• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Uratul - Partea 02

Am auzit pe urma ca boierul care se impuscase era plin de bogatie si de frumusete, nu mai gasea pereche (eu l-am vazut doar scurtat de-un cot si galbejit de moarte), ca toti se bucurau de vorba lui calda si prietenoasa, toti se indestulau din marinimia lui, ca era pretutindeni risipa de veselie si de duh. si se mai soptea chiar ca o marire din cele mai de sus i-era sortita pe curind.

Dumnezeule, ce ochi negri, ce ochi stranii si totusi ce seninatate pe fata aceea atit de oachese, care putea cuprinde astfel de ochi?...

Ha, ha, ha... ochii domnisoarei Vasilescu, ochii maimutoiului, zgiindu-se, parca pusi pe gratar, in cercurile ochelarilor uriasi. Ce prapastie si ce rusinoasa apropiere!

Ochii aceia omoritori... Dumnezeule, care-i uritul, care-i adevaratul urit?

Stau si ma gindesc si s-a lasat de mult seara. E un cer numai de stele, numai ochi de foc. in catarea tuguiului pe care-l face acoperisul din fata, Arcturus in virful Bouarului pare o picatura de singe pe-un virf de gigantic pumnal cu prasele batute in bumbi de aur. Se zbate, parca s-ar scurge in jos pe vestmintul Fecioarei. Acolo, in dosul zidurilor, trebuie sa clipeasca intruna Spicul cel candid. intre cladirile intunecate centura Zodiacului va fi de-a pururi coperita pentru mine si niciodata Spicul Fecioarei nu-mi va mai arunca in ochi risu-i fraged si alb! Dar nu prea departe de-acolo, un adevarat spic, o tulpinita cu foi lungi si incovoiate, din care iese drept un spic propriu-zis, un fir galben de griu. O vizitatoare noua, o cometa, cu spicul de foc, din mina ingerului nevazut al Buneivestiri de miine. Ce primavara e in seara asta!

Un pumnal cu virf inrosit si dedestubt o cometa! O, cum as vrea acum sa ma las prada groazei stramosesti, sa presimt in fata semnelor de foc spaimintatorul cataclism ce se apropie! Frica elementara si fireasca! Departe de uritul insesizabil si imprecis, macinatoare lenta, stupida groaza moderna!

Ce negru de adinca prapastie in ochii aceia! Ochi de intunerec, lucind mai luminos ca ochii cerului, asa precum stele venite din alte universuri arunca in urma-le umbre de lumina. Care-i adevarata lumina si care adevarata umbra...

Cum trebuie sa rinjeasca uritul din dosul giganticei nedumeriri; parca vad gura boierului tinar, desclestindu-se vinata si aratind dinti galbeni in racla de argint...

Domnul perceptor m-a chemat in cabinetul sau sa fim doar intre patru ochi. Cutremurul mi-a strabatut atunci tot corpul in zigzag de fulger. M-am gindit: acum e ziua de apoi, ziua intrebarei hotaritoare, a "ultimatum"-ului. si indata fulger si cutremur s-au scurs si s-au dus.

in clipa urmatoare ma simt cu totul stapin pe mine. Inima o simt ceva-ceva mai strinsa si glandele salivare parca mi-au secat. incolo sunt tare, e un calm fara seaman in miscarile mele, niciodata n-am asteptat atit de rabdator sa-si termine spusa cel care-mi vorbeste.

Adevarul e ca tot ce are sa-mi incredinteze domnul sef e framintat de mult si chiar dospit. Surpriza nu ma mai poate lovi miseleste si aluatul ei nu mai are cuvint sa mai creasca. imi par atit de pregatit pentru cele ce au sa urmeze ca ma simt ca borfasul de profesie ce urca plictisit estrada tribunalului si pe care aparatorul din oficiu il jeneaza.

Totusi, domnul perceptor o incepe de departe; ma ia cu niste registre. imi vine sa-l intrerup: "Lasa, domnule sef, mai bine sa sfirsim odata! stiu ca altfel nu se poate, ca n-as mai putea ramine aici; si mai stiu cit e de greu sa razbesc in alta parte. Iar ca sa ma gindesc inapoi, acolo de unde am venit, nici vorba nu poate fi...

Astea toate sa i le spun tare; si numai in minte-mi sa pastrez pe amagitorul: "iar mai pe urma om vedea noi ce-om face"... Caci raminea intr-adevar acest "mai tirziu" si acest "om vedea".

Nu de mult am auzit una buna. Nu altceva decit o frintura de convorbire intre doi oarecari, la o strimtoare de trotoar:

- "E foc... dragul meu... e foc de hida..."

- "Hm, dar e si foc de bogata... Daca ai bani, scumpul meu, poti avea oricite pe deasupra... Eu sa fiu in locul tau..."

Acest "eu sa fiu in locul tau" a avut rasunet profund in mine, a trezit multiple ecouri, cari, repetindu-se de la sine, au stirnit in adincu-mi vuiet de nedescris, de parca biata cutioara a craniului s-a prefacut in pronaos de vasta catedrala. Caci am masurat pe rind pe cei doi vorbitori; nu era nici o deosebire intre dinsii si totusi unul nu putea, asa cu una, cu doua, sa treaca in locul celui dintii; iar hizenia intrecea focul celei mai infernale inchipuiri...

...Nu m-am intrebat niciodata daca domnisoara Vasilescu are vreo zestre. Fara indoiala, insa, alaturi de ea voi minca mai putin caliceste si nu voi mai purta rufele cirpite. si voi avea libertatea... Aici punctul se aseza deasupra lui i. Ea trebuia sa lucreze cit pentru doi la birou; dealtfel "tata-unchiul", cum ii zicea domnisoara

Vasilescu va avea el grija ca intrucit priveste lucrul, sa ni 6e simplifice in proportie dreapta cu marirea salariului...

La acest gind universitatea imi rasarea greoaie si masiva dinaintea ochilor, cu salile ei sonore si prafuite, cu fetele ei frumoase si multe, cu zgomotul discutiilor prietenesti si al entuziasmelor nationale, zilele de examen treceau solemne, incepind cu ingrijoratoare dimineti si sfirsind cu seri triumfale, scaldate in blonda spuma de bere.

Iar uritul asteptind acolo, intre drevele de bronz ale patului conjugal, ca acel sultan nenorocos in cusca hantatarului biruitor. Astepta pocait, invins si - in sfirsit - inselat, caci la capatul minunatului film de inchipuire venea, infasurat in valuri de stralucire, sfirsitul tuturor incercarilor - licenta si teribilul arhanghel din ziua judecatei: "vom vedea..."

Doara s-a dus vremea legamintelor pina la moarte... sss... nici o vorba mai mult.

Bietul maimutoi, parca-l vad cum se straduieste sa nu-mi iasa din vorba, parca vad cum ma asteapta in nopti plinse si nedormite... oh, figura aceea jilavita de lacrami... O-ho, voi sti sa tiranizez, caci port in mine veninul atitor umilinti si atâtor nenorocuri... Dealtfel, voluptatea asta se satisface de la sine; iti trebuie numai subiectul, supusul. Eu mi l-am gasit; in lipsa de altceva, e bun si acesta... si, fie intre noi, prefer sa fiu tiranul unei maimute, decit sclavul unui inger.

Afara de asta, maimuta nu-i chiar o maimuta... Iaca, am iesit odata cu ea pe strada; si ne-am invirtit mult pe ulitele astea intortocheate ale orasului; enormul hohot pe care ma asteptam sa-l aud clocotind de-a lungul strinselor vilcele dintre inaltele case n-a rasunat deloc. Nici chiar nu s-au uitat la noi atâtia trecatori cit pot curge intr-o jumatate de zi pe albia atitor strazi de seama strabatute; nu insemneaza asta ca paream o pereche destul de potrivita, vreau sa spun normal, fireasca, vreau sa spun oa s-au mai vazut si alte perechi la fel?

Un miop numai si-a virit capul in nasul nostru si ne-a cercetat mirat, in fuga; si n-a rinjit, si n-a zimbit. Dimpotriva, s-a indreptat si mai uimit decit a parut intru intii...

...Revin, dintr-o singura scuturare a capului, de pe poteca incilcita a gindului. in fata mea s-a inaltat, pe cele doua trunchiuri de mamifer marin, enorma statura a domnului sef. Ochii i-au iesit mici din ascunzisul creturilor si din stufaria sprincenelor: "Mai baietas, mai, n-asculti ce vorbesc eu?" parca imi spun.

- Un’te gindesti, tinere? Raspunde ce te intreb. N-ai scris dumneata colea?

- Ba da, domnule sef...

- Atunci? Pai asta-i grav de tot, domnule. Noroc ca nu s-a ratacit vreun controlor p-aci. si noroc ca n-am apucat sa liberam chitanta. Dumneata stii (aci vocea domnului sef se rarefie si fiecare cuvint fu pronuntat distinct si apasat) ca o astfel de greseala atrage dupa sine parchet, instructie, procuror, substitut (domnul sef intrebuinta mai multe expresii pentru aceeasi notiune, desigur pentru a sublinia si mai viguros gravitatea greselei)... si, Doamne fereste, mai cite... insa iti spun: eu nu-mi inchipui decit ca e o eroare la mijloc... (Mic logos care se termina abrupt si categoric cu un unic: "Este?")

Zadarnic dau sa spun altceva.

- Ma rog, este sau nu? Atit!

Trebuie sa-i raspund afirmativ, cu toate ca stiu bine ca n-a fost nici o greseala. Am copiat identic. Cam repede, desigur, insa mi-aduc perfect aminte cu cita atentie... nu, nu, n-a fost nici o gresala. A, desigur... paginile de la inceput, pe care le-a umplut chiar domnul sef cu creionul, ca sa-mi fie de indrumare, si pe care eu n-am facut decit sa le acopar cu cerneala... Da, da, acolo trebuie sa fie buba. Sa vedem, caci se cunoaste... Acolo, desigur... Caci fluieram usor de tot niste arii de demult, cind innegream indrumarile domnului sef. Copiam fara sa compar cele doua partizi intre ele, caci doar iesisera de sub condeiul domnului sef. A-ha, sa vedem pe hipopotam, cind o afla ca el a gresit...

Totusi, ca sa pot capata ingaduinta sa ma explic, trebuie sa raspund la categorica lui intrebare pe care o repeta necontenit si insistent, tot printr-un "Este", de asta data desigur cu accent pe prima silaba.

- Bun! s-a terminat... s-a terminat... atit...

Aa, nu s-a terminat deloc.

- Nu s-a terminat, domnule sef!

- Cuu-um?

si domnul sef se rostogoleste asupra-mi cu o avalansa de interjectii, toate interjectiile din carte, de parca-l pusese cineva sa le spuna pe de rost, ca la scoala. Pe urma, cind graiul i se articula, se departa brusc de mine, pentru a-mi recapitula meritele sale mai de seama, de cind a intrat in slujba si pina in prezent: Pe masura insemnatatei lor, ii crestea indignarea in voce. incheierea fu un clocot.

- si-acum? Cum? Am gresit.. Eu am gresit? Domnule, dar dumneata stii cit esti de periculos? iti dai seama dumneata ce... ce... Domnule? (Domnul sef se urneste si incepe sa inainteze spre mine, de asta data incet, enorm si grav ca o locomotiva care tocmai se pune in miscare.)

- Dom...

- Nici un domne. Este sau nu ca ti-am complectat doar trei pagini de la inceput...? (Dinaintea colosului care se apropie nesimtit si inexorabil, piciorul meu incepe sa pipaie, de la sine, indarat.) Ma rog?... Raspunde la intrebare...

- Domnule sef, vedeti... patru pagini ati... cu creionul... nu trei... si gresala e pe-a patra... nu gresala... cum sa zic... se vad si urmele creionului.

- A-ha!...

Explozia acestui "aha" e formidabila. E inutil acel "iesi!" ca si acel "pe loc!" sau "numaidecit!", caci ea de la sine m-a aruncat la use ca pe-o biata schija.

Dar inainte de a apasa minerul, domnul sef ma opreste cu un "stai" ragusit, mai mult o horcaiala. Nu l-as asculta, dar mi se pare ca s-a luat dupa mine... Ma intorc... prin semne domnul sef imi porunceste sa ma apropii...

imi spune suierat, batindu-se cu palma usor pe beregata, ca sa-i revie glasul:

- imi pare rau de tineretea dumitale!... si apoi, cu totul fara tranzitie, iarasi: La urma urmei, poate sa fie si vreo eroare... Da, da! se incredinteaza singur domnul sef, dind pentru sine, in mod aprobativ, din cap... o eroare, cu siguranta! Altfel cum? Care-ar fi interesul... Adica interes ar fi... dar prea ar fi complicat pentru mintea dumitale... insa... ce e de facut?... Ce e de facut?

si priveste rind pe rind la mine si in gol, cu ochi neputinciosi in fata ireparabilului ce se cascase, asa de pe neasteptate, dinainte-mi.

- Ce e de facut?

Foarte simplu, i-as putea raspunde: o nimica toata de indreptare cu cerneala rosie. Asta e un lucru tot asa de obisnuit si elementar, pe cit de elementara si de obisnuita e gresala de care domnul sef se inchipuie atit de speriat.

Eil pare insa ca de-abia poate intrezari solutia de scapare.

- Hm, sa vedem, sa vedem... poti sa te duci... hm...

Hm, cit de copil trebuie sa fi fost domnul sef la virsta mea ca sa ma creada cum ma crede. De-ar sti el cum imi vine sa rid de gresala aceea, pe care o pastreaza inca in registru ca pe un trofeu, si de nedibacia lui de a se preface, s-ar rusina singur de atita naivitate si singur s-ar grabi sa indrepte. Dar el ma socoteste cu tot dinadinsul sub permanenta teroare, caci necontenit imi spune:

- Hm, nu vad interesul imediat... Ca sa-ti fi inchipuit... nu-mi vine, nu pot crede...

Domnul sef nu vrea sa se lase deloc; umfla cu foaia proportiile bagatelei. De-ar sti el cit de inutila e straduinta asta pentru bietul lui scop... (Caci inca ma incapatinez sa intirzii propunerea formala.)

- Bietul domnu sef!

Iar la nunta mea cazura toate stelele cerului. De sus apasa lespedea de negura a norilor peste intunericul umed de toamna, de puteai crede, in mijlocul fantomatecelor cladiri, ca ai ratacit printre coloanele de roca ale unei grote marine.

in schimb, toata noaptea aceea a clocotit de automobile si a fost strapunsa de faruri, pe când copita cailor scormonea scintei din cremenea caldarimului. Doar ca botul masinei intorcea la colt si indata strada era inundata de puterea reflectoarelor. O lumina ce se tira pe jos, ca o pinza asternuta, se intretaia cu alta ce venea perpendicular si umplea toata circumscriptia XXIX de-o apa tulbure; jucind ca aburul. Iar peste tot, artificii plesneau in jerbe de stele cazatoare.

Am patruns la brat cu maimutoiul in biserica plina de sfiriitul si mirosul de moarte al cerei, printre cele doua ziduri de curiosi. in penumbra jucause am cetit pe unele fete risul abia retinut, pe altele groaza nestapinita. Casatoria unui om cu o maimuta! Mergeam sub imperiul acestei impresii, care de fapt nu era decit realitatea goala, caci uritul, odata ce m-a impins aci, nu mai avea nici un interes sa mai ma vrajeasca. imi desfacea voalul de pe ochii orbiti, cu cruzime. si doar ar fi putut sa-l lase acolo, pe frunte, voalul mântuitor al indobitocirei.

Cind strania ceremonie incepu, inimile amutira de spaima, toate risctele inghetara in beregati. Cintecele rasunau lugubre sub boltile vechi; prin fumul gros vedeam toata lumea aceea stergindu-se de recea sudoare. Eram catalepticul care aude cu urechile lui galbene si vede cu ochii lui tepeni si uscati propria-i inmormintare. Cum, asta era un popa adevarat, care nu-si smulgea patrafirul si nu zvirlea cartea din mina, ca sa nu mai slujeasca un astfel de blestem! imi venea sa-l apuc de barba si sa i-o smulg, strigindu-i: "Ticalosule, destul cu gluma!" Barba-i era o improvizatie, care cu siguranta ar fi ramas in miinile mele! Totul era o improvizatie, o gluma macabra, pe care domnul sef o facea cu mine. Cu siguranta ca toute mastile astea or sa se ridice, o sa fie un ris general, si binefacator, si o veselie unanima si potolitoare!

Dar ceremonia inainta greu si fumul luminarilor devenea tot mai inecacios. Noaptea umeda si grea de-afara il tinea inauntru, si fetele toate pareau spectre prin perdeaua lui deasa. Farsa continua.

Asteptam sa ma intrebe: "Consimti sa iei o maimuta? Ca sa-i pot ride in nas: "Consimt!", ca pe urma sa strig indata: "Hai, sfirsiti odata comedia asta, chiar si pentru o gluma e prea de tot!"

Adevarat, o gluma as putea face! Sa raspund popei un "nu" sonor care, lovit de catapeteasma, sa plesneasca in mii de ecouri. Sa vad cum se roseste nasul popei cum se deschid falcile domnului sef, s-aud de-alaturi pe micul maimutoi scotind un geamat de uimire, ca acei pe care-l paleste brusc boala copiilor. Sa vad toata multimea aceasta care ma priveste cu groaza, agitindu-se in talazuri de caiete, ingramadindu-se, dind buzna peste altar si peste luminari, spre a se desfata mai bine de priveliste. si pe urma de tot, cind vuietul s-ar preschimba in clocot infernal, sa bufnesc in ris: "Ho... ho... ajunge... Consimt sa iau o maimuta! Cind asa vreau eu! Nu voi, nu domnul perceptor!"

Dar preotul slujeste cu gindul cine stie unde, cu glasul lui de vrajitor; parca ar cinta cu nasul, caci buzele nici nu le misca si versetele razbesc pe nari. Ei nu ma intreaba nimic: oare nu tine de slujba intrebarea, ori el, in intelegere cu domnul sef, a lasat-o deoparte? Drace, ce atita teama din partea lor? Nu vad cit de docil ma supun la toate? N-ar’ fi decit o simpla gluma, atit si nimic mai mult, o simpla gluma, nevinovata.

Nimic. M-au apucat de miini si strins ma invirtesc acum in jurul mesei: "Isaia dantuieste!" Mai bine ar suna in seara asta "Daniil dantuieste", caci el o ducea tihnit in pestera fiarelor.

Dansul lugubru se invârteste necontenit si de sus din amvon bomboane cad cu zgomot de pietricele pe prund si buchete de flori. Domni si domnisoare, a caror gateala zadarnic incearca sa ascunda tara strabuna, brat la brat, impart cocarde. Nu stiu daca ati vazut pe paretii hanurilor ascunse in fundul vailor de munti cadrele acelea cu batrineasca alegorie a nuntei unui vânator. Ursi, lupi, iepuri, vulpi, mistreti cu coltul cit pumnalul, veverite cu coada cit un tirn si cite alte fiare, brat la brat, ii formeaza cortegiul nuptial. E o biata, domoala si naiva gluma batrâneasca.

insa la nunta mea, vad aidoma tabloul acela care mi-a uimit peste masura anii de copil, de mult, nici nu invatasem sa cetesc...

Bratul maimutoiului imi insfaca bratul si ma trage... unde? Spre patul nuptial? Nu inca; mai e putin pina acolo, mai e ospatul. Din urma ma impinge suvoiul animalelor de tot soiul.

M-au scos afara in noaptea umeda ca gura de pestera marina. M-am dezmetecit, alaturi de maimutoi, pe pernele de piele ale unui prea elegant automobil. Gindul imi cirmeste putin spre frumusetea de vis, trecind cu toata greutatea masinei stacojii peste santul unde se scursese, din timpla gaurita, singele boierului cel tinar. si-i revad zimbetul lasindu-se ca un senin rece de luna pe sufletul meu...

Dar in urma-ne s-a format alaiul antedeluvian, si-n urlete, si-n schelalaituri, boturile masinilor urnesc spre corabia stramosului biblic.

Potopul ne pindea sosirea sa cada. Cum patrunseram inauntru, incepu.

in lumina orbitoare a becurilor, in numar indoit pentru imprejurare, riurile de umezeala isi si umbrira albiile pe pareti. Afara nu urla vint, nu gemea nici un copac sub apasarea cumplita a vijeliei. Nu razbatea nici un vaier si nimic tragic nu era in potopul de afara. Era doar ploaia aceea grea si neagra, care doar ma asteptase sa intru in locasul cel nou al vietei. si-acum cadea monoton si crincen in huruit de darabana. Nici o modulatie in cintecu-i sinistru, fara avint si fara incetare, repetirea incontinua a acelorasi doua note seci, la fel cu cintecele de petrecere sau de razboi ale salbaticilor primitivi. si-n urletul acestei orchestre intristatoare pina la ultima margine, inecind cu totul tipatul putinelor viori dinauntru, care zadarnic isi mai incercau stridenta, se sarbatori adevarata nunta.

Fu o betie crunta, grotesca, sugubeata. topaira cu totii, schelalaira, mugira. imi trecura pe dinainte in pas de defilare, rinjindu-mi cu dintii lor albi si ascutiti, cu caninii voinici si incovoiati. Fu un virtej nemaivazut; o jungla in plina petrecere; sub bolti si ghirlanzi de frunze (caci sala cea mare a perceptiei era numai o verdeata), in rapanitul amarnic al unei ploi ecuatoriale, toata fauna exotica si domestica sari si chirai, ca toate lighioanele pamintului.

Spectacolul era deopotriva de temut si de ris.

Am sfirsit deci prin a ride si eu cu toata pofta si nimic nu m-a mai intristat pina la urma. Nici macar teama cu care mi se parea ca rid uneori (ne priveam astfel fata-n fata eu si propria mea teama si rideam pe intrecute) n-a izbutit sa-mi strice dispozitia.

Nici chiar in zori, cind am parasit sala de petrecere. (Pentru ca subalternii sai sa chefuiasca in voie, domnul sef avusese grija sa potriveasca nunta intr-o dumineca, ajun de alta sarbatoare.) Atunci, de mina cu micul maimutoi, am urcat, minati de acelasi instinct satanic, spre etajul de sus, treptele scarei, doua cite doua. in mintea-mi turburata de vin, spun drept ca jucau in momentele acelea gradinile templului pagin al Afroditei din Alexandria (nu stiu unde mai citisem blestematia asta), cu aleele presarate de grupuri monstruoase, imperecheri in piatra de specii ingrozitor de diferite, centauri strivind sub pintec fecioare despletite, aratari cu coarne si picior de capra rapunind nimfe cu sufletul pe buze, masculi de lebada desfatind zeite pe jumatate adormite.

Era dimineata de-a binelea, cind convivii intârziati, impinsi de aburul din cap, mi-au batut violent in usa, si mi-au cerut, dupa batrinescul obicei al suburbiilor, "steagul ros". Cind, dupa zgomotoase si nesfirsite parlamentari, am izbutit sa inteleg obiectul doleantelor lor si am vrut sa-l transmit celei - cum se zice la perceptie - "in drept", biata mireasa cazuse pe neasteptate intr-un somn asa de profund, ca tot enormul scandal, ce urma apoi, nu fu in stare s-o destepte. Domnul sef, a carui voce (avea intr-insa ceva gros si pitigaiat in acelasi timp) paruse sa conduca aceasta stranie si matinala expeditie, se grabi acum sa comande retragerea, dat fiind ca, argumenta el, astfel de obiceiuri sunt prea jignitoare pentru niste obraze asa de june si "moderne" ca al meu si al nepoatei sale. Degeaba! Perceptia circumscriptiei a XXIX-a nu mai vrea sa stie de capitan; caci odata cu personalul, ea intreaga trosnea din incheieturi, se cutremura de zgomotul dinauntru si duduia de ploaia de afara ce nu mai contenise, reclamind cu orice pret drapelul cel ros. I-am lasat pe toti sa urle si sa geama - eram intr-adevar nespus de jignit - pina au amutit cu perceptie cu tot. Caci, vai, sa fi rascolit toata odaia nuptiala, si mi-ar fi fost cu neputinta sa le satisfac, macar cu o parere, barbara si necuviincioasa lor dorinta.

A fost ca la trei luni dupa nunta, cind imi veni ideea care ma inveseli intr-atita.

Caci nu mult dupa ce devenisem nepotul sau, domnul sef ma chema deoparte de ochii celorlalti si cu aer de voievod ce-si rasplateste sfetnicul imi incredinta un chitantier.

- Uite, imi spuse, ti-l las cinci zile, "Aurora" (strada Aurorei) este a dumitale... Nimeni n-are voie sa se amestece acolo... Baga de seama sa te feresti de functionari si mai cu seama de avocati... ai vreo doi pe-acolo... astia trebuie lasati moale si gura putina cu ei... Duca-se dracului! Ai destui negustori cinstiti acolo, de-ti rup ei singuri chitanta in fata si la cotor nu se uita sa-i tragi si de par. Am sa-ti dau o lista de toti; pe ei i-am si vestit... am avut eu grija din vreme. Ce te uiti asa la mine? N-avea nici o teama... Ei zic bodaproste ca platesc ce platesc... Ca daca-ar fi sa le-o fac, le trintesc niste biruri... Esti copil, esti copil... Nu te teme, acuma mi-esti nepot, n-am sa te bag in foc... Cu timpul o sa-ti mai arat si altele, mai grele de inteles...

Aci domnul sef facu miinile punga, parind ca pipaie in aer ceva rotund.

- Asa lucrind - continua dinsul - cu multa luare-aminte si fara lacomie... se poate face ceva frumos... (si dupa o scurta meditatie:) Eu, drept sa-ti spun, n-as da circumscriptia asta pe alta... Ma rog, s-a vorbit oare ceva despre ea?... ai auzit cumva?... si-si raspunse singur, facind semne de protestare: Nu-u... Niciodata... Nu s-a pomenit... Caci asta e totul: cumpatarea...

Am ascultat cu ochi mari si urechi lacome. Ciudat! Un simtimint de usurare imi umplea, sau, mai just, imi golea sufletul de atita incarcare. Nu stiu cum, dar mi se parea ca m-am lovit cu piciorul de ceva tare, m-am aplecat uimit si am descoperit comoara zmeilor. Taina si puterea uritului! Prima subterana din catacomba unui urias mister.

Am iesit uluit, cu darul de hirtie sub brat. si cind am inchis usa dupa mine, cu toate ca dadeam intr-o incapere la fel de luminoasa ca si aceea pe care o paraseam, parca as fi razbit totusi din cea mai intunecoasa hruba la soare, asa clipeam ochii de orbit si asa m-am clatit pe picioarele luate parca de-o apa.

"Libertatea! mi-am soptit in cuget. Ai vazut-o? Este ea... $siit... ssut..."

si parca tot calcind pe-o podea nesigura, miscatoare, care-mi insela calcatura la fiecare pas, m-am invirtit beat de bucurie printre birourile vaduvite de functionari ( era o dumineca, zi in care domnul sef nu pregeta sa-si puna la punct hirtiile dragei lui meserii).

Atunci s-a inchegat dinainte-mi o fantoma neasteptata; s-a deslusit deodata in vederea mea uimita, asa cum se incheaga imaginea in tubul innegrit al ocheanului, asa cum trebuie sa se fi inchegat din umbrele amurgului drumetilor spre Emmaus trupul Mintuitorului. A fost intii o pilpiiala vaga, care a prins din ce in ce mai multa consistenta in sufletu-mi ce se clatea de uimire mai rau ca picioarele; ocularul insa s-a miscat de la sine si imaginea a fost pusa la punct.

Da. in fata mea statea tatal meu.

Era tatal meu. Oare de ce atita uimire?

Pentru ca si pe figura lui crunta, de om care paruse nascut numai sa se necajeasca, iata acum se lafaia alt simtimint. Tatal meu se mira - asta era ceva mult la dinsul - ba chiar parea tot asa de uimit ca si mine.

- Te-ai insurat?

- Da.

- As vrea sa vad pe sotia ta...

Nimic mai firesc. Vrea sa vada pe sotia mea, pe sotia copilului sau. Ce-am de nu ma misc, parca am prins radacini in scindura, ce-am de casc ochii atit de spaimintati, de parca as fi acum cincisprezece ani, cind racnea de-mi bubuiau urechile: "Vreau sa-ti vad temele!" Doamne, ce am de tremur?

- Vreau sa vad pe sotia ta, repeta tata, dezarticulind silabele, ca acum cincisprezece ani.

- Pai da!.. ii raspund... Sa mergem! Da, sa mergem...

si nu ma misc deloc. Scindurile lichefiate s-au inchegat iarasi si mi-au inlemnit picioarele in materia lor uscata. Ce-am de tremur?

- Sa mergem, spun din nou.

- Sus? face tata semn cu degetul.

- Sus! raspund...

- Mai sta cineva acolo?

- Eu, ea si unchi-sau...

- si servitoare n-ai?

- Am invoit-o aseara pina miine dimineata...

Probabil ca vazind numai cum dirdii, tata a inceput sa dirdiie la rindu-i. Gura i s-a intredeschis intr-o parte, ca acelor ce li s-arata o spaima neasteptata, un pericol imanent...

- Acuma, in momentul acesta, cine se gaseste sus?...

- Nevasta-mea...

- Nenorocitule, poarta ochelari de cei mari, barbatesti...?

- Are si altii mai mici, raspund zugrumat... O... e o femeie... numai s-o vezi...

- Am vazut-o, racneste asa de puternic tata, ca-mi ingheata in git, cum ar ingheta mercurul intr-un termometru, tot siroiul de vorbe convingatoare cu care vreau sa-l improsc.

Cu toate astea groaza lui e cu mult mai mare, ca si cind eu as fi scos racnetul lui. Ochii ii cresc, cresc necontenit, iau proportiile ochelarilor celor mari ai nevestei mele. intii se da de mijloc inapoi si intinde miinile parca s-ar feri. si rosteste cu mare groaza:

- Astea-s fermece... si apoi, numaidecit: Vai de pacatele tele!...

A deschis usa.

- Tata, abia pot sa ingaimez.

Dar el se scutura ca de un fior si se retrage de-a-ndaratelea, tinind virtos mina pe clanta. Cu ochii aceia holbati imi cerceteaza atent picioarele, miinile, urechile.

La urechea dreapta tresare, ca si cind ar fi rasarit deodata, acolo, o ureche de cine stie ce animal.

si se retrage necontenit. Face semnul crucei si piere.

- Tata, strig cu atita inversunare, de-mi zbirniie coardele vocale dupa fiecare cuvint, ca la un contrabas lovit... Tata, tata!

si ma napustesc pe usi, pe scari, in curte, afara in strada.

Nimic. Tata pierise.

Iisus la Emmanus. Luneta si-a schimbat brusc directia. Imaginea a disparut.

A fost o vedenie.

Ramin nespus de nedumerit, cu capul gol. in strada pustie de dumineca dimineata. Daca a fost intr-adevar, unde a disparut, caci mai e mult pina la colt... incolo e inchis pretutindeni.

- Ce mai faci? imi miorlaie un glas mieros din spate.

Ma intorc ca intepat de coltii unui sarpe: Coana Frosa, proprietareasa! Toti strigoii si-au dat intilnire azi-dimineata in preajma-mi.

- Cuum o du-uci... asa...?

(Lungea vocalele dupa obiceiul ei cind vrea sa-si indulceasca vorba.). "Asa" insemna "in noua situatie: insurat".

- Cum s-o duc? ca toata lumea...

- Sa va dea Dumnezeu noroc... e, nu m-ati... invitat la nunta... da sa va dea Dumnezeu noroc...

- Da dumneata cu-um o duci? imi schimonosii si eu vocea, ca s-o imit, privind-o pe sub gene, satisfacut dinainte pentru regretul pe care-l si vedeam mijind pe figura cu caturi... si ce cauti la ora asta pe strada... Parca nu te stiam asa de bisericoasa...

- Ce biserica, maica? Ca ma jupoaie de vie... daca n-o fi cafeaua gata si smintina de-un deget... Ca d-aia zisei: n-o sa-i placa, e laptele cam apatos, si parca-l vad ca strimba din nas. si luai drumul, femeie in fire ce ma gasesc, pina la piata, sa-i aduc lapte proaspat si gros...

- Cui, coana Froso? cui sa nu-i placa?

- Lui Georgica, maica, Georgica de s-a mutat la mine, dupa ce-ai plecat dumneata... student si functionar... el e la Comperative, maica... E tinar si dragut, tot ca dumneata. Adica de ce sa zic? de dragut, n-o fi el tocma-tocma, ca ti... ca dumneata... dar e mai vioi, maica, si are si-o mustacioara, de sa-l maninci...

- Da leafa cit o are, coana Froso? Nu cumva o are ceva-ceva mai marisoara ca a mea?

- Da stie-l norocu cit i-o fi? Ca doar arvuna pe luna dintii am putut sa i-o apuc... Degeaba m-am mutat iar in patucul meu, degeaba i-am facut larma la fereastra... degeaba mai m-am facut si de ris la vecini si la striini, degeaba... Ca n-a stiut multe si-odata si-a facut bagajul... om hotarit, maica, si naprasnic... numai ca l-a luat in mina si s-a si pornit spre poarta... De, spune si dumneata... ma indura inima sa las sa-mi scape asa voinic.

Cind a disparut si aceasta din urma intruchipare a uritul ui (asa cum, in poveste, dracul iese ca sa piara la fiecare raspintie tot sub alta piele, dinaintea voinicului pornit sa-si caute idealul), hotarirea mea era luata, domnule procuror.

Da. Tatal meu avea dreptate! Fusesem fermecat. Ori, poate, la mesele acelea copioase, pregatite de micul maimutoi, mi se daduse sa beau cine stie ce buruiana otravitoare de simturi!

Altfel cum as fi putut sa-mi leg viata de acest schelet, care se ridica atit de sinistru din patul meu, al nostru, din patul nuntei si al casniciei? Caci nu e decit un schelet negricios, ceea ce-mi rinjeste intr-una din maldarul de perini, un schelet ca acele gasite prin cimitirile darapanate; pe oasele inca bine legate, resturi de zgirciuri s-au mumificat, acoperindu-le de un strat vinat-pacuriu si uscat de moaste, care nopti intregi iti tulbura visele in copilarie.

Da, fusesem vrajit! Cu descântecele ei, zgripturoaica (sau mai degraba zgriptorul cel mare, uritul, de a carui existenta reala, dincolo de hotarul celor vazute, mi-era cu neputinta sa mai ma indoiesc de-acum) ma inlantuise zdravan.

"Bun!" mi-am zis, cind cele doua brate de mumie se intinsera si de asta data raschirate spre mine. "Bun!" caci in ungherul mintei mele dainuia, nepatruns mister, ca lespedea aproape dezlipita de cuiul harnic al puscariasului, confidenta domnului sef; simteam dincolo de covirsitoarea ei greutate, aerul nocturn si curat al libertatei.

"Bun." si, din ziua urmatoare, am luat in primire strada Aurorei. Am luat-o in primire, ca, in deplina cunostinta de cauza si cu sirguincioasa rabdare, sa adun datele si notele cu care complectez aceste insemnari. (in voluminosul lor dosar, veti gasi in copii extrem de fidele, care va vor trimite direct la registrul sau chitantierul respectiv sau la faptul acolo explicit aratat, toata ingeniozitatea unui mare barbat de finante, pe linga care truda vistierilor trimbitati de istorie de a-si scoate statul din impas e biata neputinta sau adevarata sarlatanie; in afara de mecanismul perceperei impozitului pe strada Aurorei veti gasi cele mai fine matrapazlicuri, cele mai subtile mijloace si cele mai nobile straduinte ca destul de restrinsa noastra circumscriptie sa dea, pe linga frumoase excedente in plina crestere, spre belsugul tarei, sa dea, zic, si o modesta, dar tot asa de frumoasa cota-parte zelosului incasator, spre folosul si multumirea si-a uneia si-a celuilalt.

O, departe de dumneavoastra gindul, domnule procuror, ca, adunind aceste modeste documente si predindu-vi-le, am nazuit cumva sa-mi usurez partea mea din vina sau sa cer sa mi se inlature povara ei de pe umar.

Nu, caci vina mea exista; ea consta in diabolica voluptate ce-am simtit pe cind indeplineam pina la extremul punct practicele domnului sef, de a le gusta intreaga lor savoare, de a ma inchipui insusi domnul sef, de a ride ca el, de a da ca el ochii peste cap, cind tocmeam cu contribuabilul pretul favoarei ce-mi cerea sa-i acord.

si va pot asigura ca totdeauna am izbutit de minune.

Era insa si este o alta ispita care m-a incercat si ma incearca grozav de crincen, ca nu-i pot rezista, orice-ar fi sa se intimple. E ideea cea vesela, ideea care mi-a venit pe neasteptate, impunatoare si irezistibila, odata cu chitantierul ce mi-a incredintat domnul sef - socru-meu, unchiul, cum mi se lamurise ca-i de cuviinta sa-i spun. O nimica toata, veti zice, o copilarie, o stupiditate! Convin. Totusi, o sa conveniti si dumneavoastra ca trebuie sa fie o priveliste inedita, biruitoare, covirsitoare, cum ar fi bunaoara un peisagiu dintr-o planeta indepartata celui dintii ochi inarmat cu telescopul distrugator de orice distanta. Dar ascultati, ascultati sa vedeti cit de caraghioasa este ideea asta care ma determina sa ma dau legat in miinile dumneavoastra...

...Daca ati urmarit cu cit de putina luare-aminte aceste insemnari modeste, ati vazut cu ce metoda si cu cita indirjire si cu cita necrutare am fost urmarit, invins, dominat, de acea iazma negricioasa si imateriala, cu putinta insa de a se materializa in cele mai diverse chipuri de animale, daca pot spune astfel, umanizate, pe care am denumit-o: urit. Ei bine, am rabdat destul! E rindul meu acum sa vad pe iubitul meu binefacator, pe negriciosul de domnul sef, si pe negricioasa mea sotie pomenindu-se amindoi cu dumneavoastra, domnule procuror, pe usa.

Intrevedeti acum, cred, farmecul acestei imprejurari. Orice pe lumea asta nu plateste o astfel de priveliste: sa vezi pe domnul sef, pe iubitul domn sef Vasilescu, cum i se opreste risul de toate zilele ca un os in git si cum cele doua margele negre de sub sprincenele stufoase se casca deodata, prefacind doi ochi mici de soarec in ochi de elefant; iar pe strania lui figura, ce n-am izbutit s-o plasez in intreg regnul animal, sa vezi cum, una dupa alta, se sapa cutele stupoarei celei mai sublime: "Cum, frate, dar el nu si-a dat seama ca se nenoroceste la fel?"

Caci domnul sef, ca tot ce e urit, e incapabil sa pretuiasca un gest de Samson.







Uratul - Partea 01
Uratul - Partea 02


Aceasta pagina a fost accesata de 681 ori.