• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Vedenia - Partea 01

I.

De cind intrase in Bulgaria, regimentul inainta in aceeas formatie de lupta: avantgarda cu virf si cap, apoi grosul coloanei.

Dar molima cea grozava avea la rindu-i strategia ei. Putin ii pasa de virf si cap; era prea indirjita sa-si piarda vremea doar cu citiva. Lasa deci sa treaca toata avantgarda si se napustea nemiloasa asupra grosului. La fiecare kilometru cadea cite un soldat. si rindurile se rupeau indata spaimintate in jurul proaspetei victime a dusmanului nevazut. O lasau zvircolindu-se in praful drumului, pina cind ambulanta, pazita de ariergarda, ajungea la "inaltimea" lovitului de soarta.

Iar regimentul serpuia inainte pe sleahul intortocheat si unduios sub picla molesitoare a soarelui. Soldatii, cocosati sub ranite, isi zvirleau picioarele la intimplare spre dreapta si spre stinga, inaintind prosteste, privind cu incapatinare cercurile de lumina, pe care astrul violent al namiezii le intindea si le destindea pe spinarile verzi ale camarazilor din fata, ca si. cind o mina nevazuta le scria acolo destinul cu litere incilcite de foc.

si tuturor, urechea le era atenta inauntru; acolo era inamicul. Acolo, sub pielea fiecaruia se pitise, de cind intrasera in tara blestemata. si ei paseau infricosati si neintelegatori, parindu-li-se nebunesc sa se afunde tot mai adinc in imparatia necuratului, in cautarea cu orice pret a unui dusman cu chip omenesc, cind adevaratul dusman deschisese de mult lupta si nimic nu-l putea face sa dea indarat.

Regimentul, poposit la poalele unei padurici rare, isi intinsese corturile marunte sub cortul nesfirsit al inserarii de iulie, barele trenului de lupta fusesera asezate unul linga altul, parca in linii de bataie si mare parte dintre soldati isi gasisera culcusul printre roate. De dincolo de tabara carutelor se auzeau ca de departe nechezaturile cailor si injuraturile vistavoilor. Dincoace, soldatimea pedestra, doborita de drum, zacea intinsa in asternuturi de iarba si de neguri, cu ranitele sub capatiL De undeva, de sub o caruta, ajunse pina in frunzarul injghebat in pripa si fara coperis, intre peretii caruia capitanul Naicu, molesit de deliciul cizmelor trase, sorbea pe patul de campanie ultimele fumuri ale mucului de tigare:

Strainei ca mine nu-i... mai...

Decit puiul cucului...

Cintecul iesea de sub roate plin si tihnit, revârsindu-se asupra regimentului ca o tragica resemnare.

Domnul capitan il primi in auz, fara luare-aminte, caci era furat de privelistea stelelor, cum soseau din adincimi de nemarginire una dupa alta, ca niste militari la datorie, ocupindu-si locul stiut in constelatii, ca in niste curioase formatiuni de manevra. incepusera sa se inghesuie acum cu duiumul, ca soldatii in cimpul de instructie, dimineata. Se asezau in linie, in linii de grupe, prin flanc cite una, in tragatori... Colo, unele parca au rupt rindurile si au pornit in pas alergator, palind in negura; dar un ofiter mai stralucitor le cheama brusc si indata prind lumina, revenind din intuneric si aliniindu-se. Un adevarat cimp de exercitii cerul asta! si cita stralucire, ca-n zilele frumoase de pace si de parada ale primelor doua galoane!

Naicu priveste acum o stea razleata ca o straja, chiar pe muchia neagra de deal ce taie pe la mijloc intrarea frunzarului, si-si aduce aminte santinela de la poarta din dos a cazarmii, pe unde venea la serviciu, de cind se insurase. Cu pintecele cald inca de ceaiul aromat, cum numai doamna Naicu stia sa prepare, cu tigara in coltul gurii, lovind barbateste pamintul jilav cu toata talpa cizmelor impintenate, domnul capitan trecea multumit de sine, raspunzind cu un deget onorului santinelei si gindind cu placere la injuraturile pe care avea sa le distribuie parinteste in ziua aceea, facindu-si pofta de mincare, in vederea pilafului fara pereche, de curcan, fagaduit de Aurelia.

Amintirea aceasta, pornita intr-o doara dintr-un fir de cuget, se mari deodata, umplindu-i tot corpul de o amaraciune dulce, care crestea suparator de placuta, trecind peste orice zagaz. Cintecul de sub carute incetase si, curios, tocmai acum primele lui cuvinte i se infipsera in urechi, izbindu-i cu atita putere timpanele, de parca vintul trintea un rind nesfirsit de usi:

Strainei ca mine nu-i

Decit puiul cu-cului-decit-pui-u-l cu-uuu-cului.

Mai departe domnul capitan nu stia; dar repetind necontenit acest inceput de strofa pe toate variatiile melodiei isi simti ochii umezi, gindind la Arsene lautarul si la aperitivele pe care le lua in graba la Panaioti cu amicul Sbierea si cu amicii tivili: "Dar stii, mai repede, ca ma asteapta Aurelia cu pilaful!"

Dupa ce se zbatu amarnic in pieptu-i citava vreme, jalea incepu sa, se ogoaie, dar amintirile veneau acum buluc; toata viata lui casnica din ultima vreme si toate petrecerile de la Panaioti, cu sau fara Aurelia, ii napadira gindul. Cita larma si cita veselie! Mai cu seama cind el, vestitul Naicu, dadea drumul renumitei lui "cutii cu pacaleli". Hohotea lumea toata, tot orasul, numai ca-si aducea aminte de "mistificarile" lui, saptamini, ba chiar luni intregi, dupa ce le savirsise. si, ce e mai interesant, pina si dusmanii lui nu-si puteau tine risul...

Cum a fost cu plutonierul... Tot la Panaioti, desigur. in ziua aceea a surprins trei din amicii cei buni, la masa cu citiva dintre cei nesuferiti. Rideau cu o pofta fara margini, insa cum au simtit pe Naicu s-au potolit pe loc. Oricare om, cu cit de putina inteligenta, ar fi putut banui ca este acolo vorba de dinsul: cu atit mai mult domnul capitan. I-a masurat deci dispretuitor, pe sub sprincenele incordate, apoi s-a indepartat la alta masa. si n-a apucat sa se aseze, ca risul obraznicilor s-a pornit cu si mai mare furie.

- De ce rideau nemernicii aia asa tare, Brascule? a intrebat domnul capitan la iesire pe prietenul sau doctorul, cu care avea acelas drum.

- De tine era vorba.

- Ce?

- Rideau de tine...

- Cum?

- Vreau sa zic de farsele tale, de aia din urma, cu plutonierul...

- Cum rideau?

- Ce te-nfurii, mai!... faceau haz de ele... ca d-aia sunt farse, sa rida lumea...

- E-he, he, he... da, da! se potoli domnul capitan. Pai sigur... bietul Nastase...

- Care Nastase?

- Cum care Nastase? Plutonierul. Se cam suparase el, da n-a indraznit!... pe urma s-a bucurat si el... doar nu-si putea permite... ma-ntelegi...

A doua zi s-a dus drept la masa celor ce risesera in ajun si a intins prieteneste mina "nesuferitilor", spre hazul general si mai cu seama al doctorului Brascu, care se tavalea pe banca de stejar a bodegii, tot bodoganind:

- V-am spus eu? V-am spus eu?...

- Ce-ai spus tu, ba, nepricopsitule? l-a intrerupt atunci domnul capitan, putin cam nelinistit dinaintea acestei noi izbucniri de veselie. Stai sa le-o spun eu!...

Risul a intrecut atunci orice asteptare. incurajat, Naicu a inceput sa povesteasca anecdota cu plutonierul, dar nici el nu intelegea cum zgomotosii ascultatori il mai puteau auzi in neinfrinata larma, de hohoteau cu atita voiosie! Lua de multe ori frazele de la inceput, accentua cite un cuvint celui care i se parea ca nu-l putuse prinde si pe urma, cind izbuti sa sfirseasca, dupa numeroase repetiri si explicatii, izbucni la rindu-i intr-un hohot formidabil, desi, la drept vorbind, nici pina la urma nu paru dumerit de ce se prapadeau atita cu firea, cind farsa cu plutonierul nu era tocmai una din cele mai strasnice ale lui.

Cind povesti la prinz doamnei Naicu nostima intimplare, cu icniri de haz nestapinit, inabusite in servet, ca de obicei, femeia nu prea paru deopotriva de incintata. Ba, de asta data, chiar il sfatui sa se fereasca de astfel de prieteni nesiguri.

Auzind-O, domnul capitan ramase la inceput cu totul contrariat. Dar isi aminti c-o amenintase la rindu-i s-o pacaleasca in curind, glumind pe socoteala cartilor ei lugubre cu morti si cu draci, cu care-i umpluse tot podul, si-a mesei de chemat spiritele, pe care doamna Naicu o punea aproape in fiecare seara la incercare, fie de avea, fie de nu avea musafiri. si gindul acesta l-a linistit pe data, facindu-l sa zimbeasca cu inteles pe sub mustati.

Cu ochii pierduti in nemarginita imparatie a stelelor, domnul capitan isi aminti cu multa placere de curioasele gusturi ale sotiei sale, care se uita ziulica intreaga trintita pe sofa cu "romanul" in mina, cind treburile gospodaresti n-o chemau la bucatarie; apoi de competinta ei spiritista si de regularitatea cu care se ducea sarbatorile la biserica, de pomenile ce facea intru sufletul celor dusi, ca vrednica nepoata a maicii Minodora, stareta Manastirii dintr-un Lemn; de toate ciudatele obiceiuri, care nu se prea potriveau cu tineretea ei, dar care multumeau de minune pe domnul Naicu, "ca unul, monser, ce sunt asigurat de vreun atac dinspre flancul asta, la virsta mea, care, numai tinar nu putem zice..."

Totus, in indoita sa calitate de pacalici si de om cu invatatura serioasa, domnul capitan nu s-a putut sa n-o supere, in vreo doua discutii intimplatoare, cu citeva replici "peremptorii, monser", pe care le gasi, ravasind in fundul memoriei sale, unde le uitase de cind isi terminase studiile secundare.

- Ce mai la deal, la vale? Am sa-ti aduc, doamna, o carte de geologie si una de astronomie, ba, pardon, de cosmografie... adica stai, imi dai voie... din fiecare cite una... si ai sa vezi dumneata, acolo, cum stau lucrurile astia...

intr-un rind, domnul capitan fu chiar atit de acerb facind pe ateul, ca ea izbucni in lacrami. El nu stia cum s-o potoleasca, dar indata ce pacea se reaseza intre ei, simti o lighioana mica, furioasa si incapatinata, ca s-a strecurat in suflet. Atunci planui sa-i traga "o pacaleala gigantica, monser Sbierea, sa i se para ca intr-adevar a vazut pe dracu!" si trei ani de zile, domnul capitan isi munci imaginatia fara mila, cautind un lucru grozav, "ceva ca la teatru, o scena neobisnuita, o sperietura teribila, cu o brusca revenire la realitate, o mistificare cum nu s-a mai pomenit! intelegi, monser Sbierea?" - dar totul fu in zadar. Puterea sa inventiva nu gasi ceva pe placul lui si teribilul plan ii dainuia si acum in minte, tot sub forma unor nehotarite umbre lipsite de taria amanuntului.

Hotarit, in noaptea asta domnul capitan era osindit sa nu poata dormi deloc. Cerceta acum un alai de stelute ce izvorau gramada si necurmat de dupa culmea dealului din fata. Gindul sau ordonat, obisnuit numai cu coloana de mars si cu linii de plutoane pentru defilare, nu se putu impaca deloc cu aceasta harababura, care-i aminti o gravura din cartile de scoala cu fuga evreilor din Egipt. "Trebuie sa fie drumul robilor!" socoti domnul capitan si fu foarte bucuros ca a nimerit, vazind cingatoarea de lumina infasurind toata culmea cerului.

"Ce frumoasa armata in deruta", gindi el mai departe, amintindu-si retragerea lui Napoleon de la Berezina. Domnul capitan ofta cu tristete, caci amintirea infringerilor lui Napoleon il intrista totdeauna "Uite-l si pe el, isi spuse, oprindu-si privirile pe Vega... Ba nu, parca ar fi celalalt!" se incurca apoi, cumpanind intre puterea de lumina a Vegii si a lui Altair.

Stralucirea celor doua stele, una imparatul si cealalta marele sau general, in puzderia de stelute, tirsindu-se umile in praful de lumina al drumului ceresc, cum se tira ostirea napoleoniana in prafuirile de viscol pe nesfirsitele drumuri inzapezite ale Rusiei, semana in cugetul domnului Naicu imaginile cele mai sumbre. si rind pe rind defilara, pe sub pleoapele zadarnic inchise, regimente in debandada, decimate de holera; populatii nesfirsite in exod, urmarite de ciuma si de toate furiile cerului si iadului; suverani invinsi, refugiindu-se prin cele mai infricosate paragini; jale, blestem si moarte pretutindeni, si totul o goana fara preget si fara friu, o goana nebuna, dezmatata; iar in urma, profilindu-se pe imensitatea cerului, o gigantica vedenie in valuri negre, impinsa de suflarea tuturor vânturilor. Ochii lui Naicu fixeaza ingroziti vedenia si ochii vedeniei fixeaza pe domnul capitan. Ea se apropie amenintatoare, dar iata, ochii ei ficsi au inceput sa clipeasca; are ceva din Anton, namila de ordonanta cu priviri de guster, pe care a lasat-o acasa, linga doamna Naicu.

- Sa traiti, domnule capitan!

- Antoane, tu esti?

Domnul capitan a deschis brusc ochii si jumatatea de deasupra a corpului s-a rasucit drept in sus, iar vocea i-a pornit exact in acelas timp:

- Ce-i cu tine, ba, ce cauti aici?

Dar degeaba si-a frecat mai apoi ochii cu staruinta; Anton n-a fost decit o vedenie, iar domnul capitan a inceput sa se inchine:

- Asta a fost aia... cum ii spune Aurelia... te... telepatie. Doamne, iarta-ma!...

Foarte mihnit ca s-a molipsit de la nevasta-sa, domnul capitan isi aminti cum dinsa ii explicase ca acel care-i apare astfel de departe in inchipuire, sau trebuie sa fi murit in momentul acela, sau face impotriva-i o vraja, un juramint sau orice alt lucru vrasmasesc.

Fara voie atunci isi facu din nou loc in mintea lui acea curioasa apropiere - la care de cele mai multe ori refuza sa gindeasca, atit i se parea da absurda - intre doua fapte cu totul deosebite, s-ar fi parut, dar care poate aveau o strinsa legatura intre ele.

Era pe vremea dinaintea plecarii de acasa si domnul capitan nu putu sa-si reaminteasca aceasta epoca, fara discursurile lui infocate; fara placerea vanitoasa pricinuita de lacramile doamnei Naicu, cind el zugravea cu multe amanunte, inzorzonate de cuvintele patriotice obisnuite, grozavia luptelor; fara diminetile acelea, cind, trezindu-se in zori ca sa plece la cazarma, o gasea tinindu-l inclestat, parca i-ar fi fost frica sa nu-l scape; fara, in sfirsit, toate aceste amintiri care-i incropeau singele cu o moleseala dulce, il faceau sa-si lipeasca molatec pleoapele si-i intindeau gura intr-un plescait de placere.

Observase, insa, ca-n ultimele zile, cu cit se apropia despartirea, cu atit doamna Naicu nu se mai prapadea cu firea ca la inceput.

Pe urma amintirea unei mese chiar in ajunul plecarii il inciuda cu totul. Ea il rugase atunci sa-i schimbe soldatul cel vechi cu Anton, pe care il trimitea câteodata de la cazarma sa mai ajute prin curte. Domnul capitan se cam impotrivise la inceput, caci ii parea rau sa ia in companie pe Ion, cel vechi, soldat cam plapind, in locul lui Anton, care era voinic si putea sa infrunte cu taria lui de bivol toate greutatile.

Dar dinsa staruise atit de mult, aratindu-i ca se va simti prea singura cu Ion, aci, la marginea orasului, ca Anton e mai puternic, mai vrednic si nu fuge noaptea dupa dragostenii, cum de atitea ori fusese prins celalalt, incit la sfirsit il indupleca. Ea ii sari atunci deodata de git, lucru neobisnuit, care-l puse numaidecit pe ginduri.

Deveni indata ursuz si pentru intiia oara baga de seama cit de frumoasa si, mai cu seama, cit de tinara e doamna Naicu.

infatisarea ei ceva inaltuta, cu rochia din ziua aceea plesnind sub apasarea sinilor si sub mladierea coapselor, cu chipul alb palit, sub cununa ravasita a parului castaniu, pieptanat ca pentru casa, cu gitul parca putin ingrosat si zvicnind de sanatate, toate acestea ii amintira ca ea mai avea mult pina sa implineasca treizeci de ani, pe cind el, chiar in toamna aceea, avea sa serbeze jubileul unei jumatati de secol. si turbureala ochilor ei prin aburul supei si rosul mat ce incepuse sa i se aprinda sub pielita obrajilor si-n jurul grumazului, la dogoarea castronului urias, il facura sa-si aduca aminte cu ce discreta nepasare - ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat - se indeparta de dinsul, ori de cite ori avinturile lui tineresti, prea pripite, se schimbau in parinteasca mingiiere.

Umilinta acestor amintiri ii impinse tot singele spre frunte; si singele acesta se umplu de otrava atitor ginduri rele, care zac firesc in cugetul oricarui om ce pleaca a doua zi la razboi. si se umplu mai ales de otrava gindului ca daca acum se intimpla astfel, ce-i mai rezerva anii de mai tirziu, cind va fi un biet civil batriior, cind va schimba sabia sonora cu surda cadenta a bastonului de pavaj?

Dar tocmai atunci intrase Anton cu cratita fumeginda pe tava de metal. Un vlajgan spatos, cu miscari greoaie; doi ochi mici, verzui, sub o frunte strimta si smolita; doua urechi mari si blegi, legate printr-o gura de broasca, deasupra careia abia mijea o bucatica de nas. Fu de ajuns numai sa revada aceasta aparitie zoologica, pentru ca toate banuielile sa se risipeasca pe data, ca iazmele noptii la cintarea cocosului.

Acum chiar, aducindu-si aminte de aceasta infatisare, domnul capitan zimbi si zimbetul se transforma intr-un oftat de placere, cind isi simti fruntea in fierbinteli, mingiiata de o dulce si umeda racoare. Zor cu zor, dimineata umpluse cazanul noptii cu roua ei de sineala de un albastru atit de straveziu, ca lui Naicu i se paru o tunica de general, cu pieptul plin de minunea stelelor dinspre ziua, ca de niste nemaivazute decoratii, taiat in doua de ledunga drumului lacteu, sub funta de jos a caruia stralucea ca o floare de diamant marele ordin al luceafarului matinal.

Impozantul vestmint al imparatului imparatilor stirni in aducerea lui aminte atitea visuri de tinerete, atitea planuri croite in cele mai purpurii nadejdi, la masa, seara, in jurul lampii, in colaborare cu intreaga familie, cea de demult, cind mustata inca nu-i mijise si baioneta scoalei militare inca nu fusese preschimbata in sabie, ca durerea il napadi iaras cu puterea de la inceput. Zgircindu-se intr-o parte, cu oasele zdrobite, voi atunci sa adoarma cu gindul la Aurelia, cercind sa si-o inchipuie pe care parte s-o fi odihnind in ceasul de acum. si de asta data izbuti intr-adevar sa adoarma, inchizind insa in clipirea de plumb din urma rinjetul satisfacut al vistavoiului de acasa...

- Do-omnul capitan Naicu la domnu colonel!

Strigatul acesta, care-i rasuna si acum in ureche cai detunarea finalului unui cintec de triumf, umplea de o nesfirsita bucurie inima capitanului. El statea mindru, radios, cu pieptul scos afara, pe capra primului furgon din convoiul ce alerga spre Corabia in trap nebun, stârnind salve de praf in urma.

- Mina, Banciule, nu te incurca, mina, ca ne ajunge holera din urma!

si Banciu, ca sa faca placerea d-lui capitan, plescaia frinele deasupra cailor, indemnindu-i cu chiuituri de hora. Iar domnul capitan se vedea in fata colonelului:

- Spune drept, ma Naicule, asa e ca ti-e frica de holera?

- Ca la orice om, domnule colonel.

- Iacata, si eu sunt om si nu mai mi-e frica!... Dar mie nu mi-a fost frica nici de dueluri! si eu zece am avut, nu unul...

- Domnule colonel, par... am onoarea sa va cer pardon, dar nu mi-a fost frica de nici un duel...

- Calomnii, Naicule, stiu eu! Mi-am inchipuit ca tu cu adevarat ai fost curagios. Dar nu stii?... gura lumii...! si de aceea m-am gindit ca tu, fiind mai tare de suflet, tot e mai bine sa trimit pe Sbierea...

- Unde sa-l trimiteti, domnule colonel?

- La noi, la cazarma, la partea sedentara... Bietu Nastasescu a murit, am primit telegrama aseara...

- A murit!?!

Vestea aceasta neasteptata a umplut dintr-o data de lumina tot sufletul domnului capitan. si o clipa lumina aceasta s-a ratacit si-n ovalul larg deschis al ochilor sai, dar asa de repede, cum se lumineaza deodata in puterea noptii un rind de ferestre, ce se sting apoi numaidecit. Dar ochiului de colonel nimic nu-i scapa...

- iti face placere, Naicule?

- O, domnule colonel, cum puteti vorbi astfel? Biet’ Nastasescu, ce om de treaba! Dar de ce sa trimiteti pe Sbierea, domnule colonel?... zau asa, ce ti-e si cu soarta omului... Mai in siguranta ca el, ce se credea, cind am plecat noi incoace...

- Pai aia zic si eu; ori acolo, ori aici, tot aia e, asa ca ori tu, ori Sbierea...

- Eu-s mai vechi ca el, dom...

- E! citeva luni acolo, n-are importanta. si am bagat de seama ca el e mai fricos ca... adica el e cam fricos...

- Domnule colonel, am nevasta tinara...

- El are una batrina, saracu! Eu sa fiu ca tine, i-as ceda locul. Ai arata, dind aceasta dovada de virtute si curaj, Naicule, ca toate miseliile scormonite impotriva ta sunt ceea ce sunt, adica miselii...

- Vai, domnule colonel! Cine v-a spus ca Sbierea e fricos? Eu cred ca s-ar supara daca i-as ceda pe temeiul asta.

- Daca a ramas numai pe asta, draga Naicule, apoi gasim noi alt temei, care sa nu trezeasca susceptibilitati. Va sa zica nu primesti partea sedentara! Bravo, Naicule! Te felicit in numele regimentului...

- Domnule colonel! abia mai putu bilbii domnul capitan, lasindu-si moale mina in palma vinjoasa a colonelului, care i-o apucase pe neasteptate si i-o scutura cu barbatie. Domnule colonel... eu pentru patrie as face totul. Dar ma gindesc: am eu dreptul oare sa trec peste nevasta-mea? Ce va zice ea, cind va auzi?

- Te va felicita!

- E, domnule colonel, nu mai sunt femeile alea.

- Se mai gasesc, se mai gasesc...

- Domnule colonel, va rog, domnule colonel... Nu vezi, nu vedeti dumneavoastra, ce mai femei sunt in ziua de astazi? Ehe, pe vremuri... va rog, domnule colonel... nu mai departe, chiar pe vremea noastra, as; e, domnule colonel? phii, ce mai femei! ca-n poezie: "Du-te la ostire, pentru tara mori!“ Dar acum... fiti milostiv, domnule colonel, sunt om batrin, aproape virsta dumneavoastra...

- Diii, hi, hi... bidiviii... chiii pe el, ma!.. chiui deodata Banciu cu atita putere, ca se trezira toate cimpiile Bulgariei, zarile se miscara chiuind la fel si un stol de ciori isi lua zborul de pe miriste cuprins de cea mai zgomotoasa panica.

- Zii, Banciule!

Domnul capitan se uita beat de fericire in urma si vazu carele celelalte inaintind vijelios prin. norii de praf din ce in ce mai grosi catre sfirsitul convoiului, de parca patruzeci de sfinti Ilie si-ar fi hodorogit harabalele pe tarie.

"...Al dracului colonel... pe toata lumea o siciie asa, dar incolo, baiat bun... Cum ajung la Corabia, trintesc o telegrama Aureliei... Ce surpriza pe biata femeie!... Ba nu, mai intii trebuie sa intilnesc pe Sbierea. Ce mutra acra pe el, cind o afla! si mai ales cind m-oi grabi sa-l informez ca el era preferatul." (Aci domnul capitan nu se putu stapini sa nu rida usurel in fundul gitlejului.)

- Dar, ori de ce te-ai ingalbenit asa, Banciule?

Banciu nu-l auzi. Domnul Naicu il privi lung, cu ochii crcscuti de-o neasteptata mirare. Pe fata neclintita a sergentului, coloarea frunzei de toamna tirzie parea ca se asterne tot mai intunecat. "Soarele trebuie sa fie pricina!" incerca sa explice acest bizar fenomen domnul capitan. Dar cel de alaturi tresari deodata sub zgiltiiala unui puternic fior.

Ochii domnului Naicu se zgiira de-a binelea si turul pantalonilor sai aluneca pe luciul bancei, cit se poate mai departe de sergentul vizitiu.

- Nu cumva esti bolnav, Banciule?...

- Eu? Ferit-a Dumnezeu, domnule capitan! am stomac de piatra.

Pe bucuria de la inceput a lui Naicu se lasase insa un zabranic. Ce-ar fi sa te pomenesti cu el deodata zguduit de crampe si podidit de varsaturi! si-l inchipui numaidecit apucat de disperarea mortii, cuprinzindu-l in brate si gemind milogeste: "Scapa-ma, scapa-ma, domnule capitan!.."

Dar intoarse brusc resortul gindului, impunind inchipuirii sa nu mai lase in incaperea ei decit pe doamna Naicu. Ce surpriza pe ea cind va primi telegrama!... si domnul capitan se puse cu toata indirjirea sa potriveasca in minte chipul doamnei Naicu, fericita de surpriza. Totus i s-a parut sau Banciu s-a mai cutremurat o data? Doamne, ce-ar fi...

- Ma Banciule, nu glumi si spune sincer, baiete, ai ceva sau n-ai?

- Ferit-a Sfintul, domnule capitan! Apoi, facind semnul crucii cu codelia biciustii: Doamne fereste si apara sa-mi mai intre si asta in cap...

si pentru a goni ideea asta suparatoare, pe care domnul capitan n-avea alt de lucru decit s-o inteteasca cu intrebarile lui de cobe, se puse din nou sa chiuie:

- Di... hii... hiii, hi, hi... hi... hi... mina, ma!...

Dar n-apuca sa sfirseasca bine, ca sari ars deodata, cu ochii cascati de groaz’a, cu rasuflarea scurta, repede si greoaie.

- tine friiele, dom capitan, ca m-a taiat..

si inainte ca Naicu sa se dezmeticeasca, se arunca peste speteaza caprii in harabaua goala si incepu sa se vaite, tavalindu-se pe scindurile jucause.

- Banciule, ce mi-ai facut? gemu domnul capitan, cu inima sfirticata, abia nimerind haturile care-i saltau la picioare.

- Saracut de maica mea! saracut... raspunse sfisietor sergentul.

- M-ai omorit, Banciule, m-ai omorit...

Lasa friu liber de tot cailor, croindu-le coapsele cu iusca atit de furios, ca goana se dezlantui turbata. Dar prin larma hodorogelii, tipetele sergentului continuau sa-i strapunga timpanele cu aceias usturime:

- Aolio! Cum ma frige, mamulica Doamne!...

Iusca domnului capitan se porni acum ca ploaia asupra cailor, cari se zvirlira orbiti de minie in golul zarii, de-a dreptul peste cimpuri, facind sa sara harabaua de parca ar fi luat-o in zbor.

Moartea stia insa si ea sa zboare, si goana aceasta dezmatata n-o putea lasa deloc in urma. Cruda si amenintatoare, el o auzea necontenit in spate, framintind fara mila si zabava pe sarmanul Banciu.

- Nu te mai vad eu, maiculita, nu te mai vad eu, maiculita...

Cind va sfirsi cu sergentul, va veni rindul lui. si domnul capitan intoarse cu grija capul, ferindu-l apoi indata intr-o parte, ca si cind ar fi si vazut luciul coasei fatale in scinteiala soarelui dogoritor. Dar naluca se stinse repede si-n urma-i, pe coasta repegioara pe care se lasase, el vazu uimit, rostogolindu-se spre dinsul, in vijelia de praf ca intr-un nor misterios, cele patruzeci de care, nesfirsit si sinistru convoi al mortii.

- Aaa... oh... de ce m-ai lasat tu, Doamne? porni iaras urletul lui Banciu spre inaltimile scaldate in soare.

Cind ajunse in inima tirgului, domnul capitan incepu sa ia la rind toate cafenelele, cautind pe amicul Sbierea, care inca mai zabovea in Corabia.

il gasi strivit intr-o imbulzeala de gura-casca, urmarind cu fata congestionata si cu fruntea perlata de sudoare, o importanta partida de ghiulbahar.

- Se bate un bucurestean si cu un grec de aici dat dracului! il lamuri, plin de admiratie, Sbierea.

Naicu se ridica in virful picioarelor; din cercul omenesc strins coz in jurul mesei rotunde nu vazu iesind decit doua perechi de miini, ce alergau, se fereau, se ascundeau, apoi apareau iaras, fugarindu-se ca doua perechi de brabeti indragostiti. Deasupra tablelor, degetele se stringeau si se deschideau convulsiv, apucind din fuga si aruncind cu miscari experte de zaraf lemnisoarele rotunde, ca pe niste ruble de argint abia desfacute din fisic.

Abia putu sa-si scoata prietenul din imbulzeala. Se asezara amindoi la masa in coltul celalalt al cafenelii.

- Fac cinste! declara Naicu.

si asteptând comenzile, vorba ii lua domoala, purtindu-i prin orasul unde-si dusesera amindoi viata si unde avea sa se intoarca acuma Naicu; purtindu-i prin tabara peste care sufla duhul groazei, unde Sbierea trebuia sa se prezinte peste doua-trei zile.

Pe urma gindurile li se instapinira in cuget. Lui Sbierea i se uri repede cu ele pesemne, caci chema chelnerul si ceru ziarele de dimineata. Dar Naicu isi lasa usor-usor capul spre umarul sting sub povara lor dulce. Pe figura lui plina de un fel de duiosie rizatoare, rareori trasaturile se schimbau in acea infatisare mocnita, pe care o ia cimpul luminat, cind un nouras fugar se aseaza intre el si soare.

Va sa zica a scapat de holera! Domnului capitan ii venea sa chiuie de bucurie, cum chiuia Banciu pe cimpiile Bulgariei. Ce s-o fi facut cu el saracu? isi aminti, scuturat de un puternic fior, si se mira cum a avut taria sa mai tina haturile in mina, cind Banciu, lovit de boala, s-a aruncat in fundul harabalii. Dar omul palit de spaima parca-si mai da seama? Una si buna stia el atunci: sa se vada cit mai repede pe mina doctorilor.

isi aminti apoi cind Sbierea a venit mai intii la spital sa-l vada. L-a primit scincind ca un copil.

- Draga Sbierea, sunt pierdut! Sa telegrafier tu Aureliei...

Hohotele de ris ale acestuia, tari si distantate ca niste pocnete, ii rasunau si acum in urechi.

- Ce tot trancanesti acolo? in loc sa zici bogdaproste ca ai scapat si c-o sa te duci la partea sedentara...

- Draga Sbierea, a raspuns el atunci, poti sa te bucuri dupa pofta inimii ca ai sa ma mostenesti in curind. Daca nu m-a apucat pina acum, n-avea grije, mult nu mai e...

- ...stii c-ar fi o idee? si vocea lui Sbierea plesnea iaras in hohote scurte ca o petarda in scintei.

Apoi, devenind deodata serios:

- Ce dracu de esti asa fricos, mai Naicule?

Cu vorba aceasta Sbierea stia ca inchide la moment vaicarelile sedentarului.

- Aici nu e vorba de frica, aici e vorba de holera! bilbiise acesta, inghemuindu-se pleostit pe un scaun.

La plecare, Sbierea ii adresa totdeauna aceeas intrebare de imbarbatare:

- Ei, telegrafiez nevesti-ti ca vii?

Naicu sarea atunci speriat de pe scaun, cu ochii holbati de spaima si de rugaminte:

- Sbierea, sa nu faci una ca asta. Te rog, Sbierea, pe prietenia noastra!

- Lasa, mai, sa scriu femeii...

- Sa stii ca daca-i scrii, tu esti ucigasul meu. Cum telegrafiezi, cum m-apuca...

- Ei, cum asa, ma?

- De asta sunt sigur... Am bagat de seama. Cum apuci sa te bucuri dinainte...

- Hai atunci sa-i scriu c-ai murit, ca poate asa nu te mai apuca...

Ramas singur in odaia goala, proaspat varuita, a carantinei, gluma lui Sbierea ii rascolea ca o trimba de vint toate gindurile negre. si-o inchipuia primind telegrama cu vestea mortii; o vedea desfacind-o cu mina tremurinda, apoi dind un tipat groaznic si clatinindu-se sa cada. Anton sarea atunci din bucatarie si ea se prabusea in bratele lui de fier. Dar atingerea bratelor acestora o desteapta dintr-o data, ea deschide ochii mari, mari, si ochii acestia nu mai au nimic din expresia groazei de adineauri. Ei privesc atit de dulce spre Anton, ca gura de broasca a lui se deschide mare, gata s-o inghita. Capetele lor se pleaca unul peste altul...

De la masa jucatorilor, unde multimea chibitilor sporise aproape indoit, se auzi deodata, in tacerea generala si-n tacerea infioratoarelor ginduri care munceau pe domnul capitan, rasunetul sonor al unei palme bine aplicate si potrivite din plin. Acestui rasunet ii urma aproape imediat un altul identic, ca un ecou, care fu inghitit insa de taraboiul dracesc izbucnit pe data. Gramada privitorilor paru un moment ca fierbe intr-un cazan. La mijloc mai ales era un zbucium fara seaman, caci necontenit cercul din afara se largea si revenea la loc, pentru a plesni apoi in nenumarate locuri. si vociferarile curgeau grindina:

- Nu lasa pungasul!

- Ba grecu e escroc!

- Unde mi-s banii?

- Domnule... am pus doi poli...

- Asta-i hotie...

Din scaunul lui, Sbierea tisnise ca dintr-un resort. si pasii ii pornira automat si repezi spre valma tot mai aprinsa, asa cum instantaneu gura porni sa-i pacaneasca de la sine detunatoare:

- Baga-i pumnu in git... Care-i ala?

Naicu privi un moment nedumerit strasnica inclestare. Sarise si el in sus, dar cind vazu ca grupul s-a desfacut in doua tabere dusmane, printre care Sbierea pasea apasat si scrutator ca zeul Ares inainte de lupta, intoarse capul plictisit, se infunda iaras in plusul moale al canapelii si intoarse privirea spre fereastra uriase, afara. Dar de pe urma incaierarii in singele sau ramasese o vie agitatie, care turbura de asta data cu toiul viziunile lui negre.

Domnului capitan i se intâmpla acum un eveniment cu total neasteptat: pentru intiia oara in viata lui isi simtea sufletul. Pina azi nu stia de el decit din auzite, din rarele emotii pe care le avusese in fata superiorilor, din rarele certuri, din rarele temeri instinctive de moarte sau de ziua de miine, din unele clipe de spaima prin care trecuse. Dar in toate aceste rinduri, el si cu sufletul lui facusera una si aceeas persoana.

Acum insa simti, in paretii trupului, sufletul acesta ca pe o fiinta alta, care crescu deodata spaimintatoare, si-l musca cu dintii, il zgiria cu unghiile, voia parca sa-l sfâsie intr-o parte, da, da, acolo, in stânga capului, sa-si faca loc, sa tismeasca afara pentru a se distrama ca fumul in libertatea cerului.

Cum nu s-a gindit pina acuma? Care, care a fost motivul ei sa-l opreasca? Ca i-a fost frica in singuratatea casei din marginea orasului? Dar in toamna si-n iarna trecuta, cind regimentul i-a fost mutat vremelnic tocmai in fundul Moldovei, cum de-a stat doar cu Ion sase luni intregi? Cum, raspunde, cum? raspunde, cum? cerea socoteala, din clocotul sângelui rasculat pina in cele mai profunde zacaminte, sufletul domnului Naicu, framintindu-l fara mila, ca holera pe Banciu, in caruta.

"Phii... auzi, domnule, ce canalie!... si cum facea pe mironosita!..."

Sbierea, care se intoreea radios ca un invingator, il intreba:

- Ei, ai vazut cum i-am potolit? si pe urma, in soapta, la ureche: Amindoi sunt pungasi...

Naicu il apuca de brat si ceru socoteala din picioare:

- Sa mergem, Sbierea!

- Unde mergem ‚,?

- Ia, asa, haidem, te rog...

- Haide, telegrafiaza nevesti-ti ca...

- Aaa...

Spre profunda mirare a lui Sbierea, Naicu se aseza iar pe canapea. Ochii i se luminasera parca de o licarire de mare inspiratie, cum prietenul de atit amar de vreme, Sbierea, nu-si amintea sa-i mai fi vazut vreodata..

- Ce e cu tine, mai?

- Sbierea, nu-mi spuneai tu sa-i telegrafiez c-am murit?

- Ei si?

- Nimic! haid...

si aruncind banii consumatiei pe masa, domnul Naicu o lua inainte.

- Ce-i, ma, unde te duci? Ce ti-e?

Pina la posta, lui Sbierea i se paru ca amicul Naicu bate rau de tot cimpii. Cind acolo ticlui pe pupitrul de scris telegrama catre nevasta-sa; crezu chiar ca a innebunit de tot. Caci virful condeiului, pe care domnul capitan il minuia infrigurat, ca sub amenintarea holerii, insa aceste urme curioase:

"Capitanul Naicu incetat din viata, astazi 25 iulie, facindu-si datoria in mijlocul holericilor din compania sa".

si dedesubt semnatura: "Sbierea".

- Dar esti nebun de legat, Naicule! Ce e cu tine? Rupe hirtia, nu te las s-o dai! Te rog, sterge iscalitura...

- Sst, facu domnul Naicu cu aceeas lumina profetica in figura. Ssst! Pacaleala!... stii... pe care o coc eu de mult nevesti-mi... de trei ani... ti-am povestit eu tie odata...

Cind iesira pe poarta oficiului, Naicu se opri surprins, parca dinaintea unei cunostinte neasteptate. ii aparuse inchipuirea caraghioasa a soldatului Anton. Atit de schimonosit era nasucul acela cit un neg pe dovleacul de cap si atit de respingatoare namila greoaie de trup, ca domnului capitan ii fu rusine de pripeala lui.

- Ei, haidem acum, ce mai stai.? il indemna plictisit Sbierea.

Naicu inca mai cumpani o clipa daca sa opreasca sau nu telegrama. Pe urma mustatile lungi si blonde i se zburlira ca doua pasaruici prinse de ploaie si, dedesubtul nasului cocosat, risul sau porni scurt si triumfator ca o trimbitare de cocos:

- Ma, ce mai mistificare! Nici dracu n-a mai pomenit una la fel... Acuma e trei dupa-amiaza. Peste un ceas, mult doua, ea o primeste. La cinci am pornit-o si eu. Iar la trei noaptea, Sbierea. intelegi, pfff, va vedea o vedenie in carne si-n oase. Sbierea! auzi tu? strigoiul barbatului ei! hahahaha... spune, Sbierea?... daca asa pacaleala a mai trecut prin capul cuiva? la toti... ha, ha... da la toti... hohoho... de la regiment sa le-o povestesti... ha, ha, ha... Cea mai strasnica farsa pe care am facut-o vreodata...





Vedenia - Partea 01
Vedenia - Partea 02
Vedenia - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 824 ori.