puse apoi pe seama unei tactice de cochetarie.

- Dar ce puteam face? ma intreba el pierdut. Era imaginea fetitei necontenit prezenta aici in fundul gandului, ca toata splendoarea doamnei Alba sa plateasca in fata ei. Altfel, cum as fi aruncat orice socoteala departe de mine si cum as mai fi ingenuncheat la picioarele ei divine! intelegi tu, tinere, acest chin cumplit?... M-am si simtit totusi dator sa-i lamuresc, sa imbrac in scuze nemernicia gestului meu. si i-am spus sincer totul: i-am povestit despre fetita... m-am zugravit cat sunt si cat am fost de nemernic... i-am marturisit cum pana si cutia in care gasisem scrisorile, o adevarata opera de arta, a trebuit s-o vand, numai si numai ca sa mai aman gestul oribil pe care trebuia sa-l fac, eram constrans de toate nevoile sa-l fac, acela de-a o chema la telefon...

Printul Preda glasuia emotionat si patetic. Iar eu, acum convins pe deplin, urmaream cu ochii parca momentele dramatice ale scenei la care ajunsesem prea tarziu. Doamna Alba nu paruse deloc induplecata de scuzele celui care ii propunea conditii atat de odioase, pretinzandu-i tribut si pastrand in acelasi timp in intregime dreptul de a o constrange si mai departe dupa bunul-plac. Iar printul Preda numea asta "mandrie inumana si salbaticie".

- intelegi imaginea, imaginea sfanta a copilei mele, prin cruzimea sistematica de a schimba vorba ori de cate ori pomeneam de dansa. Era ca si cum as fi pomenit de o rivala... si asta era adevarul: rivala, rivalele... intelegi... Iata-ma intre aceste rivale, cele mai inversunate cu putinta, declama el cu convingere: de o parte, frumusetea desavarsita, de alta, dragostea pura, filiala, nevinovatia unui copil... intelegi acum chinul meu teribil de cativa ani in sir... Fara iesire... fara iesire... borborosi el, strangandu-si tamplele in pumni.

Ma ridicasem pe masa, de unde contemplam, ca de pe-o ametitoare inaltime, restristea cumplita in care se zbatea prietenul meu, asa cum Iov se zvarcolea plin de bube in gunoiul existentei lui. Dar, poate prin contrast, eu respiram adanc aerul limpede de munte pe care mi-l da aceasta perspectiva imaginara. Naruit in sine, printul Preda parea un dusman zdrobit de avantul meu triumfator. il infransesem, pentru ca aflasem de la el tot ceea ce trebuia sa aflu. Acum stiam de minune locul comoarei ascunse; pentru care ma tarasem atat amar de vreme pe branci, ca reptilele si ca viermii, prin imunditatile acestei mansarde. Printul Preda imi aratase pana si cutia de tinichea, o cutie mare de tutun, cu eticheta regiei, in care inghemuise toate scrisorile, dupa ce vanduse salasul lor scump, lucrat de-un celebru artist, din scoala italiana, caruia insa ii ignora numele, dar o veritabila opera de arta "caci luase pe ea de la unul din anticarii carora o aratase 60 de mii de lei".

Nu-mi ramanea decat sa-mi aleg momentul cand aceste pietre nestemate trebuiau sa intre in posesia mea definitiva.

Trebuia sa stabilesc cu multa luare-aminte acel moment, intr-un fel sau altul, printul Preda trebuia indepartat din apartamentul lui in noaptea in care aveam sa operez, daca de bunavoie nu-si va relua obiceiul hoinarelilor nocturne si fara ca eu sa-i mai fiu insotitor. Contesa Irma, cu care nu incetasem sa ma intalnesc, desi in ultima vreme mult mai rar - pentru ca de cele mai multe ori stiam s-o evit fara a o jigni, cunoscandu-i acum de minune programul si obiceiurile -, avea sa-mi fie desigur de folos. Cum? inca nu m-am gandit deocamdata. Nu-i nici o graba: printul Preda are o incredere nemarginita in mine, am devenit confesorul lui indispensabil. Acum ma invita la o lectura de fragmente alese din scrisorile ascunse. Voi vedea deci si cu ochii cum trebuie sa procedez, cand voi veni sa deschid singur usa si cutia mesei: voi vedea unde trebuie sa ma indrept de la inceput si ce lucruri trebuie sa dau atunci la o parte, ca operatia sa se petreaca pe cat se poate mai usor.

Iar acum ma voi delecta sa ascult proza donnei Alba. Nu e vina mea, sunt obligat s-o ascult, nu pot refuza pe printul Preda pentru a nu trezi nici un inceput de banuiala; voi gusta deci dintr-un fruct oprit, fara a-mi face nici un proces de constiinta. Azi voi culege firimituri vechi, uscate, din mana ei subtire, iar maine, ori poimaine, cine stie, voi vedea frumusetea ei alba palind, cand va zari comoara pierduta, cheia linistii si a fericirii ei de-acuma in mainile mele.

Don Quichotte de pe Cerna de data asta nu s-a mai batut cu morile de vant. El a stiut sa ajunga la un liman cert si glorios, care va da mai certa semnificatie avanturilor lui, de pana acum, in gol. Unde mai vedeti ridicolul duios al nevoii lui de a crea planuri homerice, care sa se rezolve in cadrul unor actiuni hilare? Don Quichotte de pe Cerna a procedat dimpotriva dupa o tactica mai restransa, dar mai sigura, si-a comprimat avanturile, rezervandu-se unui final incomparabil mai grandios, pentru ca pozitiv, don Quichotte a incalcat in sfarsit pozitivul, a ajuns la hotarele realitatii, in care s-au inchegat solid contururile instabile ale fantasticelor lui visuri de nebun.

si el e fericit, pentru ca a ramas totusi un veritabil don Quichotte: adica s-a straduit sa descopere o vana ascunsa a vietii, pe care a stiut sa se strecoare totusi ca printr-o pestera de nimeni cunoscuta; si-a ajuns la un capat inaccesibil altora, de unde va aduce linistea si fericirea unei frumoase din povesti, dar aievea. Nu era asta o poveste intreaga, un basm, un vis si totusi o realitate in plin secol de preciziuni, de materialism si de trepidatie mecanica?

Iar capatul pesterii obscure dusese aci, in mansarda madamei Matilda, care se delecta cu urmarirea vietii intime a chiriaselor sale prin crapaturile usilor sau prin gaura cheilor. O singura camera ramasese vaduvita de posesoarea ei, dintre cele pe care le gasisem la venirea mea ocupate: odaia Auricai, fata cu parul oxigenat, pe care as fi crezut-o acum din nou in bratele printului Raoul daca, intalnindu-ma peste putin cu acesta, n-as fi fost asigurat de el ca fericirea-i reintoarsa (stranie coincidenta!) nu numai ca e bruna (cate vopsele minunate n-a inventat doar industria coafatului!), dar ca se bucura de intreaga ei bogatie capilara de mai demult.

Poate, cine stie, Aurica si-a gasit o locuinta mai convenabila pentru profesiunea ei: a coborat cu un etaj, pentru a se inalta astfel cu un rang mai mult in ochii clientilor. Dar eu sunt nespus de multumit ca n-o mai vad printre noi, caci, abia la cateva zile dupa ce am observat ca ne-a parasit, mi-am dat seama de imprudenta ce savarsisem de a-i pomeni de printul Raoul. Daca guresa asta incorijibila ar fi scapat vreun cuvant privind prietenia mea cu Raoul printului Preda? Dumnezeule, numai ca-mi reamintesc aceasta grozava greseala, singura veriga putreda in inlantuirea de fier a straduintelor mele, si-mi dau si mai limpede seama cat trebuie sa ma grabesc, chiar de teama mea insumi, de a smulge din puterea acestui degenerat periculos tezaurul de scrisori al donnei Alba, caseta misterioasa (o cutie de tutun) in care zace fericirea celei careia mi-am dedicat viata, puterea si iscusinta mea din libera si neclintita vointa, asemeni bizarului cavaler medieval, invingator prin secole al batjocoritorilor lui si al ridicolului, divinului sau romantism.


-Sfarsitul volumului intai-







Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 702 ori.