• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Vedenia - Partea 03

III.

Indata ce convoiul de care ajunse in curtea cazarmel, domnul capitan scoase ceasul:

- Fa lumina, Nastrapa!

Un chibrit pirii pe cutie si o luminita plapinda pilpii suflata din toate partile de iazmele intunerecului profund, umed si ploios.

- Doua jumatate fix. La cite ti-am spus ca ajungem?

- La doua jumatate, sa traiti!

- Este?

- Este!

- E, pai vezi? Asa stiu eu sa conduc marsurile! si pentru asta, vezi tu, tocmai pe mine s-au gasit sa ma dea la partea sedentara. Zi tara româneasca si taci!

Trintind un bobirnac in cozorocul chipiului, domnul capitan sari de pe capra si porni sa numere carutele, dind semnalul de adunare tuturor carausilor. Cind fura toti in juru-i, domnul Naicu se simti dator sa spuie câteva glume, la care gradatii risera neobisnuit de zgomotos. Apoi, rupind rindurile, ii porni pe fuga la culcare si-o lua agale, fericit peste fire, spre gardurile din dosul cazarmei. De-acolo o potecuta il scotea de-a dreptul la poarta cimitirului nou, mai facea pe urma la stânga - nici cinci minute de drum - si gata, "cuibul dragostei noastre", cum ii placea sa spuna adesea Aureliei, cind vorbeau despre casuta lor.

El trecu pe linga sentinela de la poarta din fund, care-l primi cu intrebari aspre si scurte, si-si aminti steaua razleata de pe cerul bulgaresc, ce-i umpluse tot sufletul de dorul vietii de acasa. Asa ca, dupa ce dadu parola, domnul capitan tot mai gasi pentru soldatul incotosmanat in suba doua glume in tasca sa cu pozne si o tigare in tabachera. Pe urma se lasa dus de cararuia serpuitoare la vale, in adincul oceanului de intunerec, a carui racoare burnitoasa il infrigura de placere, amintindu-i asternutul cald si moale ce-l astepta la citiva pasi.

Cuibul dragostei domnului Naicu era razletit cu vreo citeva zeci de metri de ultima casa a orasului - o potcovarie pitica - si mic, ca orice cuib. Asezat in fundul curtii, n-avea decit trei camere: la dreapta, dormitorul, la stinga, salonasul, la mijloc, sufrageria, cum ii ziceau in timpul celor doua mese, caci restul zilei lua denumirea de antreu. Cum intrai pe poarta, in dreapta curtii innalbea in noapte maghernita cu bucataria si odaita soldatului; in stinga, se ridica parca in coate scheletul legat cobza in fire de vita salbateca al unui soi de pavilion.

De cum ajunse in dreptul gardului de stacheti, pe Naicu il mira cele doua dreptunghii de lumina nehotarita, pe care le zugravea spalacit in noapte ferestrele odaii de dormit. Ai fi zis reflexul lunei, daca noaptea n-ar fi fost mai intunecata decit chiar iadul, asa cum i l-a descris odata doamna Naicu, dupa o carte cu litere chirilice si cu coperte albastre instelate cu aur. si domnul capitan nu-si mai putea tine risul, gindind ce mai drac o sa apara din iadul acesta la fereastra Aureliei.

"Or ca ceteste pina la ora asta, or a luat obiceiul sa se culce cu lampa micsorata!"

Se apropie de maghernita soldatului, batu usor intr-un ochi de geam, chemindu-l pe nume, cu glasul scazut.

- Antoane, bai Antoane! m’, n-auzi?

Desfacu usa si intra inauntru. Bijbii spre pat, tirsind picioarele ca sa-l destepte.

- Drepti, magarule!

Dar cind vazu ca patul e gol se supara;

- A plecat dupa dragoste, lua-l-ar mama dracului. Las’ ca vorbim noi miine, boier Antoane!

Banuiala cea urita, pe care, decind daduse telegrama si pina acum domnul capitan o alungase cu atita convingere si dezgust, ii paru acum cu desavirsire absurda. Era un aer atit de stricat in odaita vistavoiului, ca rise din inima de aceasta stupida banuiala.

Descinse sabia usor, iesi apoi in virful picioarelor si risul il podidi iarasi, gindindu-se ca si pentru Anton, ca si pentru toti din oras cari i-au aflat moartea de la posta, el nu e nimic mai mult, nici mai putin decit un strigoi, un veritabil strigoi. Mai ales intilnindu-l asa in noapte, cine nu si-ar face cruce si n-ar stupi dinainte-i: "Piei, drace!?"

Aci insa veselia i se mai ogoi putin, socotind ca unora dintr-insii, bunaoara unei brute ca Anton, le-ar putea trece prin minte sa se apere cu reteveiul, ba - mai stii? - chiar cu vreo arma de foc, de astfel de aparitii imateriale. Crezu deci nimerit sa reduca de tot partea intii a programului de pacaleli pe care-l potrivise pe drum si se apropie cu miscari ingrijite de fereastra din stinga.

Se ridica in virful picioarelor si privi doar cu un singur ochi, ca sa-si descopere cit mai putin figura. Din coltul sting al geamului, nu se vedea decit o parte a patului mare, pentru doua persoane, partea in care ea doarme de obicei. La inceput nu putu sa observe nimic, dar unul din cele din urma spasmuri ale lampii muribunde ii arata tocmai ce vroia sa vada. Chiar in margine de tot, in camasa, cu plapoma aproape cazuta, ea se ridica incet intr-un brat, privind cu ochi mari, mari, ingroziti, ceva in stinga patului, unde deocamdata Naicu nu putea sa vada nimic.

"Ce-o mai fi si asta!"... gindi domnul capitan asteptind o noua izbucnire a lampii... "Nu cumva i se fac aratarile... sa stii c-am nimerit-o..."

Cind lampa se umplu iaras de lumina, Naicu era cu ochiul la pinda; Aurelia scotea un picior din asternut. Capitanul se piti repede si astepta.

- Oare m-o fi vazut?...

Dupa citeva minute batu in coltul ferestrii usor si rar 2 una, doua, trei. Repeta apoi ciocaniturile de trei ori, prapadindu-se de ris.

"Ce-o fi pe inima ei, saracuta! Mare pacaliri esti, mai Naicule!"

Un mieunat apropiat de pisica facu pe fantoma sa-si intoarca speriata capul. Putinta venirei neasteptate a lui Anton ii aminti din nou ca trebuie sa sfirseasca repede.

Se agata de cerceveaua ferestrei si-si propti picioarele in iesitura de jos a zidului, cautind cu virful cizmelor o baza solida, ca sa fie cit mai nemiscat. Pentru a-si da o infatisare cu totul mormintala, gasi nimerit sa departeze buzele una de alta, lasind vizibile cele doua siruri de dinti.

- Ce-o sa rida Sbierea!

si-si fixa ochii, pe cari se silea sa-i tie cit mai nemiscati, asupra sotiei sale.

De asta data putea sa cuprinda cu privirea tot patul. Nu observa insa nimic distinct, caci lampa era acum linistita. Dar obisnuindu-se pe incetul cu semiobscuritatea dinauntru, deslusi cele doua corpuri intinse unul Unga altul; cu greu se puteau recunoaste in amanunt, in negura crescinda.

Nevasta-sa, tot asa de dezvelita, cu camasa sfisiata, aproape goala, privea atit de ingrozita spre fereastra, ca ochii ii pareau doua gauri de hirca; de buna seama il vazuse.

si-alaturi, intr-o rina, cu fata spre ea, un barbat spatos, enorm, pe care nu-i fu greu sa-l ghiceasca. Anton, hidos in umbra tot mai deplina dinauntru, dormea adinc si horcaiturile lui lugubre se intelegeau din convulsiunâle largi si incete ale pieptului.

Domnul capitan ii privea nauc; in uimirea lui, buzele ii ramasesera dezlipite si dintii rinjeau fioros in noapte; era cu mult mai straniu decit voise sa para. Lampa, care acum raspindea fisii bizare de lumina prin despartiturile masinii, mai licari o data, ca si cind ar fi zimbit vazind mutra celui inselat, apoi se stinse coperind cu valuri de negura nelegiuirea dinauntru.

Domnul Naicu n-a sarit din locul unde era; mai degraba a cazut. Acum se luminase deplin.

Furia il napadi deodata ca un torent brusc. Sa-l insele c-o ordonanta? Nemaiauzit! si primul gind ii fu la revolver. Se invirti pe loc in tocuri si-o lua in trap vijelios spre maghernita din fata... Dimensiunile pronuntate ale pintecului sau nu-l lasau insa sa fuga cum ar fi dorit; oricit intindea piciorul, sariturile ramineau tot scurte si stiftorii cizmelor bateau caldarimul in aceeasi cadenta repede si indesata.. Dar cind fu la citiva pasi numai de usa bucatariei isi aminti ca lasase numai sabia si chipiul acolo, iar tocul revolverului, agatat de-o curea trecuta pe subt epolet, nu putea fi decit obiectul acela dureros ce-l tot lovea in sold de cind se pusese pe fuga.

Atunci, fara sa se opreasca, facu o curba larga, pe care avintul luat in goana o intinse chiar pe linga portita de la drum si, revenind cu fata spre casa, continua sa alerge in acelas buiestru marunt, potolind cu o mina nabadaioasa agitare a tocului de revolver si cu alta silindu-se sa scoata din el arma razbunatoare, sistem "Steier", cu opt focuri.

intâmplator, insa, aproape de scara, poticni si se prabusi lat pe brinci. Anna ii sari din mina si cazu atit de apropiata de ochiul drept, ca, cu tot intunericul, vazu gura tevii indreptata amenintator spre dinsul. Un moment ochiul omului si gura armei se privira fix, in tacere. Ochiul marit, inspaimintat, bulbucat de groaza, rostogolindu-se nervos in orbita in asteptarea infrigurata a clipei teribile; gura mica de otel, nepasatoare, nemiscata, muta, parca ironica in mutenia ei. Un moment, cit o vesnicie, de slabiciune, de totala lipsa de vointa; un moment in care domnul capitan, cu tot pericolul apropiat si decisiv, nu putu sa faca nici cea mai mica miscare, ca si cind pamintul de care se lipise ii supsese brusc orice energie. Dar momentul acela trecu, si mai trecu unul, si inca altele, si gura tevii ramase linistita, caci piedica era pusa.

Cind isi aminti de acest lucru, vazu cu uimire ca acum putea sa-si miste in voie si mina si piciorul, cu toata durerea ascutita ce-i crestea in genunchi, de parca i-o scurgea cineva acolo printr-o tulumba. Se scula facindu-si cruce si injurind printre dinti. Cind vroi sa ridice arma, durerea fu atit de crincena, ca sovai si se aseza gemând pe cimentul primei trepte, intinzind cu multa greutate piciorul de cvincvagenar, din care parca tot singele si toata maduva se scursesera in genunchi, unde ardeau cu flacari chinuitoare.

Spaima prin care trecuse, durerea crincena si furia care se intorsese in sufletu-i cu si mai mari puteri clocoteau ca apa fiarta in capu-i, apasind cu atita putere in teasta tuguiata, de-o simtea ridicindu-se ca un capac de oala. si-n aburul vinzolelei in care i se zbateau creierii trecu ca o scinteie zguduitoare ideea ca ea, in timpul acesta, ar fi putut trezi pe Anton si ca el poate il pindeste acum de dupa usa antreului, gata sa-l atace pe la spate.

Domnul capitan se simti nevoit deci sa se tirasca din nou pina la revolverul ramas in tarina si sa revina la locul de odihna, nabusindu-si cu eroism de martir ucigatoarele dureri. De asta data se aseza in asa fel pe scara, ca piciorul indurerat sa fie intins cit era de lung pe cimentul rece si inviorator al treptei, iar pieptul si fata sa fie usor indreptate spre usa de unde ar fi putut tisni inamicul neprevazut. Cu toate ca revolverul se contura solid in pumnul strins, domnul capitan nu se simtea deloc la indemina. Daca primul glont il scapa pe bandit, ce se face el cu piciorul zdrobit? Drace, cine l-a pus sa se repeada asa, ca dezmeticul? Lucrurile astea se fac pe indelete si cu plan, ca la razboi. Ce folos daca dobori inamicul si cazi si tu? Dar poate nemernica n-a sculat pe bandit. Sau daca l-a trezit, magarul a convins-o ca a fost doar o parere a ei si-a potolit-o. "Da-le, Doamne, gindul al bun! tine-i, Doamne, pin’ mi se alina piciorul!..."

Domnul capitan uitase ca era ateu si fagadui lui Dumnezeu cu juramint ca n-are sa-i omoare nici el, daca-i da viata. si pentru a dovedi acest lucru celui catre care se intorceau acum gindurile lui, isi demonstra singur, izbutind sa se convinga usor: intii, ca mai sunt pe lumea aceasta tribunale, procurori, comisari de politie, care sunt gata oricind sa-si ia asupra lor sarcina de razbunatori ai onoarei ultragiate, asa ca el tot nu ramine in paguba; in al doilea rind, ca nu e exclus, nemernicii dinauntru sa se fi pus in defensiva, gata sa respinga, pe moarte sau viata, orice atac din afara. "Or ca sa-ti expui viata pentru o ordonanta si pentru o femeie care se da unei ordonante, intelegi, Naicule, ca nu-i de demnitatea ta..."

Nu mai ramine indoiala, asa va face! Uite, piciorul a inceput sa se potoleasca. Cum se va linisti de tot, cum va porni la procuror, sa-i arate decaderea femeii acesteia, noroiul murdar in care se balacarea cu complicele ei si-apoi s-o alunge cu dispret in noapte ca pe-o netrebnica. Sa se duca la tara, la Anton... si miine, poimiine, cind s-o satura de ea, s-o alunge si bruta... "si sa te vedem, madam Naicu, atunci, cum mai dai cu spiritu..."

Dar aproape imediat, un alt sir de idei ii lipi din nou de cimentul treptei piciorul care incepuse sa se agite; caci ii veni numaidecit in minte scandalul, soaptele lumii, multiplele povesti scornite in asemenea imprejurari, hohotirea imensa a intregului oras. Un ofiter si-a prins nevasta cu vistavoiul si drept pedeapsa... s-a dus sa-si destepte prietenii, sa-i aduca martori pentru divort. Un ofiter!

si-i veni in minte mutra contractata a lui Sbierea, gata sa izbucneasca intr-o explozie de veselie:

"Da-i trasesi o farsa, mai Naicule, de nu s-o mai gindi in viata ei la vedenii! Pai, de ce n-ai tras, iubitule? doar aveai revolver. Toti te-ar fi aprobat, daca-i curatai. I-auzi! Pe cind tu-ti periclitezi viata in tari straine pentru patrie, ea te insala cu propria ta ordonanta, c-o desca idioata, cu un timpit, o scirba, pe care puteai s-o bati de cincizeci, de-o suta, de saizeci de mii de ori pe zi, fara sa-ti ceara nimeni socoteala! Un imbecil, un scelerat... un... un... un... o.... un incult (exclama, in sfirsit, nemaigasind alte invective)... si unde mai pui ca erai in dreptul tau... legea nu-ti facea nimic... Halal capitan!... M-ai facut de ris; nu-mi trebuie prieteni ca tine, esti nedemn de-un adevarat militar."

si-l vazu batjocorind vechea lor prietenie in fata camarazilor, istorisind cu izbucniri de ris, in hazul general, povestea cu farsa cea grozava, la care se gindise trei ani de zile. si-odata cu veselia lui Sbierea, domnul capitan mai auzi si hohotele ascultatorilor, ale tuturor acestor ofiteri batrini si tineri, oh, mai ales ale acestor secaturi de ofiteri tineri, care-si bateau joc totdeauna de farsele dumnealui; nu se sfiau sa-l ia peste picior, ori de cite ori facea vreo stingacie la cimp, la scoala de regiment, si sopteau pretutindeni ca e un mos-teaca si c-o sa putrezeasca tot capitan.

Dar ce-l facu sa salte numaidecit de pe scara de piatra, uitind si dureri si tot, fu de fapt vocea pitigaiata a lui Scaisteanu, a nesfirsitului aluia de maior cu care avusese o grava neintelegere pe vremuri.

"V-am spus eu de atunci. E un las! De ce n-a indraznit sa ma provoace la duel, doar il insultasem. V-am spus: e militar si nu indrazneste sa traga un foc de arma. E un fricos!"

Fricos! El fricos? Asta nu! Nu se batuse in duel pentru ca era impotriva unor astfel de mascarale. Dar avea sa dovedeasca acum lui Scaisteanu ca era un mincinos. Avea sa dea un exemplu sa mearga pomina. Doar nimeni nu s-a miscat in camera nelegiuitilor, desi a trecut atita timp; cu siguranta, nemernicii n-au habar de ce-i asteapta. Iar durerea din picior a trecut! Domnul capitan o simte cum se departeaza din genunchiul inflacarat, ducind cu ea suvoaie de furnici ce se raspindesc de la glezna pina la sold. De buna seama dorm dusi!

Domnul capitan vedea acum numai singe dinaintea ochilor, o baltoaca mare de singe si-n mijlocul ei doua corpuri lipsite de viata, ciuruite de gloante. Vedea singe si nu se inspaiminta deloc. Mai mult chiar, forta inchipuirea ca tabloul sa fie si mai sinistru.

Hotarit, grav si neinduplecat, fara sa mai dea ragaz o clipa gindului, se ridica, potrivind si mai bine revolverul in scobitura pumnului. Baga atunci de seama ca piedica ramasese tot pusa.

"Doamne, da ce ti-e, Naicule? se mustra. Te-ai prostit de tot. Zi, daca te-ataca galiganul, ma curata cu revolver cu tot..."

tacanitul metalic al limbei mici de otel il preveni ca trebuie de acum sa umble cu multa luare-aminte. Urca deci scara cu grija si se bucura ca nu sovaie deloc. Usa antreului era neincuiata; o crapa usor, fara zgomot, cit s-ar strecura prin deschizatura. Dar nu patrunse pina ce urechea incordata peste fire nu-l asigura ca nu e nimeni in dosul ei.

Statu o clipa in loc, ca sa se orienteze in bezna adinca dinauntru. O lua apoi binisor spre dreapta, tinindu-si suflarea.Dar in bijbiiala de orb dobori fara voie un scaun greu de plus. Bufnitura si vuietul prelung si jalnic al mobilei cazute il sperie si-l dadu doi pasi inapoi. isi ciuli urechile; dinauntru se auzi ceva ca o miscare grabita, intretaiata de citeva scirtiieturi ale patului si inabusita indata. Pe urma nimic. El mai astepta totus citva si zgomotele venite din dormitor parca-l domirira de-un lucru, marindu-i curajul... "Prima conditie, sa-ti dai seama de pozitie si sa stii unde-i inamicul..."

"Dar daca s-or fi desteptat tocmai acum?"

si pe urma, ca si cind si-ar fi raspuns la propria intrebare: "Tocmai! De ce m-oi fi codind atita? Repede, Naicule, acum e acum... pina nu se pregatesc."

Ajunse la usa ca impins de-o vointa straina, pe care nu si-o cunostea. Cind puse insa mina pe clanta, avintul zbura tot asa de repede precum venise. Daca bestia o fi luat obiceiul sa doarma cu toporul sub capatii si acum il asteapta in dosul usii, gata sa pocneasca orice cap si sa reteze orice mina s-ar strecura prin deschizatura? infiorat, parca ars de minerul lucitor de alama, domnul capitan trase brusc mina si se dadu inapoi:

"Ce era sa fac?"

Ezitarea aceasta il supara insa indata.

"Asta e pura copilarie, Naicule. Caraghioslic. Hai! inainte!"

insa nu facu nici un pas, caci un mare gind il opri la timp.

"N-ar fi mai bine pe fereastra? Aah... perfect! Cum nu te-ai gin..."

Se-ntoarse in loc si facu iaras plin de hotarire un pas:

"Nu!"

Ca o lumina vie, neasteptata, ii venira in minte revolverele celelalte, pe care le lasase la plecare atârnate pe panoplia din dormitor... Sa stii ca miseii le-au cumparat cartuse... si imediat isi infatisa pe cei doi complici, unul la fereastra, altul la usa, cu armele intinse, cu degetele pe tragaci.

"S-au pregatit ei, canaliile, pentru orice intimplare neasteptata... Au prevazut ei totul, nici nu se poate altfel...

Hm... Ce e de facut?... in orice caz, pe usa sunt mai ferit... hm... mare comedie... La urma urmei, imi fac datoria de sot si militar. Deschid putin, trag si plec. in furie, omul nu stie unde trage.

Ah, desiratul de Scaisteanu, cu risul lui de berbec! De inteles sa aibe ceva cu Naicu, dar ce-i facusera lui asti doi oameni, de tinea cu orice pret sa fie omoriti?

A tras brambura si-a fugit: un glont a nimerit prin tavan. N-a stat nici sa vada de i-a nimerit ori ba. si cind s-a intors cu autoritatile, ordonanta dormea linistita in bucatarie, cocoana facea pe adormita, speriata din somn in odaie la ea!"

intelese ca trebuie sa faca o miscare disperata, hotaritoare, fie ce-o fi. S-o sfirseasca la un fel. Or ii rapune ca pe niste scelerati, cum meritau, or... or...

Nu indrazni sa cugete mai departe.

"De, domnule, scapai eu de la razboi bine, frumos... Hm... Cine dracu m-a pus sa viu tocmai noaptea?..."

si cu revolverul intr-o mina, cu cealalta intinsa spre clanta, el sta tot mai nedecis dinaintea usei de nepatruns. Tot felul de presupuneri, de noi hotariri, de concluzii, de noi procedeuri se incrucisau in capul lui, se invalmaseau ca vinturile intr-o casa pustie.

Cea mai de seama preocupare era sa se convinga ca acei dinauntru dorm dusi, ca nevasta-sa-l-a socotit drept o simpla inchipuire, ca, vazind ca nu mai apare, a adormit din nou, ca acum in urma patul n-a facut zgomot decit fiindca s-a miscat in somn.

Curind insa firul gindului se schimba repede; isi inchipuia pe Anton profitind de nehotarirea lui, sarind fereastra, atacindu-l pe la spate. intr-un rind chiar ii simti rasuflarea adiindu-i ceafa si-l banui in urma-i cu toporul ridicat, gata sa-i crape teasta. Nici n-a stiut cum s-a intors pe loc, nici n-a stiut cum si-a potolit degetul, sa nu scape un foc spre usa cealalta, pe unde intrase.

Alteori i se parea ca aude soapte dincolo, in dormitor. Tragea cu urechea la gura cheii, vroia sa surprinda vreo noua miscare a patului, o sforaitura, un semn cit de slab.

Dar nimic nu venea dinauntru si nimicul acela, linistea aceea de moarte i se parea nefireasca, voita, il facea sa tremure, ii indoia genunchii.

Ce n-ar fi dat sa se sfirseasca totul intr-un minut, intr-o clipa, sa se trezeasca deodata la celalalt liman al faptei, al neprevazutului prin care trebuia cu orice pret sa treaca. si se vedea acolo, pe limanul acela indepartat cit o vesnicie; usurat, linistit, fericit. si limanul ii suridea atragator, ii lumina si mai mult grozavia prapastiei dintre dinsii, il chema la el pe deasupra abisului negru, ii picura iarasi in clocotul dinauntru ideea renuntarii.

Dar peste toate framintarile ametitoare de simtiminte, vocea de berbec a lui Scaisteanu domina totul, se lamurea din ce in ce mai pitigaiata, stirnea un intreg hohot de ris, hohotul urias al tuturor ofiterilor dintr-un regiment, il facea sa intinda tot mai mult mina tremuratoare spre minerul lucitor de alama, care ridea necontenit in noaptea ce parca se sparsese, nesuferit, ca un ofiter tinar...

in cele din urma il inclesta in degetele parca de paralitic si se sili sa-l apese. Izbuti chiar. il apasa insa incet, asa de incet, ca sub puterea unei vointe straine si minerul ii juca usor in mina si ceda tot mai mult impins de forta aceasta nesigura de hipnotic.

Dar cind virful lui sfirsi de descris intregul sfert de arc, pentru ca usa sa poata fi deschisa - usa ramase nemiscata. Caci acum domnul capitan o tragea spre el cu o inversunare asa de grozava, ca pumnul in care tine clanta se facuse tot asa de tare ca metalul ce-l tinea intr-insul. si secundele treceau iar greoaie si domnul capitan era tot la marginea prapastiei si prapastia era tot asa de muta si de infioratoare in mutismul ei.

"Dar daca usa e incuiata?" se lumineaza deodata domnul capitan. El ar putea, desigur, foarte usor sa vada daca e incuiata sau ba, dintr-un singur brinci numai. insa tocmai pentru ca-si dadea seama cit de usor ar fi fost sa se convinga de adevar, o tragea si mai virtos spre dinsul. Pentru ca, ma rog... daca usa e incuiata, atunci totul e de prisos. si e iremediabil pierdut. Ca sa-i destepte tot el, poruncindu-le sa deschida si dindu-le astfel tot timpul sa se inarmeze, asta e treaba de gelos prost, nu de militar... "Daca c vorba pe-asa... mai bine... ah!!!... da... da... da... cum dracu nu m-am gin..."

Lucru foarte usor, foarte simplu si foarte rational. Ia uite, domnule, cit timp pierdut degeaba!... Se intoarce bine, frumos, la cazarma... buun... scoala soldatul cu bagajele... buun...

"Ma Stane, ma, cum dracu vin gardurile astea din dosul cazarmei, ca de doua ceasuri ma-ncurc prin ele si nu stiu sa ies..." or: "am nevoie de bagaje", or... in sfirsit, gaseste el pina la cazarma... "Bun... Hai cu mine, Stane, ia bagajele... Buun..."

Se face ca ramine putin pe drum si-l indeamna s-o ia inainte, dupa ce-l invata sa-i strige din curte pina-i scoate afara...

"...baga de seama, el doarme sus in antreu, tu sa strigi de-afara si sa bati tare in usa antreului... da sa nu pui mina pe clanta, pina nu vine... pina nu se desteapta sa-ti deschida, ca te-a luat mama dracului... imi strici usa, magarule, ca voi nu stiti sa umblati..." in sfirsit, il mai dascaleste el pe drum... "Bun... Acum toate-s bune..."

"Nici Sbierea, nici Scaisteanu, nici nimeni nu va sti ce s-a petrecut in noaptea asta. si acum nu mai e nevoie de nici un tambalau. Caci, ma rog, afara de tambalau ce-ar mai iesi din afacerea asta? Usa e incuiata cu siguranta, spun eu! Nu se poate, domnule, doi amanti sa nu se inchida pe dinauntru! Va sa zica, daca incep sa fac scandal, le dau viata cu propria mea mina... doi contra unu... si chiar de n-ar fi usa incuiata acelas lucru!

Un valmasag, gloante trase de pomana, mahalaua sculata... ris de lume..."

in timpul acestui rationament virful minerului de alama pornise sa se ridice tot asa de usor precum se lasase.

"Dar daca ei m-au vazut?"

Virful minerului se opri.

"As, ea crede c-am fost vedenie! Altfel ieseau ei, faceau ei ceva... mistretul sarea pe fereastra... si scaunul cind a cazut... de ce n-au iesit atunci? Poate cred c-a fost altcineva sau dracu stie... La urma urmei, rizi tu de mine, boier Antoane... da sa vedem cine-o ride la urma. Eu tot va prind. Daca nu azi, miine, daca nu miine, poimiine...

Am... Dar chiar in noaptea asta iti gasesc eu vreun nod. si-o sa-ti trag o bataie... o bataie... mama Doamne.“

Virful minerului, care nu facea nici o miscare, pina ce domnul capitan nu calcula totul pina la ultimul amanunt, s-a intors usor in pozitia fireasca. si cu toata siguranta-i ca usa e incuiata, nu i-a dat drumul pina ce n-a simtit ca drugusorul mobil a patruns complect in gropita lui. Atunci a inceput sa se indeparteze incet, metodic, de-a-nderetelea...

"Cit mai pe nesimtite..."

Dar in retragerea aceasta nu se poate mai strategica, domnul capitan constata cu surpriza ca mobilierul antreului se distinge cit se poate de clar in negura de asta data cu totul trasvita...

"Hait! m-a apucat ziua..."

si daca in antreul acesta neluminat se poate vedea astfel, dincolo, in camera de culcare cu doua ferestre mari spre curte, cu doua spre cimp si cu transperantele ridicate, trebuie sa se distinga totul perfect.

"Afara, la fereastra, in curte..." aude domnul capitan rasunind cu putere in constiinta sa comanda de atac. A rasunat atit de puternic, incit a tresarit singur, parindu-i-se ca vine de undeva de alaturi sau de afara... Nu, nu; e vocea constiintei domnului capitan, care nu se da batuta si cere razbunare... "incet, incet, capitane... nu grabi! O singura, o mica, o cit de mica privire din coltul geamului... un singur ochi fugar... Doamne, Dumnezeul-Dumnezeilor mei... de-ar dormi, Doamne... doar sa-i vad in pat pe-amindoi strinsi ca niste porumbei... nu-ti cer mai mult, Sfinte tare..."

Afara lumina albastra-spalacita a unei dis-de-dimincte noroase si umede de vara izvora din ea insasi ca un inceput de lume. Era ceva atit de tulbure intr-insa, ca domnul capitan se simtea la fel de turburat, infinitul il privea parca printr-un ochi nehotarit si fioros de betiv.

"Doamne... Dumnezeule..."

Tirsindu-si spatele lipit de parete, domnul capitan se lasa, treapta cu treapta, spre coltul ferestrei apropiate. Singele ii alearga virtej in tot corpul si inima i se zguduie in piept sa se rupa, dreapta i-e una cu revolverul si vinele umflate ale capului dovedesc cea mai hotarita hotarâre.

Iar buzele rostesc cu atita staruinta numele lui Dumnezeu, de parca ar fi ale doamnei Naicu rugindu-se pentru dinsul:

"Isuse Cristoase... Sfinta Nascatoare de Dumnezeu!"

Ea-si dadea seama de tot ce se petrecea in juru-i, vroia sa faca o miscare cit de mica, oricare ar fi fost aceea; vroia sa strige, sa blesteme, sa plinga, sa faca in sfirsit ceva, un lucru pe care-l avea inca nelamurit in minte, dar pe care cineva ascuns intr-insa ii spunea ca trebuie sa-l faca.

O rusine fara margini ii dogorea obrajii, o scirba adinca, nesfirsita, nimicitoare, ii pustia simtirea, ii ineca gindul, ii poruncea sa reactioneze si nu-i arata cum. Timp indelungat ea nu putu sa faca nimic: statea nemiscata, caci muschii ii refuzau orice ascultare si corpul i-era incercuit in legaturi nevazute de plumb. si ea era ingrozita de lipsa asta de miscare, ca un muribund in semiconstienta agoniei.

Dar pe Anton nu-l mira linistea ei; caci ce putea alt sa creada, decit c-a biruit-o cu salbaticia tineretii sale. Izbinda ii picurase licarirea ei tainica in ochiul de soarec. El intelegea doar ca - oricum - cucoana se sfieste sa-si arate multumirea si, cum alte mingiieri nu-i mai puteau trece prin cap, socoti cel mai nimerit s-o lase deocamdata in pace.

Se retrasese in partea cealalta a patului si, ametit de fericirea primitiva a animalului satisfacut, adormise repede. Statea alaturi de dinsa doborit ca un bou trasnit si respiratia-i greoaie facea un zgomot dezgustator prin gùra larg deschisa.

Desigur, numai horcaiturile acestea lugubre si caraghioase, suflind pe mii de tonuri, putura s-o trezeasca din nemiscare; zgomotul lor enervant, de trimbita sparta, ii zgiria urechile, ii ucidea simtirea. Erau atit de oribile, atit de jicnitoare, ca i se pareau o continuare a violentei de adineaori; atit de dezgustatoare, ca o murdareau inainte, o inabuseau, o ameteau.

Simtea nevoia aerului curat, a racoarei de afara. Vroia sa fuga in noapte, sa se lase plesnita de vintul intremator, biciuita de ploaia curatitoare.

Se ridica usor intr-un cot privind cu teama si ura pe omul de alaturi. I-era frica sa n-o simta, sa nu-l destepte. I se parea un demon crud sub puterea caruia cazuse, spionindu-i miscarile sub masca somnului.

si se ridica, tintindu-l tot mai incordata, tot mai ingrozita, asteptind dintr-o clipa intr-alta o miscare a lui, a miinii lungi si musculoase, a labei latarete, pe care o si vedea desfacind greoaie degetele colturate si solide.

Continua sa se ridice totus, incurajata de nemiscarea lui; piciorul se intindea tot mai mult si degetele atingeau podeaua.

Dar atunci cineva ciocani in geam; o data, de doua ori, de trei ori. Trei ciocanituri rare si incete, nespus de incete.

intiia parca nici n-o auzise, se indoia chiar daca a fost in adevar; a doua insa si a treia mai ales au fost atit de clare, cu toata incetineala lor, ca nu mai putea fi vorba de nici o inselare.

Doamna Naicu s-a uitat cu teama la geam; ramasese pe jumatate ridicata si piciorul continua sa stea intins spre covor. Nu putea fi decit o pasare; o pasare alungata de burnita si vint, care s-a adapostit pe prichiciul ferestrei. Ce alt putea sa fie? si isi incorda privirile sa surprinda in negura capul si ciocul pasarii ratacite. Dar pasarea a ciocanit iarasi, una, doua, trei, si ciocul si capul ei nu s-au vazut deloc.

si-a intors atunci numaidecit ochii spre omul de alaturi. Se astepta sa-l vada rizind rautacios si cu inteles, in somnul lui prefacut. Dar omul acela dormea adinc si rasuflarea lui profunda ca si fata lui linistita aratau cea mai deplina nesimtire.

Dar bataile se repetara iarasi si ea simti un fior de-a lungul corpului. Era intr-adevar cineva acolo? Dar cine putea fi? si noaptea aceea neagra! Nicicind ferestrele nu cuprinsesera un negru mai virtos in cadrele lor! Nu, la fereastra nu era nimic altceva decit noaptea cea grozava, care o oprea. Era sufletul ei slab, care sovaia in fata beznei de nepatruns, vechea teama de intuneric nascocind piedeci inchipuite, ca s-o tintuiasca aci, in patul josniciei. Niciodata nu va putea sa infrunte bezna aceea!

intelese lamurit acest lucru si acum, mai mult decit oricind, isi vazu sufletul atit de fricos, atit de neputincios, atit de mic in slabiciunea lui lasa, ca se ingrozi si de dinsa. Era nevoita atunci sa ramina aci, linga omul acesta, sa sufere zgomotul tot mai aspru, tot mai ragusit, al somnului sau, s-o surprinda alaturi desteptarea lui, la care abia indraznea sa gindeasca! si privirea aceea neagra, posomorita, de criminal, a celor doua ferestre despre curte, fixind-o pe sub sprincenele cazute ale draperiilor! Ea vroi atunci sa traga asternutul cazut, singurul adapost ce-i ramasese, sa se acopere, toata, sa se ascunda, sa se inabuse acolo, sa plinga intr-una, amarnic, fara sfirsit.

Dar in miscarea aceasta, ochii ei intilnira din nou fereastra. si ramase iaras pe jumatate ridicata, cu mina intinsa in gol, cu fata crispata de cutele groazei nemarginite. Acolo, la geam, un om, o umbra, o vedenie!

O vedenie! Lampa ii arata aceasta lamurit inainte de a se stinge definitiv. intr-o sfortare neobisnuita, suprema, de om care-si da duhul, lampa ii deslusi o figura vaga de spirit, asemanatoare cu a celui mort de curind. Duhul lui barbatu-sau! Ridea asa cum ridea in viata si totus cum rideau si desemnurile acelea stranii, care reprezentau moartea in cartile ei.

Recazu pe perina, zdrobita, sfirsita, moale. Alaturi, Anton biigui doua vorbe in somn, fortate, greoaie, fara tilc. Apoi se ineca si horcaiturile incetara deodata.

Ea nu auzi insa nimic, caci urechile ii vijiiau si in vijiitul haotic nu distingea decit un tropait marunt, cadentat, indepartindu-se tot mai mult; ea-l asculta indepartindu-se si cresterea indepartarei lui o usura, o linistea; dar ropotul incepu sa creasca din nou si ea-l simti apropiindu-se necontenit, masurat, repede, infricosator. Apoi inceta brusc.

Pe urma nimicul, tacerea, o tacere infioratoare. Caci acum nu mai auzea nimic decit virtejul timpanelor ei, nu auzea decât insas tacerea aceea de moarte, biziind necurmat si monoton in pavilionul urechilor.

Mult timp, cu sufletul retinut, ea asculta ingrijata soaptele de descurajare ale tacerii aceleia; ele erau atit de variate, atit de bizare, scormoneau in creierul ei plasmuiri atit de fantastice, atit de inspaimintatoare, ca o cutremurau, ii aduceau sufletul la buze. I se parea ca in tacerea aceasta se urzeste ceva ascuns, ceva care o va pierde. si fara voie, gindul ii zbura acum la omul de alaturi ca la un refugiu; dar ea voia sa indeparteze acest gind suparator, care o durea ca o rana si care aparea totusi, necontenit, ori de cite ori jocul inchipuirilor bolnavicioase lua proportii de temut.

in cele din urma, gindul acesta usurator, ideea ca Anton e alaturi ramase. Ea nu mai avu puterea s-o alunge, caci din nou pornira sa vie din antreu zvonuri nelamurite, nesigure, de zgomot, ca ecourile vagi ale unor rumori nespus de indepartate. Apoi deodata un zgomot asurzitor, nemaipomenit de asurzitor, un zgomot de scaun in cadere, prelungit de vibrarea plângatoare de coarde a sirmelor somierii. Un rasunet atit de amar, atit de jalnic, ca trezi din somnolenta lui de lucru nemiscat dulapul cu hainarie dinauntru. Dulapul trosni din incheieturile putrede, de mobila veche, manastireasca, si trosnetul ajunse in urechile ei ca un oftat dureros de suflet batrin si apasat, un trosnet cobitor si trist ca si pustiul pe care-l prevestea.

Ea avu atunci o tresarire brusca, care cutremura patul si care-i puse din nou inima pe goana. Pe urma incremeni locului, tragind cu urechea la usa, de unde continuau sa vie intr-una, fara de sfirsit, ca intr-un curent necurmat de unde eterice, noi vibratiuni infime, subtilizate la neant, de zgomote neinfaptuite poate, izvorite toate din insasi parerea ei bolnava. Dar pentru ea ele veneau de acolo si numai de acolo, ca aduse de necontenita suflare a unei adieri de presimtire. Pentru dinsa ele existau intr-adevar si nu puteau sa insemne decit plimbarea usoara a unei fantome, tircoalele staruitoare ale aceluias duh necurat prin locurile pe unde a trait.

Ea-i ghicea plimbarea lui de neauzit in dosul usei de lemn, il urmarea ocolind casa, zburind in vazduhul de pacura, pierzindu-se in spatiu, reintorcindu-se iarasi in dosul usei de lemn, neputincios si slab.

Neputincios si slab. Ea repeta aceste doua vorbe in fundul constiintei sale, caci ele o intareau, ii dau ragazul judecatei, o faceau sa cumpaneasca proportiile pericolului care o ameninta. isi reproducea in minte aratarea de la geam, ii gasea tot mai multe asemanari cu figura celui mort, se-ngrozea din nou de risul acela sarcastic si amenintator, isi reamintea de risul celalalt, al primei vedenii, ce aparuse acum o bucata de timp, cind lampa aceasta, care se stingea cu atita greutate, incepuse sa dea primele semne de moarte. si ea care crezuse pe urma ca acolo fusese numai Anton! Caci nu mai incapea nici o indoiala acum; amindoua aratarile de la geam nu puteau fi decit una si aceeasi. Risul lor identic de spaimintator o spunea lamurit. Ea insa chemase in ajutor pe Anton si umbra mortului venise sa se razbune.

si cit de deosebita era umbra aceasta de celelalte, de viziunile ei din trecut, de acele rasfringeri ale propriei sale constiinte, de acele palide proiectii emanate in juru-i din creierul suferind, ca dintr-o copilareasca lanterna magica.

Cele de acum nu puteau fi simple intruchipari searbede si inexistente, provenite din jocul bizar al vechilor si straniilor ei visuri. Dimpotriva, ele aveau o proprie viata, viata de dincolo de mormint, de existenta careia nu se indoise niciodata si care totusi acum, cind pentru intiia oara i se arata intr-adevar, in toata maretia si grozavia ei, o uimea, o infricosa, ii umplea sufletul de-un amestec confuz de admiratie si spaima, ii da aci senzatia triumfatoare a carturarului in fata gasirei intimplatoare a adevarului, aci prabusirea launtrica a bintuitului mistic dinaintea aparitiunei in lumini de fulger si-n detunaturi de trasnet a unui arhanghel pedepsitor.

Era atit de profunda noaptea aceasta, si incolo, in afara de ea, nimic nu mai era dincolo de usa, dincolo de ferestre, dincolo de ziduri; curtea, cimpul, potcovaria pitica, orasul tot, disparusera; peste tot era o mare de intuneric, de valuri negre, o mare agitata, muta si rece, peste care in vazduh de neguri plutea acel inger al mortei. si marea crestea cu furie, apele ei negre tisneau prin crapaturile usei, acopereau podeaua, bateau in marginea patului ca intr-un tarm, vreau s-o smulga ca pe-o sfarimaiura de naufragiu, s-o duca departe, s-o piarda in framintarea spumelor intunecate.

Cine putea sti pedeapsa ce-i pregatea duhul de afara!

Ea se cutremura caci incepea sa simta pe sira spinarii senzatia rece a apei. si fara voie se trezi tragindu-se pe nesimtite spre mijlocul patului, infiorata de mormintul miscator si umed care o cerea. Se retragea usor, temind cel mai mic zgomot al somierei. innebunita, necontenit... tot mai mult, spre omul acela, impinsa intr-una catre dinsul de instinctul care aduna laolalta, in fata napastei apropiate, pe cei deopotriva amenintati. El statea acolo nemiscat si tacut, ca linistea aceasta a lui o speria cumplit. De ce horcaiturile lui, care-i zgiriau urechile la inceput, incetasera asa de brusc? Ar fi vrut acum sa le mai auda inca, dorea ca ele sa izbucneasca din nou, ca o usurare a auzului ei naucit de tacerea grozava, impiestritata cu atitea zvonuri ciudate.

in tirirea-i necurmata, ea trecuse de mult mijlocul patului, si corpul ci se opri deodata de-un alt corp, enorm, un stavilar moale. Avu chiar impresia a ceva usurator, prietenos, a unui liman salvator. Caci acolo, atit de aproape unul de altul, ea simtea caldura lui placuta strecurindu-se tot mai inviorator prin membrele amortite de vintul nimicitor al groazei; primea ca o adiere binefacatoare de sanatate respiratia lui ritmica si potolita.

Ea-i umplea nervii pe incetul de senzatia biruitoare a vietei, ii incoltea adevarul ca simburi luminosi in noaptea creierului ei pustiit de vedenii.

si, o clipa, putu sa aiba o multumire ascunsa, un avint negindit de recunostinta pentru cel pe care-l scirbise atit; o simpla pornire prietenoasa, inabusita in germen; apoi o reculegere imediata, un moment de spaima, ca acel ce descopera intr-insul semnul unei boli fara leac. Caci narile ei incepeau sa se umple de mirosul acru de sudoare al celui adormit si-n asternutul moale, de-o umeziciune calda, viciata, corpul ei se afunda tot mai mult si ea credea ca se infunda pe incetul in noroiul unei mlastini adinci. Limanul mintuitor nu era decit o inselare, un simplu ostrov moale de huma neinchegata, in oceanul nesfirsit de intuneric. si ea ar fi vrut sa se scuture, sa se ridice, sa scape acestui smirc mincinos, ce-o cucerea usor cu hlciul lui infect si lipicios.

Atunci distinse, in noaptea ce-si pierduse taria, minerul lucitor de alama al usei, miscindu-se usor. Distinse perfect acest amanunt, caci privirile ei aveau acum puteri de pasare nocturna; se lasa atit de usor ca ar fi trebuit o vecie ca usa sa fie deschisa, ca si cind ar fi fost apasat de mina slaba de fluid a unui spirit supranatural. Dar minerul incremeni deodata si usa ramase pecetluita in cadrul ei.

Ea fixa innebunita usa care trebuia sa se deschida dintr-un moment intr-altul; dar clipa aceea. intirzia. tot mai mult si nebunia isi facea loc tot mai mult in noaptea cugetului ei.

Poate e doar o parere a ochiului bolnav de spaima. Nu putea fi adevar, caci adevarul statea dincoace, linga dinsa, si el era un om in carne si-n oase si putea sa spulbere cu o vorba aceste minciuni. Ce putea, fi mai omenesc ca adierea rasuflarii lui linistite, ca mirosul sudoarei lui acre!

Ea se inghemui atunci in barbatul de linga dinsa si chiar il chema in soapta, pe nume, de citeva ori. Numai ochiul lui putea spune daca minerul sta drept sau inclinat.

- Anton, Anton!

Gindul lui e atit de sanatos ca nimic nu poate sa-l insele. si corpul lui e atit de voinic, ca nimic nu ar fi in stare sa-l inspaiminte.

- Anton, auzi, ma auzi?...

Dar ea nu indraznea sa-l. cheme mai tare; ar fi vrut ca el sa se destepte doar la aceste soapte si totusi simtea o teama nelamurita de clipa cind se va trezi.

ii soptea numele inainte... Dar tacu si incepu sa tremure la o miscare a lui.

Apele faptului de ziua izbeau acum fereastra in ritm de valuri, limpezind-o de funinginea noptei. in odaie lucrurile se desteptasera ca dintr-un somn profund, caci acum se gaseau toate la locurile lor. Toate, toate se aflau asa cum atipisera in intunerec; pina si cele mai marrunte incepusera sa se vada. Numai minerul lucitor de alama statea aplecat in jos, ca in cartile ei degetul poruncitor de moarte...

- Anton...

Virful minerului paru c-o porneste usor in sus, dar brusc isi reveni.

- Doamne, sunt nebuna! Anton! Anton!

si-l inlantui deodata cu putere, ca aprinsa de dorinti.

Dar ochii i se intoarsera numaidecit magnetizati spre minerul vrajit, care acum porni sa se ridice de la sine, rizind de spaima ei cu luciu-i de metal.

- Anton, intelegi odata, desteapta-te!...

il zguduia cu putere si-l stringea tot mai tare, suparata parca de nesimtirea lui.

Soldatul scoase citeva gemete nearticulate, deschise ochii alene, tresari brusc, paru ca-si aduce aminte de locul unde se afla si, simtind corpul acela dulce infigindu-se intr-al sau, simturile i se razvratira. il cuprinse ca pe-un fulg si-l strinse cu putere la pieptul lui de taur.

Ea i se dadu cu tot sufletul ei usurat deodata si fiorul fierbinte de plumb topit pe care i-l strecura in trup imbratisarea lui inclestata o facea atit de fericita, ca-i venea sa rida aproape de lumea acea copilareasca de fantome.

Si-n inlantuirea lor ei nu vedeau vedenia amenintatoare, care aparuse in cadrul ferestrii inalbite, pregatind, cu miscari socotite, grozava razbunare.





Vedenia - Partea 01
Vedenia - Partea 02
Vedenia - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 632 ori.