• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul I - Partea 05

Lumina ce napadea prin fereastra deschisa o batea piezis, imprecis, o facea putin stearsa. Totusi, pata acea de sepia in tonuri variate imi spunea destul, chiar la departarea la care ma aflam.

inaintai cu pas sovaielnic, sa vad - motivai razand stupid si grosolan - "gustul domnului Budescu".

- M' de ce Budescu? Budzescu... este urmas de la Preda Budzescu si-l chiama tot Preda... Asta fost mare viteaz si nobil, trebuie sa stie dumneata.

si-mi recita si ea, spre a ma pune la punct, versurile pe care le auzise probabil tot de la Aurica:

Dar Budzescu Preda Vede cu durere Flore de la Romania Chepe vale siperde...

Era o fotografie pe care o estompa mult invelisul transparent si incretit de celuloid, dar era ea, intr-adevar, Alba, bustul ei, fara palarie, cu parul pe care nu i-l stiam asa de zburlit si care da un aspect si mai flou intregii imagini. Era prinsa intr-o rama de lemn pirogravat, cu ferestruica nepotrivita pentru dimensiunile cartonului, astfel ca inscriptia de dedesubt era taiata de rama. Se vedea doar: "To my dear..." si apoi din randul de desubt, pentru ca scrisul mergea de jos in sus, iesea numai un "faithful" izolat. Asadar, scumpul si credinciosul ei Preda Buzescu... Aceasta marturisire scrisa si de buna seama subscrisa de degetele ei, pe care nu mi le puteam inchipui decat lunguiete si fine - vai, inca nu le vazusem de aproape! - in incaperea asta saracacioasa, cu pat de fier, cu depozite de mirosuri stravechi si rancede razbatand din dulapiorul masutei de noapte, cu verdele inchis al postavului patat, cazand in falduri roase, din colturile mesei de la mijloc, cu garderoba stirba de perechile ornamentelor si cu aschii sarite din luciul invelisului de nuc, cu nelipsita masina de spirt pe policioara de sticla a chiuvetei, imi stranse inima de durere si-mi impacli zarea vesela a mintii mele clar cuprinzatoare. si, cu toate astea, observai bine, trasaturile chipului, pe care in sfarsit puteam sa-l contemplu in voie, erau de-o fermitate dulce si maiestuoasa, iar ochii si aerul imprastiau atata vraja nedefinita, privirile limpezi - atata neinteles sagalnic si trist in acelasi timp, si iarasi totul marca atata noblete si parea atat de distant, ca pricepui indata admiratia plina de respect si legenda a Auricai si a madamei (care tocmai o formula in ditirambe italienesti), pentru aceasta expresie atat de complexa si totusi asa de unitara a doamnei Alba, iubita ramasa pana astazi credincioasa unui declasat.

Mahnit de moarte, am plecat din locuinta acestui fericit nemernic si am parcurs coridorul indoit al mansardei ca pe un gang lugubru de cavou. Dar cand am iesit la lumina zilei adevarate, soare s-a facut si sub bolta fruntii mele. Daca doamna Alba poate pastra sentiment statornic unui astfel de individ, care nu poate fi vazut decat in anume combinatii de clarobscur, pentru a evidentia doar o asemanare cu un poet celebru (singurul lui merit, in afara de acel, tot asa de pasiv, al nasterii!), intru cat n-ar putea pasi triumfator, sub orizontul vietii ei, luptatorul actual si viguros, care-i aduce inapoi, din crancen razboi, averea stramoseasca!? intr-adevar, acum e nespus de verde si luminos in jurul meu, pe largul bulevard in care am razbit, in frumoasa zi de inceput de mai. M-ar fi putut mohori cu drept cuvant fotografia ei, tabloul ei incununat de-o ramura de aur, intr-o incapere cu totul si cu totul de aur. Acolo mi-as fi resimtit intr-adevar, o data cu umilinta numelui meu, infima si nebuneasca - asa cum i-ar trasni cuiva prin minte incendierea Bucurestilor - zanatica si fixa idee de a revizui dosarul Ypsilantilor. insa asa cum stau lucrurile, nu pot decat sa rad cu hohote in sufletul meu; doamna Alba nu mai poate pastra pentru vechiul ei prieten decat ramasite pe fundul cutiei: boabe de mila si atat. E o mare virtute a doamnei Alba constanta ei fata de un cvasicvincvagenar intr-un amor inceput de buna seama la frageda varsta de 20 de ani, pentru o eminesciana figura, purtata pe arunci de un barbat in adevaratul inteles al cuvantului, de 38-39 ani, cu mare renume de aventurier. Asta e tot ce doream sa stiu; ii placeau barbatii aventurosi doamnei Alba, si nu cauta daca aventura consta intr-o meschina risipire de avere parinteasca, in orgii si rixuri prin capitale straine, dorul amarnic de duca, atat de chinuitor si pentru dansa, in raport cu viata cumpanita, cu meticulozitatea mecanica si oarecum avara a sotului.

Cat de simplu si de mignon totul! Dar ei trebuie sa-i arate cineva ce insemneaza marea si nobila aventura! Aventura, care singura a impartasit si va impartasi intotdeauna adevaratele titluri de noblete. Inertia de repaus - e o propozitie foarte banala asta - poate fi preschimbata de oricine in miscare perpetua numai printr-un simplu bobarnac; dar nu oricine poate savarsi imensa indrazneala de a pompa viata unei stari de lucruri demult inmormantate.

La Curte, unde aveam un recurs greu, domnul Georges Radu serban isi asteapta randul ca de obicei intr-o strana de stejar atat de potrivita cu barba lui revarsata pe plastronul alb, de care si-a rezemat barbia. Ma apropii de dansul si-mi vestesc sosirea printr-un compliment mut; el imi raspunde numai cu pleoapele, invitandu-ma sa ma asez langa dansul. Cand incepe procesul, iau eu cuvantul si domnul Georges Radu serban aproba cu aceeasi clipire grava a pleoapelor. Iar vocea mea se ridica din ce in ce mai sonora. Mi-e indiferent ce impresie fac cuvintele mele pe fetele imobile si darapanate de varsta ale celor sapte inalti magistrati; mi-e cu totul indiferent ce cred colegii de barou si partea adversa; la publicul asistent aproape nici nu gandesc, cel mult am pentru el un zambet, amintindu-mi ignoranta mea de incepator cand audiam ca student pledoariile maestrului din dreapta-mi. si-acum numai la acesta cauta cu grija coada ochiului meu, cand glasu-mi se complace in cele mai rasucite volute de rationamente. Asez cu indrazneala etaje peste etaje de considerente, dau de la mine generos loc larg argumentatiei eventuale a adversarilor si apoi le daram rand pe rand toate posibilitatile de discutie. Maestrul ma aproba cu aceleasi inclinari aproape imperceptibile ale fruntii; uneori, cand ma abat prea departe pe cai aventuroase, deschizand singur taberei contrare putinte de replica, la care poate nu s-a gandit, fruntea lui ramane suspendata intre aprobare si incertitudine. Iar eu zambesc de siguranta uimitoare de maine si incep deodata sa daram ceea ce am cladit pentru ei. Maestrul ma priveste uimit, impasibil pentru lumea cealalta, dar eu stiu bine cand el se afla prada uimirii. Nu pot spune daca in principiu incuviinteaza aceasta tactica de lupta, dar mi-e de ajuns ca l-am lasat cu desavarsire interzis pentru indrazneala si independenta mea. Caci procedeul asta oratoric nu face parte din bagajele lui de razboi; el lupta totdeauna ingradit si se fereste de orice sugestie care ar putea folosi partii adverse. insa ma aproba la urma, si-apoi, cand ma reped din nou sa smulg din posibilitatile celorlalti ultimele argumente de zdrobit, ramane iarasi nedecis daca sa incline fruntea sau nu. si o inclina in cele din urma, iar eu iau asta drept inchinare a acestui fiu de domni in fata biruintei mele. si-mi aud iarasi vocea sonora si spulberatoare, ca un mars de victorie din instrumente de alama.

Am terminat de vorbit si maestrul asteapta replica, pentru a raspunde in cele din urma. Dar abia acum poate vedea el dibacia metodei mele: replica e cvasicompromisa: Curtea a aflat din vreme ce trebuie sa afle si stie la ce poate sa se astepte: adversarii sunt stanjeniti de propriile lor argumente care au devenit locuri comune. Zadarnic ei cauta sa le rastalmaceasca, despicand, cum se spune in popor, firul in patru. Ei nu fac decat sa ma repete, iar raspunsul pe care l-au auzit aprioric ii incurca teribil de caraghios. Presedintele zambeste, cu cei sase membri, chiar sopteste ceva celui din dreapta in dosul cartonului de termene ridicat anume ca sa ascunda aceasta trecatoare lipsa de deferenta a Curtii fata de ea insasi, insa nu e nevoie sa se auda ce soptesc, pentru ca toata lumea stie bine ce pot sa-si sopteasca. Ceilalti magistrati, fara sa fi auzit nimic, surad si ei, cum surade toata lumea, cum surade langa mine insusi domnul Georges Radu serban, putin cam interzis el insusi. Iar cand presedintele imi intreaba adversarii daca au cu adevarat "ceva nou" de adaugat, victoria mea e definitiva. Domnul Georges Radu serban, intrebat la randu-i daca mai gaseste ca e ceva de spus in folosul cauzei noastre, ridica si dansul din umeri si e nevoit sa surada ceva, ceva mai pronuntat. Decizia care vine mai tarziu, dupa retragerea in deliberare a inaltilor judecatori, nu confirma decat un fapt implinit: o mare, o fulgeratoare victorie.

si-n ziua aceasta de biruinta, cand stiu ca triumful meu va varsa benzina in clocotul urlatoarei, cand a pornit tumultuos sa faca ocolul coridoarelor, salilor de audienta si de consiliu, grefelor si arhivelor, eu ma retrag in dosul drevelor de lemn, la masuta pe care mi-o pune la dispozitie ajutorul de arhivar si unde sta deschis in sfarsit dinainte-mi, pentru adanc si hotarat studiu, dosarul Ypsilantilor. stiu ca Voicuta se va supara iarasi, poate mai rau ca data trecuta, cand va suna de-a surda la usa garsonierei mele, la ora convenita. O vad sosind cu saculetul ei, in care isi are ghemul cu lana verzuie si acele lungi de impletit tricouri pentru copii saraci; de multe ori vine acum astfel la mine, sa stea de vorba si cu lucru, ca la un prieten vechi. Vorbim lucruri serioase si numai ochii ei asa de mari, pe fata mignona, imi spun un lucru prea bine stiut de mine, ca daca as face un semn, ea ar parasi indata aceasta vorba asezata si acest impletit cuminte si mi s-ar repezi invinsa si infrigurata cu mainile pe dupa umerii mei inalti, ca pe vremea vechilor noastre escapade in dancing-uri. Dar pentru ca eu continui sa-i spun numai lucruri serioase, Voicuta sta inteleapta, cu un picior sub sezut, si impleteste inainte cuminte cu acele lucioase si lungi, de-i trec de umar in neintreruptul lor joc. Ma voi scuza ca mi-am luat in cele din urma inima in dinti si i-am urmat sfatul: studiul dosarului, de care ea stie acum atat de mult, fara a cunoaste numai amanuntul esential: persoana de care dosarul se ocupa. Pentru asta Voicuta ma va ierta cu siguranta, prevad chiar privirea ei incarcata de reprosuri care incuviinteaza cu un fermecator regret, asa cum simt ca-mi iarta si-mi interpreteaza drept timiditate ezitarea mea de a traduce in fapta dorinta apriga a ochilor, cand ii invalui trupul mic, cu aprinse priviri, cateodata. Dar lasati-ma, lasati-ma, am dat de urme prea covarsitoare si sunt acaparat de ganduri prea grele ca sa-mi mai complic existenta! si apoi acum, iata, numai am parcurs primele jurnale fara importanta, care ma intampina in cele dintai foi intoarse, ca am si uitat de Voicuta, de ajutorul de arhivar de langa mine, de domnul Georges Radu serban si chiar de triumful meu de adineaori.

Pana azi, cu atat de largi intermitente si-n bucatele de timp, extrem de repezi, am frunzarit toata evolutia procedurala a procesului dinaintea primei instante. Acum am pasit la fond, insa primele jurnale de sedinta sunt si aci destul de fara importanta. Unele chestii de fapt, marturii, interogatorii si contra-interogatorii, cereri de prezentare personala in instanta, amanari pentru verificarea semnaturilor. Dar acum sunt hotarat sa nu ma scol de pe acest scaun pana nu voi frunzari serios dosarul pana-n ultima fila, mai mult chiar, pana n-oi citi cuvant cu cuvant jurnalele importante, ca un avocat constiincios, inscris de curand in barou. De la 5, de cand am sfarsit procesul, sunt aici, si acum e 7, ora cand se suspenda sedintele si incep sa se inchida cancelariile. Intru deci in vorba cu slujbasul judecatoresc, care nu ma poate lasa singur aici, si-l conrup sa-si continue lucrul si mai departe, fluturandu-i perspectiva unei copioase rasplatiri, proportionala cu marimea sacrificiului. Iar domnul arhivar-ajutor accepta, isi scoate iar haina, isi rasuceste o tigara din tabachera de metal ingalbenit, redeschide opisele si trage spre el vrafurile de dosare, puse deoparte pentru a doua zi. Da drumul becului electric, si intr-o scobitura de zid anume, cu verdele zugravelii patat iremediabil de rugina negrului de fum, el prepara cu indemanare, la flacara filozofica a spitului, un ibricel spumos de cafea cu aroma puternica si asmutitoare. ii refuz aferat ceasca oferita, dar il asigur ca daca va mai pune ibricelul de mai multe ori, placerea mea va fi perfect satisfacuta, pentru ca de la cafea ma imbata numai aroma. Apoi, dupa ce ma asigura de calitatea superioara a materialului intrebuintat si dupa ce-mi indica adresa armeanului de unde si-l furnizeaza, ma lasa in lumea dosarului meu si el isi vazu intelegator de lucru.

Citeam adancit in textele incalcite, a caror grafie imposibila izbuteam totusi s-o descifrez; fiecare cuvant nu trebuia sa-mi scape. Cand dam iar de locuri fara importanta, imi plimbam ochii pentru reconfortare pe rafturile adanci si primitive de lemn, printre teancurile de dosare si hartoage de hartie ordinara, oranduite dupa anii scrisi cu pensula muiata in cerneala violeta pe indicatoarele sfasiate de hartie; si-mi aminteam biroul sobru al maestrului, cu bibliotecile lacuite, cu vitraliile de cristal, cu piedestalele inalte de mahon, pe care priveau incoa, din alte lumi, busturi de-ale marilor juristi credeti? - nu, busturile catorva voievozi munteni. Noaptea inaintase adanc si eu citeam inainte, eram acum in fata Curtii de apel si mai aveam putin pana la Casatie. De afara zgomotul nocturn al strazii venea tot mai potolit, tramvaiele incetasera, iar domnul ajutor-arhivar urmarea din picioare, prin pacla fumului de tutun, coloanele unui mare registru, cu un ochi inchis, inspre partea de unde un muc arzator de tigara, lipit de coltul buzei, ii trimitea necurmat o suvita jucausa si suparatoare de fum.

Zadarnic. Zadarnic ma straduiesc si caut, dezghioc fraze incalcite si ma bucur cu straniu ranjet invizibil cand nu dau de temele ce mi-am propus. Caci pagini mai raman cu sutele in urma si negre surprize ma pot intampina la tot momentul. si, intr-adevar, doua nadejdi mi se duc la interval scurt, una dupa alta. Domnul Georges Radu serban a condus totul cu pricepere, cu infocare, cu geniala tactica as putea zice. Nu e nimic care sa-i fi scapat, afara de unica nadejde ce mi-a mai ramas si care mai sta agatata doar de un fir de par. Acum urmaresc sirurile multiplelor scrisuri de mana si multiplelor scrisuri de masina cu inima la gura si-mi inchipui pe maestru zvarcolindu-se intru cautarea apriga a izbanzii. Vad zbaterea mea de acum in zbaterea lui de atunci si-i acord inapoi, rusinat, marca inaltei lui probitati. Vai, domnita Ypsilant nu e familiarizata cu limbajul dreptului, ca sa inteleaga cu ce indarjire, cu ce eleganta totusi, cu ce frumusete s-a luptat sotul ei pentru dansa. Ea poate va merge cu gandul pana sa-si inchipuie inconstient si injust contrariul; iar eu vad acum cu durere si disperare cat de nobil, cat de maret a fost sotul ei. si daca nu mi-ar mai ramane nici ultima speranta pe care nici o pagina noua nu mi-a spulberat-o inca, as scrasni de teroare si deznadejde, ca mie nu mi-a lasat nimic, nici cea mai neinsemnata firimitura de prilej pentru indrazneala si maretie.

Iar cand, cu ultimele file, s-a dus si ultima nadejde, cand cu sufletul la gura, aspirand larg si suierator, am urmarit rand cu rand cum maestrul a atacat si a sustinut cu adevarata si rara eleganta si aceasta nastrusnica idee, de care imi legasem toate nazuintele, singura care ma indemnase sa incerc nebuneasca reluare a atacului, mi-am lasat capul sa cada, parca sub un pumn neinchipuit de puternic pe foile cu miros de hartie invechita si inchisa. Mecanic si imboldit de stupida curiozitate, am urmarit inainte, nauc, toate fazele luptei, surprinderea si panica adversarilor, dilatoriile cerute in pripa si apoi rezistenta disperata, lupta aproape corp la corp si in cele din urma infrangerea totala a maestrului. ii vad ca prin vis zambetul acela caracteristic al restristilor lui sufletesti, zambetul dispretuitor si rau. Vad bine, aceeasi soarta ar fi asteptat si atacul meu, dar poate norocul ar fi vorbit altfel cu mine; oricum, maestrul mi-ar fi fost aliatul in lupta si meritul ar fi fost injumatatit. Meritul infrangerii, desigur, pentru ca vad, imi inchipui limpede, n-as fi putut face nimic mai mult decat dansul. Dar oricum, orice nadejde e dusa; in chip de consolare, nu pot decat sa-mi reproduc chipul maestrului, pe-atunci simplu aspirant la mana ei, trebuind sa aduca singur Albei, nerabdatoarei Alba, vestea grozava a caderii, sa suporte schima usoara a trasaturilor divine, umbra momentana de sub arcurile ochilor si zambetul acela teribil, glacial, ironic, care intoarce vestitorului incuviintarea umilitoare a neputintei lui sau poate chiar a relei-credinte. Rastorn considerentele Curtii peste maldarul de file parcurse si ma ridic ametit. Functionarul dreptatii ma priveste tot cu un singur ochi, caci pe celalalt il inchide indaratnic suvita de fum care-i iese din coltul gurii.

- E, ati gasit ceva? ma intreaba el din obisnuinta, inveselit brusc ca a scapat de corvoada.

il rasplatesc regeste si o iau pe negrele coridoare, clatinandu-ma.

- Pe-aici, pe-aici! imi striga el din urma, indicandu-mi drumul prin straveziul primelor semne ale zilei ce o sa mai urmeze.

Ma scoate printr-o usa subterana si eu ii strang mana cu febrilitate si recunostinta, ca si cand mi-ar fi dat posibilitate sa evadez din temnitele provizorii ale Palatului, pe langa care m-a condus. imi incrucisez drumul cu plutoanele detinutilor, care sosesc in bine strajuite transporturi pentru procesele de maine. si niciodata, pe oamenii acestia, pe care i-am aparat uneori - imi plac mai mult cauzele civile si comerciale -, nu i-am simtit mai aproape de sufletul meu. La fel cu mine, multi din ei trebuie sa fi fost insufletiti de o nobila ardoare, ei vor fi vrut sa readuca fericirea si libertatea pierduta unei domnite Alba, asa cum le va fi vazut si le va fi inteles sufletul fiecaruia. Dar au gasit ca si mine drumul astupat de avanturi anterioare, respinse si doborate si acelea... ca si mine...

Ma feresc sa continui firul acestei asemanari. Sunt acum pe podul garlei, pe care-l traversez spre strada Carol. Activitatea in piata a inceput: grupuri neguroase de muncitori trec incoa si incolo, si semnalul primelor tramvaie rasuna strident in racoarea diminetii. Zarva incepe sa creasca, si-n fata acestei activitati voioase, care cloceste in faptul ultimelor neguri, vad si mai absurda, mai prezumtioasa, mai donquichotteasca, sarmana mea nazuinta, reprimata atat de crud in noaptea asta de printul sangelui si al gandului, Georges Radu serban. Oare n-am fost cu adevarat caraghios cand mi-am inchipuit ca mintea lui n-ar fi putut imbratisa pana in ultimele posibilitati crancena zbatere pentru apararea frumoasei lui Alba? A lui si a declasatului cu profil eminescian, nobilul de mansarde, adoratul in surdina al cocotelor, urmasul lui Preda Buzescu... si convoaiele de detinuti incep sa se apropie iar de gandul meu, cu surasuri largi, prietenoase. Soldatii conduc docili pe ocnasi incoace; si declasatii astia rad si incuviinteaza: iata, si ei au fost animati de cele mai frumoase ganduri!

Iar un ras si mai apropiat, sacadat si cunoscut ma face sa tresar.

- Da trebuie sa fi petrecut grozav de nu m-ai auzit; te-am strigat de doua ori...

E printul Raoul, cel care a luat acum loc transporturilor de raufacatori. Printul Raoul se intoarce de la Mitica Dona. E extrem de fericit, de aceea a tinut sa ma strige mai ales si sa ma intrerupa din dulcile reverii, din care se scuza ca ma desteapta asa de brutal.

- insa e timpul! imi arata el dojenitor si protector cuptorul inrosit al cerului spre rasarit si aripile roze de zari, alunecand agile spre toate punctele boltii.

Apoi imi arata, cu o satisfactie pe care rar am vazut-o in ochii cuiva, cainele cel nou pe care l-a cumparat in locul lui Nusi. Pe acesta il cheama Topsy. Dar nu exista posibilitate de comparatie cu acesta a celui pe care l-a petrecut. Aud un pret impunator, despre care el ma asigura ca e derizoriu, apoi o genealogie intreaga, care, nu stiu de ce, ma face sa ma gandesc de asta data la ultimul urmas al Buzestilor. si rasuna in sfarsit rasul sacadat si plin de accent, atat de felurit de accentul rasurilor obisnuite:

- Ha, ha, ha... ignohranti, mon cher, ei n-au putut sti ce vand... li s-a pahrut ca fac o buna afacehre... E-he... e... he... evident ca nu m-am gandit sa le stric buna lor dispozitie... Afacerile sunt afaceri... Or, pot spune ca am dat o lovithura... o vehritabila lovithura...

Printul Raoul s-a indepartat cu cainele si cu fericirea lui. Imobilitatea si cvasimutenia mea l-au convins ca are de-a face cu unul care s-a imbatat in noaptea asta mai mult decat este cu putinta sa se imbete cineva. Cavalereste s-a oferit sa ma conduca acasa, asa cum faceam cu dansul la primele noastre escapade nocturne. Printul Raoul isi lua astfel revansa. Dar melancolia adanca ce se revarsa de buna seama din ochii mei, cu nemiluita, l-a asigurat ca in starea in care ma aflam tot aerul tare al inceputului de zi este remediul ce mi se cuvine. si m-a parasit, urandu-mi toate fericirile si privind de mai multe ori indarat, sa ma astepte binevoitor, daca m-am hotarat cumva sa ma desfac de parapetul de metal al podului, de care spatele meu parca se lipise. Printul Raoul, constat acum, nu se mai imbata zdravan; s-a lansat in afacerile cu cainii de rasa si a devenit om serios, cum se cuvine unui businessman. El are insa ceva in capul lui, o fericire, un tel, un ideal, pe cand la mine totul e zdrobit, sfaramat, cioburi. Ceva si mai grozav: nici macar atata! Caci mijlocul meu de lupta pe care-l socoteam atat de inalt, atat de serios in comparatie cu preocuparile canine ale amicului meu princiar, era factice, inexistent. Era tot asa de inexistent ca si crima aceluia care savarseste un atentat, cu un pistol de copii. Arma adevarata, puternica, rasunatoare, fusese intrebuintata la vreme de printul Georges si plesnise in mainile lui. Plesnise, plesnise... ea a crezut ca n-a fost nici o arma in mainile lui, ci un blujf... tot un pistol de copii... dar ce importanta poate sa mai aiba asta pentru mine?

Pe cand strada care se misca, pe cand toate aceste grupuri care se intalnesc aci, in gura pietei, se aduna in fata depozitelor en gros, ce se deschid cu puternice paraitiiri de obloane, umplu si dezumplu platformele tramvaielor si pantecele rosii ale autobuzelor, toata aceasta zarva si agitatie are un scop precis, bine lamurit: foamea, stomacul, grija zilei noi care soseste. Mijloacele nu intereseaza. Mijloacele nu intereseaza. Pentru bucata de paine a copiilor lui, individul acesta enorm, cu sort alb, patat de sange, macelar de buna seama, care trece pe langa mine si-mi priveste mirat hainele prea elegante pentru o lume atat de matinala, ar trage lungul lui cutit infipt pe dupa carambul cizmei si ar lovi cu deznadejde... Asa voi lovi si eu... Pentru ca un cutit am si eu, aci in carambul sufletului meu, din care mireasma oricarei frumoase... generoase intentii s-a volatilizat... a ramas doar cutitul, asa cum in creierul ocnasilor de adineaori a ramas doar zgura neagra a crimei, dupa ce oricare farama de gand bun a devenit neant... secretul domnitei Alba... Preda Buzescu... fotografia cu periculoasa inscriptie... To my dear... faithful... secretul teribil care poate fi manuit ca o teribila arma...

si-acum, ma urnesc in directia in care a apucat-o printul Raoul... Idealul lui era legat de lant si e un caine... Dar e un ideal bine pieptanat si curat... printul insusi ii face baie zilnica... E ceva curat si, ca tot ce e curat, sfant... intr-un cuvant, e un ideal...

in gandul meu acum, simt totul necurat si meschin... am gustul acestei amaraciuni pe limba... dar e singura poarta... in ochii mei nu mai vad decat un cap ras de detinut, cu ras larg si imbietor... Ce mai ramane de facut? hai, ce zici? se prapadeste el in hohote...

si urmandu-ma greu, cu adevarat ca un om beat, in lumea asta a diminetii, care nu s-ar da de la nimic in laturi pentru o boaba de fericire, fie ea chiar o felie de paine, eu ma gandesc inca la frumusetea sfanta, haotica, a donquichottescului meu vis, care s-a naruit in noaptea asta in bulgari grei de realitate.

si pornesc, in sensul cel adevarat al secolului meu, sa trag cu urechea la usi si sa prind firul intalnirilor secrete ale donnei Alba, cu nobilul declasat si demodat din mansarda obscura si suspecta, in care mi-am gasit trist si dubios salas.

in dimineata asta de inceput de iunie, domnita Alba mi-a iesit inainte cu fragezimea ei de aurora, in gradinuta geometrica din fata casei sumbre, pe cand mi se deschidea poarta grea de fier. I se deschisese si ei, in acelasi timp, usa cu aspect funebru a marelui portal. Doamne, era un facut cu domnita Alba: ea ramasese singura fiinta, cred, care mai punea un pret pe ultimul vlastar al Buzestilor, pe meritul de a te trage dintr-un anume sange, merit care acum trecuse in partea cailor si-a cainilor. (Pentru ca, sunt sigur, daca ar fi posibil sa ofer printului Raoul pe Preda Buzescu, in locul cainelui cel nou, mi-ar rade pur si simplu in nas.) Acum domnita insotea in chipul cel mai tandru pe-o domnisoara care-si ajunsese de buna seama al treizecilea an al vietii. O vazusem adesea pe aceasta domnisoara intrand in casa si stiam ca e fiica domnului smolit si nervos, pe care-l gasisem in camera de asteptare a maestrului, o data cu boier Gile, cand patrunsesem pentru prima oara aci, intr-o doara, sa-mi incerc si asa norocul. (Vai, cat timp e de atunci si cat de putin m-am deplasat, in sensul adevarat al prezentei mele in aceasta casa, din locul in care ma gaseam in acel timp; dar vremea mi se pare ca a sosit, a precipitarii lucrurilor!) Mai stiam ca domnisoara a fost colega de pensionat cu domnita Alba, domnisoara Anisoara Sava, fiica tot a unui soi de Buzesc poate, un Buzesc in devenire, dar din alte motive: pentru ca povestea lui nu e decat una din variantele multiplei tragedii a claselor romanesti suprapuse, pe urma loviturii cumplite a reformei agrare. Domnul Manolache Sava, vazandu-si mosia injumatatita, si-a vandut si restul neexpropriat taranilor, pentru a-si cumpara imobile la oras: o mare casa de raport pe-o artera activa a capitalei si o alta, de locuit, o vila boiereasca, intr-unui din cartierele noi si elegante ale Bucurestilor. Dar primul imobil, grevat de angarale ascunse, i-a fost repede smuls la licitatie, pe baza unei senzationale actiuni pauliene, deschise si castigate de creditorii neipotecari ai vanzatorului, astfel ca din frumoasele milioane varsate drept pret de boierul Sava, el nu se alese, pe urma socotelilor portarelului, decat cu vreo cateva sute de mii, in chip de mangaiere. Dar se vede ca un destin aprig urmarea pe nefericitul boier: la cativa ani dupa lichidarea celei mai insemnate parti a averii sale, se isca grav pericol si pentru cea de a doua cladire. Vanzatorul ei catre domnul Sava tocmai murise, dar proprietarul anterior al locului, pe care raposatul ridicase vila, deschisese proces in anularea actului de instrainare a terenului (actul acesta se facuse in timpul ocupatiei germane, pe valuta de-atunci si intr-o vreme cand parcul, in care se ridicase mai tarziu vila cu bucluc, nu avea nici pe departe valoarea de astazi). Procesul acesta, inceput demult, din o multime de motive de fapt si juridice, era din cale-afara de periculos pentru domnul Sava, noroc nu numai ca aparator al sau s-a erijat chiar domnul Georges Radu serban, dar si ca maestrul isi facea un punct de onoare din dobandirea victoriei, in aceasta lupta ingrata,

impotriva fostilor precupeti, cavafi si papugii de Bucuresti, multi ajutati de mila domneasca si boiereasca, ca si a functionarilor parveniti prin incorectitudine, salbatici la orice fel de castig si gata sa-si calce cele mai sfinte angajamente. (La procesul dintai, cand domnul Sava pierduse prima casa, maestrul, pe atunci in plin debut, nu fusese angajat.)

in timpul din urma am luat si eu parte la aceasta lupta inegala (caci cele mai multe sanse sunt de partea cealalta), care ma insufleteste tocmai din acest motiv, si cu toata spaima domnului Manolache Sava, cand a vazut ca maestrul ii trimite loctiitor, am izbutit sa obtin pe baza unor incidente destul de istete doua amanari, ce s-au bucurat de oarecare valva in culisele Palatului. Totusi, tocmai aceasta ocolire abila a decisivei fondului de catre maestru e de natura a speria mult pe boier Manolache, care a ajuns de-o nervozitate de neinchipuit, si a abate cu desavarsire pe simpatica lui copila, care poate presimte si se scutura de pe acum de raceala duhului negru si apropiat al saraciei aproape lucii, pentru oameni ca ei, invatati in belsug.

Poate tocmai din cauza acestei situatii foarte precare a unor suflete din tagma ei, daca nu va fi o afectiune chiar cu adevarat din cele mai puternice, doamna Alba arata o atat de pasionata prietenie Anisoarei Sava. O tinea cu bratul petrecut pe dupa sale, ea, doamna Alba, pe care o socoteam rece si in orice caz cu totul retinuta la efuziuni, mai ales dinaintea unei terte persoane. Ii cauta necontenit ochii si cand trecui pe langa dansele, auzii conversatia intrerupta de doua ori de aceeasi exclamatie, emisa pe-un ton putin prelungit, de-un patetism vibrant si invaluitor: "My dear!" care m-a facut sa tresar aproape vizibil. Vasazica, astfel rosteste ea pe acest my dear; cum trebuie sa-l sopteasca oare? mi-am spus atat de tulburat, ca am salutat cu bratul tremurand literalmente. Mi-au raspuns amandoua cu surasuri de bunavointa si apoi am auzit conversatia indepartandu-se, cu cel de-al doilea my dear, care insotea, daca nu ma insel, stabilirea datei unei revederi. insa trebuie sa mai fi si vazut cineva pe doamna Alba in dimineata aceasta de iunie, pentru a-si putea face o idee cat de slaba de starea mea sufleteasca, dupa ce mi-a patruns in auz tonul cuvintelor de pe fotografie. Tot sufletul meu vibra la unison si mi s-a parut ca sunt intreg o nota muzicala si alt nimic; am avut limpede senzatia prefacerii unui corp material in sunet, in fluid, in vibratie, asa cum trebuie sa se rezolve materia in suflet, cand bate ceasul destinului.

Nu stiu daca ati avut vreodata aceasta impresie, dar ori de cate ori am vazut o femeie frumoasa intr-o dimineata de iunie, am crezut ca ea se incheaga chiar pe loc din nelamuritul acela prea luminos al aerului imbatator de tare. Daca n:ar fi fost alaturi Anisoara, care, oricat de fina, de distinsa si cu un placut prelung al fetei, era totusi o realitate, as fi crezut, vazand singura pe Alba, intr-o infaptuire mitologica. infaptuirea se realiza pe masura apropierii unuia de celalalt, pentru ca vaporoasele inselaciuni ale surplusului de lumina dispareau cu cat inaintai spre adevar; dar in afara de acest joc al ochiului, care acum se manifesta cu o intensitate rara, ceea ce de data aceasta m-a uimit peste masura a fost parul Albei, pe care azi il vedeam intaia oara neacoperit de nimic, asa zburlit si parca topindu-se pe indelete pe fondul perspectivei, intocmai ca in fotografie. Dar, minune a minunilor, i-am descoperit si nuanta lui adevarata, care de-acum inainte nu va mai avea cum sa mai ma insele. Am plecat de la brun, ca sa ma opresc la culoarea castanei, si iata-l acum, inselatorul, prins in autentica lui infatisare. E aproape blond, un blond cenusiu, care sub intensitati felurite de lumina poate lua aspecte felurite; dar, liber de orice val, e blond cenusiu, un cenusiu matasos si schimbator, care da o paloare anume, un mat sobru si distant exuberantei de alb din figura, atenuand astfel si intunecimea, atat de pronuntata cand e adumbrita de boruri, a ochilor. Am acum in fata personajul din fotografie si aud glasul, cu intonatii prelungi si cantatoare, pronuntand pe acel my dear pe care el l-a auzit de atatea ori si mai rascolitor, si mai sfasietor de suflet, in soapta. "Spuneti-mi, ma adresez treptelor pe care le urc poticnindu-ma, spuneti-mi daca n-am dreptate sa nu-mi apar mie insumi atat de meschin, trecand in revista, cu o luciditate de ucigas in preajma loviturii, diversele faze ale actiunii ce pregatesc.

Acest sunet my dear si aceasta invaluire, a bratului... mi-e cu neputinta sa vad acest gest nemuritor, aceasta viata pura strangand starvul lui Buzescu, aceasta muzica a patimii soptind la urechea craniului eminescian de muribund: My dear... Eu nu cred - poate pentru ca o aud mai rar - dar de acum inainte imi va fi imposibil sa cred ca exista intr-alta limba o expresie mai potrivita pentru o astfel de soapta si pentru atata iubire... dar de ce cantecul asta se adresa Anisoarei Sava? Pentru ca, reexaminand cu toata seriozitatea desfasurarea lucrurilor, mi-e cu neputinta, in gluma macar, sa atribui acestui patetism al tonului o cat de neinsemnata intentie, in legatura cu trecerea mea concomitenta pe acolo... S-a pierdut casa boierului Sava si e nevoie de consolatie mai patetica, sau...? Printul Raoul mi-a lamurit, putin mai tarziu, povestindu-mi de afectiunea intr-adevar neobisnuita a Albei pentru prietena ei de copilarie si pension, amenintata acum de saracie si ramasa nemaritata.

Iata-ma-s deci intors din pretinsele pribegii ale ocupatiei mele - care fac pe madam Matilda sa-mi caineasca soarta - in mansarda innobilata de istoric si romantic vlastar boieresc, prizarit printre cocote si alte epave ale existentei. Aurica e fericita de revedere si ma invita chiar in prima dupa-amiaza la cafelele ei. imi face cunostinta, dar cam peste mana, cu Irma Caraczony, careia, amintindu-mi de povestirea Auricai, ii spun "contesa".

- Asadar (ma straduiesc in orice moment sa aduc vorba despre Buzescu fara a parea ca o doresc anume), asadar, avem onoarea sa fim vecini cu un print si o contesa...

- Eu nu mai sunt contesa, ofteaza atunci Irma Caraczony, si ochii ei cu cearcane usoare, vag incretite, raman catva cascati in vreun trecut real ori inchipuit... Nici n-am fost vreudate... insa mama mea... sa stie dumneta... a fost fiche de contesa.

- Nu ma indoiesc deloc, cum nu ma indoiesc nici de printul din fund.

Irma, crezand ca inca glumesc, se simti obligata sa-mi recite strofa din balada populara, cu vitejia Buzestilor, pe care o aud astfel si in aceasta a treia versiune, de asta data cu accent unguresc. Avea o gura mica, captusita cu un rosu prea viu, caruia rujul de pe buze nu-i adauga aproape nici un luciu umed, caracteristic, si ochii-i erau incondeiati pe deasupra de sprancene negre, cu fir marunt, rasucit si mat, pe care nu si le subtia prea mult. Era intr-adevar in toata fiinta ei o delicatete, si-n cuvant si-n gest, care ma facea s-o cred dintr-o obarsie mai subtire si tocmai din cauza asta ma amuzam mult s-o vad langa Aurica, s-o stiu castigandu-si existenta la fel ca Aurica si sa-mi amintesc intruna ca dincolo de peretele Auricai locuieste nobilul domn Preda Buzescu. insa Aurica parea cam agasata de interesul pe care-l aratam Irmei; ea ma infatisase anticipat, de buna seama, drept amicul ei - mai de-aproape - cu toate ca-i rasplatisem cu supratarif darniciile ei fizice si sentimentele (sau poate tocmai de aceea) si acum, la prima cunostinta cu o noua vecina, iata, legatura noastra nu parea sa reziste deloc. insa eu doream sa cunosc cat mai de aproape toate vecinele domnului Buzescu, sa ma arat generos cu toate, sa pot intra oricand in camera fiecareia, la nevoie sa ma servesc chiar de eventualul lor concurs, in masuri pe care nu le pot inca prevedea, in actiunea ce mi-am propus. Dar, toate astea trebuie sa se petreaca pe nesimtite, sa par un baiat cheltuitor si stricat, foarte fericit ca ma gasesc in vecinatatea atator fete de viata si cu totul nepasator ca am un vecin print, pe care mi-e indiferent ca-l cheama Buzescu, fie chiar si Preda pe deasupra. Apoi mai trebuie sa ma arat si inconstant, tocmai pentru a invedera ca nimic serios si cu logica suita nu poate trece prin capul meu si pentru a putea culege cat mai multe date asupra persoanei domnului Buzescu, a-l reconstitui dupa cat mai diverse impresii, fie ele chiar ale unor femei simple; in sfarsit, pentru a deveni eroul mansardei si a face ca zvon despre mine sa ajunga si la urechile Altetei sale, cu care tin neaparat sa ma imprietenesc si sa-l trag (eu, chefliul si nepasatorul in sentimente, omul care trece din femeie in femeie, singurul in care poate avea incredere cel ce iubeste cu adevarat), la cateva sedinte cu vin si cu cantec, unde sufletul se desteleneste si unde orgoliul de a te arata iubit de cineva anume, de deasupra tuturor nadejdilor si trecand peste toate convenientele, se impauneaza si plesneste in adevarate crize de destainuire si sinceritate. (Mai ales cand ascultatorul pare un biet nefericit, osandit sa nu aiba parte niciodata de-un astfel de noroc.)

Dar "contesa" Irma ma intereseaza indeosebi. Aurica (eu tin acum minte si cele mai neinsemnate amanunte din conversatiile ce sunt nevoit sa am cu aceste femei) mi-a impartasit ca Irma, mai ales, iubeste pe print si ca el nici nu se uita la dansa. Daca-l iubeste cu adevarat, ea trebuie sa mai fi mirosit unele lucruri, pe care poate nu le-a destainuit celorlalte colege de locuinta si profesie. si, oricat, e interesant de aflat, chiar de la o femeie usoara ca ea, sau, mai bine zis, tocmai de la o femeie blazata ca ea, ce interes poate produce intr-un suflet femeiesc alura si chipul de ceara al printului cu seaman de poet genial. Iata de ce, cand, scoasa din fire de cochetariile pe care le schimbam cu prietena ei "cea mai buna", Aurica ne trimise indignata la dracu', ma retrasei la Irma, pe care tinui s-o coplesesc cu glumele, cu rasul si mai cu seama cu generozitatea larga, cu care stiam sa rasplatesc fetele bune, ce mi se dau azi cu trupul, maine cu sufletul. Fara indoiala ca numai cantitatea gologanetului de pe coltul mesei indemna pe unguroaica focoasa si cu zgomotoasa tandrete si pasiune, sa accepte onorariul si sa nu insiste in copilaria de a-l refuza, cum avu aerul, pe cand il asezam in locul stiut, cu discretia cuvenita. In orice caz curioasa ei ezitare fu de natura a ma imbarbata: ii placusem femeiustii, afara numai daca nu fusese o stratagema bine jucata pentru a ma castiga definitiv prietenei sale Aurica. Din spirit de prevedere, ma ferii sa mai aduc vorba de Buzescu, rezervandu-mi satisfacerea acestei curiozitati pe indelete si cu savanta metoda. Dar a doua oara cand revenii la mansarda, chipurile din voiajurile mele de afaceri, observai ca Irma ma astepta oarecum. Gasii flori proaspete intr-un pahar pe masuta de noapte - probabil, le innoia zilnic - si cand se trezi dupa-amiaza (eu stiam cand trebuie sa vin aci, ca sa dau de oamenii mei), veni bucuroasa sa-mi confirme ca ea mi le-a pus. De asemeni imi aduse si o cravata - cadou din banii pe care-i dadusem -- si ma instiinta glumind, ca ori de cate ori ma vei bucura de dansa imi va pretinde bani pentru a-mi lua cate ceva.

- Fetito, dar tu cu ce ai sa traiesti? o mustrai cu afectat dulce interes. E vreun print care te intretine?...

- Asta nu te priveste pe tine... si te rog se nu-mi mai intinde vreodata un ban, ca se me simte insultata... Am se-ti cum-per eu cadou.., din bani de la mine...

Vasazica, aici in mansarda cocotelor si a nobililor pierduti, infransesem pe print. Teribil succes, ma felicitam cu amara ironie, dar, trebuie sa spun, si cu destul amor propriu rascolit si razboinic. Ma grabii sa fac semn cu ochii in directia unde venea apartamentul lui Buzescu:

- Nu cumva o fi tocmai printul nostru, din fundul coridorului? insistai s-o descos, pentru a nu pierde aceasta nimerita cotitura de conversatie...

- O, ti-ai ghesit, rase ea, dand inveselita din umeri.

- Aurica mi-a spus ca esti nebuna dupa el...

- Auriche minte, ea se lesina dupa dansul si nu vine se-i spuna...

- si el nu te baga in seama.

- Eu nu baghe in seama la mine? Se spune eu: el nu baghe in seama pe ea... Asta s-o stii de la mine! inclina ea de mai multe ori din cap, privindu-ma convingator...


- Mi se pare ca va laudati amandoua.

- Eu n-am nevoie se laude... Eu sint plictisite pana-n gat de print aste serite la cap si gonit de amante...!

- Gonit?! Ha, ha... ha... Nu mai spune, l-a si gonit.., care amanta? Aha... aia din fotografie, te pomenesti...

- O iubeste ca nebun... da ea nu vrea se vede la el... i da dor de pomana, un ban, colo, ca la chine...

imi exprimai nedumerirea pentru aceasta atitudine: nu-l mai iubeste si-i da bani, stimuland, cu lipsa mea de intelegere, cu hazul si cu contrazicerile mele, pe Irma sa-mi lamureasca aceasta bizarerie, de care ma minunam din cale-afara de exagerat. si explicatia Irmei fu din cele mai simple si mai firesti: nenorocitul a fost iubit candva de femeia frumoasa din fotografie. Pe urma ea si-a gasit un barbat foarte bogat, cu care s-a maritat, si pe el a inceput sa-l uite... totusi, pentru ca avea scrisori si fotografii de la ea, il mai ajuta din cand in cand, dar nu mai vrea sa-l mai vada...

- Cum, are si scrisori?

- Trebuie se aibe... El o are la mune cu ceva, de trimete la el atata banet... Dar el e prepadit... o iubeste ca nebun... si-i vine se-si zboare creierile de dorul seu...

Mai ramanea sa-mi adaoge Irma pe ce temei intocmise ea suita asta de deductii, care mi se parea foarte naturala. Numai punctul de plecare il gaseam inca obscur. Oare sa-l fi iubit inainte de a se marita si sa-l fi tradat numai de dragul bogatiei... oare asta sa fi fost cuvantul insultator al fratelui ucis in duel?... Sa fi scrasnit la urechea domnului Georges Radu serban ca a fost preferat unui frate decazut, pentru parale... Irma asta imi facea impresia ca se bazeaza pe o certitudine reala mai puternica decat orice sistem deductiv... Totusi, nu mai insistai cu intrebarile deocamdata, dimpotriva, dadui la dracu' toate aceste basme care nu "ne" privesc si o stransei cu ardoare la piept. si nu fara cel mai sincer avant. Unguroaica asta era o comoara de inteligenta si bun-simt; ea ma scutea de a mai face investigatii in aripa cealalta a coridorului, unde aveam impresia ca istoria asta nici nu patrunsese. Aici, in dosul fruntii nu prea inalte, dar drepte si catifelate, unde pielita fina era imprimata intr-o parte de o vaga urma de taietura sau lovitura, trebuie sa salasluiasca bobul de adevar care-i va darui intelegerii mele intregul fir al vietii printului Preda. imi comprimam deci nerabdarea de a sti totul, incercand si izbutind uneori sa gasesc calitati alese mangaierilor si purtarii intime a Irmei. Alternand voluptatea cu glume si istorisiri inventate de mine ad-hoc, pentru a readuce iar conversatia asupra subiectului pe care-l alungasem din preocuparile noastre cu atata indiferenta, mai putui obtine de la pasionata mea prietena unele amanunte complimentare asupra misteriosului personaj. Totusi, observam ca Irma mi-ascunde cu grija ceva, mai lamurit, ocoleste sa-mi explice raspicat ce sens are marturisirea ei de la inceput ca e plictisita pana-n gat de "printul asta sarit la cap si gonit de amante". Nu e greu desigur sa trag eu o trasura de unire: de dorul Albei, care l-a uitat, printul incearca sa-si ingane nefericirile sufletesti cu aceasta femeie pierduta, cu pretentii si cu oarecare aparenta de noblete.

Foarte bine, foarte bine. Dar tocmai pentru ca noul aspect al imprejurarii imi surade de minune - Alba nu se mai uita la dansul, totusi are nevoie de tacerea lui -, vreau certitudine deplina, nici cel mai mic punct de indoiala. Mai e si un punct de zare care se inchide pentru putintele de realizare ale planurilor mele confuze inca, incomplet trasate in tumultul de nestiinta si nesiguranta care ma domina: intre cei doi nu mai are loc nici o intalnire. Deci o posibilitate mai putin de dominare a frumoasei stapane a visurilor mele. De multe ori doar, dupa dezastrul dosarului, am leganat in minte, am compus si intregit ca pe un episod de roman ori de drama, momentele gradate ale intretaierii drumurilor noastre in preajma cuibului ei de fericire cu printul nefericit. intr-adevar: o trecere brusca, bine socotita, desigur ca din intamplare, pe dinaintea usii care se deschide discret. imi inchipuiam chiar o misterioasa usa, dand intr-un apartament ferit, o garsoniera plasata cu mestesug si cu dubla iesire, pe care trebuia s-o studiez bine (desigur a unui prieten binevoitor, care o cedeaza din cand in cand, pentru doua ceasuri pe saptamana, amicului ruinat) sau, in sfarsit, o casuta retrasa cine stie unde, dupa o perdea de boschete, de tei ori de plopi. O vedeam din ce in ce mai clar, mai in potrivire cu circumstantele momentului, pe donna Alba, inaintand infiorata de aventura si de pericolul eventualitatilor grave; evident, o inchipuiam si eu (si asta mi-a placut mai ales din toata turuiala cu accent maghiar a Irmei) plictisita, obosita de aceasta aventura veche si fara iesire, dar pe care o continua din obisnuinta si din spirit de surda revolta pentru autocratismul domnului Georges Radu serban. si exact in clipele infrigurate ale iscodirilor inconjuratatii, iata-ma si pe mine, privind-o mirat si salutand-o cu jena, preschimbata repede in ras incurajator si complice. Uneori mai complic grotesc si ieftin scena tulburatoare: o doresc aceasta surprindere in tovarasia amantului sau - oricat imi repugna si ma revolta aceasta inchipuire -, pentru eficacitatea manevrei, in plin sarut de despartire de amantul eminescian, desfigurat total de amor si de satisfactie implinita...

Aci reflectii grele si suparatoare ma inunda: ratiunea nu vrea s-o vada pe domnita Alba micsorata de aceasta apropiere ranceda si ridicola, de gust si fason perimat. Dar chiar fara s-o intalnesc real indata dupa aceea, numai inchipuind-o in infatisarea matinala, cu care m-a intampinat pe cand isi conducea prietena, si ea se indreapta indata maiestuoasa in puterea mintii mele, regina de drept divin si etern, chiar daca as descoperi-o aici, intr-una din odaile mansardei acesteia, vanzandu-se cu chibzuita tocmeala, traind voit si pervers aventura nocturna a anticei Messalina.

Abia acum, in bratele cocotei acesteia, care mi-a adus si de la care mai astept revelatii (si poate un concurs si mai activ, mai practic, pe care numai il banuiesc), care respira in somn adanc dinaintea gurii mele si-mi inabusa propria mea respiratie cu adierile statute ale urmelor de parfumuri violente, simt cat de adanc e imbibat sufletul meu de emanatiile telepatice ale domnitei Alba. O simt intreaga in mine, in mainile mele curge sangele ei si, mangaindu-i caldura ca sa ma imbat mai bine de curgerea lui, dau de rotunjimea alba sidefie a bratelor sale. Ea este toata in mine ca o otrava placuta, care a crescut nesimtit dupa lenta-i inoculare si acum ma paralizeaza in neasteptate momente pentru durate mai lungi, ori mai scurte, dar cu intensitate si cu exclusivitate de crud si nimicitor acces; numai ca eu astept fericit aceasta amortire divina, o invoc si o sorb si ma daruiesc ei, cu voluptatea si infiorarea candida a celui ce-si zvarle singur sufletul si carnea betiilor mistice sau reci.

Trebuie sa fie a mea doamna Alba, caci nu fara alt scop a trecut pe dinainte-mi acum sapte ani, cand pregateam de sarg examene intarziate, desigur tot pentru ea, necunoscuta. Ea a trecut, ca sa-mi spuna, cu rasul ei mut, ca pentru ea si pentru viata ei va fi toata truda vietii mele...

De la Irma n-am mai putut sa smulg mai mult deocamdata; pare sa se fereasca, biata fata, sa-mi dea relatii mai cuprinzatoare asupra intalnirilor sau convorbirilor ei cu printul Preda. Acum observ bine, insistentele mele, oricat de voalate, ea le interpreteaza drept un fel de geloasa curiozitate din parte-mi, ceea ce o face sa fie mai prevazatoare in cuvant. si nu insist: patima mea, care s-a dezvoltat atat de retinut, atat de comprimat, cu atatea menajamente din parte-mi, asa cum trebuie sa umbli cu periculoasele preparate de laborator, cum acumulezi gazele inflamabile, gata de dezastru la cea mai neinsemnata miscare gresita, e prea lucida ca sa ma precipite vreo nerabdare, sa ma faca sa trezesc banuieli cu o persistenta inutila. Nici cele mai mici, mai infime banuieli nu trebuie sa trezesc.

Mai ales acum, cand Alba e intreaga in mine, cand gandul meu o pipaie clar, lucid, asa cum as pipai tablia asta de pat, asa cum pipai femeia asta care doarme langa mine, cum o pipai din ce in ce mai apasat, mai salbatic, pentru a o trezi, pentru a o simti si mai aproape de mine, a o simti in mine, caci ea e domnita Alba dincoace de pleoapele mele inchise cu strasnicie. Pana in clipele acestea n-as fi putut defini atat de clar, atat de decupat, atat de categoric, picatura carui elixir cazuse in sufletul meu din ochii ei, a caror culoare nici acum n-o cunosc: dorinta, incapatanare, ambitie, indarjire, umilinta care se cere infranta, naucire... Dar acum vad limpede, citesc limpede: viata mea nu are sens fara doamna Alba. si-n vreme ce liberez pe Irma somnului ei adanc, ma rostogolesc alaturi si mi se pare ca ma cufund in moliciunea asudata a patului ca intr-o baie de noroi la meschinul gand ce mi-a nazarit hidos, al surprinderii ignobile, cu consens de rasplatire pentru complicitate, Dumnezeule mare! al acestei fotografii - ultima ratio - sustrase unui decazut (in caz cand Irma are dreptate ca intalnirile lor au incetat) si purtate pe dinaintea ochilor vinovati de departe, ca o invitatie pentru cea mai sordida negociere.

si iarasi donquichottescul vis pierdut al procesului formidabil ma umileste din inaltimea inaccesibila si candida a puritatii lui de zapada pe varf de munte, a elegantei lui atat de rare, atat de indraznete, atat de indepartate de noaptea asta de insomnie, de mansarda asta cu printi si artisti ratati, cu cocote si josnice ganduri de cambriolaj.

De mansarda asta sordida, in care insusi minunatul meu vis alb imi porunceste totusi irevocabil sa raman.

La o intreprindere de mana intaia, un comis-voiajor de mana intai! Astfel trebuie sa gandeasca conlocatarele mansardei, considerand lungile mele evadari, in timpul carora pot sa-mi vad de afacerile mele, sa locuiesc in garsoniera mea propriu-zisa din parcul Filipescu, sa primesc pe Voicuta acolo si sa par dincoace tocmai pentru atatea absente un functionar muncitor si constiincios, inhamat la o mare si serioasa treaba, in privinta asta n-am nici o grija: toate fetele ma lauda, cu madam Matilda in cap. Dar imi ramane o singura si cea mai serioasa ingrijorare: opinia printului Preda. Am bagat de seama din rarele noastre incrucisari pe coridor ca Alteta sa a luat cunostinta de prezenta mea aici si, ca atare, de existenta mea pe pamant. intrebarea care ma munceste este aceasta: nu cumva insa stia el de aceeasi existenta ceva mai inainte de prezenta-mi curioasa sub acest acoperis? intr-adevar, un adorator al sotiei maestrului meu nu a avut el cumva curiozitatea sa afle cam ce fel de indivizi se gasesc in apropierea iubitei lui? Ce invitati pasesc prea des in casa ei, ce secretari si comisi lucreaza in biroul barbatului sau? Din atitudinea la inceput perfect indiferenta a printului Preda, mai apoi din usoara bunavointa ce-mi trimitea de sub mustata-i trista, de cate ori ne intalneam pe sala, in sfarsit din satisfactia deosebita ce i-o produse primul meu salut, pe care-mi luai inima in dinti sa i-l fac - fara sa ne fi prezentat nimeni -, in amurgul coridorului, observai ca printul meu nu mai e in curent, de mult (sau poate nu l-a interesat niciodata), cu personalul de birou al sotului iubitei sale. Era singura concluzie cu putinta de tras din purtarea lui draguta si totusi inca rezervata, distanta fata de mine; afara numai daca nu aveam a face cu un actor de mana intaia, care a simtit repede primejdia si asteapta cu liniste si incredere, ca agentul fostei sale iubite - cum in cazul acesta ar trebui sa ma socoteasca - sa incerce primul asalt pentru cucerirea, sa zicem bunaoara, a fotografiei din perete. Dar si dupa ce-mi luai a doua oara inima in dinti si ma prezentai singur, extrem de politicos si deferent, facandu-i un larg compliment si cerandu-mi scuze ca-mi iau din proprie initiativa o astfel de indrazneala, el nu se arata surprins deloc, ba dimpotriva imi paru extrem de magulit de gestul meu; inca si mai mult, facandu-mi iarasi de vorba cu madam Matilda, tocmai cand era ocupata cu aranjamentul apartamentului princiar, vazui ca fotografia Albei ramasese netulburata la locul ei.

intr-o noapte, era tarziu si Irma nu ma lasa sa dorm, auziram un ciocanit discret la usa. Era la mine, era la Irma? (usa ei se afla cam in fata alei mele, ceva-ceva mai la stanga) nu as fi putut spune. Cu degetul la buze, Irma imi facu semn de tacere, zambi apoi, vroi sa-mi sopteasca cine stie ce, dar renunta. si ma privi poznas si oarecum nesigur, putin ingrijorata. Ceva mai tarziu apoi, pe cand eram prada inlantuirilor ei salbatice si a tuturor interjectiunilor din vocabularul unguresc, aceeasi bataie discreta isi facu loc in urechile mele. Cand criza conteni, auziram distinct in noapte ciocanitul, de asta data din ce in ce mai tare, si ma putui orienta usor asupra usii in care rasuna. Se auzea lamurit, cand se intrerupeau ciocaniturile: "Irma!... Irma... Comtesse Irma... c'est moi... Preda..."

Irma zambea la mine, facandu-mi necontenit semnul discretiei. Nu eram luminati decat de becul de pe masuta de noapte, pe care-l acoperisem intr-un ziar mototolit, pentru a-i micsora puterea. Pe sub usa mea nu se putea, asadar, vedea nici o dunga de lumina, ca sa tulbure pe print din chemarea lui, care mi se paru tremuratoare si patetica...

- Irma, mon ange... ouvre... c'est moi... viens... viens... ma cherie... ma tres douce...

si batea iarasi repede si modest. in cele din urma zgaltai si manerul si-i auziram pasul tarsindu-se pe podeaua salii.

- E beat? intrebai in soapta.

- Putin. Nu se imbate niciodate de tot. Inse me chiame in fiecare noapte, cand se face dor de ea... me strange prea, tare... si mai mult decat me strange... me serute...

Am izbutit apoi sa smulg vorba cu vorba Irmei toate amanuntele scenelor ei de dragoste cu printul. N-o striga pe numele celeilalte si nici nu se uita la portretul ei, in momentele acelea. Are grija de altminteri sa stinga lumina si tot timpul nu vorbeste decat frantuzeste, grai din care Irma nu pricepe decat cateva cuvinte. Lucrul se petrece mai la cinci-sase nopti. Dar niciodata nu e lipsit de delicatete: dimpotriva, dovedeste un exces de galanterie, de finete intima, a carei amintire face pe Irma, probabil pentru a-mi produce placere, sa rada dezgustata, desi, vad bine, ochii ei nu par catusi de putin infricosati, nici macar uluiti de procedeele lui. Irma, pe care o vrea totdeauna goala de sus pana jos, marturiseste in cele din urma ca se complacea in rafinamentele lui mai mult platonice, in care sarutul juca rolul principal. Dar este o margine in toate si ea il parasea de cele mai multe ori, in apropierea diminetii, ingrozitor de tulburata, desi amuzata si incantata. imi declara insa ca prefera iubirea unui tanar vlajgan ca mine, sanatoasa si linistitoare, chinurilor erotice ale unor astfel de degenerati, bolnaviciosi si libidinosi.

- O istenem... l-as da lui Auriche cu placere... dar nu vrea sa aude de ea...

Nu-mi venea sa rad deloc de transporturile nocturne ale printului Preda, desi acum aveam la randu-mi certitudinea absoluta ca intre el si domnita Alba nu mai exista de mult - daca nu, in orice caz, la distante extrem de largi - intalniri intime. Revederea aceea din gradina, cu consimtamantul si aproape sub supravegherea mamei, ma intareste si mai mult in supozitiile mele, desi amestecul doamnei Esmeralda mi se pare inca extrem de curios si-mi deschide portile unor noi si grele nedumeriri.

Nu rad deloc de sarmanul print decazut si degenerat, pentru ca ar fi sa rad de mine; iata-ma aci, in acest loc care ma degradeaza, in acest pat in care ma dau cu imprumut unei prostituate, pentru a o gasi pe ea, acolo sus, deasupra, dincolo de toate gandurile si actiunile mele. Fara de ea ce-ar insemna toate aceste ganduri si actiuni, ce rost ar putea avea ele in tineretea mea singuratica, pe care altfel o intrezaresc ingrozitor de trista. Voicuta, Lilica, fructe pe care le culegi indata, numai doar sa intinzi mana. s-apoi unde mai gasesti frumusetea Albei, aceasta suprema frumusete in ordinea pretinsa de comandamentele sufletului meu? Frumusete scumpa si avara, pentru ca inaccesibila si inca indefinisabila. Ea ramane necontenit pe linia vietii mele, monarh absolut la capatul tuturor telurilor si actelor ce savarsesc, neconditionata de amagirea misterului, caci cu fiecare pas inainte, cu fiecare voal cazut, cu fiecare noua aparenta, ea se infrange pe ea insasi, se inalta tot mai fermecatoare, peste stramtul sau largul orizont al inteligentei mele. Ea e pentru mine un pretext de lupta, si asta e totul, asa cum nelamuritul zarilor si otrava lecturilor mi-a fost pretext de goana si pribegie in adolescenta. Zvarlit inapoi de reflexul cenusiu si imens al razboiului, spuneti daca in zilele astea sure, cand toti au cazut din cer, pastrarea unuia singur, care poate n-are decat acest unic atribut, exterior daca vreti, dar tot al dumnezeirii: frumusetea, spuneti daca pastrarea asta, cautarea asta de raze in oceanul tern, nu-i o indrazneala, si o frumusete. Tot o frumusete.

Suntem doar trei insi in vuietul enorm al secolului, care ne zbatem pentru idolul acestei religii atat de restranse si de delicioase. incolo, nu stie nimeni nimic, din larga lumea asta, care incepe acum sa huruie pe strazi, o data cu inalbastrirea ferestrelor de mansarda. Acolo, in fund, nemernicul afurisit si izgonit din raiul pe care si-l evoca inaltandu-si falsi idoli; atotputernicul care locuieste astazi cerul si pazeste la poarta-i cu palos de flacari; si pacatosul pe care-l auziti destainuindu-si pacatele si tarandu-se prin noroaiele cele mai abjecte, pentru a se invrednici cel mai de pe urma de minunea extremei frumuseti.

Trei credinciosi, trei fanatici, trei frati de soarta si de durere, care ne vom intredevora in curand sub maretia cerului, sub privirile sfinte ale zeului pe care-l dorim exclusiv.

incolo, nimeni nu stie nimic de noi, iar ei doi, nici macar de mine.

Pe sala in care un bec orb si uzat abia mai lumineaza la doi pasi si unde abia la ora asta a inceput cu adevarat domnia somnului, se aude un tarset dinainte infrant si umilit, un ciocanit trist si infricosat: Irma... comtesse Irma... chere comtesse... chere petite...

Iar Irma zace rasturnata alaturi de mine in somn profund si mut, dezvelita aproape toata, cu un brat aparandu-si sanul stang, cu altul cazut peste dunga patului, cu albeata goliciunii patata indecent de umbrele tari ale incheieturilor.

- Viens, o, ma beaute, viens, mon ange, mon bonheur... mon unique...

Glasul a crescut mai lacrimos si mai umilit decat poate fi cu putinta. Iar eu rad linistit si fericit, sigur de acest simulacru de lemn, pe care l-as ceda bucuros printului izgonit de adevaratul idol. si-n invigurarea alba a diminetii de vara trasez primele linii hotarate ale meschinului meu plan de actiune.

Daca la inceput nu i-o fi parut curios Voicutei interesul pe care-l aratam informarilor ce-mi da despre Alba, e fara indoiala cat se poate de firesc. Orice secretar de avocat e in drept sa se intereseze de familia patronului sau; si-apoi, un brav elev al maestrului Georges Radu serban stia doar sa spuna o intrebare fara a trezi o cat de indepartata suspiciune. Afara de asta, aveam grija oricand, in conversatiile noastre, s-o intreb cu un interes si mai mare despre familia ei, despre Smarandita si tipul ei, despre ea insasi, despre progresele facute cu revista teatrala, planuita la "Rusi", si pe care o si scrisesera autorii solicitati. Acum se impartisera chiar rolurile si incepeau repetitiile. Dupa indemnul meu, Voicuta primise si ea sa joace; facea intai pe-un inger mic si cuvios, pe care vremurile noi, intoarse la paganism, il prefac in amoras obraznic, si-apoi, in alte tablouri, pe-o fetita de scoala, care da relatii naive despre cursurile ce urmeaza, incat, din jocul mestesugit al cuvintelor si-al locului raspunsurilor, sa rasara intorsaturi hazoase si aluzii necuviincioase. Voicuta era amuzata de rolurile ei tocmai pentru ca vedea ca eu ma amuz la randu-mi, mai ales ca replicile ce trebuia sa dea nu erau lipsite de sare si mestesug. si asta motiva indeajuns indemnurile mele de a se dedica mai amplu si mai adanc studiului lor si ambitiei de a se infatisa o buna artista, desi conveneam amandoi ca in fond totul nu-i decat o copilarie si textul ce trebuia sa invete, o ridicola meschinarie. imi placea ca aceste rezerve tinea sa le readuca adesea in convorbire insasi Voicuta, care se complacea insa de minune in noua ei preocupare; tocmai pentru a atenua impresia acestui zel in ochii mei, ea vroia desigur sa-mi ateste si mai in gluma si mai in serios ca nu pune nici un pret pe aceasta simpla distractie, ca oricare alta.






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 687 ori.