• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul I - Partea 03

Am tresarit ca ars de aceasta intrebare, si hohotele lui largi si sacadate, care trezisera din picotit javra pursange dedesubtul scaunului, ca un latrat de semen, mi se parura ca-mi dezbraca sufletul si mi-l lasa gol ca un trup impudic, intre mesele ocupate de cheflii intarziati. M-am simtit rosind chiar, dar cand repede mi-am dat seama ca nu putea sa fie, cum nici nu era, pentru mine nimic insinuant in intrebarea si rasul lui, am fost coplesit deodata de tristete si mai apoi de vechea umilinta. Am privit atunci cu ura pe Raoul si am inteles de minune sufletul argatilor si al embaticarilor de rea-credinta care le-au suflat pamantul. Aveam sa ma lupt cu ei, dar ii aprobam si-i simpatizam; si le eram recunoscator ca imi dau prilejul in curand sa-i lovesc de moarte. Erau de-ai mei si-mi trebuiau neaparat, pentru a-mi servi de victime tradarii mele. Aceasta era doar soarta noastra, sa ne izbim de moarte, pentru a ajunge la cei ce ne stapanesc si pe care-i iubim mai mult decat pe noi, ii iubim si-i admiram cu inversunare si cu ura, pana ce le smulgem iubirea lor. Nu era nimic paradoxal in gandurile mele; intr-adevar, acesta era termenul, iubeam cu ura cea mai cumplita, in momentele acestea, pe aceea pe care as fi iubit-o cu sufletul cel mai dumnezeiesc... dar poate ca ura asta de-acuma ma facea sa intrevad dumnezeiescul de mai tarziu.

Redevenii lucid si intelesei perfect de bine tot acest mecanism complicat al sufletului. si mi se paru si mai legitim rostul tuturor acestor deosebiri (vulgul le spune de clasa, sau de casta).

Dar pentru ca eram inca jos, atat de jos, si numai un lat de masa vulgara ma despartea de ingerul cazut din fata mea, incercai sa fiu indraznet si sa-l bravez cu libertatea ce-mi luai

indata, ba chiar cu o nuanta de libertinaj in coltul buzelor, de-a admira pe acea fata de care aveam doar ingaduinta sa ascult cum pot s-o admire numai cei de seama ei.

- E intr-adevar uluitor de frumoasa! rostii atunci, si mai mult ma infiora tarziul grozav, intervalul extrem de larg de tacere, dupa care rostii aceste vorbe, decat vorbele insesi.

Raoul nu-mi raspunse. Ciocoiul de buna seama nu-mi aproba curajul. Dar, ca un brav fiu al poporului meu, ma simteam dus ca de-un suvoi de incapatanare sa-mi impun aprecierile, chiar cu riscul oricarei jigniri aruncate si primite. si va asigur ca nu eram beat nici pe jumatate cat era Raoul.

- in apropiere trebuie sa fie delicioasa...

Clipii buimacit de asta data si de taria indiscreta a cuvintelor ce pronuntasem acum si de aroganta lor. Cand pe urma putui vedea bine, observai pe buzele lui Raoul un zambet calm si prietenos. El rosti cu mandrie - si n-as fi putut spune daca mandria rasei ii da acest colorit zambetului lui sau mandria de a se simti printre cei mai autorizati sa glasuiasca in numele unei femei atat de superbe:

- O, in apropiere - ma impartasi exagerand emfaza lui obisnuita, cand isi da o parere sau cand dezerta asupra raselor canine - la frumusetea chipului se adauga sarmul unui spirit deosebit... Dar... intelegi... trebuie s-o gasesti in momentele ei bune... Altfel...

- Te repede din doua vorbe, intervenii eu iarasi grosolan, regretandu-mi cuvintele indata ce le rostii si pe urma regretandu-le si mai vartos dupa ce Raoul continua sa vorbeasca.

- Oh, non, dimpotriva (aci isi plescai buzele in cautarea expresiei celei mai potrivite pentru definirea ce vrea sa faca) nu raspunde nimic... dar stii nimic... are dese momente cand e horriblement embetee... oh, in momentele acelea nu sufera nici pe mama ei...

intelegeam, intelegeam de minune: nu suferea nici chiar pe mama ei, asadar, cu atat mai putin pe domnul Georges Radu serban, cu care nu prea "se avea bine de la un timp", intelegeam de minune si procesul pe care aveam sa-l starnesc... Ha, ha, e cazul sa rad in felul amicului meu Raoul: Ha... ha... ha... cum rade dracul in serenada din Faust...

-...e, dar are momentele ei de dispozitie, continua Raoul printre plescaituri si framantari de buze, maxilare si ochi... mai ales in lume, la o receptie, un banchet, in sfarsit, la o petrecere mai putin intima... mai putin familiara, vreau sa spun...

si eu auzeam visand in adancul meu ca un ecou prelung: "mai ales in lume"... "mai putin intima"... "mai putin familiara"...

- O... o... o... se minuna infiorat Raoul. Atunci sunt o sarbatoare mai mult eleganta si dispozitia ei... E totdeauna noua si deci totdeauna dincolo de orice asteptari... nimic decat o scanteiere de spirit si de diamante, si n-ai putea spune care dintre ele e cea mai ghr-ozava...

Termenii erau cat se poate de spontan gasiti si atribui acum, bucuros, desi uimit, lui Raoul si talent la vorbire. insa intrecerea acea de scanteieri ma descuraja, intaratandu-mi totusi ura ce-o nutream pentru ea. Ce aduceam eu, inaintea femeii acesteia, din sedimentul social din care ma trageam: spontaneitate, desigur, dar spontaneitatea mea, de care palii revazand-o fulgerator zile si luni in urma, la palat sau la mesele cu Raoul, grozav de vulgara, ca si carciuma asta infecta...

- Ceea ce e mai curios, continua Raoul, e ca femeia asta are o dispozitie la comanda... Cand vrea sa fie dispusa, izbuteste... si invers la fel...

si pentru ca i se paru ca eu nu dau insemnatatea cuvenita acestei observatii, insista:

- Ce zici?... asa e... asa e... e ceva asta, nu? nu gasesti?... aceasta stapanire de sine si aceasta impetuozitate dupa dorinta... o, e intr-adevar o mare aristocrata... ha... ha... ha...

ii dadui dreptate lui Raoul; asta era totul, asta insemna nobil: o masura justa in fapte, in gesturi, in vorbe... potrivit cu clipa in care te gasesti... si risipa nepasatoare in lucrurile materiale, sau macar priceperea de a produce iluzia unei astfel de risipe si mai ales unei astfel de nepasari. Dar asta interesa mai putin cand era vorba de Alba... in orice caz, Raoul asta e un baiat pretios pentru mine, un burduf cu aur gasit in mijlocul drumului; eu trebuie sa iau seama la el, la toate gesturile si vorbele lui, asa cum observa ingrijati parvenitii, la mesele scumpe, care e tacamul de peste si cum se taie aripa de pui.

si ati bagat de seama: Raoul nu se imbata niciodata in sensul ordinar al cuvantului; si cand vrea sa spuna ceva gaseste forma cea mai aleasa... e ceva asta, nu? nu gasesti? ... Ha... ha... ha...

Sunt luni de cand drumul meu nu s-a mai incrucisat cu al doamnei Alba prin sala de asteptare; de pe fereastra insa o vad de multe ori traversand curtea in masina si chiar pe jos. Asadar, doamna Alba iese uneori si pe jos. Iluzia ce-mi faceam ca ma evita mi-a spulberat-o insa acum catva timp Radu, care, dupa primul an de doctorat la Paris, s-a reintors pentru vacanta. Pana la mijlocul lui noiembrie, cand va porni inapoi, el tine sa-si continue practica la maestrul Georges Radu serban. ("La noi", cum imi place acum sa spun.)

De la Radu trebuie sa aflu ca mai e o intrare a casei, laterala, care da de-a dreptul la etaj. intr-o buna zi, in amurg de octombrie, fac ocolul casei sa ma conving: intr-adevar, o usa mai putin monumentala si mai putin funebra decat cea pe care intram de obicei. Scara de serviciu e prin fund, dand in curtea cu multiplele atenanse si locuintele servitorilor. Mi se pare extrem de curios ca n-am bagat de seama aceasta mai demult; as fi fost scutit de o iluzie, a carei pierdere acum ma costa dur. E o mutenie de nedescris in curtea interioara: parca n-ar fi locuita de nimeni, desi stiu ca la cea mai scurta apasare de buton, la moment ar tasni din casutele elegante, in stilul cladirii principale, cel putin un individ cu miscari automate de robot. Cate una din ferestrele pierdute prin arbustii taiati geometric de negura se umple deodata de lumina. Numai casa cea mare ramane in profunda obscuritate. De aci, din spate, ea pare mai putin funebra ca din fata si imens de inalta si grea.

Ma reintorc; daca m-as intalni cu cineva de-al curtii (ma cunosc ei toti oare?), m-as simti obligat sa explic ca din pura curiozitate am facut acest ocol. Dar pe-aci n-as intalni de buna seama decat pe valeti si pe cei doi soferi; ei ma stiu si-ar intelege in mod firesc, fara nici o explicatie, ca un om, tot asa de al casei ca si ei, poate avea astfel de curiozitati. Maestrul tocmai a plecat cu trenul, dupa-amiaza, pentru un complicat proces ce-l are maine dimineata la Curtea de apel din Galati. Poate cu aceasta constiinta sigura am dat raita asta pana-n dosul casei. Dar ma straduiesc sa-mi inchipui ce ar putea fi daca inopinat maestrul mi-ar rasari in cale.

De buna seama, el nu m-ar intreba nimic, dar eu m-as simti literalmente incurcat, daca trebuie sa-i spun sau nu de la mine; fara indoiala as scoate o exclamatie admirativa la adresa casei si a curtei. La care, maestrul, asemeni cu siguranta, ar raspunde printr-o strambatura din buze fara inteles sau n-ar raspunde nimic. in orice caz, lui n-ar putea sa-i treaca prin mintea-i aristocrata nici macar umbra gandului ca ar mai putea fi si ceva obscur, fara scop imediat, dar cu nucleu bine definit in ascunzimi nebanuite, care a putut imboldi aceasta curiozitate.

si nu stiu de ce ma bucur din tot sufletul ca maestrul nu e acasa si imi vine sa dau iarasi tarcol, sa ocolesc casa in intregime. Ceva staruitor ma imboldeste, si iata, pornesc s-o fac chiar. Dar cand am ajuns din nou la primul colt din dos, usa laterala se deschide. Ma opresc in umbra si sunt gata s-o iau inapoi ca adineaori, cu pas lent, nepasator.

Dar si-au facut aparitia doua siluete in costume inchise, in lumina mare pe care a improscat-o brusc felinarul mortuar (si care intareste negura din ungherul meu) le pot vedea bine. E doamna Smaralda cu fiica ei. Pornesc amandoua spre iesire, amandoua inalte si drepte, si doamna Smaralda se sprijina in bastonul negru, care nu face nici un zgomot pe pavaj. Le vad cum se indeparteaza, si mijlocul prelung al doamnei Alba ma tulbura si ma fascineaza. E intr-un tailleur inchis, care-i imbraca strans soldurile si parca se opune miscarii coapselor ce se intiparise in necurmat mulaj.

Daca nu m-ar paraliza in ungherul meu acest felinar sumbru, care improasca totusi o lumina atat de puternica, de-un verzui straniu, ametit ca de vis hipnotic, m-as lua dupa dansa. Au disparut dupa zidul puternic al casei, in lumina care s-a aprins acum in fata. Felinarul de langa mine s-a stins apoi brusc, prabusindu-ma in noapte si in neputinta. Dar pe dupa negrele sageti ale gardului de fier, ca pe langa un sir incremenit de lancieri medievali, cele doua siluete negre imi apar iarasi; au apucat-o la dreapta pe ulita boiereasca, de buna seama catre vreo casa vecina, de vreme ce au pornit-o pe jos. Dau acum drum piciorului nerabdator, pentru ca s-a stins si felinarul din fata, si le revad in fundul ulitei asfaltate, negri carbuni miscatori topindu-se in straluciul vag, varsat de lampioanele trotuarelor. si nu pot rezista ispitei de a-mi lasa pasul intr-acolo; simt nevoia apriga de a revedea, nevazut si umil, superbul mijloc imbratisat de taiorul maiestru, pulpanele rochiei zbatandu-se sa zagazuiasca ochilor muritori indiscretia formelor ucigatoare, care dau sa-si arate splendoarea.

Iata-le, acum traverseaza si poate privesc incoace; cred ca una, cea tanara, doamna Alba, si-a intors privirile sa se convinga poate si cu ele de linistea asta de necrezut, incat nici eu nu-mi aud mersul, de parca inaintez cu pasi de lup. E prea mare distanta pana la mine sa ma recunoasca; s-apoi nu cred nici sa ma observe aci, in umbra castanului rotund in care m-am oprit. Au disparut acum: intr-o curte? nu... intr-o strada! asa ca pot porni in voie cu graba cea mai mare. Dar nu le mai gasesc; in schimb gasesc foarte aproape o alta gura de strada, deschizandu-se intr-aceasta pe care am ajuns-o. De aci le vad bine iarasi; si-au schimbat alura acum, pasesc repede si discuta animat. Bastonul doamnei Smaralda se desprinde si re-cade in tact repede la pamant; e o energie si o tinerete intreaga in doamna Smaralda, in chipul cum ea inainteaza, in chipul grozav de animat cu care vorbeste fiicei sale; si fiica sa n-o mai intrerupe, o asculta, pe ganduri, inaintand repede, vertiginos. Le astept sa intre adanc in negura de departe, pentru a ma avanta in lumina felinarului in care ele au inotat pana acum. si traversez aceasta zona tradatoare din cativa pasi saltati; calea e putin intoarsa, le pierd, pentru a le revedea iarasi, inaintand si mai repede si mai decise parca, in aria unei alte roate de lumina. Calea se incovoaie acum mereu, si ele merg asa de repede, ca nu mai gasesc nici o piedeca s-o iau la randu-mi bine la picior.

Aci aproape, stiu, este o gradina publica, seara, aproape pustie, luminata chioras de cateva felinare searbade, prizarite printre tufisuri, dinainte de razboi, netesalate. Vara e vad nocturn pentru gradati si servitoare si dormitor pentru vagabonzi; cand vremea se raceste, locul devine suspect si periculos. si este cumplita uimirea mea cand, terminand grabit curba strazii, vad pe cele doua femei ca s-au oprit, acum, la mai bine de doua ore dupa faptul serii, in capul gradinii deocheate, isi susotesc una alteia grabit si staruitor, apoi doamna Alba paraseste pe batrana, care ramane nemiscata, dreapta si neagra, sprijinita in bastonu-i negru, aproape invizibila pe fondul intunecat al frunzisului. Iar doamna Alba a ocolit putin gardul scund si a intrat prin deschizatura larga a aleii cu pas maiestuos si ferm. Nu mai inteleg nimic, de ce doamna Alba intra singura in gradina si ce au insemnat soaptele lor insufletite; poate mama incerca sa opreasca pe fiica de la un pas rau? Mi-as fi putut desigur raspunde usor la aceasta nedumerire, daca doamna Smaralda n-ar fi ramas santinela neclintita la postul ei, pazind cu indarjire misterul care crunt ma munceste. Eu ma gasesc la o departare destul de apreciabila de dansa si daca as bufni din umbra coltului si a copacului intre care ma feresc de luministea inconjuratoare, de buna seama n-ar putea sa ma identifice. Cu toate astea nu indraznesc sa-mi parasesc adapostul: daca cumva ochiul ei, oricat de batran, are usurinta sa descifreze mai limpede decat vazul meu?

Deodata doamna Smaralda incepe sa se miste; se apropie incet de intrarea gradinii si, la un pas de ea, se intoarce pe loc; asteapta putin, parca trage cu urechea, si o ia inapoi. Merge iarasi catva, se opreste si revine. Santinela incepe astfel sa strabata, de o parte si de alta, portiunea ingusta a postului de paza. Astept ca amplitudinile acestei pendulari incete si plictisite sa se lungeasca, si indata fac coltul, intorcandu-i spatele si luand-o agale - spre a nu trezi nici macar posibilitatea vreunei banuieli -, pe ulita obscura, care inconjoara opus pozitiei ei gradina tacuta si pustie. Imposibil astfel sa ma recunoasca, si dupa cativa pasi sunt sigur ca m-am si abatut din linia vederii ei. Totusi, din precautie nu ma uit inapoi decat mult mai departe, si abia atunci traversez spre gardul scund al gradinii, sa cotrobaiesc prin semiobscuritate vreo portita dosnica. si-o gasesc intr-adevar cam pe la jumatatea pantecului ce gradina il face intr-acoace. inaintez cu precautiune, desfacand tufisurile cu pieptul si lasandu-ma plesnit bucuros de sfichiurile mladielor pe care le tulbura insolita-mi invazie. Ma incurc de-a surda pe cateva carari pierdute, sperii vietati marunte, care busnesc cu zgomot printre radacini, si intarzii evident retragerea unei leganatoare perechi strans inlantuite sub coviltirul gros al frunzisului.

Disperarea ma cuprinde ca am ajuns prea tarziu. si cand dau in sfarsit de luminisul curiozitatii mele nebune, mi se pare ca un urias a scos din radacini cel mai inalt plop din gradina asta, asa cum scoteau copaci intregi din pamant obuzele in razboi, si ma izbeste cu el cu putere, pe unde nimereste, in crucea fruntii, in crestet, in cerbice si pretutindeni. si totusi stau darz sub ploaia loviturilor si suport privelistea cu barbatie. Am sosit prea tarziu, de buna seama; domnul acum saluta cu respect mare si doamna porneste cu pas maiestuos, iesind din largul luminii felinarului din mijloc, de care probabil se ferise. Domnul o insoteste catava vreme, dar ea se intoarce, si-atunci ii revad minunat fata, ii face un semn de renuntare desigur si el se inclina din nou elegant si revine. Acum, cand s-a intors, ii revad si lui fata; curios, o fata ravasita, trecuta, in lumina cea mare de care se reapropie, chiar adanc cutata, dar distinsa, foarte distinsa. Sa fie oare vreun print de-al ei? Dar cu printii se intalneste o printesa intr-o gradina publica, intr-o ponosita gradina cu proasta faima ca asta, cu perechi ce abia se mai tin pe picioare de betia epidermei, inainte de a se rostogoli in rutul naturii, printre radacini dubioase, cu sobolani si alte rozatoare?

Sufletul mi-e desigur desirat ca o cortina de-o gheara, de sus si pana jos, dar neintelegerea din minte-mi, aceasta-i cea care mai ma tine. Totusi aud in urechi rasunandu-mi ca un cant triumfal din afara: Misterul! Misterul! Misterul! Misterul n-a murit cu printul Tudor Buzescu? Totusi, triumful acesta al subconstientului departat nu ma insufleteste si nu ma face sa tasnesc in sus de bucurie: minute intregi am senzatia rigiditatii de cadavru, in toate cotloanele corpului meu. Apoi iata-ma iar pe strazi incovoiate si opace, pas la pas, dupa pasul acestui print, pe care nu-l asteapta nici o masina de partea cealalta a gradinii, si care ma trage dupa el prin locuri din ce in ce mai obscure, mai neumblate si mai nesigure. Desi as fi vrut, desi-mi simteam inima sufocata de dorinta, de trebuinta de a reveni in goana nebuna pe drumul pe care venisem, sa ma imbat pas cu pas de talia lunga a doamnei Alba si de piciorul ei lung, pe care pulpana rochiei se zbate in mersul grabit, ca sufletul meu de dorinte!

"Printul" cu fata brazdata de cute m-a adus dinaintea unui imobil enorm, un block-house cu sapte etaje, intr-o raspantie putin umblata, dar nu prea departata de Calea Victoriei. Am ochit bine scara pe care a apucat, nu era chiar cea principala, dar asta a turnat inca putina esenta in focul tulburarii si al nestiintei din sufletul meu. Am asteptat mai multa vreme aci,

invartindu-ma pe trotuarul coltului dimpotriva, sa vad unde izbucnesc luminile pentru cel intors, la care etaj, in care parte a imobilului? Dar nicaieri nu se aprinse nici o lumina, afara numai de mansarda, unde un petic pitic si intunecat de geam clipi deodata de vioaie stralucire, insa asta echivala, pentru ca asteptam eu, cu nimic, cu nicaieri. Personajul ramanea pentru mine in acelasi adanc mister; apartamentul lui de buna seama era destul de intins ca sa constea si din altceva decat din doua-trei camere la strada. Insa printul meu, celalalt, autentic, Raoul Ypsilant, avea sa ma scoata din toate aceste nedumeriri. Fara indoiala n-aveam sa-i spun nimic lui Raoul de escapada nocturna a doamnei Alba si a mamei sale; asta era doar secretul meu intim, durerea si totusi bucuria vietii mele, misterul, misterul mult dorit si visat de cavalerul ratacitor al vietii mele de student. Dar el trebuie sa stie ce om de familie buna, ce beizadea, ori atasat de legatie cu nume de istorica faima, locuieste in block-house-ul din raspantia cutare, la etajul de buna seama intai... maximum al doilea...? si daca nu stie, nu-i greu, desigur, sa afle.

insa simtii o neplacere adanca, un gust amar umplandu-mi gura pana-n radacina limbii, cand ma vazui intr-o subita lumina, inaintand spre Alba, spre candida zeita mandra si neinduplecata a gandurilor mele, prin portita meschina a acestei ciudate si neasteptate descoperiri. Nici o idee precisa nu ma jigni desigur; poate mi se insailau astfel in fund de cuget linii vagi de contur, insa respinsei dezgustat orice ganduri meschine. "Niciodata, niciodata!" glasuii tare, ca sa ma aud eu insumi si sa-mi dau si mai bine seama in ce nerusinare lancezeste acum gandul meu. Glasul tare are putere de gheata pura, de zapada alba, ca numele ei sfant, care in contact cu fruntea iti alunga intr-o clipita toate miasmele din dosul ei. si-mi strunii cu vigoare si cu sanatoasa voluptate gandul la procesul cel mare, rasunator, pe care aveam sa-l deschid. Cum puteau rezista printi de-acestia neputinciosi, cu fata ravasita de toate stricaciunile lumii, istoviti de viata lenesa si de cele mai rafinate perversiuni, dinaintea procesului grozav, a pledoariei uimitoare, care avea sa refaca puterea unei familii, sa invie mortii din pamant!

Scarbit la culme de ceea ce putuse trece prin mintea mea, nici nu intrebai pe Raoul de individul pe care-l urmarisem noaptea trecuta. si-n zilele ce urmara ma aruncai inversunat asupra studiilor mele. Saptamani si luni trecura; din cand in cand totusi luai drumul spre block-house-ul greoi din raspantia neumblata. Martor mi-e Dumnezeu ca numai indiscretia nu ma aduse incoace, dupa cum nu ma ducea, in fiecare seara, aproape involuntar, spre gradina din ce in ce mai pustie, cu cat era mai golita de frunze... Era, aveti dreptul sa spuneti, necazul, invidia, gelozia, iata cuvantul! Asta da! Dar indiscretia? Dorul de a sti cat mai multe lucruri ascunse, pentru ca la momentul dat...? Eroare... Se poate limpede citi doar in sufletul meu... Profunda eroare... Nici prin gand, nici prin vis nu-mi pot trece astfel de ganduri, cautam eu sa ma conving, si inversunat de contrazicerea interioara a acestei framantari si a ideii ca "misterul" exista oricum, i-am dat de urma si-l stapanesc definitiv, ma aruncam ca un turbat asupra cartilor mele.

Devenisem atat de stapan pe materia care ma preocupa, incat intr-o imprejurare oarecare, pe cand pregateam itele unei grele batalii juridice, combatui fatis pe maestru in biroul nostru. Avu loc intre noi un schimb de replici calme si sigure, spre uimirea considerabila a lui Radu, care-si mai intarziase plecarea la Paris. Maestrul ma contrazise la inceput, pe urma trebui sa cada de acord, si vazui atunci in coltul buzei lui acea rasfrangere de neplacere pe care o mai vazusem de-atatea ori la tribunal, ori la Curte. in marile lui infrangeri. O, nu era tot atat de dureroasa, dar se vedea cat colo, era strambatura beizadelei care-a avut de indurat o neplacere de la un argat, imi surase apoi in semn de recunoastere si de indemn la mai mult, dar nimic, nici o caldura, nici un elan in expresia lui. Ca si pana acum de altminteri, ori de cate ori imi multumea pentru servicii, pentru munca si zelul meu. Nici nu ma asteptam la altceva si nici n-as fi dorit; ba inca m-ar fi ingrozit cumplit: o coborare cateva trepte spre mine, sau, Doamne, o scuturare calda de mana, brate intinse, Dumnezeule! ce m-as fi facut dinaintea acestei izbucniri sufletesti de apropiere? Pe cand mana lui rece, atingerea acea scurta cu varful degetelor, asta ne aseza oricand la buna distanta unul de altul, si distanta imi trebuie neaparat pentru a avea perspectiva spre doamna Alba. Altfel mi-ar mai ramane vreun pic de tarie pentru lovitura de maciuca a procesului?

Drept admiratie, probabil, ca am putut contrazice cu succes pe maestru, Radu mi-a facut cunostinta cu una din surorile lui. Nu stiu daca a fost chiar cea refuzata de Raoul - pe cat ma lasase Raoul sa intrevad, una din partidele refuzate de el, pe motiv capilar, fusese o sora a lui Radu - dar fetiscana asta este nespus de draguta. E mica si iute ca argintul-viu. A venit desigur "intamplator" sa-si ia fratele la cinematograf si a dat si de mine in studiul maestrului. Pe urma am stat de vorba; se agita subtirica pe scaunul fara speteaza, intorcandu-se de la unul la altul si razand cu dintisorii ei de soricel. Are gura putin cam mare, dar parca anume facuta sa-i taie fata intr-un chip destul de amuzant. ii place sa-si dea palarioara pe spate, si-atunci deasupra fruntii ii ies suvitele retezate. E o armonie intreaga in micul ei corp si o mobilitate fara pereche. Caut sa-i arat ca-mi place, si asta pare sa nu-i displaca, ba chiar s-o incante. si asta ma bucura grozav. Am nevoie de prietenie si, daca as putea, de admiratia fetei acesteia. Nu de iubirea ei, evident, dar la nevoie... in schimb, un titirez ca asta poate sa turuie vrute si nevrute in fata doamnei Alba. El poate nu numai sa aduca vorba de vreo fraza a mea de spirit sau de subiectul vreunei discutii la care am luat parte, dar chiar sa ma ridice in slavi. "Titirezul", cum ii voi zice de-acum inainte, mi-e nespus de pretios.

La despartire nu uita sa ma invite la masa pentru o zi din saptamana urmatoare, si a doua zi chiar, Radu imi aduce aminte de aceasta invitatie. E primul meu pas pe care-l fac, cum se spune, intr-o familie buna.

Arhivarul, pe care l-am platit anume, imi da in sfarsit vestea senzationala: dupa o lunga si indaratnica investigatie prin podul Palatului de justitie a putut da de primul dosar al afacerii Ypsilant. Adica de cel privitor la mostenirea Albei. il revizuiesc in pripa si nu ma mir ca nu gasesc ce ma intereseaza chiar de la prima ochire: sunt lucruri grele, lucruri subtile ce vreau eu sa aflu aci, si pentru asta imi trebuiesc cateva zile pline, cateva duminici, pentru a-l citi fila cu fila. E grozav de voluminos, iar in celelalte zile sunt extrem de ocupat: pana si duminica dimineata trebuie sa fiu de fata in studiul maestrului. Iar seara arhivele se inchid... si pe urma seara trebuie sa dau raita obisnuita in gradinuta suspecta, care mi-a devenit atat de draga. si pe urma sa parcurg dus si intors drumul incovoiat care ma duce la block-house-ul printului misterios. O spun inca, nu din spirit meschin de iscoada, si am pentru asta cea mai buna dovada, cea mai hotarata: sunt multumit cand nu descopar nimic nou, cand ma intorc descurajat acasa ca de-atata amar de vreme bat drumurile degeaba. Dar asta nu ma determina catusi de putin sa incetez hoinareala serala si nici, mai ales, cand vad pe fereastra biroului pe doamna Alba plecand, sa nu mai fiu muncit de cele mai absurde si mai crancene ganduri.

in aceasta hartuiala fara sens si fara iesire care are loc in sufletul meu, rasul Voicutei (iscaleste Voicoutza), al titirezului meu, este intr-adevar o raza de soare. Voicuta, nu e greu sa vad, s-a incurcat zdravan in cangile pe care sufletul meu numai pentru ea nu le intinsese. Dar asta nu ma ingrijeste; mi-e foarte simpatica si, daca inima mi-ar fi libera de orice griji, m-as arunca si eu cu tot avantul in largul de ocean al pasiunii, la care atat de micuta ei faptura ma imbie. E un bibelou scump Voicuta; dupa masa pe care am luat-o in familia ei, s-a obisnuit de da ceva mai des pe la biroul nostru. Asta pentru ca eu nu prea raspund la desele ei invitatii; nu pentru ca m-as teme ca ma angajez prea mult, doar nici insuratoarea nu m-ar inspaimanta; la urma urmei, si ea e maritata. Ar putea fi o treapta mai sus spre inaltimea la care tind, insa nu stiu ce ar putea sa zica parintii ei, daca ar fi sa ma iau dupa aceasta nebunatica. Eu am ramas cu vechile conceptii din targusorul in care m-am nascut: n-am avut sora, dar stiu cum parintii isi tineau fetele acolo. Evident, eram adesea invitati la prietenii nostri cu surori; dar pe ele nu le puteam vedea decat in anume imprejurari sau mai degraba dupa anume formalitati, cand lucrul era aranjat din vreme anume pentru asta. Altfel abia daca ne dam ziua buna in treacat.

Pe cand, daca as fi sa sun toata ziua la usa Voicutei, asa cum ma cicaleste ea ca n-o fac, imi inchipui ca as scandaliza pe acesti oameni seriosi si bogati, care sunt parintii ei si cu care aduce mai mult gravul Radu si cealalta sora a lui, decat zglobia aceasta de Voicuta. Ea insa socoate ca fac unele rezerve si, fara a mai insista, se multumeste sa ma persifleze inlauntrul ei, lasand sa tasneasca spre mine doar o raza ironica din ochii dracosi, din care, ca si dintr-o anume strambatura a coltului gurii, eu trebuie sa inteleg ca nici ea nu se sinchiseste prea mult de mofturile mele.

insa se sinchiseste zdravan. Mai ales dupa ce Radu a plecat la Paris, trebuie sa raspund aproape zilnic la intalnirile noastre care, din cauza incapatanarii mele, au loc mai mult in oras. Uneori, cand ii dovedesc ca sunt prea ocupat - si ma obliga sa-i dovedesc asta -, trebuie totusi cel putin sa ne incrucisam drumul macar doua minute, "macar pentru a ne spune bonjour". si trebuie s-o fac, pentru ca mititica asta, cu miscari de viermisor, stie cum sa ti se strecoare in suflet si sa-ti smulga o fagaduinta. Din pricina timpului meu atat de ocupat in curgerea zilei, si cum seara ea nu poate iesi decat pana la o anumita ora, sunt nevoit sa sacrific pentru dansa dupa-amiezele duminicilor si sarbatorilor, adica tocmai vremea rezervata studierii dosarului Ypsilant. Asta ma incurca teribil, si daca n-ar fi Voicuta, o repet, fara indoiala ca n-as plati pentru nimic in lume simpatia ei atat de atroce, cu un pret ce mi se pare asa de scump. Totusi, izbutesc uneori, sub pretexte foarte complicate, sa ma sustrag ordinelor ei, ba chiar imi permit, cu riscul unor teribile "figuri", pe care nu ezita sa mi le toarne la viitoarele intalniri, chiar in mijlocul drumului, sa lipsesc de la rendez-vous.

Astfel, cercetarea dosarului merge nespus de incet; si de cate ori doamna Alba imi rasare dinaintea ochilor, fie incrucisandu-mi drumul, fie parasind curtea in masina, mustrari cumplite ma devoreaza. Cu atat mai mult ma simt mai vinovat si mai nevrednic fata de ea, cu cat, de la un timp de vreme, nu stiu zau daca nu de cand cu escapada aceea serala, privirile ce-i scapa involuntar spre mine sunt de o raceala de otel. Raspunsul la salut pare oarecum deferent, in orice caz imi acorda insemnatatea, daca pot spune, neinsemnata pentru dansa, pe care o am in biroul sotului ei, dar cu o raceala si de distanta care ma ametesc. Daca n-as fi observat ca odata si lui Radu i-a adresat cuvant de binete atat de straina, atat de absenta, ca pana si acest brav baiat, dedicat in intregime studiului, a facut o schima de nedumerire, as fi putut crede ca am fost observat de doamna Smaralda, cand"ani cotifgfadma", in seara urmaririi.

Dar poate ar fi fost mai bine sa ma munceasca aceasta neliniste, decat sa pun in legatura stransa noua ei dispozitie fata de "noi" toti ai casei, cu acea intalnire insolita si a carei urmare n-o mai pot catusi de putin surprinde. Pentru ca, trebuie sa marturisesc, in timpul absentei maestrului, cea mai mare parte a timpului mi-o petrec in fata cladirii celei in care a disparut printul misterios. Toate iesirile si toate intrarile le controlez; toate masinile care stopeaza aci ma fac sa tresar violent. Dar nimic, nici o urma, nici un semn din necunoscutul chinuitor care ma atrage intr-acolo...

si ghearele cumplite ale geloziei nesigure se infig fara mila in cugetul meu. Urasc de moarte figura acea brazdata si distinsa pe care am urmarit-o si regret ca n-am urcat scara dosnica pe care s-a facut nevazuta. Oare m-ar fi putut opri cineva? Cati nu locuiesc doara in acest imens edificiu, mai ales in mansardele acelea care privesc pitis pe sub stresini cu ochiurile lor de geam? Oare se cunosc ei toti acesti oameni care si-au gasit salas sub acelasi acoperis imens? Nu-mi voi ierta niciodata greseala aceasta, mai bine-zis, lipsa mea de curaj.

Pe urma ma simt dusmanind chiar pe doamna Alba, pentru acest gust al ei, care mi se pare cu totul dubios. in definitiv, intru cat poate fi socotit inferior domnul Georges Radu serban acelui tomnatic si putred individ nocturn? Ce turi incredibile, ce indrazneli uluitoare a putut inscrie la activul sau acest bizar personaj, ca o femeie atat de destinsa sa-i sacrifice un barbat, in care se rasfrange, ca infinitul cerului intr-o picatura de apa, maretia unui intreg trecut, unei intregi istorii? Sa fie ea intr-adevar dominata de vicii si perversiuni irezistibile, doamna Alba, asa ca bunaoara varul ei, gata de orice sacrificiu pentru o bruna coama femeiasca? Poate asa s-ar explica si raceala dintre ea si sotul sau, de care imi pomenise Raoul! Sau produce asupra ei o impresie atat de profunda, bolnavicioasa, isterica si de-a dreptul caraghioasa, rezonanta desarta a unui nume care simbolizeaza un grad mai mult decat al maestrului pe scara putreda a valorilor defuncte, negociate ca o emblema de comert de epigoni fara valoare? O, ar dovedi destula debilitate intelectuala aceasta femeie, pe care exteriorul te face s-o vezi negrait altfel, si atunci toata zbaterea asta, care ma framanta, n-ar fi insasi un bluff ridicol, o sinistra farsa pe care mi-o joc eu insumi cu atata ardoare? intru cat doar sfortarile mele, temerara mea intreprindere s-ar putea bucura de incoronarea pe care o astept in nopti infrigurate, din mainile ei roze, cand in biata minte de pasare a domnitei mult visate nu pretuieste nici macar urmasul de neam ilustru, care se invredniceste cu adevarat de numele ce-l poarta? Ce-as mai putea insemna eu atunci dinaintea celui din urma imbecil fara alt merit decat simplul nume castigat de altii, eu care tocmai vreau sa rastorn in sufletul ei toate aceste prejudecati stupide, cu sfortare uriasa ce planuiesc cu proaspata-mi energie, intru frumusetea si fericirea ei?...

Dar mi-e de ajuns sa revad intr-o buna dimineata pe doamna Alba, in obraji, si-n grumazul usor decoltat, cu toata fragezimea roza a acelei dimineti de inceput de iarna, ca toate emanatiile acestea otraviciose, izvorate in nopti de nesomn, sa dispara deodata si sa ma inclestez ca un zanatic de visul meu, darz ca o piatra cioplita, simbolizand cea mai ferma vointa umana. In aceste dimineti de zare stropita cu sange, am descoperit un lucru care pentru mine are mai multa insemnatate decat chiar pactul de la Locarno, marsul asupra Romei, sau trecerea oceanului in avion. Doamna Alba are un par dulce, castaniu si nu negru cum mi se paruse la inceput. Iata o bucurie mai mult si o raza de pace in noaptea de indoieli in care ma zbucium; nu pentru ca doamna Alba mi-ar placea mai mult satena decat bruna, ea fiind pentru mine o minune totala, indiferent de atributele-i divine contemplate in parte; dar pentru ca descoperind un amanunt sigur din adevarul in sine al fapturii ei, pentru mine inca insesizabila, ca notiunea lui Dumnezeu pentru un filozof, ma simt mai aproape de ea, o simt mai langa mine, mai susceptibila de a-mi dezvalui si alte armonice detalii ale perfectei ei structuri.

Voicuta are o slabiciune deosebita pentru dancing-mile de la ora 5. Acolo ii place sa ne refugiem, mai ales in zilele mocnite si ploioase. si ma vad, astfel balabanindu-ma vreo doua-trei ceasuri in mijlocul perechilor necunoscute, necontenit cu ea, eu mare si lat in umeri, ea marunta si agatata de mijlocu-mi, imitand bataiala fara de repaus din jur, la scrasnetele si sughitarile prelungi ale unei orchestre bizar alcatuite. Muzica asta mi-aduce aminte de balciurile de la Zareni, cand clarinetul se lamenta si cimpoiul se dezumfla intr-o larma inestetica si jalnica, imbarbatand taranii turmentati sa-si umple paharele de rachiu si sa mugeasca animati de instinctele din caverna. Acum nu mai intalnesc, in aceste sali inabusitoare, acei ochi pe care-i revad ca prin ceata, sangerosi si indobitociti; dar au, desigur, mult din ei, privirile din fata, ratacite, infiorate de atingeri, pleostite de necurmata oboseala. si monotonia asta e ucigatoare: perechi-perechi de indivizi de sex contrariu, care se alung[a] reciproc, ca intr-un loc neogoit de morisca; si un zvacnet incontinuu din pantece si din sezut, care ma rusineaza de mine insumi - si daca toti de aci ar inceta la un moment dat sa mai miste, lasandu-ma singur in plina activitate coregrafica, as urla cu siguranta si as lua-o nebun pe strazi, ca surprins savarsind o fapta necuviincioasa. Dar aci, ascuns de consensul general, ma zvarcolesc cu aplicatie, si caldura trupusorului Voicutei imi da indrazneala si bici de indemn la exagerare. Exercitiul acesta afrodiziac pe ea o transporta si o face languroasa; imi cauta de la inaltimea joasa a ochilor ei privirile mele, in care se pierde lung si frenetic. Buzele uscate atunci ii tremura si-o aud monosilabisind gutural, in vreme ce manutele ei rotunde tresar infiorate de-a lungul coloanei mele vertebrale. Atunci se-agata literalmente de umerii mei si o duc ca un vartej prin ameteala generala, innebuniti de imprimarea reciproca a contururilor razvratite. Pe urma ne oprim adanc tulburati si ingroziti de noi insine, atunci gandul meu fuge inapoi, supus si pocait, ingenunchind dinaintea celei care ma alunga si ma dispretuieste: dar ochii luciosi ai Voicutei ma cheama iarasi la ea, umezi si infricosati, bratele ei tari imi inlantuie iar umerii, colac, si zbor cu ea, parca ducand-o inot, prin oceanul de dorinte ravasite si asmutite.

La dancing-urile astea am putut cunoaste pe unele din prietenele Voicutei. Trebuia atunci sa dansez si cu ele, insa nu puteam sa leg nici o prietenie, caci dupa fiecare cunostinta, mica mea tovarasa de joc schimba imediat dancing-ul. O singura data imi sopti inveselita:

- E si Smarandita aci, cu tipul ei...

- Care Smarandita...?

- Asta-i acum... Sora-mea...

- Ah, da...

Abia recunoscui pe Smarandita prin marea de capete: era mai rasarita decat Voicuta, dar nu mai dezvoltata. "Tipul" ei era tot un vlajgan inalt, subtirel si cam slampat la mers si la vorba. Dansa cocosat, rotunjind lung miscarile, asa cum ii ieseau si vorbele din gura; dar era vesel baiat, oaches ca si partenera lui si neobosit la dans. Era fiul unui avocat cunoscut, el insusi secretar al tatalui sau, probabil o mediocritate, caci nu-l intalnisem niciodata, cu toate ca dasem piept de vreo doua ori cu parintele lui. La prezentare, Smarandita ii apasase putin numele de familie, pentru a marca, fara prea multa intentie de altminteri, mai mult din obisnuinta, ca luam contact iarasi cu unul din neam cunoscut. Asta insa mu indarji putin si ma facu sa fiu foarte prompt cu raspunsurile la intrebarile lui si foarte repede cu intrebarile mele, pentru a lasa in urma raspunsurile lui, spre marea satisfactie a Voicutei, care ma inhata de umeri si se infipse in mine cu darnicie, in dansul in care ne avantaram la moment. Cand ne reintruniram, Smarandita ne certa familiar, ca ne tot razletim de "banda lor", si ma invita pe-a treia zi la ele acasa, la un ceai, "unde vom fi toti in par". Voicuta primi pentru mine invitatia, sarind in sus si batand din palme. A treia zi, la ceai, constatai ca Voicuta isi facea un punct de onoare din venirea si prezentarea mea: eram ambitia ei.

Prietenii si mai cu seama prietenele din "banda" - una raspundea asemenea la nume domnesc - ma acceptara binevoitor, chiar inainte de a deschide gura! Marturisesc ca eram putin intimidat, imi pregateam cu luare-aminte vorbele, si asa pregatite abia le puteam face dincolo de nodul gatului, intru atat ma temeam sa nu raspund sub "asteptarea" generala, care, precum intelesei, era de mult starnita si impinsa pana la un grad de curiozitate destul de ridicat.

Cred ca am raspuns cu succes la examen, pentru ca, iata purtatoarea de nume domnesc, Lilica Mavrogheni, imi arunca ocheade adanci de langa partenerul ei, un baiat zdravan - toti de-aci sunt zdraveni si sportivi - flacau de bogatasi craio-veni, abia scapat de armata, avand ca situatie perspectiva unei fabuloase mosteniri. Lilica Mavrogheni e si ea fiica de bogatas, pacat ca nu tocmai frumoasa, asa cum as fi dorit sa fie potrivit cu numele ei. Avea statura Smaranditei, dar parea mai scunda, ca mai dolofana. O strica oarecum un nas ceva mai lung pe o fata rotunda, incununata de bucle negre. Totusi, imi impunea cu numele ei fanariot, care-mi amintea de vestitele jafuri ale tarii, de catre domnii trimisi de Sublima Poarta acu o suta de ani si mai bine. Cum toti din societatea de fata erau mai tineri ca mine, asta ma indemna sa fiu ceva mai atent cu purtarea si cuvintele mele. La fel, cei din juru-mi pareau putin cam rezervati, perechile dispuse simetric in fotolii isi impartaseau cele ce aveau de spus cu glas scazut; din cand in cand numai, cand undeva izbucneau hohote, toti ceilalti cereau vehement, dornici de participare, sa li se comunice de indata cauza veseliei. Dupa ceai se desfacura si cateva butelii de vin, pentru dezmortirea curajului. Fetele izbucneau in ras mare acum, langa tovarasul respectiv, si dau pe fata pricina ilaritatii, de asta data fara invitatie. Numai cand gluma parea cam nesarata, trecea atunci din ureche in ureche, facand intregul ocol al asistentei, din care cea feminina se prapadea de ras, cu constiinta impacata ca discretia a fost astfel salvata. Cate una, cu subite reticente de pudoare, protesta cu indarjire, cand vecina de fotoliu se arata gata sa-i transmita baliverna mai departe; Smarandita, care parea cea mai obraznicuta, intervenea indata impaciuitoare si, dupa ce afla cauza neintelegerii, o da ea pe sleau, pe raspunderea ei, fara nici o jena, in vreme ce compania de sex slab isi acoperea ochii, da chiote inabusite si ma privea pe sub degetele raschirate, cu care isi acoperea pudic satisfactia de pe figura.

Gasii ca e locul sa ma amuz (desi cu un usor aer protector, pe care ma sileam sa-l afisez ca fiind cat mai de forma) cu toata inima, spre usurarea de suflet a Voicutei, care pana acum radea nelinistita de dispozitia mea inca nedefinita. Vroiam sa patrund pana in adanc in familiaritatea acestei societati, sa ma identific cu ea, sa am toata libertatea miscarilor ei, in lumea ei, in cercul ei, care din afara se parea atat de magic si de strans. Trebuie sa lamuresc aci ca mai ales fetele de fata aveau cultura solida si titluri universitare; totusi, rareori conversatia lor se ratacea pe un teren solid. Curios, totdeauna baietii atunci, daca nu luau parte la discutie, acordau respectuos interes celor doua specimene dintre dansii, care se aventurau, cu temeritate si suplete de saltimbanci pe trapeze, in gimnastica ideilor. Fetele se grabeau sa participe insa toate cu competenta si zgomot, si desigur cu aceeasi usurinta, ca si cand ar fi vorbit intr-o limba straina, demult invatata si la perfectie cunoscuta. Dar indata ideile incepeau sa se concretizeze, vantul persiflagiului le da cheag si vartosenie, si totul naufragia in hohotul glumei de gust sau fara, sau in smarcul acoperit al trivialitatii fine ori chiar grosolane. Aci dispozitia generala, deplasata o clipa din echilibru, se reintorcea in sine, mentinandu-se constanta la beau-fixe. Sunt oameni care abordeaza deodata subiecte subtile de vorbit, din nevoie pedanta ori numai pentru a face impresia ca nu sunt prea prosti; acestia din urma se grabesc apoi la timp potrivit sa revie din domeniul incalcat, care le-ar putea fi fatal. Lumea aceasta mica si galagioasa in care ma gaseam nu se aventura in vartejul ideilor nici din nevoia celor dintai si nu-l parasea grabita nici de teama celor de-al doilea; ci pur si simplu pentru ca era putin muscata de incisivii cu otrava dulce ai libertinajului. Beneficiari ai unei libertati pe care isi dau seama ca le-o acorda intamplator o cotitura a vremii, aratau cu vrednicie ca inteleg sa profite zdravan de ea.

Din toata aceasta tanara si neastamparata reuniune, o singura persoana da drum glasului mai putin; in schimb, ochii ei vorbeau fara intrerupere, imi vorbeau mie direct si sigur si, daca ma feream de scandalul pe care-l faceau, e ca ma miram cumplit cum nimeni, nici chiar Voicuta, nu observa larma-i muta si totusi asurzitoare. Mai tarziu daduram scaunele in laturi si dansaram: Lilica Mavrogheni se stranse in pieptul meu si-si exprima dorinta sa danseze cu mine intr-o sala mai incapatoare. Numai un dancing pentru a doua zi dupa-amiaza, si ea accepta cu o inclinare lenesa a pleoapelor.

- O sa fii acolo cu Voicuta? ma intreba cu semnificativa indiferenta.

- Nu...

Pe urma repetai si eu printre buze intrebarea:

- O sa fii cu Oswald?(evident, era vorba de "tipul" ei). si ea raspunse cu vaga nuanta de ras:

- Nu.

A doua zi ne intalniram intr-adevar la dancing si doua ceasuri de joc strans, corp la corp si suflet in suflet, fura de ajuns ca sa ne cautam apoi zoriti refugiu in garsoniera mea, care, spre bun augur, isi inaugura astfel menirea cu izbanda totala asupra unui vlastar domnesc.

in reuniunile care urmara eram cam stingherit de duplicitatea pe care trebuia s-o joc fata de Voicuta si de curajul franc al ochilor Lilicai. Dar "izbanda" mea isi gasi loc obisnuit tot alaturi de Oswaldul ei, iar la mine aproape ca nici nu mai privi, ceea ce in loc sa ma linisteasca, simtii bine, oricat vream sa ma conving de contrariu, ma nemultumi. Numai cand obtineam vreun succes in discutie sau faceam adunarea sa rada cu anecdote inedite, ochii Lilicai se infigeau iarasi in ochii mei, comandandu-mi sa ma apropii si s-o iau la dans. si-atunci imi soptea, razand, fara alta introducere:

- Maine, la 7, o sa fie Voicuta la tine?

si dupa o pauza scurta reluam si eu in gluma:

- O sa vii cu Oswald?

- Nu.

Acest schimb de vorbe redeveni semnalul obisnuit. Dar pentru a-l provoca, trebuia sa fac adunarea sa rada zdravan. si asta era nespus de greu pentru ca la moara ei se vanturase cele mai felurite glume si cancanuri, toate spiritele de la reviste si de prin publicatiile hazoase ori obscene, cu toate variantele lor.

Se intampla insa, ca dupa un astfel de mic succes al meu, Lilica sa nu mai ma cheme cu ochii. M-am apropiat atunci eu de ea si i-am pus intrebare:

- Maine la 7 o sa vii cu Oswald... Ea rase ca de obicei si-mi raspunse:

- Da, daca vrei.

- Adica "nu", vrei sa zici...

- Totusi zic da... daca doresti sa-ti facem o vizita, desi noi proiectasem altceva...

si a doua zi intr-adevar nu veni. in schimb vazui ca ochii ei se fixau de-acum inainte, cu persistenta ce-mi daruise mie la inceput, asupra "tipului" Smaranditei. si, curios, nimeni, nici chiar Smarandita, nu baga de seama. Cat despre Oswald, nici pomeneala. Iar eu, la randu-mi, gasii ca lucrul cel mai elegant era sa nu mai urmaresc astfel de manevre. Totusi, fara voie, bagam de seama evolutiile celor doi ochi negri ai urmasei de voievod asupra diferitilor amici ai prietenelor sale. Ciclul se apropia din nou destul de alert de mine. si ma minunam grozav ca intr-o lume atat de restransa nimeni nu observa nimic. Atribuii deci junei societati, poate din cauza acestei juneti insasi, gradul de inferioritate caruia-i incumba o astfel de insuficienta a spiritului de observatie.

Nici prin gand nu-mi trecu sa-mi insult compania cu invinuirea promiscuitatii. Iar uluiala mea fu groaznica, intr-o seara, cand avusei cu Smarandita conversatia urmatoare:

- in definitiv, ce fel de om e Oswald acesta?...

- Ah... te-a cucerit si pe dumneata Lilica?...

- Nu inteleg, cum... de ce sa ma...

- Atunci iti va veni randul in curand... Ea ne-a cucerit pe rand toti amicii nostri fosti si actuali... Cum aparea unul nou in arena...

si, izbucnind in ras mare, cu sinceritatea ei cinica si draguta:

- in privinta asta ii suntem toate recunoscatoare, ca ne scapa de ei, cand incep sa devina prea obraznici... si-mi rase iar in fata, uimita de uimirea mea, pe care acum o afectam.

- Dar Oswald?

- Oswald e un baiat tare bun, el va fi sotul cel mai fericit cu putinta. Natura l-a inzestrat cu darul nepretuit al lipsei spiritului de observatie...

Apoi redevenind o nuanta serioasa, Smarandita ma conjura, ca sora si fata buna:

- insa ia seama, numai doua dintre noi am bagat de seama micile tradari ale Lilicai... Pentru ca sunt trecatoare, nu le dam nici o atentie... Dar Voicuta nu stie nimic si nu stiu, zau, daca ar accepta filozofic conduita fostei ei colege de universitate, caci ea a adus-o printre noi... Mi-e teama sa nu-ti aprinzi rau paiele in cap cu dansa... Deci te sfatuiesc prieteneste: Nu-i pune si ei aceeasi intrebare...

- Care anume?

- Care mi-ai pus-o mie intai: "Ce fel de om e Oswald acesta?"

Seara de intalnire cu Voicuta, rece si ploioasa. Parcurgem strazile domol, ferindu-ne obrajii de biciuirile reci si subtiri ale ploii fine, improscate ca de vaporizatori nevazuti, din norii plumburii si josi. Ne gasim drum necontenit, astfel ca vantul sa ne bata din spate, umflandu-ne treanch-coat-urile, in care, de la mijloc in sus, suntem impachetati ca niste mumii. Trotteur-ii marunti ai Voicutei bat repede asfaltul luciu al trotuarului, ca sa tina la inaltimea pasului meu larg, pe care-l marcheaza pantoful modern, enorm ca un bocanc, cu varful bont. si aceasta frecventa deosebita de mers mi-aduce aminte de undele nevazute ale fluidelor fizice, care, desi de lungimi felurite, toate ajung la tinta in aceeasi durata de timp. ii comunic aceasta impresie Voicutei si ea se mahneste teribil, ca am putut sa ma plictisesc intr-atata, incat sa ma gandesc la lucruri asa de departate, in raport cu clipa de fata. ii ripostez ca piciorul ei mic si grabit era fatal sa-mi sugereze goana undelor de lumina, diafane si fine, si asta o impaca, facand-o sa-mi arunce, de jos in sus, recunostinta maslinie a ochilor ei largi. Dar se simte obosita si eu ii propun filmul recent, de mare senzatie, la un cinematograf apropiat. Ea se supara iarasi, nemaiavand acum nici o indoiala de plictiseala pe care presupune ca mi-o produce apropierea ei. Ma arat nespus de mirat de aceasta hipocondrie psihica si-i acord ei initiativa propunerilor. imi declara ca ar vrea sa se vada intr-o odaie calda, sa-si scoata pantofii si eu sa-i povestesc ceva. Ma prefac ca nu pricep cam despre ce odaie ar putea fi vorba, pentru ca inteleg sa raman de-o pasivitate de metal in tot acest joc dragastos.

Ma tem de vreo legatura prea stransa, mai cu seama cand nu e nici un Oswald, care sa restabileasca la un moment dat echilibrul strict, doar in gluma si treacat, al starilor dinainte. si de Voicuta mi-e teama in special: mi-am schimbat hotarat gandurile in privinta avantajelor unei perspective matrimoniale, si-apoi prefer sa ma amuze ca o copilita, si o tratez ca atare, ceea ce o necajeste in special. Totusi pasiunea ei imi convine: as vrea chiar sa se auda undeva ca sunt in stare sa rezist la sentimente si la o partida stralucita. Ba imi place uneori sa merg cu visul si mai departe: sa trec drept cauza rece si indaratnica a unei cumplite disperari sufletesti. Sunt sinistru, imi dau seama, mai ales cand privesc cu coada ochiului pe aceasta copila plapanda, frumoasa si sincera, pe care simt ca as iubi-o cu adevarat, nu numai cu sufletul, dar si cu gandul. O consider ca pe-o draguta si inocenta victima, pe care o atrag dupa mine, pe cai sure, cu iesiri teribile. si cu toate astea, ma pastrez intr-o tinuta de rezerva bine calculata: orice miscare as face, oricat de departe as duce-o s-o cumpar eu insumi in targul de sclavi, totul sa para ca porneste de la ea; ea sa dea intruna ideea fiecarui pas nou.

si iata, acum o simt iar osciland pe-o muche periculoasa; astept deci fara prea multa emotie de altminteri (o, daca ar fi cine doresc eu, cat de zanatica ar sari inima in piept!) si nu ma mir cand rosteste, in sfarsit, ceea ce tocmai de-o saptamana asteptam:

- Haidem la tine... sunt foarte curioasa sa-ti vad garsoniera...

Evident, n-a lipsit nici un mic scrasnet de revolta sa insoteasca aceasta hotarare, pentru ca nu eu fusesem cel care sa dea ideea si ea sa reziste cu toate gratiile cuvenite in astfel de imprejurari, din ce in ce mai slab, mai patetic, pana la incuviintarea finala.

Dar acasa m-am purtat ca un brav camarad: i-am scos pantofii, i-am incalzit picioarele in mainile mele si, cand ea tocmai se gasea in cea mai ademenitoare exuberanta de chiote si langori, i-am acoperit piciorusele cu un pled si eu m-am asezat langa divan ca un doctor langa un suferind. I-am vorbit lucruri foarte serioase, am adus vorba de procese si chiar de un "dosar pe care aveam sa-l cercetez in curand pentru a face cu el o revizuire de formidabil rasunet".

- A, va fi ceva extraordinar, Voicuta, voi da o lovitura grozava, din care fac punctul cel mai de onoare al carierei mele. Nimeni nu se asteapta, nimeni nu banuieste ce planuiesc. Numai eu imi pregatesc aceasta mare fericire in taina sufletului meu, intelegi, Voicuta, aci in adancul asta insondabil - ma batui cu mana pe piept, de asta data cu toata sinceritatea -, de unde va tasni adevarul si lumina vietii mele.

Fata ma privea uimita si confuza. Era poate si putina admiratie in ochiul ei razator, dar mai mult acea simpatie ironica, pe care o au domnisoarele supercivilizate pentru junii idealisti, umpluti pana-n crestet de-o inteligenta unilaterala si naiva. Eu acceptam sentinta aceasta bucuros, caci gratie ei, fatal, Voicuta trebuia sa ma aduca la realitatea secolului, invatandu-ma cu satisfactia celui ce impartaseste lumina gustul mai precis al actualului. (Totusi, ea acorda considerabil credit potentelor ce ghicea in mine, pentru a nu ma indeparta sau a ma batjocori intr-un fel sau altul ca o Lilica pe un Os-wald oarecare.)

De-acum incolo fu mai usor si pentru intalnirile noastre. Ea venea direct la mine si astfel scapai de povara dancing-urilor, care-mi avalau atat de nesatios timpul. Puteam citi in asteptare-i si chiar o rugam sa-mi mai acorde cateva minute, ca sa termin un pasaj inceput. si astfel castigam .chiar cate o jumatate de ceas, in care timp ea rasfoia reviste pe canapea. Observasem ca pastra macar suficient respect citaniilor mele juridice; numai cand o faceam sa astepte din cauza lor nu se supara, si niciodata, ea care radea de toate, nu scapase vreo rautate sau chiar gluma inofensiva la adresa cartilor si a bibliotecii mele juridice.

intr-o seara, eram in par, toata banda, la "Rusi". Era un zgomot infernal si eu ma gaseam intr-o verva strasnica. Eram ingramaditi cu totii intr-o nisa si vinul generos pusese indrazneala in gatul si-n gesturile tuturor si mai ales piscase strasnic fetele de limba. Ele fumau acum necontenit, tinand tigarile intre degete la inaltimea nasului, tragand in piept si sufiand rotocoale in aer. Unele chiar il suflau dizgratios pe nari ca niste fumatoare de veche cariera. Comandau ele insele, chemand chelnerita si pe picoli, si-si exprimau dorinta de-a dreptul, fara a se mai servi de intermediul cavalerului respectiv. Ceea ce-i amuza pe toti deopotriva era mai ales faptul ca erau serviti de nobili veritabili, de membri din aristocratia Odesei, a Kievului si chiar a Moscovei si Petrogradului. Conti si contese si chiar rude directe de mari duci. Evident, aruncau comenzile cu destula deferenta, insotindu-le de cat mai multe expresii atenuante, dar cum pleca "baricinea" la executare, comentariile incepeau sa curga:

- M-a servit dama de onoare a tarinei...

- Cu siguranta ca era ducesa...

- Manierele n-o dezmint nici ca servitoare...

"Tipul" Smaranditei pleca in investigatie si aduse raspunsul ca eram serviti de baroneasa Kulicova, fiica unui sambelan de la curtea tarului.

si totusi, dupa senzationala veste nici una din aceste urmase de domnitori si logofeti, beizadele si alte fete boieresti nu facu gestul, nu avu nici macar gandul de a pofti la masa pe chelnerita noastra ca pe o simpla tovarasa lovita crud de soarta. Dimpotriva, simteau o voluptate surda sa-i dea mai mult de ocupatie, s-o vada venind cu dexteritate aproximativa, incarcata de tavile de metal, de tingiri argintate si de castronul de portelan al crusonului, care in acest local rusesc era de rigoare.

La randu-mi, ma amuzam de acest tratament intre membrii aceleiasi lumi bune, aceleiasi mari familii care-si disputa odinioara peticele globului: nici umbra din solidaritatea celor de jos, uniti intru daramarea vechii lumi. Nici macar compatimire, decat o delicata, dar plina de rezerve, atentie... Ceva rece si ironic, ascuns si neindurator, ca si cand ar fi avut in fata pe autoarea foarte simpatica a unei grave greseli, care nu se putea totusi numai din acest secundar motiv sa fie iertata. Un consens amarnic de mila obiectiva si distanta, dar atat si nimic mai mult, pentru cel ce se facuse culpabil de groaznica vina de a nu-si fi putut pastra locul, chiar in mijlocul unui catastrofal cutremur de pamant.

La drept vorbind, ma bucura aceasta revelatie ce ma face sa-mi amintesc mai cu raspicare o frantura de gand pe care nu-mi prea place sa-l iau pe sleau la cercetat. E vorba de raportul dintre mine si domnul Georges Radu serban, in zaristea cugetului ascuns ce nutresc in casa lui, eu, hranitul cu banii lui, cel ce m-am facut renumit cu renumele lui. Pot sa alung acum deci cu mai mult curaj aceasta stupida idee, care ma supara din cand in cand ca o musca, in somnul dupa-amiezelor de vara: iata morala acestei societati! si, bucuros 1 peste fire ca mai am si aceasta iesire dintr-o obsesie, pe care am daramat-o de atatea ori, chem pe baroneasa Kulicova si-i ofer un bacsis gras, prevestitor al celui ce va primi la urma. Fiica sambelanului tarului il primeste fara sa roseasca si asta ma inveseleste si mai mult. "Fiecare pentru el!" ii strig, batand pe umar pe baroneasa si apoi glasuiesc baroneselor din jurul meu, in chip de comandament moral:

- Nu rosi, cand gologanul ti se ofera!

Ele incuviinteaza cu totul, dar redevin reci cand propun sa invitam pe baroneasa la masa. intorc capetele si vorba, iar Lilica imi raspunde verde ca nu-mi gaseste propunerea deloc originala.

- Mai e destula lume in local! ma indeparteaza de la astfel de toana stupida Smarandita, iar toti "tipii" lor isi vara nasul in farfurie, ca sa rada satisfacuti de gafa mea.

Totusi, pentru ca sunt putin cam ametit, nu ma opresc sa nu ofer un pahar de cruson fierbinte Kulicovei, primul pahar din castronul repetat si pe care tocmai il aduce intr-un nor de aburi, ce fac sa-i vedem ca prin straveziul argint al unei ape figura intru nimic trista, nici macar cu aer de resemnare, ci fericita de activitatea la care o supunem. Kulicova ma refuza cu un suras dulce, aratand spre "maresalul nobilimii din Sebastopol", care tocmai trece in frac, printre mese, plimband pe dinaintea tuturor barba lui enorma de arama, acum simplu gaspadin Ivan, patron al acestui local. Dar fiica sambelanului imperial, afectata de bunavointa mea, surprinzand zambetul stanjenit al celorlalti comeseni, isi strange buzele, inalta capul si ne paraseste demna, eroic si - cel putin cat mai ramane in ochii nostri - fara nici o umbra de umilinta sau de sovaire.

- astia-s oamenii mei! strig atunci inauntru-mi, intorcandu-mi privirile spre luciul aspru, otelit, al tuturor ochilor de fata, o clipa infricosati ca intrusul ce sunt le va cocolosi putin prestanta.

"N-aveti nici o grija!" par a le spune, linistindu-i cu noul aspect al dispozitiei mele... si ma gandesc acum cu toata siguranta de mine si cu toata limpiditatea sufleteasca la domnul Georges Radu serban, care in zilele marilor mele succese, dupa ce ma felicita rece si corect, se intorcea afabil spre printul Raoul ori spre Radu, exagerat mai afabil ca de obicei, si se

intretinea cu el ostentativ, ignorandu-ma complet la masa mea, intre tomurile si dosarele deschise.

si soarele chipului Albei rasari pe un fond albastru, perfect senin, in sufletul meu. Destul cu gafele acum! Acum trebuie sa revenim iar la verva noastra de la inceput, pentru a acoperi stangaciile de neofit si pentru a legitima dreptul la mandria de a ma simti in mijlocul acestor amici! Trebuie neaparat sa se auda de spiritul meu, de glumele mele, de gandurile mele, ce nu trebuie niciodata, oricat de serios substrat ar avea, sa imbrace alta haina decat a hazului usor cinic, a cancanului zglobiu, a hohotului spumos; iluzia aruncarii nepasatoare a tot ce ai mai scump in tine, ca bucati compacte dintr-o avere imensa, intr-o seara, la o masa de joc.

Pe dreptunghiul de parchet lasat liber la mijloc, dupa ce s-a perindat un cor de cazaci de circumstanta, doi copii de sex contrar, care trag o cazaceasca pe vine, si un virtuoz al balalaicii, irumpe deodata, roza si aproape goala, inalta si mladie ca un lujer in vant, o femeie cu adevarat frumoasa. insasi comesenii mei soptesc: "Olga Petrowna... Olga Petrowna", si inteleg atunci ca e o dansatoare renumita. Pe urma, sprintenia miscarilor, salturile inalte pe care le fac intr-o parte si intr-alta picioarele perfecte, cate unul sau amandoua deodata, zbuciumul acela de hamadriada lovita de panica, la care concura ca o fiinta inteligenta capatul de fasa ce se desprinde din matasea alba de peste mijloc,- toate acestea legitimeaza cu prisosinta soaptele admirative care circulasera in prealabil. Baroneasa Kulicova ne lamureste ca dansul simbolizeaza deznadejdea sufletului nobil rusesc, lovit de valurile revolutiei proletare. Jocul incepe astfel in abstract, concretizandu-se apoi cu incetul in expresia decadentei femeii de sus in drojdia cumetrelor revolutiei, pentru a sucomba apoi intr-un suprem elan de revenire si regret.

Cu aceasta explicatie mai ales, jocul devine extrem de interesant, iar sfarsitul monomimei este de un tragism remarcabil. Baroneasa Kulicova ne mai informeaza ca Olga Petrowna isi joaca insasi povestea ei. Dar pentru ca informatoarea devine la randu-i patetica, nu mai dam nici o ascultare povestirii ce ne schiteaza ademenitor, pentru a o invita sa treaca la amanunte. Nu ne indoim nici unul ca subiectele acestea de film, compuse ad-hoc, fac parte din programul intreprinderii, convingere pe care avea sa mi-o dezminta peste catva timp o vizita cu totul neasteptata in studiul maestrului meu.

Dar daca legenda ne lasa rece, jocul in sine al Olgai Petrowna a ramas prin arta si gratia lui adanc infipt in sufletele noastre, pe care le-a ravasit ca un spulber salbatic de iarna. Ea nu mai joaca de mult, dar noi inca pastram tacere admirativa si fetele de la masa noastra privesc cu mai multa simpatie la fiica sambelanului. Pe urma, insasi Olga Petrowna se iveste, dupa ce s-a gatit in cabina ei, si-si ia loc in fundul unei boxe in vederea alei noastre; e primita acolo cu multa deferenta si bucurie, ea rade cu voie buna, dar din cand in cand ramane cu ochii pierduti in norii fumului de tigarete, care urca spre tavan in tarcoale lenese, inconjurand ca niste zdrente de nouri stralucitoarele globuri de opal. Eu o privesc amutit de stupoare, caci acum, imbracata, ea imi pare si mai asemanatoare mandriei si frumusetii doamnei Alba. Am observat bine mersul identic si acum privirile mi-au ramas la parul saten, iesind de sub palaria de postav negru cu boruri aduse in jos, si la ochii cu neputinta de definit. Langa mine, comesenii au prins acum fir nou de vorba. Asmutiti de arta rusoaicei, ei planuiesc sa dea, fete si baieti de elita, un mare spectacol, dar numai pentru elita bucuresteana. Vor pune preturi enorme, ca sa nu vie decat high-life-ul si castigul va fi varsat la fondul destinat fetelor orfane si sarace. Ideea odata emisa pare sa prinda cheag. Aud pentru prima oara de Scumpa Caragea al carei talent, mi se spune, e uimitor. intreb in ce consta acest talent si mi se afirma ca e proteic: dansatoare, cantareata, artista. Cei de fata n-ar putea sa ma lamureasca daca-i vorba de-o descendenta directa a domnitorului Caragea, dar e probabil; si gandul meu fuge atunci spre domnita Ralu si spre teatrul ei domnesc, cea dintai manifestare artistica in orasul ciobanului Bucur.






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 692 ori.