• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul I - Partea 01

Am pornit cu stangul in lume, ca si in razboi. La demobilizare, acolo, in dosul magaziilor garii, pe campul presarat cu mese si cu soldati beti de fericirea vietii recastigate, pe toti i-am auzit: "Bagati de seama, cand va veti vedea cu libretul in mana, sa porniti cu dreptul!" Dar eu stiu ca oricat m-am muncit cu gandul, acum un an, sa misc intai dreptul, cand s-o da semnalul de plecare, spre front, din obisnuinta militareasca - desi acum nu mai racneau porunci scurte ca la parada si nimeni nu se uita cu ce pas o ia omul spre moarte -, am miscat stangul. si iata-ma c-am ajuns prin atatea ploi de foc, cu picioarele si cu mainile zdravene, cu pieptul neingaurit, tocmai aici, in aceasta zi sfintita a liberarii de orice pericol. Iar astazi e zi de marti si daca toti oamenii dimprejurul meu se fac a uita c-au sa porneasca inapoi pe drumul vietii, cu tot dreptul miscat intai, intr-o zi atat de nefasta, eu ma simt din cale-afara de multumit. Mai lipseste sa fie astazi 13. Dar sunt hotarat, de acum inainte, toate faptele mari pe care le voi face sa le pornesc in zi de marti si de 13, caci sunt hotarat sa fac numai fapte mari. si am bagat de seama! acestea sunt zilele oamenilor cu vointa, si am mai bagat de seama, oamenii cu vointa nu trebuie sa se gandeasca niciodata la astfel de nimicuri si trebuie sa intreprinda tot ce au de intreprins oricand s-o nimeri.

Iar eu am multe de intreprins: mai intai sa-mi refac situatia mea... civila. Asa numesc situatia pe care o voi avea, pe care trebuie s-o am de-acum inainte in lume.

E foarte drept: razboiul m-a varsat sublocotenent in rezerva. Asta e un lucru infiorator de important pentru mine si e o adevarata mustrare, tinand seama cum m-a cules acest razboi de pe drumuri. Nu de pe drumul lung pe care l-am facut manat din urma si din laturi de gradatii serviciului de recrutare, cu intregul meu contingent de pustani neimbracati si zgomotosi si sfarsind sa rada numai cand cadeau de rascrunta oboseala sau de schijele zbarnaietoare, improscate de un aeroplan hain. Nu de pe drumul asta vreau sa spun ca m-a cules razboiul. Acest mars salbatic, trebuie s-o recunosc, imi da cel putin provizoriu o directie in viata, oricat de bine s-ar fi vazut, la capatul lui, chiar marginile vietii insasi.

Dar inainte de a porni intr-aci, nu eram decat pur si simplu o haimana, un vagabond. Am fugit de-acasa, mai degraba de la scoala, din clasa a patra de liceu, dar am fugit, se cheama, de sub scutul si autoritatea parintilor, cu multi ani in urma. Trebuie sa ma fi urmarit pretutindeni cu politie si telegrame, caci tatal meu era doctor de targ si om de stare: avea si vie si, acolo la vie, ascultand cum taraie ploaia pe acoperisul hardughiilor cu butoaie goale, lin, teasc si zdrobitori, prin care imi placea sa ma var, am planuit intaia mare indrazneala din viata. Fluieram a drum lung si-mi ziceam: cand voi pleca anul asta la Craiova (adica la liceu) - fiu-fiu, dupa doua saptamani - fiu-fiu... zbughe-o... si radeam, gandindu-ma nu atat la mutra tatei in fata acestei imprejurari, cat mai ales a domnului Stiegler, directorul meu de pension... Iar ploaia taraia inainte si eu citeam pe Mihail Sadoveanu, care ma imbia la duca... Asa taraia si-n cartile lui ploaia pe sindrilele acoperisurilor si pe covergile carutelor mocanesti. Apoi mai glasuia acolo despre zavoaie si despre poduri umblatoare si alte lucruri multe si minunate, pe care aproape ardeam sa le vad. Astfel de lucruri minunate se gaseau ele si pe la noi, dar eu vream sa le vad departe, caci in departare ele trebuiau sa fie si mai triste, ca ploaia asta, si mai dragi. Mai gasisem doi scriitori rusi care ma invitau la plecare: Gorki si Gogol - si cu ei in servieta si cu Sadoveanu pe deasupra, am sters-o intr-o buna zi, cu 38 de lei in buzunar, pe care, parte ii economisisem, parte ii sterpelisem din buzunarul tatei inainte de a lua drumul, chipurile, al scolii. 7 lei m-a costat trenul pana la Braila, iar de-acolo toate drumurile le-am facut mai mult pe jos. insa la Braila m-am facut hamal in port - eram cel mai bun gimnastic din clasa mea si puteam sa bat pe oricine din cele doua clase superioare ale mele. Chiar de la Braila mi s-a pierdut urma.

Pe urma, pe unde n-am umblat! Am fost si la Odesa, numai asa, ca sa dorm o noapte pe chei si alte vreo doua-trei prin stepa; dar mai mult am dormit pe chei, insa pe vagabonzii lui Maxim al meu nu i-am gasit. in locul lor am dat de niste namile lenese si murdare si care-si blestemau soarta - cu scandal mare la fiecare clipa - si scuipau in ea; daca ar fi putut, ar fi omorat-o, dar pentru ca asa ceva nu era cu putinta, se injunghiau uneori intre ele intr-o harmalaie de nesuferit. Cand am incercat sa le spun unora ca tocmai o astfel de soarta e frumoasa, ca e fara aparare si fara hotar, erau sa ma injunghie si pe mine. M-am intors atunci tot la Sadoveanu, la oamenii lui mai mult muti si care rezolvau totul cu o imbiere spre oala cu vin; astia nu puneau mana la cutit pentru un gand bun ce le aduceai, ba, dimpotriva, atunci varau tesacul inapoi la brau si deschideau ochii mari spre campii, spre culmile, spre zavoaiele si apele peste care imparateau, si urechi largi la o poveste chiar fara talc sau la o vorba de duh, fara nici un folos, dar bine adusa.

Pe urma, cu varsta, m-a prins dorul calatoriilor pe apa. Dar pe vapoare nu ma primeau fara invoirea parintilor, fiind inca prea tanar, din care pricina am inceput sa mint si sa ma prefac: ba am intocmit si niste certificate potrivite de minune pentru tot ce mi se cerea. Mai ales iscalitura tatei o trageam cu o siguranta fara pereche, iar pecetile, pe care mi le imprumuta vreun servitor de pe la cine stie ce oficiu pentru un gologan sau o gluma, stiam cat sa le intorc in loc, astfel ca numele tarii si al institutiei de care era nevoie sa iasa limpede, dar al localitatii si al judetului meu sa apara incurcat si intinat. Astfel am putut sa ajung, cum spun, la Odesa, si mai pe urma sa fiu inrolat pe vase de comert, care m-au dus la Constantinopol, in Grecia, in Asia Mica, in Egipt si chiar pana in Amsterdam. Atunci eram impins din urma de cartile lui Pierre Loti si Claude Farrere, pentru ca, daca la alte carti de scoala nici nu mai vream sa ma gandesc macar, imi placea totusi sa citesc povestiri si romane si dorinta de a patrunde intr-o literatura mai mare ca a noastra m-a facut sa pierd multe nopti (uneori intre zilele de munci istovitoare) cu buchisitul unor hartoage cu istorioare frantuzesti si a unor dictionare vechi si - bagasem de seama chiar de pe atunci - putin cam proaste. Le luasem simbrie de la un anticar brailean pe care l-am ajutat sa se mute. Dar si la Braila si la Galati si la Constanta imi placea sa ma amestec printre marinari straini, uneori le plateam si chefurile, ba chiar ma alegeam si eu cu oasele rupte, oricat eram de voinic (pentru ca ei si la betie stiau unde trebuie aruncat un pumn si unde trebuie prigonit cu altul), numai ca sa le prind grai si obiceiuri. si astfel o rupeam nitel englezeste si nemteste; dar ambitia mea era sa invat intai si intai frantuzeste si, cum vase franceze nu prea veneau prin partile noastre, invatam astfel de la turci, de la greci si de la alti straini care stiau, si mai cu seama din cartile cu istorioare copilaresti si din dictionarele cele stangace.

Dupa ce a izbucnit razboiul cel mare, ca la un an, am vrut sa plec la Marsilia sa ma inrolez in armata franceza; dar abia atunci s-a bagat de seama ca actele mele erau subrede de tot. Ba s-a mai bagat de seama - si eu la fel, abia atunci am bagat de seama - ca uitasem sa ma prezint in anul acela la recrutare (pe vapoare nu servisem decat in marina comerciala). M-am pomenit, asadar, oprit la comenduire pentru fals si nesupunere la legile militare. si cum abaterile mele penale se imparteau intre jurisdictia militara si cea civila, m-am pomenit purtat intre baionete de la tribunal la comenduire; asa am putut intr-o buna seara s-o sterg binisor din convoi si atunci tocmai prin muntii Vrancei m-am oprit. Dar pe drum am dat de crame, de dealuri si vai cu rasunet de sfarleaza si dorul de ai mei m-a inclestat deodata, cu mare tarie. insa eu tot am mai ratacit pana-n miezul iernii pe coclauri neumblate, am razbatut la drumuri nemaibatute si la raspantii cu hanuri si cu focuri de popas ca la inceputul pribegiei mele.

Dar pe aici incepusem sa nu ma mai simt ferit ca in porturi. Am socotit ca tot mai nimerit este sa ma pierd in valmasagul si-n lavra oraselor mari. si m-am aciuat la Iasi o data cu primele ninsori din anul acela 1915. insa chiar intr-a doua saptamana m-am intalnit cu doi concetateni din targul meu oltenesc. Eu i-am recunoscut de indata, insa credeam ca ei nu vor ghici cine sunt sub trasaturile anilor din urma si mai cu seama cu statura mea cea noua, care de cand fugisem crescuse cu repeziciune de copac.

Totusi i-am vazut ca ma privesc cu luare-aminte si so-pocaiesc ceva intre dansii; daca n-ar fi fost evrei, m-as fi intrebat ce pot cauta ei tocmai la Iasi? Au sopocait si au privit de mai multe ori in urma, iar eu am grabit dupa colturi tot mai multe si mai intortocheate, pana la hanul tot ovreiesc unde locuiam. Acolo am tresarit la glas strain in jargon: am intredeschis usa, crezand ca au dat iarasi de mine conorasenii mei. Erau altii, necunoscuti, dar eu n-am mai iesit acum din planul nou ce-mi faurisem. Mi-am pus hainele bune, potrivite cu conditia tatei, pentru ca, desi trasesem betii multe, dar un ban tot pusesem deoparte, pentru carti de citit, pentru imbracaminte si pentru vreo lipsa negandita (si-mi prisosisera, pentru ca umerii mei lati mi-au gasit totdeauna de lucru; mai ales femeile, cand aveau nevoie de muncitori cu ziua, ma angajau de la prima vedere: stiam eu ca eram chipes, si nu odata dupa plata - caci la plata nu renuntam niciodata - sfarsisem angajamentul in patul lor). M-am gatit deci ca un vrednic fiu al domnului doctor Mihalache Aspru din Zareni si mi-am luat bilet de tren pentru tinutul natal. Daca targusorul parintesc ar fi avut gara, as fi luat chiar si bilet de clasa 2-a ca sa cobor cat mai onorabil din vagon in fata concetatenilor si poate si a tatalui meu. insa din gara de la Uragasani mai faceam aproape saizeci kilometri de caruta, drum de deal si padure, pana-n targ la Zareni.

Tata m-a primit cu uimire si mama s-a pierdut de mai multe ori de bucurie si lacrimi, cand m-au vazut. Pe urma tata, care era om de realitati, a umblat si s-a zbatut in toate partile, ca sa-mi aranjeze starea precara in fata legilor. A luat de mai multe ori in lung drumul si mai greu al Ramnicului, capitala judetului, si cu deputatul locului si cu prefectul, care de asemenea i-era prieten politic, mi-au potrivit situatia. La militarie eram acum amanat pentru o asa-zisa criza de colici hepatici (in viata mea n-am suferit alta durere decat de apasarea cumplita a testei, cand ma imbatam prea rau), iar chestia falsului, pentru ca mai complicata, capata o indreptare si mai minunata. Procesele fura contopite intr-unui si aduse incoace, la tribunalul judetului; iar dupa cateva infatisari se stinse totul. Drept multumire pentru ostenelile tatalui meu (se prefacea ca umbla pentru mine in urma staruielilor si lacrimilor mamei, altfel, dupa el - m-asigura - n-aveau decat sa ma inhate la armata si sa ma inghita puscaria), fagaduii solemn sa continuu liceul in particular. Colicicii hepatici imi mai obtinura o amanare si, in iunie, spre marea fericire - pe care de asta data nu o mai putu ascunde - a tatei, obtinui diploma de absolvire a patru clase gimnaziale.

in razboi am plecat cu contingentele tinere si cu alti amanati. Nu ne-au recrutat, dar din cauza invaziei au fost ridicati toti cei in stare sa poarte arme de la 18 ani in sus si trimisi in Moldova. Acolo am fost tinuti pe langa oficiile sedentare pana ne-o veni randul sa umplem regimentele, iar cei care aveam mai mult de 4 clase de gimnaziu, impartiti pe la scolile militare. in satul acela de langa Iasi m-am despartit de tata, care fusese de asemenea mobilizat cu grad de colonel medic. Cand am iesit din scoala, proaspat elev plutonier, si m-am dus sa-l regasesc, tata murise cu trei luni inainte, de tifos exantematic. in schimbul acestei teribile vesti, comandantul oficiului sedentar mi-a propus sa ma repartizeze la regimentul de mars al diviziei. Eu insa am cerut sa merg pe front, si din durere pentru moartea tatei, dar mai ales din curiozitate. Era tocmai in anul luptelor de la Marasesti, dar regimentul a trebuit sa stea mai multe zile in rezerva, aproape de apa siretului; abia mai tarziu, dupa un mars fortat de o noapte si o zi cu ploaie calduta, neintrerupta si nesuferita, de august, am fost aruncati in foc la Muncel, pe-o latura a Marasestilor. Acolo am ramas dupa respingerea inamicului, am durat transee si n-am mai fost schimbati pana la armistitiu; insa de lupte mari n-am mai avut parte decat o data, la 14 septembrie, cu prilejul unei rectificari a frontului. incolo, mici hartuieli neinsemnate si neincetatul bombardament al aruncatoarelor de mine; nici o mandrie si nici un fel de eroism nu-ti palpaia in artere in fata acestui soi de morti razboinice, persistente si anonime. in cele din urma, insa, ma alesei si eu, care ma "culcam" cel din urma la inceputul bombardamentului, cu frica si grija pentru bruma de suflet cat imi mai ramasese de pe urma acestui trai de cartita batuta pana-n fundul vizuinii, si acum numai ca auzeam cel mai mic suier si ma zvarleam, ca un automat, la pieptul pamantului ocrotitor.

Am pasit cu stangul la demobilizare - cum am spus -, pentru ca si cand am plecat pe front am pasit cu stangul, in schimb, cand ne-a luat cercul de recrutare sa ne duca in Moldova, am pornit cu dreptul si totusi a murit tata. Dar nici stangul nu mi-a fost cu noroc, pentru ca ajuns inapoi la Zareni - erau inca trupe de ocupatie in Oltenia - cand am confirmat mamei ca e adevarat ceea ce aflase despre tata numai pe jumatate de la soldatii reintorsi inaintea mea, a cazut greu bolnava de cordul ei si peste trei saptamani a inchis ochii si dansa. Am ramas deci singur cu casa si cu via, pe care, scarbit de aceste lovituri, le-am vandut cu pret bun si, dupa plecarea nemtilor, am luat drumul Bucurestilor.

Am inaugurat o viata de chefuri, dar cand a trebuit in sfarsit sa schimb haina militara - aveam voie demobilizatii sa le mai purtam - m-am revazut, chiar in haine civile bune si elegante, vagabondul de odinioara. Atunci crunte ambitii mi-au cutreierat creierul si inima: am inceput sa invat cu furie, pentru a-mi continua liceul, si am stiut asa de bine la examenul pentru clasa V-a, ca am obtinut media cea mai mare. insa atunci am bagat de seama ca fata de alti camarazi de razboi, care aveau grija sa se prezinte in uniforma, profesorii erau nespus de indulgenti. Asta m-a facut ca la examenele ce-au urmat sa ma prezint si eu cu studiile numai ametite, in schimb cu uniforma mea cea veche si care, in restristea ponoselii ei, avea aerul cel mai eroic din toate uniformele de fata. Insa cum, cu vremea, bunavointa profesorilor pentru epoletii demobilizatilor incepu sa se micsoreze, iata iar mijind in mine gandul falsului si al escrocheriei, ba mai mult inca, iata chiar acest instinct infaptuindu-se cu de la sine putere, parca savarsit de alta fiinta, dinaintea fiintei mele uluite si paralizate. Astfel, la clasa a VII-ea m-am infatisat cu maneca tunicii dungata, deasupra cotului, de doua galoane de ranit, iar la clasa a VIII-a, de trei. S-a intamplat insa ca la clasa a VIII-a sa se nimereasca unul din profesorii care fusese si la clasa a VII-ea; mi-a sarit inima din loc cand ochii lui s-au oprit atat de scormonitori pe cele trei galoane, care reprezentau cele trei rani inchipuite ale mele. insa dupa nota care am obtinut-o la anatomie - obiectul lui - am vazut ca privirea fusese de respect; mai putea omul sa-si aminteasca dupa un an ce galoane a vazut la maneca unui sublocotenent!

Cu uniforma aceasta am facut minuni si la facultate: insa precaut, din cauza comenduirii, n-o imbracam decat numai la examene. Afara de-un singur nemernic - si inca tocmai cel de drept roman! - in care instinctul patriotic era mort pesemne cu desavarsire, toti profesorii, inainte de a-mi nota bila in catalog, se inspirau parca contempland cateva momente din nou cele patru galoane de fir auriu (devenisera patru, proportional cu timpul si studiile) de pe maneca tunicii mele, pe care si acum o pastrez ca pe-o sfanta moaste, evident insa fara galoane de ranit. Numai, cum spun, profesorul de Roman, cu o nesimtire care ar fi revoltat desigur si pe cel mai placid cetatean al Romaniei Mari, mi-a considerat maneca in tacere si a intors privirile ostentativ plictisit. Cum, nici patru rani pe campul de lupta nu-l impresionau pe acest beneficiar al bugetului patriei? M-a intrebat despre In jure cessio, despre care, marturisesc, n-am prea stiut sa-i dau prea multe amanunte, insa am accentuat pe singurul care-mi ramasese clar de la mica lectura a textului, ca la romani militarii ce se distinsesera in razboi erau scutiti de unele din formalitatile greoaie ale emancipatiei si ale acestui In jure cessio. si, rostind raspicat acestea, i-am bravat dispretul din ochi cu privirea mea vultureasca, indesand cotul cu galoane pe masa. si, inchipuiti-va, acest ambuscat, parca si-l vad, brun, gras si inexpresiv ca o toba mare, m-a trantit, vorba aceea, de mi-au mers fulgii, incat, la sesiunea urmatoare, m-am simtit nevoit sa-i parcurg cursul anost nu mai putin de sapte ori.

Dar inainte de toate trebuie sa reamintesc de acel moment al vietii mele, care a fost un punct de plecare al intamplarilor ce vor urma in aceste destainuiri. A fost clipa, atat de dramatica pentru mine, cand am vazut intaia oara pe Alba. insa in minutul acela, care mi-a intors dupa rasuceala lui atati ani de mai tarziu, eu n-am stiut ca femeia grava si mandra, inalta si incremenitor de frumoasa, care a trecut pe langa mine, purta numele Alba, nici ca purta numele distins de familie, pe care am aflat mai tarziu ca-l poarta, si nici ca in viata noastra cararile ni se vor incrucisa iarasi asa cum ni s-au incrucisat.

Destul ca peste tot acest tineret in mijlocul caruia ma gaseam si care era ingramadit dinaintea usii, cu geamuri intunecate si cu grele zabrele, a liceului unde trebuia sa ne trecem examenul de absolvire, capacitatea, cum ii spuneam noi, o tacere de moarte s-a lasat deodata. Eram toti stransi prea devreme. si intrarea in liceu, ca si in curtea liceului, ramanea inca oprita. Baieti chipesi, imbracati elegant, cei mai multi cu primul lor costum civil, stateau pe iesiturile ferestruicilor ca de cetate ale subsolului cladirii imense, sau in picioare, in grupuri zgomotoase, toti cu grija de dunga de la pantaloni si toti imbatati de culorile hainelor civile, cele mai multe - majoritate zdrobitoare - in bleu-marine. Printre grupurile stationare ale baietilor, grupurile mobile ale fetelor, cate cinci-sase, cu mainile petrecute una alteia pe dupa sale, parcurgeau ingusta si zgomotoasa tabara, presarand la tot pasul vioaiele si galesele lor priviri, flori albastre, verzui, ruginii-inchise sau negre ca fiorul din adancul beznelor infricosate. Baietii le culegeau cu drag, iar altii, cei mai pirpirii, nici nu se mai uitau la aceste scolarite, ci rostogoleau bulbucatii lor ochi timizi, cu aere exagerate de indrazneala, trecatoarelor elegante sau aparitiilor feminine din masinile fugare.

Se gaseau si exemplare distonante, in aceasta exuberanta si nepasare, chiar pe treptele pline de tarana ale scarii de intrare, pe care le acaparasera din vreme ca primi ocupanti; erau imbracati in haine lustruite de baieti de pravalie sau in vechi uniforme rebegite. Ei nu vreau sa piarda nici ultimele minute, caci rasfoiau atenti prin carti si maculatoare; din cand in cand, isi sopteau infiorati, informandu-se de vreun membru necunoscut din comisie, pe cand dincolo, in gramada nepasatorilor, se auzeau expresii admirative ca acestea: "ala, inaltul si subtirelul? Ei bine, ala vorbeste latineste, domnule!" sau: "Cine, obraznicul ala gras, de nu-i mai sta gura? Are scrisoare de la domnu' ministru Duca in buzunar, draga!"

si deodata s-a lasat acea tacere, comunicandu-se din grup in grup ca o fulgeratoare contagiune: trecea ea, Alba. Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicaieri, ea parcurgea talazurile de tineret, care se dau in laturi ca valurile Marii Rosii dinaintea pasului lui Moise. Fetele insesi si-au strans florile lor albastre, castanii si intunecate, si-n semne de firesc omagiu le-au aruncat asupra ei, pana cand a ocolit coltul: in ochii celor mai multe nu era invidia, ci mandria si increderea in propriul lor viitor, de care nu le mai despartea acum decat inca vreo doua-trei examene. Dar trecatoarea cea minunata nu s-a uitat nici un moment, la nici una si la nici unul; numai eu am izbutit sa intorc spre mine un moment ochii ei de nesigura culoare, dar in orice caz teribil de intunecati, si chiar sa smulg un zambet, ce spun, un adevarat inceput de ras, de pe floarea buzelor ei.

Dar cum? Dumnezeule, sinistru succes!

Eu o vazusem inca mult mai de departe, dar cand a ajuns in dreptul meu, pentru intaia oara mi s-a intamplat in viata, mana a inceput sa-mi tremure ca apucata de-un frig nervos si deodata marile dictionare, de peste 2 000 de pagini al lui Bailly, format in 8, si cel de peste 1 500 al lui Quicherat, au inceput sa-mi joace sub brat: pana sa intind mana cealalta sa le opresc, cand ea era la un pas de mine, Bailly a si apucat spre caldaram, de care s-a oprit cu o detunatura spaimantatoare si pe urma a pornit si Quicherat cu restul de carti. Ea m-a privit inminunata de aceasta intamplare, si gravitatea ei s-a scuturat de mai multe ori in acele zbucniri de ras pe care totusi se silea sa le oprime.

A devenit oare mai mandra de ea insasi plecand mai departe? Pentru ca era evident, dupa focul din obrajii mei si dupa urechile mele, pe care le simteam ca doua valvatai, ea si-a dat seama care a fost cauza penibilei stangacii. Multa vreme in juru-mi a rasunat rasul baietilor si al fetelor; ele ma priveau chiar adanc si lung pe sub genele lasate, dar cand vedeau ca intorc ochii intr-alta parte nu se puteau stapani sa nu izbucneasca in hohote infundate, ascunzandu-si capul una dupa umarul celeilalte.

In tot timpul examinarii, gandul mi-a zburat departe in dupa-amiaza aceea. Fara sa vreau, ba chiar silindu-ma sa alung astfel de idei neroade, nu puteam sa-mi explic de ce trecatoarea, care parea nobila si avuta, a tresarit atat de vehement la bubuitura dictionarelor de limbi moarte. De buna seama, raspunsul e limpede: cine n-ar fi tresarit, cand unui cogeamite ofiter, cu trei galoane de ranit pe maneca, ii scapa atat de aproape doua vartoase carti din mana, bufnind asa de puternic pe asfalt? Dar mi s-a parut mie... tresarirea aceea, ba da, am vazut bine... era pentru mai mult decat atat... parca era un zvacnet de nemultumire pentru orice zgomot, pentru orice intamplare nepotrivita cu mersul gandurilor, cu potriveala imprejurarilor pe care femeia aceasta frumoasa le astepta in drumul ei. A ras ea, fara indoiala, la urma, si-n rasul ei palpaia orgoliul ca-i fusese adresat pe neasteptate un omagiu atat de insolit, dar acum, cand in sala de examen scartaie doar tocurile, si ochii patrund tot mai profund in incalceala stilului ciceronian, eu vad bine ca rasul acela a fost parca de usurare, de multumire, de bucurie ca toata explozia, tot neasteptatul intamplarii caraghioase, n-a fost decat atat ce-a fost, si inca un compliment, un umil compliment al unui biet ofiteras descins si demobilizat care-si trece un examen in restanta, un stangaci si sincer compliment adresat involuntar rarei ei frumuseti.

Dar atat si nimic mai mult: ea a plecat cu adierea aceea de teama care i-a palpait deodata in ochi si-n suflet, a plecat mai departe cu ea, numai acoperita de un zambet de multumire, de fericire si orgoliu. Nu stiu daca ati vazut vreun copil fraged si frumos palit de cine stie ce brusca spaima si n-ati dorit ca spaima aceea sa aiba un motiv real, sa nu fie starnita de-o biata vedenie copilareasca, pentru a interveni de indata, pana si riscandu-ti viata, numai ca sa primesti de pe buzele subtiri si din ochii grei un semn de multumire, numai pentru a vedea mainile plapande si febrile indreptandu-se recunoscator spre tine? Dar acum inchipuiti-va pe aceasta frumoasa femeie, cerandu-va ajutorul intr-un moment de cumplita panica, intr-o grozava deruta sufleteasca? Poate fi ceva mai minunat, mai dulce, mai rascolitor, decat recunostinta unor ochi frumosi de femeie? Eu imi terminasem, cred, bine tezele la latina si mai ales la greaca (urmasem clasica pentru ca prin porturi ajunsesem s-o rup bine in greceasca moderna si, cu toate deosebirile acesteia de elina veche, mi-era grozav de usor sa descifrez texte si sa ma servesc de dictionarul enorm, care ma facuse de rusine adineaori) si-n asteptarea semnalului de plecare, mergeam cu gandul dupa femeia care-mi multumise cu ochii pentru spontana mea gafa admirativa. Daca sufletul ei era agitat, drumul ei trebuie sa duca pe carari intortocheate, ma gandeam, si ma vedeam iesindu-i dinainte la cel mai greu cot al vietii. Mi-au placut totdeauna drumurile complicate, incercate, al caror sfarsit sa nu poata fi vazut, nici macar ghicit, dupa primii pasi. Razboiul ar fi fost pentru mine un adevarat amuzament, daca scena luptelor s-ar fi schimbat zilnic ca-n tragedia napoleoniana. Dar monotonia transeelor ma exasperase cu desavarsire, si toata amintirea acestui formidabil eveniment al vietii mele nu se traducea decat prin miros de pamant si prin imaginea unor baltoace de noroi si sange: noroioasa glorie!

Acum stam in odaia asta de scoala, pe bancile careia baieti de oameni asezati se straduiesc sa descopere, in incalceala frazelor antice, drumul cel mai drept al vietii. Eu insumi m-am zbatui adineaorea la fel, pentru un astfel de drum, cu toate ca ma ingrozesc de-acum de netezimea si monotonia lui; o, capetele astea toate, tunse sau frezate, ondulate, pomadate, oxigenate, si dracu' mai stie cum, ma dezgusta literalmente cu incapatanarea lor de a-si afla, prin munca cinstita sau mici pungasii pe sub banca, un rost cat mai clar si o comoditate cat mai sigura a traiului lor viitor. Mi-e scarba pur si simplu, cu toate ca nu ma ridic sa apostrofez pe profesor, de mizeria acestor formalitati idioate si stiu bine ca maine voi veni la fel, sa scriu si sa ma las intrebat, sa ma treaca toate naduselile in cautarea celui mai bun raspuns, ca apoi voi merge mai departe la universitate si voi frecventa regulat si docil pe toti acesti graduitori ai culturii mele, care trebuie sa-mi dea o pecete si-o iscalitura, sa aplice o marca standard pe clocotul adanc al sufletului meu.

Textul pe care l-am tradus din greceste descrie primii pasi ai lui Ulise in insula nimfei Calipso. Eu stiu tot episodul mai departe, si versurile limpezi si armonioase, si frumusetea sentimentelor care se incheaga aci rasuna atat de distonant in aceasta incinta de capatuiala, ca ma cutremur. "Lasati-ma dupa femeia necunoscuta, s-o pandesc la coltul strazii, sa patrund cat de putin in incalceala cararilor strabatute de pasul ei majestuos!" implora ochii mei pe domnul de greaca cu ochelari de celuloid, cu burta cat un butoi de zece decalitri si cu degetele patate de cafeniul trabucurilor proaste pe care le pufaie dupa program. "Iata unde va poate duce, bravi baieti, versurile lui Homer", par a grai ochii lui crapand de satisfactie si pantecele crapand de tensiune. Iar baietii scriu de zor, foarfeca dictionare si arunca sterpe sonde in strafunduri de memorie, pelerini tristi ai vietii in drum neogoiat spre idolul lor, idealul lor sfant, burta domnului profesor sau alte burti, cu cat mai mari, cu atat mai sus pe scara vietii netede si drepte.

Se vede ca profesorul de limbi vechi a inteles rugaciunea ochilor mei, ca ne-a permis celor ce am terminat sa iesim. M-am postat la raspantia din fata liceului, pandind in adancul strazii pe care cotise necunoscuta. si mi s-a parut c-o revad, chiar mai repede decat ma asteptam. Era inca departe, insa mersul ei de antica regina ma asigura ca nu poate fi altcineva. As fi vrut s-o urmaresc pas cu pas din departare, sa-i prind pe incetul firul nemultumirilor, poema tristetilor ei parfumate cu grelele picaturi ale tentatiilor si misterului, si gandul ma duce hat-departe, ma vedeam aparandu-i salvator in armura, in culmea supremei restristi, cand ea avu deodata un moment de ezitare, o masina a trecut pe langa dansa, ea a oprit-o si s-a urcat repede. Imbecilul, n-am inteles dintr-un inceput ca ma cunoscuse de la distanta dupa enormele dictionare; masina a prelins bordura trotuarului pe care ma aflam si-n trecerea fulgeratoare n-am vazut decat ochii adanci care ma priveau, poate cu spaima, poate cu manie, poate cu batjocura, pe deasupra gentii de sarpe deschise in dreptul buzelor si-al fetei. E ingrozitor cum omul nu vede inca la apropierea semenului sau decat dorinta de a face rau, egoismul si interesul, si nici un gand bun si curat nu acorda intrusului care soseste dintr-o alta caverna.

Am asteptat aci, in locul acestor incrucisari ale soartei cu necunoscutul trecator si incert, zile de-a randul. Tarziu, la o saptamana, o inmormantare somptuoasa m-a infasurat la o revarsare de ape negre la postul meu de veghe; convoiul venea pe drumul de pe care ea-si luase zborul cu masina. Mi-am dat seama de la inceput ca mortul e un barbat, un om cu mare situatie, si gandul acesta m-a invaluit indata, ca ea nu e straina de jalnica solemnitate; am cercetat deci cu luare-aminte ferestrele masinilor grele si cernite care formau suita, dar chipul ei nu l-am vazut printre gravii si elegantii jeluitori. in schimb, dintr-un grup care se razletise putin de grosul alaiului pedestru, am prins aceste vorbe, pe care, curios, nu le-am uitat, cu toate ca nu le-am gasit nici o legatura deocamdata, nici cu funebrul convoi, nici, de buna seama, cu aceea ce ma interesa pe mine. "si acum puteti vedea ce maestru este acest Georges Radu serban...", tocmai sfarsea unul de vorbit, cand au ajuns in dreptul meu. "Eu cred c-a fost avantajat si de ardoarea lui obisnuita, care de data asta s-a preschimbat in adevarata furie...", a raspuns dupa un moment un altul. E atat de straniu cum eu n-am reflectat mai adanc asupra acestor cuvinte, care m-ar fi adus de la inceput pe drumul cel bun si, dimpotriva, ele nu-mi veneau mai tarziu in minte, decat ca sa ilustreze cat de indiferenta era aceasta ceremonie participantilor invitati si cat de indiferenta putea fi banala intretinere a acestora fata de cu ceea ce se zbatea in sufletul meu.

Astfel, zadarnic am mai pandit la coltul liceului si la sosea, zadarnic am batut strazi si cartiere. Zadarnic am asteptat prin hall-urile cinematografelor si vestibulul teatrelor; ciudata frumusete trecatoare nu mi-a mai fost dat s-o vad. Cu prilejul atator cautari si asteptari, am intalnit alte femei, pe care, asmutit de nenoroc, le-am urmarit, le-am cunoscut si m-am inveselit cu ele in intimitate. Degeaba, ochii lor erau limpezi si rostul vietii lor din cele mai lamurite. Degeaba, ea nu era, nelinistea acea delicioasa din privirile ei n-o mai gaseam si timpul trecea acum iute, cand imi dam seama si ma uitam indaratul vietii mele. Am incercat apoi primul examen la facultate si m-am poticnit (ah, nemernicul de "roman" care, cu siguranta, in ascunsul constiintei lui simpatiza cu nemtii, desi toti pretindeau ca-si facuse studiile la Paris, daca nu era cumva de origine ungureasca, asa cum il arata fata-i rotunda si ochii mici, negri, jucausi), pe urma l-am castigat si apoi l-am castigat si pe-al doilea.

in sfarsit, mi-am luat si licenta si acum bateam Calea Victoriei ca unul care nu mai avea nici o osteneala de infruntat in viata; dar ea, ea, zana nelinistii si a misterului, nicaieri! Nu-mi ramanea pentru potolirea sufletului meu decat sa ma obisnuiesc cu gandul ca va fi fost vreo provinciala in trecere prin Bucuresti, sau, Doamne! cine stie ce actuala parizianca, revenita doar in treacat prin patria pe care o parasise de copila. si cand astfel de presupuneri imi cutreierau prin cap, imi venea uneori gandul sa rascolesc tara in lung si-n lat, dar ideea Parisului nemarginit ma linistea indata ca pe un nebun o galeata de apa cu gheata. Bani de mult nu mai aveam, pentru ca leul se rostogolise rau de tot, si scurta vreme dupa primele chefuri de capitalist retras la Bucuresti, cu bani la ciorap spart, am bagat de seama ca vandusem pe nimic viisoara si casa parinteasca; dar eu stiam sa gasesc usor si sa duc bine la capat orice lucru hamalesc, si in privinta asta nici Parisul nu m-ar fi inspaimantat. insa acolo eu socot lumea mai calita in nevoi si disperare; pe cand aici, unde buna stare mai trona pana mai alaltaieri netulburata si unde groaza restristilor tipa atat de strident, pe toate cararile, in ochii senini si neobisnuiti cu greul, e tocmai locul unui brav cavaler ratacitor ca mine. Deci, la lucru, in cautarea unui devotament, caruia sa ma subjug cu tot sufletul si trupul! Dar unde, dar cum? Durerea plange pe atatea fete, dar eu vreau sa fie ceva frumos, complicat si romantic; ar trebui poate sa dau si un anunt la ziare. insa toate astea sunt numai glume gratuite si pure prostii. in gandul meu nu domnea decat o singura femeie si mai cu seama lumina aceea ciudata din ochii ei. Iar incapatanarea de-a nu o uita, de a nu renunta la nadejdea gasirii ei, mi-o explicam ca pe o prevenire, ca o asigurare, ca o siguranta nu numai ca o voi mai intalni odata pe femeia asta, dar ca, hotarat, ea va intoarce intr-un fel sau altul acul care arata perindarea irevocabila a seninului si gravelor intemperii pe cadranul existentei mele.

Cu toate ca urmam Dreptul, stiinta care nu-mi placea deloc, frecventam Palatul de justitie nu pentru a invata mecanismul proceselor, ci pentru a contempla mizeriile omenesti si atatea taine ale vietii, pe care numai judecatile le pot infatisa. Eram satisfacut cand vedeam hoti pedepsisi si ma necajeam de-a binelea cand vreun avocat izbutea sa gaseasca o chichita de amanare, tocmai cand sabia taioasa a sentintei se coborase la cativa milimetri numai de gatul celui tras la raspundere, in loc sa ma bucure chichita, ca pe un viitor mester aparator, in loc sa ma faca sa murmur si eu de admiratie ca gloata de pe bancile din jurul meu, extaziata de acest renghi jucat justitiei de-un limbut firav, cu zambet siret, cu haina demodata si pe figura cu stigmatul bolii de ficat, deplangeam pe reclamatul uluit si deplangeam sentimentul de dreptate, care mi se parea ca coboara, din ce in ce mai mult, din constiinta oamenilor, cu cat bateam mai des salile umbroase si totusi prafuite si anoste ale marelui palat. Aveam impresia limpede, din ce in ce mai limpede, ca magistrati, avocati si legi de-a-mpreuna, cu toti si cu toate si-au dat mana sa orbeasca pana la desavarsire pe zeita cu un biet cantaras in mana si cu sabie ruginita, si asa destul de strans legata la ochi. Am inteles repede in aceasta mare cladire ca daca as avea vreo nefericire personala din pricina vreunui semen al meu, niciodata nu m-as adresa aci ca sa mi se repare nemultumirea. si ma bucurai ca nu mai am pe nimeni si nimic in lume de care sa ma tem ca s-ar putea infrupta de atata strambatate cata plutea aci si cata se cocea pe lungile culoare, in grefele mucede, in anticamerele cabinetelor de instructie, in sala pasilor pierduti si mai cu seama in aceasta asa-denumita "Urlatoare", informa si monotona, al carei vuiet era destul de compact ca sa acopere bine articularea discreta a atator nemernicii.

Procesele de fals ma atrageau indeosebi si ma scandalizau achitarile vinovatilor. Faptele mele trecute nu-mi puneau catusi de putin in cumpana revoltele actuale; sa fi fost asta semn ca m-am indreptat sufleteste? Nici vorba ca nu, doar la examene prezentam regulat tunica galonata cu ceaprazurile aurite ale minciunii celei mai sfruntate, ale profanarii celei mai nerusinate. Nici nu cautam sa gasesc in faptele mele trecute si prezente motive de scuza legitima, desi poate as fi gasit uneori, si nici nu incercam sa le situez fata de ceea ce vedeam aci, intr-un grad mai benign ori chiar inofensiv. Ma descopeream si eu un pacatos ca toti acestia, iar ceea ce ma deosebea de ei era numai faptul ca in loc sa ma bucur de-a valma cu dansii ca ne gasim in buna companie, ma razvrateam de-a surda contra lor si contra mea, instinctiv, in fata cate vreunei sentinte cu susul in jos, in vreme ce rational, mai apoi, ma linisteam ca asa trebuie sa fie si ca eu insumi, in orice caz, nu eram indreptatit sa ma ofensez pentru asa ceva.

Mai ales cand auzeam soapte pe culoare ca la cutare magistrat deocheat (vai, si de cati nu mai mergea vorba!) tariful pentru amanare era atata pentru un termen scurt sau lung, dupa nevoie, era atata pentru o achitare sau o condamnare, dupa pozitia celui interesat era atata, jubilam, cu nespusa tristete de altminteri, ca nefericitul acela dinaintea barei, invinuit pe nedrept sau frematand de dorul de a-si vedea drepturile restabilite, nu mi-e frate sau sora, unchi, var sau chiar prieten. Individ anonim, sufeream mai usor nenorocirea ce-l pastea si pe care eu o stiam dinainte; in cel mai bun caz ea avea sa constea dintr-o pierdere de timp atat de mare, dintr-un jaf al avocatilor asa de crancen, ca orice idee de dreptate avea sa se transforme pentru bietul om intr-un fel de satisfactie idioata ca si-a zbuciumat zdravan adversarul, desi el insusi n-a avut o soarta mai buna.

Cu aceasta acra si enervanta dispozitie, pentru viitoarea mea meserie, eu imi urmam inainte soarta. Regretam ca nu am inceput medicina, poate si aceea mi-ar fi saturat setea mea de tainic si de insolit, dar acum era prea tarziu sa mai dau indarat: mi-era lehamite s-o iau de la capat cu studiile si apoi eram grabit sa intreprind ceva serios in lume. Ce? Nu stiam inca. Sa ma fac magistrat nici nu visam; sa ma ploconesc pentru a obtine un loc mai bun ar fi fost cea mai teribila josnicie pentru mine: sa fii recunoscator politicianului care a intervenit pentru tine si totusi sa juri ca vei distribui dreptatea in chipul cel mai obiectiv cu putinta, gaseam ca e o miselie, o absurditate la care mi-ar fi fost cu neputinta sa ma pretez; atata mai trebuie sa-mi mai si scontez turpitudinile! Iar intr-un fund adanc de judet nu vream sa ma duc; stiam ca acolo trebuiesc intr-adevar oameni purificati ca mine acum si insufletiti de intentiile cele mai bune, dar nici prin gand nu-mi trecea sa ma innamolesc atat de departe. si mi-era frica: eu, fugarul din tinerete, apucat din nou de nostalgiile marilor orase, nu cumva, in cele din urma, aveam sa pactizez cu monstrul politic, sa ma intorc nemernic si umilit la cea mai sinistra Canossa.

Eram doar un incomplet, imi dam perfect de bine seama. Ma dezgusta nemernicia si nedreptatea, dar aveam oare acum in mine otelul necesar care sa nu se poata inmladia dinainte tentatiilor? Cand, bunaoara, aparitia cea frumoasa si necunoscuta avea intamplator sa-mi taie iarasi de-a curmezis drumul vietii? imi simteam apoi sufletul muiat inca in pacatosenie, pentru ca ma surprindeam gandind: dupa ce-mi voi lua licenta, n-am sa mai uzez de nici o haina cu galoane de ranit, intelegand prin asta ca n-am sa mai ma folosesc in avantajul meu de nici o turpitudine oricat de mica. Dar imi acordam astfel soroace si asta imi scadea si mai mult ideea, si asa destul de proasta, ce-mi faceam despre mine. O singura scanteie mai lucea in aceasta tarana imunda si anume gandul ca eram un om sincer, gata sa proclam: "Toti, cei ca mine deoparte, sa lasam pe cei buni sa judece si sa carmuiasca!" Doamne, cate capre albe ar mai ramane, cand noi, cele negre, le-am face in sfarsit loc... si mai aveam o bucurie: toate aste ganduri, pe care la urma urmei puteam sa nu le am, imi dovedeau ca parul caprei care reprezenta persoana mea nu era tocmai-tocmai asa de negru...

in avocatura stiam ca am sa-mi sfarsesc veleatul. si cautam pe acela care sa-mi serveasca de ideal si indemn. I-am auzit pe toti, si nu erau putini cei pe care-i admiram pentru logica neinfranta a argumentelor, pentru tactica zdrobitoare a momentelor cand stiau sa se serveasca de aceste argumente, pentru strategia gradatiei in care le manuiau. Dar in ochiul lor triumfator, in mijlocul bataliilor castigate, surprindeam recele ironiei, opacul vitreg ca un ochi mort al lipsei de suflet. Chiar cand pledau pentru o cauza nobila, ii puneam numaidecat in locul adversarilor, sustinand cu ardoare tema inversa. si era de ajuns atat: sa-i mut cu imaginatia dintr-un capat in celalalt al barei, ca sa ma ingrozesc de raceala de cutit, de lipsa de umanitate a acestor aprige dueluri. Eram infricosat mai ales vazandu-i cat de putin se sinchisesc de aceasta lipsa, ba chiar o excludeau categoric din preocuparile lor, afectand exclusivitatea asa-zisului adevar pur, nepasarea doctorului care strabate cu bisturiul maruntaiele pacientului. Straniu adevar pur care poate fi dovedit ca valabil pe doua fete contrarii, sinistru chirurg care poate opera si cu ascutisul si cu manerul cutitului!

infricosat ca nu pot prinde un fir, un singur fir conducator firesc si drept, in aceasta harababura de ganduri si de revelatii, ma infigeam si mai adanc in amintirea femeii frumoase, ce-mi fusese dat sa vad doar in spatiul stramt al unei fractii infime de timp, pe vremea cand imi treceam ultimul examen ideal. si, lucru extrem de straniu, cu imaginea ei in minte, dadui in sfarsit peste omul care mi se paru, in activitatea lui de luptator al dreptatii, animat de-o flacara mai nobila, mai sfanta. Sau, in orice, caz: urmand o linie unica. Bizara coincidenta!

Ca unul care-mi dadusem o frumusica avere, obtinuta cu truda cinstita de niste oameni cumsecade, pe-o biata suma, pe care nu atat chefurile mele, cat si vicisitudinile economice mi-o adusera repede la neant, ma socoteam o victima sociala si faceam cor cu cei pe care exproprierea neplatita deloc sau platita cu pret in plina devalorizare ii adusese in sapa de lemn. Combateam, asadar, pentru o lege a impreviziunii, care mi se parea necesara, in aceste vremuri, atat pentru efectele-i economice salvatoare cat si pentru moralitatea ei. Cu o astfel de lege mi-as fi vazut poate reintoarse casa parinteasca si viisoara, pe care nu mi le expropriase nimeni, e drept, insa le dadusem in schimbul unei valori ce-o crezusem constanta ca si marfa oferita in loc. Bateam deci cu pumnul in masa contra "feloniei marii finante" si contra politicianismului, care batea moneda si prospicia din devastarea vechii clase suprapuse, amagite cu hartii indoielnice, in schimbul unui imens avut.

Exact atunci dadui, in sectia comerciala a tribunalului, de aceasta statura dreapta si subtire ca o tulpina de brad, de aceasta vorbire impetuoasa si totusi eleganta, desi presarata ici-colo de cate o floricica de stil, uneori si aceasta de mult fanata. De la inceput simpatia mea alerga spre acest om, el insusi foarte elegant, si a carui barba mica, neagra, strabatuta de doua fire argintii, prelungindu-i figura cu ochii adanci, cu pielita de fata, ii da infatisarea unui chip brancovenesc, zugravit pe manastiri voievodale. Numele lui, care pe mine ma tulbura intr-un chip deosebit, asemeni avea rezonanta istorica. Radu serban, numele de familie, caci il purta asa intreg dupa al domnului, care pretindea ca-i fusese stramos, stricat insa de pronumele personal, frantuzit dupa obiceiul clasei din care facea parte: Georges Radu serban. Asa prinsei soapta vecinilor din banci. Prima data crezusem ca e vorba de un boier despuiat de avere, care vroia sa dovedeasca judecatorilor ca acei care-i ajutasera mosia se intrecusera cu gluma; chiar glasul lui se arata dojenitor putin, invocand meritele familiilor boieresti in cultura si economia tarii, daca de celelalte evenimente ale trecutului nu se mai tine seama. Dar cand intra apoi, cu o siguranta, de sine uimitoare, intr-o serie de consideratiuni juridice, pe care eu insumi nu le pricepui decat pe jumatate, si cand vazui ca toata argumentatia lui se refera la un alt nume boieresc: Raul Ipsilant, intelesei ca e vorba de un avocat. insa cum? Georges Radu serban! Judecand dupa chip si prestanta, trebuia sa fie om in puterea varstei si nu un debutant. Or, eu cunosteam, cred, toti avocatii de seama ai baroului, pe toti, deci, care puteau vorbi chiar cu mai putina bogatie retorica, argumentatie juridica si indarjire bataioasa ca acesta. Poate va fi fiind de la Iasi, vreun profesor universitar gandeam, sau din alt oras mare: Braila, Galati ori Ploiesti, acest om despre impetuozitatea caruia prinsesem zvon demult, la o intamplatoare ceremonie funebra. Dar as fi inteles atunci ca sa pledeze la Curte, in apel sau recurs, dar nu la Tribunal; si-apoi, cuvantul lui curat muntenesc, ba chiar oltenesc sadea, nu mai lasa nici o indoiala ca nu putea veni de dincolo de Milcov. E un avocat nou, aflai pe urma. A inceput de cativa ani (?!) si de la inceput s-a dovedit un bun vorbitor si un om de studiu temeinic. Era mare proprietar si un priceput agronom cu intinse invataturi de specialitate. Dar cand mosiile i-au fost ciopartite zdravan, s-a apucat de mestesugul dreptului: avea o licenta veche si un doctorat neterminat dinainte chiar de a se dedica agronomiei. Imediat dupa razboi si-a intregit titlul cu o teza rasunatoare la Paris si iata... "promite grozav".

M-am apucat staruitor sa urmaresc cariera aceasta bizara. O, in saracie lucie nu ramasese urmasul domnului care a urcat tronul lui Mihai Viteazu. Mosie mai avea destula si cunostintele lui de buna seama facuse dintr-insa o gradina. Dar spre a se feri de noi surprize sociale, si-a impartit munca de camp cu cea de bara; pamanturile lui erau in preajma Bucurestilor, in Valea Prahovei, unde ii ramasese insemnate intinderi petrolifere si pe Neajlov. La cele din Oltenia renuntase definitiv in schimbul concesiunilor ce i se facusera dincoace.

Georges Radu serban - ar fi putut sa-si zica si Basarab, dar inca din vremea bunicu-sau familia renuntase la acest nume, pe care-l acaparasera atatia cvasi sau chiar neindreptatiti - proceda cu adevarat boiereste si in avocatura. L-am urmarit din sala in sala, din instantele mai putin insemnate pana la inalta Curte. intre cauzele pentru care interpunea talentul si vitejia lui de luptator cu fibre adanc atavice era o legatura, un sens, Rara avis, mai bine zis unica avis, era in avocat care pastra o atitudine. isi apara clasa lui sociala, cu energie si tactica, de valurile tot mai nedomolite ale dezastrului. L-am zarit, desigur, pledand si in alte procese, fara nici o legatura cu exproprierea; dar si intr-acestea mi se parea ca-si alege totdeauna pozitia cea nobila, pentru ca dreapta, pentru care facea sa-si incruciseze taisul priceperii cu adversarul.

Dar ce savarsea omul acesta in procesele agrare era o deplina minune; ce amploare le da el unor chestiuni care in genere pareau anoste si fara culoare!

Le ridica la proportii infioratoare de tragedie si de epopee, le gasea totdeauna complicatii de inalta logica, dinaintea carora reprezentantii ministerului dadeau pas cu pas inapoi, pana la infrangerea finala. Uneori statul sau obstile taranesti isi intareau puterile, cerand concursul temutelor celebritati ale baroului; a fost o mare ingrijorare pentru mine cand am asistat la prima lupta deschisa in acest fel. Dar pe urma aveam o placere sa vad cum viteazul acesta rastalmacea articolele legilor ca pe niste complicate figuri de floreta, invingand adesea, fiind strapuns si doborat onorabil de cele mai multe ori.

Era dreapta si sfanta improprietarirea taranilor: eu insumi strigasem astfel de atatea ori, indata dupa razboi. Dar ea trebuia facuta cu dreptate si intelegere. s-apoi, chiar in cazurile nedrepte, ma simteam grozav de induiosat vazand pe omul acesta, incoltit din toate partile, mentinandu-se elegant pe pozitie si stiind sa cada asa cum vor fi cazut stramosii care i-au adus fala numelui: pana in ultima clipa, a naruirii totale, el brava cu indarjire pe cei care-i doborau casta si prabuseau epoca faimei boieresti, ochii lui erau luminati pana la urma de o credinta darza si era uimitor sa vezi aceasta zbatere titanica, de parca s-ar fi incercat, cu toate fortele lui sleite, un singur biet om, sa salveze cu pieptul lui de la inec o corabie imensa. Pe urma, figura rapusa se brazda de-o grea dara de restriste; parca era o adanca taietura de spada din mijlocul fruntii pana-n radacina nasului si-n negrul barbiei. si uitatura lui de dispret era azvarlita intreaga adversarilor, Curtii si insensibilului public asistent: o, cum ar fi poruncit el atunci sa fie batuta cu biciul aceasta gramada de netrebnici. Spumega neputincios si crunt, cruntatura asta care avea sa ma urmareasca apoi pana si-n adancul viselor, si atunci vedeam aceasta minune a minunelor in hodorogitul Palat al justitiei romanesti: un avocat care stia sa sufere pentru o cauza pierduta, nu un simplu actor care-si scotea masca indata ce-a rostit ultimul cuvant, spre a cersi aplauze vulgului.

La un an si jumatate dupa descoperirea lui Georges Radu serban si la vreo doua luni dupa luarea licentei - era un facut cu potrivirea aceasta intre examene si marele eveniment al vietii mele - femeia nespus de frumoasa pentru mine si cu mandru mers regesc imi incremeni iarasi ochii. Fulgerul a cazut pe o strada retrasa si boiereasca pe unde eu tot imi mai loveam piciorul de caldaram, din obisnuinta, caci tot cam la data intalnirii lui Georges Radu serban imi luasem orice nadejde si ma cufundasem in misterele dosarelor si ale articolelor de lege. Automobilul, pe care-l vazusem iesind dintre aripile unei porti de fier, cu zece case mai la deal, a venit lin spre mine si a stopat drept in fata mea. si sa mai crezi ca nu exista o inlantuire a lucrurilor, o stranie inlantuire ale carei verigi le vezi incolacindu-se una de alta dupa spatii de ani sau poate de decenii. Masina a stopat si soferul a sarit indata si apoi a rupt-o la fuga inapoi. A fost uitat ceva acasa?... Prin deschizatura ferestruicii lasata, caci era acum un noiembrie dulce si ruginiu, am revazut-o. Am ramas locului, cu picioarele lipite de pavaj, pietrificat. Ea m-a privit cu indiferenta si in fata insistentei mele a intors capul plictisita. Pe urma m-a privit din nou si parca am citit un oarecare interes bine disimulat in cresterea imperceptibila a ochilor ei. M-a recunoscut? in prima clipita am crezut-o, dar pe urma, cand a inceput sa priveasca iarasi pe fereastra dimpotriva ca si cand eu nici n-as fi existat, m-am indoit. Oare atat de putin sa ma pastreze in auzul ei ecoul enormelor dictionare rostogolite de sub bratu-mi paralizat! Adica de ce atat de putin?... Deloc, deloc, deloc... Nici o amintire, nici o firimitura de amintire din acel bubuit de grenada, care de-atunci a rasunat de atatea ori si atat de puternic in urechile mele, prefacandu-ma in bucati de rusine sau facandu-ma sa cresc insusi in brate si-n suflet la gandul ca i-am adus involuntar omagiu, o floare de multumire spontana si alta cu miros mai adanc de orgoliu satisfacut. si astazi, acum, cum rasuna de haotic in urechile mele bufnetul acela de demult! Ma uit cu ochii care sorb zarea ca ventuzele sa vad dupa care anume zid o sa reapara soferul, si numar primele case, pana intr-acolo, ca masuratoarea sa-mi fie si mai sigura la ivirea lui. si cand aceasta se intampla si privirea mi se indrepta triumfal catre ea, ii surprind coada ochiului spre mine, ingrijorata de pricina interesului pe care mi l-a castigat lungul strazii. Cadenta grabita a pasilor soferului o face sa stranga buzele intr-o miscare de intelegere si deplina nemultumire. si acum nu ma mai priveste nici cu coada ochiului si nici macar soferul nu-mi arunca vreo privire. Pe urma masina neagra si lucie porneste iar fara nici un zbucium, fara nici o burzuluiala de motor, cu suiet lin, asa cum venise; pantecul ei larg, de rata leseasca, pe roatele scurte, si aceasta pornire fara opintire si zgomot, toate ma fac sa ma simt umilit si josnic si cu radacini mai adanci in trotuarul de care intelenisem; apoi, cand totul disparu, ma simtii parca usurat de-o grea si umilitoare povara, imi privii ghetele putin scalciate de noua pingeleala, dunga de la pantaloni crescand ca o creasta deasupra genunchiului si luciul pardesiului meu scurt, bine periat; si efluvii de vointa si de incapatanare ma podidira din toate adancurile launtrului meu. Pornii cu pasi siguri spre a unsprezecea poarta, ale carei canaturi grele un ingrijitor in vesta si cu sort alb de abia le inchidea. si pe emailul unei firme discrete, incrustata in ornamentatia de fier a gardului, citii asa de orbit, ca si de reinnoirea minunatei aparitii: Georges Radu serban, doctor de drept de la Paris, avocat. Cons. 9-l1 V2 a.m.

Era o casa retrasa de inaltul portal metalic, la mai mult de douazeci de metri. O gradina in miniatura, taiata la mijloc si pe margini de alei largi cu piatra galbena in patratele marunte, poate mai primea razele soarelui numai in zilele din preajma imediata a solstitiului de vara. inaltele imobile vecine, care porneau chiar din trotuar, aruncau in restul timpului o netulburata umbra. Cladirea in piatra sau zugraveala sura, era greu de distins ce anume, parea rece si impunatoare. De proportii respectabile, n-avea decat cate o fereastra de-a dreapta si de-a stanga intrarii negre in fier; iar etajul, asemeni, o usa la mijloc cu balcon mic de fier negru din care se lasa asupra parterului un felinar cu sticla mata fieruit asijdeiri si iarasi cate o fereastra mare de-o parte si de alta. Doar persienele grele si brise-bise-le dinauntru dau caldura si viata acestor ochi de cristal, de-o transparenta vie si scormonitoare, de izvor. Treptele largi si lungi de piatra urcau putin deasupra solului; la nivelul lor, de o parte si de alta, vegheau din adanc geamurile zabrelite ale subsolului.

Acum era dupa-amiaza si prin urmare n-aveau loc consultatii; cand omul de serviciu pieri pe una din aleile laterale, totul muri dinaintea acestei locuinte cu atatea sulite negre si chenare de doliu. Acum vazui si cele doua felinare de-o parte si de alta a portii de fier; asemeni paralelipipedice, ingustandu-se spre baza, din geam mat si fier negru, forjat, cizelat artistic ca la inmormantarile clasa I.

As fi vrut sa ma ingrozesc de aspectul acesta funebru, ca si de dispretul stapanei si al slugilor; nici argatul care inchisese poarta nu se uitase la mine, cu toate ca ma oprisem net in fata lui. As fi vrut sa plec cu gandul ca in acest mormant luxos nu este si nu poate fi chip de patrundere pentru un om viu si plin de planuri strasnice pentru viitor ca mine. Barbuta neagra, taiata de doua fire argintii, a lui Georges Radu serban imi aparu apoi in minte cu aspectul ei inactual de tablou mural din mucede biserici. Un miros de untdelemn, de candela si de tamaie imi umplu deodata narile si vazui pe Georges Radu serban manuind o spada autentica, zbatandu-se si taind in gol, de-a surda, dinaintea jilturilor inalte ale inaltei Curti. Ce apara Georges Radu serban in fata acestor ranjete vii si omenesti: pe mortii din strada asta tacuta, fara nici o suflare, pe care ma apucai s-o parcurg de la un cap la altul, doar oi da de vreo vietate oarecare. insa nimic, nici o miscare, nici un zgomot; din cand in cand, porti largi ca de enorm cavou se cascau lin si fara nici un scartait si cate-un automobil prindea deodata sa alunece pe asfaltul aleii mortuare, fara nici un zgomot, ca-n lumea de apoi. Apoi iarasi liniste deplina, incremenire.

Tocmai catre un capat, dadui in dosul zabrelelor de un urias caine-lup, odihnindu-se pe pantece si lasand sa-i spanzure dintre armaturile ascutite ale dintilor o limba lunga si rosie, ca o panglica. Nici el nu se uita la mine, dar nu ma lasai pana nu-l asmutii si nu-l repezii naprasnic impotriva-mi; il facui sa muste zabrelele groase cu dintii lui teribili si plecai satisfacut ca, in sfarsit, trezisem o viata in aceasta cetate a mortii. si abia atunci frumoasa din basme, pe care o gasisem dormind in padurea fermecata, imi reveni cu rasul ei fricos si satisfacut de demult, cu mersu-i regesc, cu adancurile de viata si teama din ochii de culoare incerta si innegurati. si toate nedumeririle, si toate intrebarile, si toate visurile si hoinarelile cu gandul, si toate restristile si deznadejdile, pe care minutul trecerii ei pe dinaintea-mi mi le lasase pe atat amar de timp in suflet, izbucnira deodata in clocot si tasnira cu furie de abur, sub mare presiune, in vazduh. Ganduri mari si bataioase imi fulgerara inca nedeterminate prin zarile creierului asa cum licaresc in profunduri indecise semnele furtunii potopitoare in noptile de vara. Seva dorintii ma podidi din toate partile si ea era una cu seva dorului de lupta, care trebuie sa te duca la liman. Fatal, chipul luptatorului cu spada, care loveste in van, iarasi se aprinse viu in cadrul mintii mele: domnul Georges Radu serban ma astepta dinaintea casei cu sumbra fatada. si-mi examina cu buzele botite de scarba ghetele scalciate si dunga pantalonilor, care se inalta ca o creasta deasupra genunchilor. Dar domnul Georges Radu serban primea sa se bata cu unul ca mine si asta era prea mult, era tot... Castelana cu ochi infiorati de-o teama, al carei rost acum parea ca se desluseste, n-avea decat sa priveasca din dosul grelelor persiene prin straveziul de izvor al cristalului. Doamne, care? din dreapta sau din stanga? - aceasta lupta inegala dintre un elegant mester al armelor trecutului si-o haimana, revenita de prin porturi si-abia scapata de puscarie, care n-avea decat bratul gol si darz, darz ca tineretea clocotitoare.

Trei zile dadui tarcoale casei cu sumbra fatada, cum aveam s-o numesc de acum inainte. Tot timpul ma ferii dinaintea putinelor ferestre; stateam mai mult prin fata locuintelor vecine, pandind sa vad cine intra si cine iese din bizarul dornicii. Dimineata vazui intr-adevar unii clienti sunand la poarta avocatului: erau de obicei stranii figuri darapanate, elegante perimate, haine ultraperiate si batand in verzui, ca ale mele. Pentru acesti strigoi se razboia Georges Radu serban; pe ei, sau macar pe cate unul dintr-insii vrea el sa-l repuna nu ceva mai sus decat ajunsese acum, cum i s-ar fi cuvenit poate, dar

in vechi mariri, stapan al altora si al lumii. si cascai ochii pana la refuz dinaintea unui tanar destul de trecut, cu capul infundat pana aproape de sprancene intr-o adanca palarie tare, in pardesiu subtirel cu talia sus, moda care apusese de mult, tragand totusi dupa dansul, de un lantus de metal, o javra pipernicita si paroasa, cu smocuri de par sur picurat cu alb cazandu-i in ochi. Cuadragenarul - nu putea fi mai tanar, daca-l priveai mai atent - cu aer de flacau avea desigur oarecare eleganta in mers si-un suras fin si binevoitor, dar intreaga lui persoana respira ceva apus si demodat. Fu pentru mine o adanca mirare, cum slujitorul nu-i opri dobitocul afara si-l lasa sa fie inghitit o data cu stapanul de usa mare, cu geam mat ca si al felinarelor mortuare, si cu ornamentatii de fier negru, imbinandu-se sepulcral cu florile, si mai mate decat restul, ale geamului insusi.

Dar curios, in zilele astea pe dl Georges Radu serban nu-l zarii, nici macar ducandu-se la tribunal, cu toate ca odata ma urnii de pe tacuta strada abia pe la cinci dupa-amiaza, sa-mi potolesc foamea care ma ghiontea cu disperare. si n-o vazui nici pe ea: automobilul cel elegant iesi si reveni doar o singura data, dar gol; il trimisesera poate tot la vreo inmormantare a cine stie carui scapatat de acestia, pe care Dumnezeu il iertase definitiv, sau dracu' sa mai inteleaga! stiu ca inima imi sari din loc cand portile se dadura in laturi sa-i dea drumul: si cand il vazui gol, parca scanci ceva in sufletul meu. Se duce s-o ia! strigai si asteptai infrigurat ca, la ultimul examen de Roman, cu profesorul care nu vrea sa tina seama de galoanele ranitilor de razboi. si el reveni tot gol, de-mi venea sa ma reped cu capul in drevele de fier ale grilajului.

"Ah! trebuie facut ceva!" imi spuneam.

Aceasta panda idioata dinaintea casei mi se paru acum de-o stupiditate atat de caraghioasa si de inutila, ca-mi fu frica de asta data sa nu ma revada vagabondand pe aci si asteptand-o. Pornii cu pas grabit, soptind cu disperare ca sa umplu vidul din suflet: "Trebuie facut ceva, trebuie facut ceva". Dar ce? si cu fiecare nou pas patrundeam si mai mult in golul de care ma temeam.

Groaza de acest gol, de neantul care se interpunea intre mine si femeia care ma stapanea, peste vointa ei, ma innebunea literalmente si ma facea sa clantanesc inainte, cu glas articulat, spre uimirea ingrijata a trecatorilor: "Trebuie sa fac ceva", desi nu-mi trasnea nici-o iota prin minte din ce as fi putut, din ce-ar fi fost de facut si gandit. si, drace, de ce acest neant cumplit si negru, ca abisul de la marginea lumii? cand stateam amandoi si ne intalnisem doar in aceeasi lume, in aceasta lume? cand ea locuia pe strada asta, la cateva sute de pasi de aci si acum vorbea cu altul, poate cu domnul cu palarie tare si cu o biata javra legata de lant? si ce poate fi ea lui Georges Radu serban? Sotie, sau mai degraba fiica... Hotarat, avocatul, daca nu atinsese jumatatea de secol, mult nu mai avea de buna seama. Iar ea putea foarte bine sa se afle si sub douazeci si., cin... la naiba, dar putea sa-i fie si sora... la urma urmei chiar sotie de i-ar fi fost, he, he,... ce dracu', mare lucru ar mai fi fost si asta: sotia avocatului Georges Radu serban, boier vechi si domn crestin, aparator al dezmostenitilor soartei. Un avocat ca multi altii, cum puteam fi si eu la urma urmei... in orice caz, domnule, onorate domnule Georges, sotia dumitale imi place si ce esti dumneata mai mult ca un avocat... Iata, maine am sa trec pe la secretariatul facultatii si am sa-mi scot diploma de licentiat - o fi terminat odata ministerul ala cu iscaliturile! - si-n aceeasi zi, dar exact in aceeasi zi, adica 17, ba nu, 17 e azi, 18 noiembrie, domnule Georges Radu serban, voi merge la baroul de Ilfov si ma voi inscrie... si cu incepere de maine vom fi colegi, domnule Georges Radu si cum mai te cheama... Ei, ce atata mare lucru...

M-am inscris intr-adevar in barou si pe urma am dat raita prin salile tribunalului si-ale curtilor, sa dau de colegul meu cincantenar si sa-l sfidez. Ha, ha, asta era tare nostim: ei bine, Georges Radule serban, unde ti-e hlamida de domn? Stramosii tai taiau si spanzurau pe oricine ar fi vrut. Pe mine daca m-ar fi stiut ca-mi ridic ochii pacatosi la doamna, la doamna tarii, crunta perspectiva m-astepta: calaul intai m-ar fi jupuit de viu si m-ar fi umplut cu paie, dupa obiceiul pamantului, ca sa-mi contemplu singur imaginea din viata; pe urma ar fi tras de sfoara de sus in jos, ca sa ma ridice cat mai sus, langa cuiul spanzuratoarei, sa ma contemplu de-acolo si mai bine, cu limba cazuta printre dinti, ca o panglica rosie, ca a cainelui din curtea boiereasca. Pe vremea aceea eu nu eram decat un simplu caine, un biet caine nici macar boieresc; dar acum suntem colegi, domnule Georges, sa mori de haz numai auzind. si voi lua procese taranesti contra expropriatilor dumitale, contra acestor batuti de nenoroc si de capriciul timpului; sa stiu ca plesnesc ca broasca din fabula, umflat de invatatura, dar voi pierde noapte de noapte ca sa studiez si sa invartesc pe degete codurile si pandectele. Eu iti fagaduiesc ca numele meu se va face auzit in casa dumitale, domnule Radule cel Frumos, cum se mai numea celalalt stramos al dumitale.

Mi-am gasit in sfarsit adversarul in fata inaltei Curti. Astepta la strana lui, infundat in jilt. Cu ochii inchisi, cu capul pe piept, cu firele negre ale barbiei prinse pe pieptii camasii parea ca doarme somnul de veci al unui mitropolit. Astepta ca preopinentul sau, o forta a barei, sa termine; si ascultandu-l numai pe acest preopinent, din cuvantarea caruia, la fel ca si pe vremea cand eram student, nu intelesei iarasi decat lucruri razlete, fara legatura, ma inchipuii in locu-i si inchipuii pe Georges Radu serban in locu-mi, nici macar intelegand pe jumatate, din cate ieseau din barbuta mefistofelica a rivalului temut. il executam, asadar, maestru in cadenta focoasa a pledoariei acestui drac juridic simpatic, in pielea caruia ma credeam; iar urmasul de domnitori isi lasa capul brancovenesc sa cada si mai adanc sub securea argumentatiei. il aneantizasem.






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 1044 ori.