• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul I - Partea 02

Dar deodata se facu o tacere, pe care, spre rusinea mea de june avocat, nu o prevazusem: nu-mi dadusem seama ca vorbitorul era tocmai la incheiere. Georges Radu serban se ridica mai tarziu dinaintea magistratilor muti si solemni. si incepu foarte incet, mi se parea nespus de curios cum niste judecatori asa de batrani pot auzi o cuvantare atat de in surdina. Dar glasul prindea putere incetul cu incetul pentru a se opri apoi la o tonalitate mijlocie, ca a celor la care puterea si siguranta de sine striga in locul vocii. Ascultam atent sa supun unui examen critic avutul stiintific al rivalului meu; vream sa vad adica de care parte cade mai greu talgerul in cantarul neintelegerii mele. Cu cat Georges Radu serban avea sa fie mai putin ermetic decat celalalt, cu atat acul balantei va indica mai bine saracia bagajului sau juridic; cu modesta mea licenta, un alt criteriu de apreciere mi-era cu neputinta de gasit. si fortandu-mi literalmente luarea-aminte, constatam cu groaza ca biata mea atentie aluneca teribil pe de laturi: acele ei subtiri nu se prindeau deloc in angrenajul solid al rationamentelor dezvoltate. Ma miscai ingrijat in fata imensului drum pe care aveam sa-l parcurg pana a ajunge la Georges Radu serban; cu cat cuvantarea lui se desfasura mai in adancime, cu atat ma simteam mai uluit, mai ingrozit, mai zdrobit. Atatia bolovani din vechi cutremure, atatea piscuri latinesti, atatea stanci ale doctrinei, atatea ape perfide ale jurisprudentelor invocate se inaltau teribile de-a latul drumului ce aveam sa urmez pana la casa sumbra. Ma ridicai ametit cand el termina si-l urmarii prin toate culoarele, cum inainta incurajat de secretar si clienti; ma tineam dupa dansul sarmanut si infrant, ca dupa un parinte aspru, copilul care-si simte totusi viata cumplit de legata de mana pedepsitoare. il urmarii tot astfel si in zilele celelalte.

Prin toate salile de audienta si prin toate coridoarele se rostea numele lui Georges Radu serban ca al unui avocat mare. Iar nemernicia mea imi reiesea si mai evidenta din nepriceperea pe care mi-o constatam pe zi ce trece, audiind si alti avocati, incomparabil mai marunti, si din umilintele la care ma supuneau pana si justitiabilii: un cetatean rotofei, cel dintai la care ma adresai chiar eu, refuza sa ma ia aparator gratuit la cea mai indepartata de centru judecatorie de ocol, de unde planuiam sa intreprind marsul triumfal inapoi spre inaltele sectiuni ale Curtii si spre strada funebra a lui Georges Radu serban.

Ma napusteam noaptea cu furie asupra volumelor grele pe care le cumparam cu pretul a mari sacrificii de la anticarii de langa chei. Pentru ca eram intr-adevar cladit pe scheletul vartos al unei neinfrante vointe si ambitii; dar dintii lacomiei mele intelectuale se infigeau ca in sapun in talmudismul autorilor moderni, si ochii mi se inchideau de neputinta dinaintea vastitatii documentare a tomurilor celor vechi. Pe urma aflai din soapta publica o noutate (pentru mine) care ma facu sa holbez cei mai uimiti ochi care s-au holbat vreodata: temutul avocat ucisese in duel acum trei ani pe un alt purtator de nume istoric: Tudor Buzescu, bogatas, cu mari capitaluri in intreprinderi, si membru in multe consilii de administratie. De buna seama ca prima mea grija fu atunci sa aflu daca Tudor Buzescu nu locuise cumva intr-o anume parte a orasului, unde vazusem candva o impunatoare inmormantare, si daca duelul n-avusese cumva loc din cauza vreunei femei. si aflai ca intr-adevar Tudor Buzescu locuise in preajma liceului unde-mi trecusem examenele si ca era un barbat superb, un renumit sportiv si o inteligenta supla si fina, ca femeile se prapadeau dupa chipul lui voluntar, semet si totusi cu trasaturi atat de regulate, desi adanci; totusi, ca nu o femeie fusese pricina acestui duel, ci o simpla neintelegere de club, crescuta cu timpul si care izbucnise la un moment dat intr-un violent conflict.

Am zambit atunci in sine-mi cu adanc inteles si am urmat si mai departe investigatiile: nu mai incapea nici o indoiala ca neintelegerea de club, urmata de violenta ciocnire, avea o cauza mai adanca, o cauza care scapase tuturor, dar care mie, simplu spectator intamplator al acelor imprejurari trecute, nu-mi putuse scapa.

Aflai insa mai departe ca cei doi combatanti nu fusesera niciodata prieteni, nici inainte, nici dupa insuratoarea lui Georges, care se petrecuse acum sase ani. Erau si adversari politici, si mostenisera impreuna dispretul si surda dusmanie reciproca de la parintii respectivi, incurcati pe vremuri si intr-un greu si lung proces. Pricina se sfarsise ceva mai inainte de sorocul vietii celor doi adversari imbatraniti in lupta; o castigase tatal lui Tudor, care muri apoi indata dupa aceea. Averea lui se imparti la cei doi mostenitori: casele din Bucuresti, depozitele si toata averea mobiliara o lua Tudor, iar imensele mosii oltenesti, un frate al lui mai mare, care le toca apoi repede in ultimii opt ani antebelici in petreceri monstre prin strainatate.

Neamul Buzestilor se exproprie astfel de pe pamantul stramosesc, fara zbatere si revolta - cum se intampla cu nemernicii de boieri ce-si pastrara si muncira avutul pana dupa razboi - in curgerea lina a unui vis de fericire, in preajma ruletei din Monte-Carlo, ori dinaintea sticlelor cu vin centenar, care fac sa se umple de un luciu aparte ochii curtezanelor cu par rosu sau blond. Asa se duse si pamantul castigat de la serbanesti, pe nimic; Georges ar fi vrut sa-l rascumpere din pietate filiala, caci locul acela fusese mult drag parintelui sau, insa risipitorul, din rautate (probabil, tot pietatea filiala il indemna la astfel de rautate), il petrecu unui imbogatit acaparator. Nu desigur din acest motiv Tudor incepu sa deteste pe cel care-si batea joc de un nume si de o mostenire sfanta; ci intreaga risipa el nu i-o putu ierta fratelui sau, cu atat mai mult cu cat repetatele instrainari le savarsea fara veste si parca in dusmanie. De aceea, in ajunul duelului, Tudor avu grija sa-si lase intreaga avere pentru binefaceri si nici o centima fratelui mana-sparta, lovit cumplit de aceasta pedeapsa, pe care n-o astepta chiar atat de radicala si de crunta: multi insa sopteau ca bezmeticul asteptase la poarta sanatoriului vestea mortii ca pe o sfanta salvare si ca patrunsese in casa frate-sau mult mai repede ca oamenii legii. Testamentului desigur nu mai putu sa-i faca nimic, caci el fusese dat din ajun de lupta sub forma autentica la tribunal; dar tot ce cazu sub mana lui de prin cutii si de pe etajere umplu la moment buzunarele-i si servieta incapatoare. Servitorii declarasera chiar ca-l vazusera in mai multe randuri revenind sub chip de frate indurerat pentru a face inspectia birourilor si a casei de bani, dar institutiile legatare renuntara la investigatii cand se putu vedea ce mana imensa le revine din banci si actiuni nominale. Asa ca Buzescu, supravietuitor cu pronumele, intru ironia soartei, Preda, se alesese si el cu ceva de pe urma mortii fratelui sau, la a carui inmormantare, in chip de mandra dezaprobare (gurile rele sopteau: pentru a da impresie ca nu gasise mai nimic in casa mortului), nu participase; cu toate ca, daca ar fi fost intrebat amical si discret, cum face de o duce acum, daca nu atat de bine, in orice caz, destul de convenabil, multi credeau ca de buna seama n-ar fi stiut sa raspunda.

Atat de multe lucruri aflai ducand cercetarile pana la extrema limita, adica pana la testamentul lui Tudor Buzescu, pe care trebui chiar sa-l citesc, pentru a vedea, nu cumva se gaseste intr-insul vreo dispozitie subtila, suspecta, insa revelatoare, oricat de putin, a ceea ce ma asteptam eu, si nimeni alt, absolut nimeni, pe cat intelesei, nu banuia. Dar nimic, nici un semn, nici un indiciu, cat de slab; insa tocmai lipsa asta, careia ii gasii o mie si una de explicatii, ma convinse in cele din urma si mai temeinic ca numai eu singur detineam adevarul intreg, in afara de cei inchisi in sumbra casa. Cat despre rest, faptul ca Georges Radu serban era, pe langa avocatul de frunte, si un strasnic manuitor al armelor, floare la ureche, cu toate ca eu nu stiam sa ma bat cu altceva decat cu pumnii si cutitul, ca toate haimanalele de taverne.

Faptul ca n-am dat pana acum crezare gandului care, intarit de atatea grave aparente si tentat de puterea magica a acestei perspective, mergea pana la presupunerea unei ignorante totale din partea domnului Georges Radu serban asupra drumurilor strabatute de sotia sa prin preajma casei lui Tudor Buzescu in preziua duelului, n-a fost deloc de natura sa ma descurajeze, ca intr-o buna zi sa-mi strang cu putere dintii si sa ma prezint temutului avocat. Toate evenimentele acelea avusesera loc demult. Tudor Buzescu nu mai era acum cel mult decat o fantoma (si asta, spun drept, cu toata predilectia mea pentru mister si incurcaturi nu ma intrista deloc, ba dimpotriva), iar ceea ce ma atragea acum spre casa cu funebra infatisare era fragezimea unei zane albe, inchise ermetic intr-un decor de doliu. Mai tragic mister decat al acestei grele incarcerari benevole - doamna putea doar iesi ori de cate ori dorea - nici ca putea fi altul, pentru ca, iarasi din investigatiile mele prin anticamerele diverselor petreceri boieresti si din cronicile mondene cu ani in urma ale gazetelor bucurestene in limba franceza, stabilii usor ca sotii Radu serban erau foarte retrasi si doamna (al carei pronume tocmai il aflasem) Alba nu se impartaseste catusi de putin din bucuriile zgomotoase ale vietii, la care stralucirea sa i-ar fi dat un atat de larg drept. Iubea ea pana intr-atata pe sotul ei? Dar atunci ce-au insemnat toate acele imprejurari ale trecutului, care doar mie, martor involuntar, imi glasuisera atat de elocvent, asa cum imi glasuise apoi nopti de-a randul acest chip dulce si mandru, chemandu-ma cu glas ispititor de sirena, pentru a ma izgoni apoi crunt si neindurator cand ochii mi se ridicau plini de nadejdi spre minunata-i faptura regeasca. Sub umilinta acestei a doua infatisari a inchipuirii mele si, de buna seama, atatat de ea, am patruns in sfarsit in casa lui Georges Radu serban. Doamne, cate tarcoale n-am mai dat atunci acestei case pentru a ma retrage apoi infrant, doar ca ma vedeam in fata portii severe; degetul se apropia tremurand de butonul soneriei si apoi cadea paralizat. Numai ideea ca poate am si fost ochit de cei din casa si ca ma cerceteaza uimiti, isi bat joc de mine sau sunt ingrijorati de aceasta nehotarare, m-a facut in cele din urma sa apas, dar mai mult ideea ca ea sta in dosul grelelor persiene si rade... ca atunci. I-am raspuns cu glas stins valetului, care m-a condus, pentru ca era doar ora de primire, si trebuia sa ma conduca. si-n sala de asteptare, monumentala si luminata parca artificial prin geamurile de deasupra, stateam intr-un jilt greu si inchideam ochii din cand in cand, poate de grozava mirare sau poate de grozava fericire.

incaperea asta inalta si destul de larga incepuse sa ma apese: simteam atmosfere peste atmosfere lasandu-se pe capu-mi si pe umeri, gata sa ma teseasca, daca jiltul n-ar fi fost cu adevarat moale si elastic... Am vrut sa examinez ornamentatiile in ghips si jocul desenelor zugravelii, dar n-am priceput nimic si m-am uitat la vecinii mei. Era unul gros si astmatic ca o foca: eu n-am vazut foca decat la cinematograf, insa nu stiu ce ma face sa cred ca foca are un rasuflet de astmatic. Vecinul meu era imbracat intr-o suba de calatorit iarna intr-o caruta, o suba enorma, albastra si cu un enorm guler de vulpe sau de iepure. Era acum in februarie si rostul subei asteia l-as fi inteles afara. Dar cu toate ca inauntru caloriferul dogorea placut o caldura discreta si dulce, omul incotosmanat astfel parca nici nu visa sa-si desfaca suba: numai o deschisese in fata, lasand sa se vada un gheroc de pielea dracului, umflat si acela de parca mai purta si alte boarfe pe dedesubt. in picioare avea botfori cu sireturi, inalti pana sub genunchi, ca ofiterii: fusesera candva rosii, dar acum erau innegriti si numai pe alocurea mai scapau vreo pata din vechea culoare. Mai pe urma am aflat ca il chema boier Gile, numele de familie i l-am uitat, ca era de undeva de pe langa Olt, facea poezii in stil popular si intr-adevar purta pe dedesubtul gherocului de piele de drac inca un rand de haine, desi parea voinic si rosu in obraz. Cand l-am cunoscut, mi-a marturisit ca la varsta lui un om nu poate sa-si pricinuiasca moartea decat numai prin frig; oricat de subrede i-ar fi arterele si celelalte organe, e suficient sa se pazeasca de raceala, ca sa nu atinga pe urma ei naruirea generala. De aceea umbla asa de incotosmanat si iarna si vara si, cu toate ca la analiza s-a dovedit ca rinichii lui sunt putrezi, el nu se temea catusi de putin; atata timp cat ii tinea la caldura, n-avea habar. Dar astea le-am aflat mai tarziu de la el, acum insa il cantaream cu coada ochiului si nu puteam sa ma dumeresc. Dar prin nimic nu mi se da pe fata nedumerirea, spre deosebire de celalalt client care astepta, in randul de fotolii de dincolo de boier Gile. Acela era bine imbracat si parea nervos; isi rasucea mustata neagra; asa cum si-ar intoarce ceasul un om foarte grabit, apoi cadea in ganduri adanci, din care rasarea deodata, aruncand priviri de uimire spre bundra enorma a lui boier Gile. il privea cu ochii atat de mari si plini de indignare, ca l-am crezut la inceput a fi chiar adversarul de proces al boiernasului oltean; vroisera amandoi sa angajeze pe Georges Radu serban si nimerisera in acelasi moment in camera de asteptare - ramanea numai de vazut pe care dintre ei il va alege avocatul. Astfel mi se paru mie - si imprejurarea asta, care mai la urma vazui ca nu-i decat o simpla inchipuire, imi mai dadu viata si mai puse putin interes in sufletul meu; altfel parca ma simteam lovit de catalepsie si numai din cand in cand inchideam ochii de mare mirare. Cei doi ma si vazusera cum clipesc de des, dar poate isi inchipuisera ca e un simplu tic, ca si al domnului care se tragea furios de mustata si-o rasucea, cu o repeziciune uimitoare, dupa ce privea indignat la bundra lui boier Gile.

Clientul care era inauntru a iesit si dupa el a mai iesit un baiat tinerel, foarte elegant, de buna seama secretarul. El a facut semn lui boier Gile sa intre, spre vadita usurare a domnului celalalt, care atunci am vazut ca nu-i poate fi rival de proces. Tinerelul si-a oprit ochii pe mine intrebator si insistent. M-am rosit deodata si am inceput sa ma incovrighez deasupra pantecelui; dar nu m-a intrebat nimic, nici acum, nici cand a venit sa ia pe domnul nervos.

Cand am ramas singur si mi-am dat seama ca nu mai e nici o putinta de a evita randul meu, o presimtire teribila m-a coplesit deodata: daca ea va iesi tocmai acum de dupa una din usile acestea? Simteam cum ma inec de-a binelea numai la acest gand si ajungeam sa doresc chiar ca domnul dinauntru sa termine mai repede, numai presimtirea mea grozava sa nu se realizeze, inainte de a da ochii cu teribilul, in momentele acestea, pentru mine, domnul Georges Radu Serban.

Iar presimtirea se realiza aproape exact cum ma gandisem eu, adica exact cand secretarul subtirel ma intreba in sfarsit mirat, examinandu-ma cu o staruinta suparatoare:

- Dumneavoastra?...

Atunci ea aparu, dar nu pe vreuna din usile care dau inauntru, ci pe usa cea mare, pentru ca venea de afara. Era imbracata de oras si valetul ii deschisese. La mine poate nu s-ar fi uitat, daca nu m-as fi ridicat tocmai atunci in picioare, incurcat si de aparitia ei si de intrebarea care mi se pusese. Doar ochii s-au oprit pe mine in treacat si am vazut in lumina lor ca m-a cunoscut. A avut numai o miscare de dispret a fetei, pe care a alungat-o atat de repede, ca multa vreme m-am intrebat daca a facut intr-adevar aceasta schima ori a pastrat tot timpul ametitoarei treceri o indiferenta completa si mai umilitoare. I-a raspuns plecaciunii secretarului: - "Bonjour, Radu!" cu un accent pronuntat pe u, facandu-ma sa ma intreb daca n-o fi cumva chiar de origine straina. Dar toate gandurile acestea s-au perindat grabnic prin mintea mea, pentru ca trecerea ei n-a fost decat o licarire de fulger.

si iata-ma dinaintea lui Georges Radu serban: urechea stanga imi tiuia "Bonjour, Radul"... Bonjour, Radoul" La Ra-dou nu m-am uitat o singura clipa, de teama vreunui zambet ¦ de dispret sau de compatimire pe buzele lui subtiri, care ciripeau un grai atat de pitigaiat. Ceea ce ma uimea cu desavarsire era numai darzenia cu care puteam vorbi, desi imi simteam pana si incheieturile muiate de emotie, si apoi seriozitatea si gravitatea cu care ma asculta Georges Radu (sau poate tot Radii?) serban. Era de neinchipuit pentru mine ca nu ma intrerupsese inca, cu toate ca ii ceream un lucru atat de absurd: sa ma primeasca secretar, desi vedeam bine ca are un secretar. (E drept, eu nu pretindeam nici o remuneratie, oricat de greu ar fi fost lucrul ce-mi asumam, si aceasta dezinteresare baneasca am tinut s-o subliniez in doua randuri; dar poate ca Radu il ajuta in aceleasi conditii, cum era obiceiul la marii avocati.) Totusi, vorbeam inainte, hotarat sa spun pana la urma ceea ce pregatisem: era un fel de examen de altminteri de pledoarie, pe care trebuia sa-l trec dinaintea lui, aceasta cuvantare a mea. Desi el ma asculta fara ca vreo fibra sa tresara pe obrazul lui feminin, desi intelegeam perfect ca ma asculta intr-adevar, cu toate ca ochii lui priveau necontenit aceeasi floricica albastra-marina de pe covorul albastru-cer, totusi pricepeam de minune ca raspunsul ii va fi negativ. Numai cand am atins punctul unitatii de atitudine din activitatea lui profesionala, pe care ii marturisii ca am urmarit-o pas cu pas, el a facut o miscare abia perceptibila si a ridicat ochii mirati la mine. Se mira ca am fost singurul care am observat acest lucru? Ca l-am admirat pentru asta tocmai eu, care nu fac parte din clasa lui, cum m-am grabit sa-l asigur? Ca mai poate fi cineva afara de dansul care apreciaza astazi o linie dreapta si inca doar pentru ea insasi? Sau - dracu' stie - sa-mi permit ca un inconstient de targovet badaran ce sunt sa-i pun o nota buna?

Dar nu si-a dezvaluit deloc gandul pe care acest moment al cuvantarii mele i l-a desteptat si, parca regretand si el, ca si, de buna seama, preafrumoasa-i sotie, ca a putut lasa macar numai momentan sa i se intrevada un simplu clin al ascunzisurilor launtrice, a coborat din nou ochii la aceeasi floare albastra si m-a lasat netulburat sa termin.

Cand ultimul cuvant al meu a zburat in aer, volatilizand orice posibilitate de legatura cu acest om, cu aceasta casa, cu aceasta femeie, d. Georges Radu serban mai pastra un timp profunda tacere. Pe urma imi intinse mana (ceea ce nu se intamplase la venirea mea) si-mi spuse:

- Bine, domnule, am sa ma gandesc la propunerea dumitale... Treci intr-una din zilele acestea ca sa-ti dau raspunsul meu!

si-mi stranse degetele cu o singura apasare a degetelor lui lungi, osoase. De buna seama ca daca mi s-ar fi vorbit astfel

intr-un birou public, as fi inteles ca trebuie sa-mi iau orice nadejde. Dar de-aici plecam cu o mare, cu o puternica bucurie: oricum, capatasem favoarea de a mai suna o data la poarta cu negre sageti, acum fara nici o sfiala; de a mai patrunde in hall-ul elegant si sever; de a examina mai bine imbracamintea si ticurile clientilor tovarasi de asteptare, de a le ceda chiar randul, numai pentru a prinde iar clipa divina cand doamna Georges Radu serban se intoarce din plimbarea-i matinala (care "la bogatii astia" are loc cam la aceeasi ora) si traverseaza sala cu mersul ei regal. Sa vedem, data viitoare, ce cuvant, strivit repede in gand, va lasa totusi sa scape ochii ei? Dar acum vesti triste incepura sa-mi curga din viitorul acesta smaltat de fermecatoare culori ale apropiatei mele vizite in sala de asteptare a d-lui avocat Radu serban: daca doamna se va fi interesat de "clientul acela mai tanar dintre cei din urma trei clienti"... si va fi povestit sotului ei o intamplare cu doua enorme dictionare, care au cazut odinioara de omagiala stupoare de sub bratul unui ofiter descins la picioarele ei, si de asemenea de privirile insolente "ale acestui tanar", odata, cand automobilul casei a trebuit sa stopeze brusc si intamplator in fata lui?

La patru zile m-am prezentat iarasi in sala de asteptare si m-am bucurat crancen cand am vazut-o atat de incarcata de impricinati; aveam timp acum sa astept aci si sa respir pana-n fundul plamanilor aceasta atmosfera calduta a carei prospetime vag parfumata de esente necunoscute nu era catusi de putin alterata de atatea rasufluri. De altminteri, persoanele care adastau acuma prezentau tinute decente si chiar elegante. M-am infundat deci fericit in fundul larg al fotoliului, cand usa se deschise si secretarul cu glas pitigaiat aparu insotind ca de obicei pe clientul care terminase. Domnul care venea la rand se ridica, dar Radu, cand dete cu ochii de mine, il opri:

- Pardon, un moment, dar numai un moment...

Apoi adresandu-mi-se mie ma incunostiinta ca "maestrul" doreste sa-mi vorbeasca. Am rosit cu desavarsire si cele mai negre ganduri mi-au tasnit in minte, mai ales pentru graba acestei executii cu adevarat sumare, si numai acel cuvant familiar intre oamenii de drept, "maestrul" in loc de "domnul avocat", mi-a mai picurat parca o boare de nadejde in haosul din capu-mi. si, Dumnezeule, domnul Georges Radu serban m-a intampinat cu aceste vorbe, care mi-au umplut inima de fericire si-n acelasi timp de teama si cutremur, intr-o masura cum nu cred sa i se fi intamplat nici celui ce i-a fost dat sa auda glasul etern pe Muntele Sinai:

- Am reflectat, domnule, la propunerea d-tale si raspunsul meu este afirmativ. Asupra salariului dumitale voi putea sa ma hotarasc dupa primele saptamani de serviciu...

- Dar... tocmai ca... eu... v-am.... ca nu...

Domnul Georges Radu serban gasi inutil sa raspunda la aceasta baiguiala, ca un boier vechi si bogat, care tocmai pe dezinteresarea mea baneasca n-a pus pret cand s-a hotarat sa ma angajeze. Replica lui a fost intrebarea daca sunt dispus sa-l ajut chiar de astazi de dimineata. Fara indoiala ca i-am raspuns cu vocea plina a hamalului voinic (care la moment s-a si trezit in mine) cand propunatorul il intreba daca e in stare sa duca o povara ceva mai nepotrivita pentru obisnuitele puteri omenesti. Instinctiv am inteles ca aici, in biroul de fata, in care secretar al acestui boier era Radu cu accentul pe u, rolul meu nu putea fi decat acela de hamal in adevaratul sens al cuvantului. si m-am comportat, spre marea satisfactie a patronului meu, ca un adevarat hamal. ii gaseam domnului Georges Radu serban cele mai prafuite dosare, cu cele mai vechi hartoage: aveam o obstinatie in staruintele mele care punea in ingrijorare pe toti grefierii, pe toti contopistii de la starea civila si pe toti functionarii detinatori de acte sau emitatori de certificate in legatura cu justitia. Plecam si-n provincie, nu numai sa descopar dovezi, pe care nu ma lasam pana nu le aduceam pe gustul domnului Georges Radu serban, dar il si reprezentam la instantele marunte, cerand termene si chiar punand concluzii potrivit instructiunilor sale. Nu ma crutam intentionat, oferindu-ma sa-mi iau drumul pentru un timp aproape pe jumatate cat mi s-ar fi oferit, si nu o data, sosit dimineata, dupa un voiaj de 36 de ore, n-am pregetat sa ma ocup de lucrurile din ziua aceea. incat pana si maestrul a trebuit uneori sa intervina si sa-mi puna la un punct convenabil acest exces, care, lauda Domnului, oricat nu m-ar crede cineva, pe mine nu ma ruina defel.

- Mi-am dat eu seama ca tocmai dumneata imi trebuiesti! m-a asigurat domnul Georges, atunci cand mi-a fixat dintru inceput salariul la un cuantum neasteptat de respectabil.

Pe buna romaneasca, vorba asta venea asa: "Am bagat eu seama ca boierului pursange ii trebuieste vechil pursange" - si am ranjit in sinea mea, cutremurandu-ma si mai teribil ca totusi, in gandul vechilului, trona tot mai tiranic, ca adevarat stapan, un cap de ceara alba cu dinti albi in ras incremenit, capul doamnei Georges Radu serban, pe care, de altfel, o luna si jumatate dupa angajamentul meu, eu n-am mai putut-o intalni si vedea. Dar hamalul stia sa astepte cu anii...

Radu era si el mladita boiereasca, era slab si sidefiu, inalt si de-un blond lucios, cu dintii mari si batand in galbejiu. Era bun la suflet si inteligent, frumusetea doamnei Radu serban, ca orice fel de frumusete femeiasca de altminteri, parea sa nu-l intereseze. in schimb, asculta toate cuvintele patronului cu ochii larg zgaiti si avea o placere deosebita sa comenteze pledoariile si sentintele judecatoresti. Pronunta un r stropsit, care se subtia si mai rau cand apuca pe poarta unui dinte lipsa din stanga maxilarului de sus. La trei saptamani dupa angajament (ma imprietenisem acum bine de tot cu dansul), cand lucram impreuna intr-o dupa-amiaza in biroul maestrului, plecat la mosie, cu ocazia unei pledoarii prin imprejurimi, usa se deschise fara sa mai fim anuntati si-si facu aparitia tanarul tomnatic cu gambeta pe urechi si cu catelusul cu par cret peste ochi, pe care-l vazusem odata de pe strada intrand in aceasta casa. Eram gata sa-l intreb ce doreste, dar binetele amabile ce schimba cu Radu ma oprira. Pe urma furam prezentati: avui astfel placerea sa cunosc inca un descendent de domn si de beizadea: Raul (Raoul, cum semna el) Ipsilant. Mi-amintii ca auzisem o data pe maestru pledand pentru un impricinat cu nume similar. Aflai mai pe urma de la Radu ca era vorba chiar de el, dar procesul fusese pierdut si Raoul ramasese, din tot patrimoniul lui stramosesc, doar cu istoricu-i nume. si cu o licenta in drept de la Paris, pe baza careia, nici mai mult, nici mai putin, vlastarul domnesc era, cum mi se spuse chiar la prezentare, coleg cu modesta mea persoana. Mi-am inchipuit deci, un coleg generic, coleg de bara, un avocat. Abia dupa mai multa convorbire luai cunostinta cu surpriza ca distinsul oaspe din ziua aceea, care ne facuse onoarea sa apara intre noi la ora 12 jumatate dimineata, era asemeni secretar al patronului, coleg al meu si-al lui Radu.

- A, poate ati fost in vreo calatorie? comisei, ca un veritabil burghez provincial ce eram, gafa sa-l intreb.

El imi raspunse insa indiferent ca n-a fost in nici o calatorie si atunci eu ma gandii ca o fi zacut bolnav. si impinsei gafa si mai departe, impartasindu-i, gata de gratulare pentru insanatosire si revenirea in mijlocul nostru, aceasta destul de logica temere a mea. Noroc ca glasu-mi se auzi numai pe jumatate, dandu-i prilej sa nu-mi raspunda, ocupat sa intrebe pe Radu Ies dames sont chez elles". Dupa care isi lua ramas-bun de la noi si, tragandu-si cainele (a carui mutra mi-aduse aminte de-a unui lautar batran si a unui mare politician actual) de lantusu-i galben, ne parasi nu pe usa pe unde intram noi si clientii, ci pe usa laterala, pe unde aparea maestrul.

Radu m-a ajutat binevoitor sa ies din toate nedumeririle. Mai intai "Ies dames" erau doamna Georges Radu serban si mama ei, doamna Smaralda Ruset, nascuta insasi Ipsilant, matusa lui Raoul, asadar, var primar cu doamna Alba. (Mi-adusei intr-adevar aminte de o doamna cu par alb pe care o vazusem de vreo doua ori trecand prin hali cu un baston in mana, desi dreapta si plina de prestanta, o data chiar oprindu-se sa se intretina cu unul clin clienti si parand nespus de afectata de vorbele aceluia: mi-am inchipuit, o vizitatoare a doamnei Radu serban.) Procesul lui Raoul, pierdut la Casatie, avea de obiect nu numai o expropriere in favoarea obstii, dar mai era incurcat si de o prescriptie fatala. Doamna Smaralda pierduse pe aceeasi tema, cu mult mai inainte, pentru ca avuse imprudenta sa se increada, ca si restul comostenitorilor de altminteri, in temenelele unor detinatori - fosti embaticari, care nu rascumparasera - pricopsiti de familia lor si totusi tradatori; cand obstea si-a mai cerut si drepturile ei, din mare latifundiara, doamna Smaralda n-a mai ramas decat stapana unei sfori de mosie, pe care, degustata de toate netrebniciile suferite, s-a grabit s-o prefaca in bani sunatori. Restul e lesne de ghicit: si leul si francul francez - caci trei sferturi din capital si-l depusese ca prevedere la o banca din Paris -- au cazut vertiginos. Aceeasi soarta a avut-o si casa din Bucuresti, pe care doamna Alba, pe atunci domnisoara Ruset (ea semna insa ca domnisoara, de dragul si pentru sonoritatea numelui matern: Alba Russet Ypsilant) o mostenise de la tatal sau: convinsa de geniul speculativ al mamei, o vanduse si ea la randu-i, concomitent, pentru a se vedea apoi, din mare printesa traita numai in strainatate (unde se infatisa doar ca printesa "bizantina"), cum saracia se apropie grozava cu dinti si pasi de lup. si numai astfel doamna Alba convenise sa accepte mana lui Georges, cu o decenie si mai bine mai in varsta decat dansa. Astfel, gandul ei plutise in nori si mai inalti, la care eu ameteam numai gandindu-ma, si, incercand sa-i descifrez, ramasesem cu gura putin intredeschisa si cu stiloul infipt in santuletul barbiei, pozitie din care ma corectai repede, cand Radu sfarsi si ma privi putin mirat ca pe un om de drept ca mine ma pot impresiona astfel de intamplari prea obisnuite, si putin cam incurcat ca mersese prea departe cu vorba tocmai cu unul pe care destainuirile lui pareau sa-l intereseze atat de mult.

Mi-am impus de-acum inainte sa nu mai par prea curios, pentru a afla cat mai multe; mai ales felul de a vorbi degajat si net al lui Radu si putina importanta pe care o acorda evenimentelor zilnice si familiare, pentru a merita din parte-i vreo discretie, ma incuraja sa-l descos cu multa abilitate. Ma prefaceam ca ma interesez mai mult de soarta lui Raoul, a carui gambeta pe urechi si al carui caine cu pedigree pareau sa intoarca in zambet si buzele lui Radu, ale acestui dragut copil (el nu era de vita domneasca, numele lui de familie era Manescu) pe care nimic nu mai putea sa-l preocupe in afara de spetele dragi ale maestrului sau. Indirect astfel, puteam afla cat mai multe si de ceilalti membri ai familiei Ypsilant.

Procesul lui Raoul tinuse mai indelung, pentru ca, ramas orfan, inca adolescent, minoritatea lui ii fusese intr-o privinta de ajutor: tutorele neglijent insa nu incasase chiriile in forma vizibila si detinatorii uzurapasera totusi prin lunga prescriptie sau cu titlul de pro herede. Un mai mare hal de neglijenta intr-o administratie nici ca se mai pomenise! (Gurile rele sopteau ca tutorele lui Raoul, care ingrijea totdeodata si de mosia doamnei Smaralda, absenteista convinsa, fusese inteles cu acaparatorii; dar numele lui asemenea istoric - Ghiculescu - il absolvise de orice fel de banuiala din partea victimelor.) Asta ma facea sa simpatizez pe Raoul, pe acest "secretar de avocat'" care sosea din doua in trei zile, intre douasprezece si jumatate si unu - tocmai bine cand se ispraveau consultatiile, ba uneori lipsea si cate o luna! Radu credea ca are si el retributie din partea maestrului, dar nu aveam nici un indiciu doveditor, iar acum ma invatasem sa nu mai fac gafa de a ma repezi cu intrebarile. Var cu Alba, Raoul nu putea decat sa-mi fie simpatic si, daca obtineam cumva prietenia lui, o nadejde incapatanata ma facea sa ma legan in rozele parfumate ale gandului ca din cand in cand ar putea veni vorba si de mine in conversatia lor familiara.

Ma purtai ca un veritabil gentleman cu Raoul; sentimentele ce-i aratam nu erau numai interesate, dar admiram in adevaratul inteles al cuvantului la dansul nepasarea cu care isi amintea, si de cele mai multe ori izbutea sa nu-si reaminteasca, dezastrul involuntar al imensei lui averi. Cand vorba venea intr-acolo, stia s-o intoarca de minune, aruncand-o departe de el, ca pe o manusa uzata, ca amintirea unui bacsis nebunesc, zvarlit la o masa de chef. in schimb ii placea in chip deosebit sa ne intretina despre cainele lui, Nusi (!?), si de nobletea-i de sange dovedita cu acte (atunci aflai eu de existenta pedigree-lor). Dobitocul era intr-adevar simpatic, dar mai mult caraghios. O caricatura de caine: cu toata bunavointa-mi indarjita nu ajungeam deloc sa pricep rostul atator atentii si in ce consta valoarea lui: l-ar fi facut praf in doua minute oricare javra de mahala.

Nu era nici frumos: parul lui spalat si rasspalat era de-un alb-roscovan - acum il puteam observa mai bine - cu pete mai intunecate, de-un negru-castaniu. Dar tot acest par ii invada si fata, lasandu-se dedesubtul botului tuguiat ca o barba netesalata de troglodit. Poate o fi inteligent, o rasa mai inteligenta decat a celorlalti semeni ai lui? Cerui lamuriri lui Raoul asupra acestui punct, pentru ca vream sa-i iubesc cainele cu orice pret. El ma asigura de acest lucru, dar din exemplele ce-mi dadu nu conchisei nimic favorabil. in cele din urma, Raoul, vazand ca nu ma convinge astfel, ma dobori iar sub povara documentelor de noblete. si ma uitam curios la acest vlastar de personaje istorice, care afisa indiferenta pentru mosia stramoseasca pierduta din neglijenta boiereasca, dar care se falea cu neamul boieresc al cainelui sau, cautand sa insufle javrei anoste virtuti pe cale de documente. O jale mare ma cuprinse pentru urmasul de voievod, care insemna totusi ceva si el, personal, peste ce-l puteau arata propriile lui documente. Era suficient sa te intretina despre "Nusi" al lui si despre diversele rase canine in general, pentru a te convinge ca ai inainte o inteligenta cu adevarat sclipitoare, care - vai! - nu parea sa se aprinda pana la acest grad decat cand era vorba de animalele lui favorite.

Totusi, Raoul avea si cunostinte intinse de literatura. Era mult citit si avea un chip special al lui de a defini o opera si de a justifica astfel de ce ii place sau nu. Dar, vadit lucru, asupra unor astfel de chestiuni nu era dispus sa intinda multa discutie si poate ca si asta era o calitate. il descusui cu incetul, caci ne imprietenisem. Ieseam adesea seara si intarziam noaptea de dragul lui: pentru ca la dansul primul pahar trebuia sa aiba neaparat urmare, si inca lunga. Era curios ca prefera localurile de mana a doua si chiar ordinare. Varieteuri suspecte, circiumi cu fala pentru vinurile lor vechi si fripturile lor indecente si, ca orice betiv bucurestean democrat, hala lui Milica Dona din Piata Mare, unde ritualul nocturn trebuia neaparat sa sfarseasca.

Nu ma ingrozeam de noptile pierdute, pentru ca aveam constitutie destul de robusta ca sa nici nu le simt. Apoi nici nu ma ameteam, lasa ca nu beam cine stie ce. insa era o placere pentru mine sa stau cu Raoul Ypsilanti, varul doamnei Alba Georges Radu serban, nascuta Russet si dupa mama Ypsilant, noi singuri la o masa. Ce avea omul asta din frumusetea si eleganta doamnei Alba? Nimic. Cu palaria aceea pe urechi, cu narile largi si cu ochii foarte luciosi pe-o figura terna... Ah, luciul asta al ochilor le era comun... Da, iata ce trebuie sa privesc eu mai mult la dansul... s-apoi se cunostea ca e de neam bun, orice s-ar zice, oricat urechile acelea largi ca niste frunze de curechi s-ar lasa cam pleostit, pornind din teasta roscovana, bine tunsa de la crestet in jos - sau de sub ceapacul negru, prea infundat pe cap. Era ceva in el care o spunea limpede, raspicat, si nu ma refer aci - cum se face de obicei - la accentul lui aproape stricat romanesc, ori invers, la accentul lui impecabil cand vorbea frantuzeste si englezeste.

Am putut constata astfel ca exista intr-adevar o noblete, un mod de a fi, de a te arata deosebit de al celorlalti. Ca asta provenea din trecerea sangelui printr-un sir de generatii succesiv bine traite ori ca era cu adevarat un har divin la mijloc, n-as fi putut raspunde. Dar Raoul Ypsilant imi facea limpede impresia ca, daca n-ar fi fost stipendiat de sotul verisoarei sale (de unde putea trai el altfel?) si daca., incapabil de a munci, ar fi decazut cu desavarsire, cu siguranta ca si in zdrente, si cu ceapacul lui atunci mototolit, s-ar fi prezentat altfel decat un vagabond de rand. Sau chiar daca ar fi fost literalmente lipsit de inteligenta, tot s-ar fi gasit ceva in felul lui de a fi care l-ar fi transfigurat putin, l-ar fi facut sa para un prost mai interesant decat prostii ceilalti, cei comuni.

De aceea ma pasionam de Raoul dupa cum el se pasiona de cainele lui, si-mi inchipui ca pasiunea mea era incomparabil mai legitima. in afara de pedigree-ul, Raoul era ceva, era el insusi cineva. Pe langa vinul vechi si fripturile de maruntaie indicibile, lui Raoul ii placeau femeile cu par lung. Era o meteahna sufleteasca aceasta, care i-a pricinuit, dupa mine, burghezul, insemnate neajunsuri. Astfel, refuzase doua partide, care bucuros i-ar fi adus zestre zdravana, in schimbul numelui sau, ce, precum se vede, reprezenta inca o buna valuta. Lucrurile astea se petrecusera cam imediat dupa pierderea definitiva a procesului, si toata lumea crezuse ca gestul pretendentelor aparuse cam umilitor prin promptitudinea lui. si toata lumea apreciase deci refuzul de inalta prestanta al lui Raoul; dar aci, in subsolul cu miros de fleici al lui Mitica Dona, eu singur aflai adevarul adevarat. Pretendentele n-aveau par lung, uite asa ca una din cele doua tovarase ale noastre de masa, aceea care, evident, trebuise sa-si traga scaunul langa al lui Raoul si pe care el o mangaia pe crestet, cu totul si cu totul transportat. Sarutari patimase urmara destainuirii pe care el mi-o facuse pe frantuzeste, cu superbul lui accent care inspira respect cocotelor, iar mie discreta trufie si grija sa raspund in aceeasi limba, insa numai atunci cand raspunsurile nu puteau consta in mai mult de un cuvant. Putin geloasa, partenera mea ma invita desigur sa nu ma las mai prejos: "Da-i si tu din gura pe frantuzeste, micule", dar, pentru ca n-o satisfacui, ea incepu sa aprecieze cu glas tare calitatile infatisarii mele, restabilindu-mi superioritatea. Evident ca incapatanarea ei de a nu mai tacea ma agasa, cu atat mai mult cu cat n-as fi vrut sa indispun pe Raoul cu nimic, mai ales n-as fi dorit sa i se infiltreze sugestia ca intr-o societate feminina eu as putea sa fiu preferat dintr-unele foarte puternice privinte. si doar imi trebuia societate feminina in jurul nostru, numai si numai pentru ca odata si odata, cand imi voi simti sufletul otelit, sa pot aduce vorba de ea; de buna seama, nu intr-o circumstanta ordinara ca aceasta, dar mai tarziu, cine stie, cand, gratie stransei mele prezente langa dansul, as putea patrunde si-n altfel de lume decat acea pe care Raoul se obstina acum s-o frecventam. Noroc insa ca princiarul vlastar care privea cu ochi larg cascati pe partenera mea - Doamne, si ce luciu era atunci in ochii lui! - nu asculta nimic, mai bine, nu auzea nimic din ce spunea ea. Am vazut clar, el aproba necontenit, grozav de bine dispus, pe cea de langa mine si, complet transportat, se grabea sa mangaie la fiecare doua minute coama neagra-castanie a femeii de langa dansul. Atunci intelesei abia si aceasta noua latura a caracterului lui princiar; pentru un simplu gust, in aparenta neinsemnat, el da cu pidorul la perspective mandre, la situatii sigure. Pusei capriciul lui in legatura cu sentimentele ce un veritabil nobil ca dansul trebuia sa le aiba pentru trecut, pentru orice tine de trecut - si ce tine mai bine de trecut decat parul lung la femei? - si deodata ma intrebai ingrijorat daca doamna Alba nu poarta cumva parul lung. Netotul asta ar fi in stare sa-i faca vara-si curte, pe cand, in ipostaza contrara, ce minunat de buna s-ar fi prezentat situatia pentru mine: doamna Alba ar fi valorat ceva mai putin pentru dansul, si asta ar fi insemnat pentru mine o portita mai mult, prin sufletul lui, spre ea.

Abia mai tarziu vazui ce putere avea aceasta particularitate capilara a femeilor asupra celui ce-mi facea nespusa onoare de a ma asigura acum, sub grea chezasie de cinste, de amicitia lui eterna. Cocota cea bruna ii furnizase, in schimbul modestului ei tarif, placeri incalculabile; in noaptea urmatoare o cautase singur si o regasise la locul stiut, pe chei. Dar dupa prima ora de tandrete, care, precum intelesei, se consumase mai mult in mangaierea lungului par, Raoul, cam intrecut cu bautura, adormise. La desteptare, dezastru! Bruna nemernica nu-si mai odihnea capul incurcat de bogatia aceea neagra pe alba perna princiara. Canalia disparuse, nu fara a fi trecut in razie toate buzunarele amfitrionului imprudent si chiar degetele-i intepenite de somn. Din portefeuille ii luase trei sferturi din retributia pe care colegul meu o incasase cu o saptamana inainte de la maestru, si din degete numai unul din inelele pretioase si in sine si ca valoare istorica, si anume, pe cel cu piatra de rubin.

Acum Raoul ma ruga sa-l insotesc pentru a gasi pe fugara, care de buna seama isi schimbase, prudenta, pentru un lung sir de nopti, vadul comercial. si asta de ce credeti? Pentru tenculetul de hartii albastre sau pentru valoarea rubinului si a incrustatiei rare a inelului, despre care Raoul imi sopti ca fusese pretuit de curand la o suma impunatoare de cel mai autentic bijutier al Bucurestilor, dar ca el spera sa-l treaca si mai bine la Paris? (Tipul nu era asa de sarac cum crezusem la inceput; dar isi purta cu el toata averea!) Nu, nu pentru valoarea inelului, care facea cat o casa intr-un parc ieftin, ma tragea printul Raoul noptile dupa sine, de incepusem oarecum sa ma ajunga putin oboseala - ca pana si domnul Georges Radu serban s-a uitat in vreo doua randuri la cearcanele mele putin cam ciudat - nu, ci pentru parul lung al hoatei.

Cautarile insa fura zadarnice, si pentru ca ma infiora perspectiva pana-n infinit a noptilor ce mai aveam de pierdut (poate ca prostituata asta care-mi dadea necaz se refugiase in provincie!), am incercat sa-i ofer unele mostre noi; ce dracu', mai erau doar femei cu par lung in Bucuresti! Printul se arata de fiecare data multumit, dar nu incantat, si dorul de cea dintai nu i se mai ogoia deloc.

- Crezi dumneata ca inainte de ea n-am mai gasit si altele, cu par mult mai fin decat al acestora la care ma imbii; doar a fost, mon cher, pasiunea mea, care m-a ingenuncheat cam la un an dupa ce monstrul parizian a dat decretul de tunsoare tuturor femeilor de pe glob... (El a si numit un coafor parizian, dar i-am uitat numele.)

- Ei bine, uite aici! a continuat. (si luandu-mi mana mi-o puse pe carliontii incalciti si moi ai lui Nusi.) Ei, ce zici? E totuna cu al javrei aleia de trece acum pe mijlocul drumului si in cojocul imund al careia nu te sfatuiesc sa-ti vari degetele?... Ha... ha.... ha...

Avea un ras rar, sacadat si invariabil, necontenit acelasi; aceeasi silaba: "ha", aruncata afara cu miscari largi ale toracelui. Ha... ha... ha... un fel de latrat vesel, ca al dobitoacelor lui favorite.

Am izbutit in cele din urma sa-l conving ca nemernica si-a luat talpasita din Bucuresti si mi-am recastigat linistea deplina a noptilor. Pana acum nu facusem nici o greseala in serviciul pe care i-l prestam domnului Georges Radu serban, ca un argat constiincios, si inclinarile lui de stapan care ma platea - numai ca intrevedea posibilitatea de a-i gresi - ma infricosau. Aveam pentru dansul toata stima ce-o merita talentul si renumele lui, in schimb nu nutream pentru persoana sa nici un fel de sentiment mai adanc, afara, de buna seama, de ingrijorarea cumplita ca m-ar putea indeparta din aceasta casa. De aceea cautam sa-l servesc cat mai bine si eram convins ca depasesc cu contraserviciile mele cuantumul platii lui, pentru a inabusi in inima mea orice drept al sau la recunostinta si prietenie; vream ca drumul inimii mele spre acea pentru care patrunsesem aicea sa fie liber, neincurcat de ghimpii nici unui fel de remuscari, complet, complet liber. De aceea tineam nespus la compania lui Raoul Ypsilant, in inima caruia mi se parea ca ghicesc, sau in orice caz gasisem logic ca trebuie sa existe, o aversiune surda pentru cel care-l stipendia fara motiv.

in vremea asta, revazui pe doamna Alba de mai multe ori; imi raspundea rece la salut, ba cred ca nu m-am inselat, observand in recele acesta din ochii ei lama de otel a necazului ca existenta mea aici chiar, dupa inofensivele imprejurari petrecute, o plictiseste pur si simplu. Inima-mi de argat imi sfaraia atunci ca pusa pe jaratic; ma simteam neinsemnat si umil, si vedeam ca distanta de aici la luna, care ma separa de ea, creste, de parca luna, liberata de atractie, s-ar fi pus intr-o buna zi in accelerata miscare centrifuga.

Dar nu descurajam, asta nu; caci pe masura acestei distantari de stupefiante cifre astronomice, crestea, simteam cum creste impetuoasa, amicitia lui Raoul pentru mine; prietenul asta care ma intrecea cu doisprezece ani va netezi pentru mine, de buna seama, un loc in sufletul princiar si rebel.

intr-o zi, doamna Alba, venind din oras, ma surprinse amuzandu-ma de teoriile calorice ale lui boier Gile, al carui Ford darapanat de buna seama ca astepta afara pe unde trecuse dansa; atunci vazui si eu putina lumina in ochii inca nedefiniti pentru mine: era o scanteiere launtrica ce ma viza direct si o citii de minune, era ceea ce nici nu ma asteptam altceva, cautatura de batjocura si glas mut care-mi spunea: "Evident, ti-ai gasit teapa care-ti convine". Pentru ca boier Gile, cu cojoaca lui acum in mijlocul verei si cu buhaitul lui cap enorm, numai a boier, chiar expropriat, nu semana.

Dar, in sfarsit, era ceva omenesc in atitudinea ei pentru mine, jumatate din atitudinea la care ma obisnuisem s-o vad, parcursa intr-o singura miscare, indarat. De aceea doamna Alba nu-mi mai aparu asa de inalta, ca inainte tot timpul; dimpotriva, era o femeie potrivita, as putea zice inaltuta, foarte putin plina, umana si fina, si era nespus de frumoasa. Totusi, desi o fixam cu ochi arzatori (orice ar fi fost sa se intample!), n-as fi putut spune pentru nimic in lume daca parul ei e tuns si nici ce culoare are; apropierea ei ma orbea.

Totusi imi propusei sa-i infrunt stralucirea, mai ales ca dispretul ei vadit, concret, ma incuraja; orice s-ar spune, era un pas larg de apropiere pentru mine, era o fericire neasteptata, un inger rauvoitor aparandu-ti dintr-o data, intr-o noapte de deznadejde fara sfarsit, dar aparandu-ti. O bravai deci privindu-i parul si descoperii ca era bruna, o bruna cu ten alb, mat in lumina salii de asteptare: o, mult ma costa aceasta descoperire! Mai intai, ochii ei fulgerara de manie si ma sagetara cu veninul cel mai omorator; apoi - si asta fu cea mai grea lovitura - nu mai trecu multa vreme prin sala de asteptare. Mai asteptam acum chemarea beizadelei si condamnarea la adevarata decapitare, ca pe vremea Branco-venilor: socoteala si teribilul concediu definitiv. Dar domnul Georges Radu serban, de cand obrazu-mi restabilit denota din nou prospetime si sanatate si incepu a respira iarasi inversunarea apriga la munca, se arata parca tot mai prietenos cu mine, ceea ce ma ingrijora, si tot mai increzator in fortele mele, dandu-mi sarcini din ce in ce mai grele, ceea ce ma facea sa-mi inabus cu greu in gat chiotul de triumf.

Oare pomenea omul asta, domnul asta mare si grav, cat de putin despre modesta, umila mea persoana, despre bietele mele insusiri, care-l multumeau, in familia lui, la masa de la pranz, sau seara, cand se revedea cu ai sai, dupa oboselile zilei. De buna seama ca nu: eram un argat constiincios, si atat. Sau poate pomenea de mine ca de-un argat constiincios, si-atat: "A, am gasit in sfarsit un bun secretar". Atat si nimic mai mult. Nici o comparatie intre activitatea mea si a lui Radu, si mai ales nici una intre munca mea zilnica si a lui Raoul. Era ceva firesc ca eu sa muncesc inzecit decat oricare dintre dansii, caci aceasta era menirea mea de om venit din paturile mai joase ale societatii, unde painea se castiga in mod firesc cu sudoarea fruntii. si nici Raoul, de buna seama ca nu pomenea nimic niciodata. Ce insemnatate mai aveam eu pentru el cand se gasea in fata verisoarei sale? Un simplu tovaras de chefuri nemarturisibile si atat! ti-e si rusine sa aduci vorba de astfel de tovarasi. si sufletul mi se stranse de durere ca un caine biciuit, cand intelesei ca oricat s-ar strange prietenia noastra, eu nu voi ocupa in gandul lui Raoul alt loc decat intr-o sfera exterioara, care nu va coincide niciodata cu sfera cealalta, adanc intima, pe care oamenii acestia de demult, veniti din fundurile trecutului stralucit, si-au rezervat-o discret numai pentru ei, pentru cei dintr-o tagma cu dansii, in fata irumptiei potolitoare la suprafata a nemernicimei obscure din adanc.

Atunci as fi vrut, sub tortura acestor ganduri, sa indeplinesc ceva grozav, sa savarsesc ceva neobisnuit de greu, un lucru dinaintea caruia si priceperea si talentul dlui Georges Radu serban sa ramana in stupoare! Atunci, fara doar si poate, el va trebui sa vorbeasca, sa rosteasca de mai multe ori cu invidie si ura numele meu, si sa fie anume ceva, in legatura cu ea, cu interesul ei, cu multumirea ei sufleteasca, drace, cu soarta ei, sau cine stie cum, astfel ca el sa fie obligat sa pomeneasca de faptele mele in fata ei. Atunci domnul Georges Radu

serban, vlastar de voievozi, va fi infrant, va zacea la pamant, rapus de mine, nemernicul, vagabondul, hamalul din portul Braila, argatul platit de el. Dar ce? Dar ce? Dar ce? Evident, doar prin merite cu adevarat uimitoare poate patrunde un om ca mine in lumea aceasta inchisa in sine, pe care nici loviturile timpului, nici ruina in plina crestere n-o zguduie din exclusivismul ei. Dar care putea fi meritul acela astazi, in epoca asta anosta? O lovitura financiara, cum reusesc toti imbogatitii, cum auzi la toate colturile, pe toti nespalatii, toata pleava asta omeneasca, scormonita de razboi, asa cum o raza de soare pune-n agitatie un musuroi umed de viermi: "Am dat lovitura! Voi da o lovitura strasnica..."

Lovitura! Ah, care lovitura trebuie data pentru a ajunge la o tinta asa de fericita? imbogatirea, haidade... daca asta ar putea impresiona pe bogata, pe trufasa doamna Alba Georges Radu serban, descendenta din imparati bizantini si printi cu renume istoric, ale carei visuri mergeau cu mult deasupra sotului sau! Altceva, cu mult mai strasnic, mai rasunator... dar ce? dar ce?... un proces din cele mai grele, care sa rastoarne la pamant o stare intreaga de lucruri, sau care sa instaureze o stare intreaga de lucruri, sa instaureze timpurile vechi, puterea si marirea doamnei Alba Georges Radu serban... Ceva cu totul si cu totul senzational, aproape de imposibil... Dar ce? dar ce?... Doamne, da-mi pe acest ce, si-ti voi ridica 11 de manastiri, in cele mai frumoase 77 de parti ale tarii...

Evrika! am strigat in cele din urma la capatul acestor torturi, de zile si nopti intregi, ale gandului meu. Evrika! Iata: procesul Ypsilantilor, revizuirea procesului Ypsilantilor, recastigarea formidabilei averi, pe care a pierdut-o marele maestru, dl Georges Radu serban... Sa vezi atunci nu pe doamna Alba, dar pe doamna Smaralda, aceasta cocoana cu mers voievodal si cu baston, care se oprea uneori in hali, langa vreo cunostinta, si-o descosea, pentru a-si vaicari la randu-i soarta, in soapta, cu discretie de nobila innascuta, cand nu mai era nimeni altul decat convorbitorul in larga si eleganta sala de asteptare! Cum ar mai vorbi de mine doamna Smaralda, cum m-ar prezenta ea fiicei sale, cum ar sopti intrigata: "Ai vazut, un proces pe care l-a pierdut chiar Georges...?" si chiar mult mai mult decat atat putea spune doamna Smaralda fiicei sale: "Oare... nu cumva... aceasta pierdere... s-a intamplat... pentru ca tu visai cu mult deasupra lui..."

Fusesem prezentat de Raoul doamnei Smaralda intr-o dimineata, cum poate fi dimineata pentru Raoul, care, cel mai devreme, se culca noaptea la 3; asadar, am fost prezentat cam pe la amiaza, cand consultatiile se sfarsisera si Raoul venise ca de obicei la slujba, sa se intereseze ce a mai fost in ziua aceea. (Am fost nedrept cu Raoul, afirmand ca el nu facea absolut nimic in birou. Dimpotriva, privea si uneori citea conceptele pe care le facusem in dimineata aceea si, dupa ce ne consulta daca a lipit bine timbrele, se apuca sa le bata la masina. Astfel il gasea uneori maestrul, pe care Raoul il saluta atunci cu exclamatii de buna intampinare, fara a se urni de pe scaunul lui, ca un om foarte ocupat - el scria repede la masina, totusi fara nici o greseala. Alteori punea intrebari in legatura cu actiunea pe care o dactilografia, chiar de fata cu maestrul: "A, ati facut actiune in resciune cu afacerea asta"!

Nu-i raspundea nimeni si el continua sa tacane clapele cu repeziciune, mladiindu-si mijlocul elegant dinaintea masinii si raspunzandu-si singur: "Foarte bine, foarte bine..." Pe urma mai punea cate o intrebare, care, cateodata, smulgea un zambet fugar subtirelului si seriosului Radu; pe obrazul maestrului nu se misca insa nici o cuta si-i spunea numai atat: "Hai, Raoul, lasa asta... esti asteptat dincolo... vin si eu numaidecat la masa!"

Doamna Smaralda intarziase, cu toate ca venise cu automobilul (maestrul avea trei masini si doi soferi), si cu toate ca inainta ca de obicei inalta si tantosa, apasa cu darzenie podul palmei pe manerul de argint al bastonului mitropolitan. Raoul ii tempera graba, dandu-i printre altele de stire ca maestrul nu a revenit din oras inca, asta mai mult ca s-o opreasca pentru a ma prezenta pe mine: "Un eminent avocat, marturisi el, un viitor mare maestru al baroului!... Georges, care-l cultiva, o sa aiba cu el mai tarziu de furca!" anticipa cu convingere, ca si cand, spre marea mea uimire, mi-ar fi citit gandurile. Doamna Smaralda imi acorda in urma acestor relatii o atentie care ma maguli si ma intimida pana la completa fastacire. Daca nobila batrana va repeta aceste cuvinte fiicei ei? ma gandeam - "o, Doamne, o, Doamne, fa sa se intample asta!" si izbutii sa-mi recapat stapanirea de mine, dand intrebarilor incurajatoare si dinainte aprobative ale doamnei Smaralda raspunsuri cumpatate si de bun-simt. O, cat de mult simteam ca iubesc pe Raoul, cu "r"-ul lui frantuzesc cu care pronuntase cuvintele "Georges", "tarziu" si mai cu seama "furca": fu-ar-ca... ah, delicios!

Hotarat lucru, averea Ypsilantilor trebuie salvata... Trebuie luptat cu toata energia, cu toata absurditatea incapatanarii, pentru ca nu numai aceasta incantatoare si nobila batrana, doamna Smaralda, dar si acest prieten sublim, acest suflet mare, acest cu adevarat print de neam imperial, acest divin Raoul, pe care eu il barfisem in gandul meu, il acuzasem de egoism si exclusivism de clasa, sa fie repus in drepturile lui, in avutia lui rapita de plescarii tagmei mele. Ce cauta acesti plescari, acesti argati sireti si lingusitori intr-o bogatie imparateasca, in mijlocul careia nu poate sta bine decat o alba zeita ca doamna Alba, destinata, nascuta sa stapaneasca, sa loveasca in prostime cu biciul si sa intinda mana pentru a fi sarutata de cei ce merita, de cei ce se ridica, dedicandu-si inteligenta si viata intru apararea si preamarirea sfintei ei persoane.

si declamand de fericire in felul asta, pe cand inghiteam zorit in bufetul Palatului de justitie un bors national si m-astepta fumegand alaturi varza cu carne, imi inchipuiam mana domnitei Alba intinzandu-se din valurile de borangic spre buzele mele. Eu nu vazusem inca bine mana domnitei Alba, dar asa trebuie sa fi fost cum mi-o inchipuiam eu, ca orice mana de icoana bizantina. si blestemai aceste timpuri stupide si anoste de sinistra nivelare: daca si doamna Alba ar fi aidoma acestei neveste durdulii de restaurator, plina de nuri si de draci si frumoasa-n toata regula, cu care glumesc toti avocatii si care-mi aduce acum ardei verde pentru varza cu carne, unde ar mai fi si mai frumosul vietii, unde treapta de mai sus, spre care trebuie neaparat sa tintesti cat traiesti? Lugubru! O, draga baiete, imi spuneam tot eu, asculta-ma pe mine: nobletea e ceva in sine, in afara de frumusete..., e o mare calitate, un sublim atribut al vietii, pe care-l daramam ca niste imbecili, il surpam incetul cu incetul, de la temelie, in oceanul vulgaritatii, in loc sa tindem spre puritatea lui...

si ce mai spuneam eu atunci, stergandu-mi vulgar, la intervale dese, dosul de pe barbie, grabit sa nu mi se strige procesul, in care trebuia sa tin locul maestrului! si-mi inchipuiam pe maestru, tihnit la masa lui regeasca, asigurandu-si comesenii ca are in sfarsit o mana dreapta, brat solid care stie sa tina dusmanul in loc pana la venirea lui. Doamna Smaralda a adus vorba despre mine si Raoul a secondat-o; iar maestrul a acordat in sfarsit apostila lui hotaratoare! "Este intr-adevar un strasnic ajutor... va fi un..." Iar domnita asculta tacuta, pe ganduri. Nu mai scutura din umerii ei decoltati si marmoreeni, jignita ca a putut scapa in convorbirea din jurul unei astfel de mese un subiect atat de plebeu. Asculta pe ganduri si abia retine un zambet: ii rasuna in urechi ecoul de bubuitura infundata a celor doua dictionare... Dar zambetul se pierde nesimtit in majestatea grava a trasaturilor. E un secret al ei, care aluneca in inima, langa taina cealalta, la care ea inca nu vrea sa priveasca mai atenta: "Care e rostul venirii lui in aceasta casa, daca nu..."

Dar nu vrea sa-si raspunda si alunga intrebarea. Nu-i nimic, zeita... nu-i nici o graba... avem ani la dispozitie pentru asta... avem viata intreaga...

si m-am repezit pe coridoare si scari, in urletele prelungi ale aprozilor care strigau primele procese, ca un cavaler in galop, chemat de huietele bataliei proslavitoare... Ah, vremurile de demult...

Sunt doi ani, si mai mult chiar, de cand imi ajut maestrul, si am prins de minune mare parte din mestesugul, trebuie sa spun, din arta, din marea lui arta juridica. Astfel ca efuziile lirice, care-mi vin din cand in cand si care-mi plac atata, mai ales in singuratatea noptilor din locuinta mea, acum eleganta si complicata - o strasnica garsoniera dupa modelul celei a lui Raoul - sunt alternate de energice perioade de activitate. Nu am descris inca dosarele Ypsilantilor, dar cred ca stapanesc capitolele prescriptiei si ale posesiunilor, din mai toti autorii de seama, mai bine decat cei mai buni maestri ai barei. Timpul trece astfel necurmat si cu el evident acumularea anilor care intaresc stapanirea uzurpatorilor; dar ar fi fost o copilarie sa ma gandesc ca s-ar putea revizui un proces de insemnatatea asta prin simpla recalculare a unor termene de prescriptie... dimpotriva, tactica mea ma indruma sa redeschid batalia pe temeiul posesiunilor precare, care anuleaza orice fel de uzucapiuni. Am gasit lucruri senzationale in doctrina si unele chiar aplicate in jurisprudenta, noutati care cu siguranta au scapat dezbaterilor procesului; inainte de a-mi parveni dosarele, care au fost si duse la pod, clasate, i-am pus unele intrebari lui Raoul. Am deplina siguranta ca sunt pe drumul cel bun; si chiar daca n-as putea salva totul, o buna parte din averea pierduta tot voi redobandi. Raoul nici nu banuieste rostul intrebarilor mele; dar cand voi avea din filele dosarelor confirmarea ca un element atat de esential, ca acel care creste infricosator de logica si adevar sub taina fruntii mele, ii voi arata si maestrului punctul de vedere de la care vreau sa pornesc; de buna seama, Raoul va fi de fata, pentru a evita vreo manifestare de neplacere si mai ales vreo sugestie ori chiar ordin de oprire din partea maestrului. Am impresia ca voi deschide atunci propriul lui proces, caci inca nu mi-au iesit din cap cuvintele lui Radii: "Numai asa ea convenise sa accepte mana lui Georges, cu o decenie si mai bine mai in varsta decat dansa; altfel gandul ei plutea in nouri si mai inalti". In privinta asta am descusut putin si pe Raoul, dar cu mare grija, era prima oara dupa atata timp de prietenie cand deschideam cu el vorba despre dansa. De buna seama, printre hazurile obisnuite si cu aerul curiozitatii nestaruitoare, lipsite de orice fel de interes.

Raoul insa, cu obisnuita lui dezinvoltura, mi-a spus tot ce stia, si cu siguranta, daca i-as fi marturisit cat de mult ma intereseaza capitolul acesta din viata patronului meu, ar fi regretat din tot sufletul ca nu-mi poate spune mai mult. Pentru ca nici el nu stia mai mult decat Radii; dar stia prin urmare ce stia Radii, si ca atare putui obtine o buna confirmare, insa cu oarecare diferente, mai mult de opinie: astfel, Raoul nu credea, ba era chiar convins ca Georges n-a displacut catusi de putin Albei, dimpotriva. Dar iarasi era adevarat ca visurile ei bateau mult mai departe: era constienta de frumusetea ei si nespus de ambitioasa. Cand a survenit dezastrul, ivirea lui Georges Radu serban a fost o mantuire...

Era putina contrazicere in afirmarile lui Raoul; in orice caz eu o vedeam si o dadeam pe seama leneviei lui de a merge cu scurtarea pana-n fundul lucrurilor. Radii, cu dorinta lui de precizie si cu pasiunea juridica de a da o logica faptelor, facuse mai bine legaturile - si poate el mai exprima parerile si credintele familiei lui si ale societatii pe care o frecventeaza: evident ca Georges aparuse ca o mantuire in clipele acelea de deruta. Dar intrebarea se punea daca maestrul i-ar fi placut tot asa de mult pe vremea cand ea se simtea in deplina marire si putere, cand n-avea nevoie de nici un mantuitor si cand visurile ei bateau atat de sus...

Nu cumva la procesul ei, domnul Georges Radu serban... cum sa spun... dandu-si seama ca e mai bine... ca ei ii sta mai bine pentru dansul, asa... cand nu e in marire si putere, ca visurile ei sa nu bata atat de sus...

Dar tacere... sst, cea mai profunda tacere. Nici un cuvant despre asta lui Raoul. Dimpotriva, sa-l lasam numai pe el sa vorbeasca; pentru ca, iata, nici n-a trecut cine stie cat de la prima noastra discutie asupra acestui subiect, ca el imi mai aduce o stire, care intai ma nedumereste, dar care, pe urma, vad ca se integreaza minunat in sistemul meu de gandire. "iti pot spune ca acum ei n-o duc prea bine", ma informeaza Raoul, cand pe departe aduc vorba de fericirea care trebuie fatal sa domneasca in deplinatatea ei intre doi insi asa de potriviti, asa de facuti, si fiziceste si moral, unul pentru altul.

- El e un om putin cam curios, ce sa-i faci, varsta, varsta, e agasat de toate succesele ei in societate, pe care, crede-ma, ea le obtine in chipul cel mai pasiv cu putinta. E suficient ca sa apara undeva - si apare foarte rar - ca sa se indrepte indata spre ea omagiul tuturor privirilor si al soaptelor de admiratie... Caci ma pot mandri cu vara-mea... ce zici? Ha... ha... ha...






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 742 ori.