• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Uratul - Partea 01

In noaptea aceea de drum-de-fier, cind am pornit in sfirsit din orasul meu pierdut intr-un colt de hotare, n-am putut inchide ochii, cu toate ca aveam la cherem o canapea intreaga, cit era de lunga, si cu toate ca vagonul capitonat ma legana lin si imbietor. in invirtiturile rotilor, in clantanitul lanturilor, in rapaneala fierului pe fier, auzeam prin fereastra lasata necurmatul rotogol al unui cint de biruinta. O, cum se rostogolea cintecul acela pe sinele virtoase, cum era necontenit acelasi, spaimintator acelasi si - totusi - cum sufletul meu crestea necontenit.

Cind s-a crapat de ziua, mi-am si infipt capul in jilaveala diminetei, ca sa prind din ceata primul turn al orasului pe care nu-l mai vazusem. intii n-am zarit nimic; apoi, la un ocol al drumului, mi-au rasarit departe turle si acoperisuri razlete, iesind dintr-un fund de vilcea. Soarele era acum doar o biata fantoma translucida - la care te puteai uita in voie - a soarelui adevarat. Pe aceste nu l-am vazut in minunata lui stralucire decit mai tirziu si hat bine deasupra muncelelor orizontului. A zbucnit deodata in vestmint de foc, cu aripi de flacari din crisalida-i transparenta si, in locul unde mi se paruse ca vad un oras, a aprins coperisurile. Se parea ca nebunia monstrului de fier, care ma ducea in pintec, ma purta in goana dezmintata in regiuni nebanuite, cu sori multi, sclipind presarat pe cimpie, incercind sa rasara in jerbe de sisteme complicate, ca-n luminile surprinse de ochean. Doar cite nu eram eu gata sa vad in tinutul asta miraculos, unde ma avintam de bunavoie!

Pe urma toate au disparut, cind pamintul s-a ridicat de spinare in sus, intr-un rind. Zarea s-a mai intunecat si orizontul a inceput sa se strimteze si mai mult: s-au ivit inceputuri de mahalale, o fabrica - de buna seama - cu ferestre si lumini multe, intirziate; apoi vagoane, sine ce se impreunau si se despreunau, siruri intregi de vagoane si locomotive moarte si necontenit lumini searbade in jilaveala zorilor, pilpiind jalnic, invinse de ziua, ca luminarile in jurul raclei.

intii, impresia aceasta lugubra imi strinse sufletul, in care tot mai dainuia, neam din neam, ca-n butoaiele de mult golite, tereghia superstitiilor, a semnelor si a vedeniilor. Dar inchipuirea-mi mobila puse indata, in locul sumbrelor viziuni, sfirsituri de bal, lumini de petreceri monstre prinse de ziua, lumina necurmata, betie, fericire. Privelistea ametitoare ma facea sa inchid ochii; un felinar apropiat trecu pe linga mine si sfredelitoarea lumina a arcului voltaic imi patrunse dureros pleoapa; si vagonul intreg nu mai. parea atunci decit un cosciug urias, purtat pe brate de fier spre un cavou imens si necunoscut.

Speriat, am despreunat larg genele si am pipait cu degetele tremuratoare scrisoarea de recomandatie si cele citeva bancnote ce le aveam in buzunarul de la piept.

Scrisoarea aceasta mi-a deschis intr-adevar usa unui puternic al zilei. Mijloacele parintilor erau prea slabe ca sa nu trebuiasca sa-mi gasesc si un serviciu pe deasupra, pentru a urma cursurile universitare. Scrisoarea tatalui meu - cu ortografia pe care o stiam si de care ma inrosii grozav cind rindurile tremurate fura parcurse de ochii incruntati sub ochelari de aur ai alesului politic si protectorului nostru - fu inlocuita de o carte de vizita a acestuia catre secretarul general de la Finante. Afara, cartonasul imprimat cu numele care insemna porunca imi aduse inima la loc; nu atit prin cele trei rinduri asternute in graba cu creionul, ce-mi deschideau poarta sortei, cit pentru acea lipsa complecta de apostrofe si liniute si mai ales pentru acel admirabil acord de singular cu plural, solecism care niciodata n-ar fi scapat tatalui meu.

si totusi scrisoarea aceasta mica si cretina, pentru care as fi fost trintit la absolventa claselor primare, facu minuni...

Am avut toata copilaria si adolescenta mea o groaza teribila de cuvintul "perceptie". Nu doara ca tatal meu ar fi ramas in urma cu darile si ca, prin urmare - cum se spune -, ne-ar fi batut toba la cap, ca as fi vazut cu ochii plinsi umilinta parintilor mei, rusinati si fara putere, inaintea oamenilor legei, scotindu-ne dulapurile si saltelele la mezat. Daca tatal meu n-a fost niciodata bogat, nici chiar asa de sarac n-as putea spune ca a fost vreodata. Dar perceptia din oraselul meu era o cladire lunga si scunda, de pe care egrasia jupuise varul murdar si umflat, lasind sa se vada pe alocuri caramida muceda, de-un rosu de carne veche, stricata. inauntru niciodata nu patrunsese vreo raza de soare; era o vesnica umbra umeda. Pe pareti dantela egrasiei avea tonuri din ce in ce mai innegrite, cu cit scoborai ochii spre podea; erau parca tapetati cu uriase harti hidrografice. Te infrigura din cadrul lor umezeala unui intreg continent. Aproape de scinduri mucigaiul vinat mustea; parea raspintia tuturor furtunilor si ploilor.

in incaperile acestea de pestera lucrau oamenii fiscului. ii vedeam cu fete chinuite de griji, cu incheieturi umflate de reumatisme, cu miscari greoaie de mormoloci, cu ochi bulbucati pe deasupra ochelarilor. Pentru mine erau zeitatile pesterilor si ale intunericului umed.

De aceea, cind secretarul general al Ministerului de Finante imi intinse un plic cu adresa circumscriptiei XXIX.de perceptie, un fior rece mi se raspindi de-a lungul oaselor si un gust rinced mi se puse in git.

Vazui atunci uritul...

- E singurul loc liber pe care-l mai avem, imi spuse pe-un ton cama intepat domnul secretai, vazind codeala mea si-mi intinse categoric mina.

- O, va multumesc, raspunsei timid, prefacindu-ma intr-adevar multumit.

si o raza de nadejde lumina o fibra a cugetului meu; in capitala, desigur, trebuie sa fie cu totul altfel... pina si perceptiile... Iar in mintea mea rasari o cladire alba, uscata, mai ales foarte uscata, intr-un fund de curte, cu citeva ronduri in fata, care se umplu vara de zorele, de garoafe si de pansele.

Pornii deci fara de ragaz si simtii cum soptea cineva in mine, cu rautacioasa placere, ca bucuria izbinzii viitoare va fi cu atit mai zdrobitoare, cu cit drumul pina la ea va fi mai lung si va porni mai de jos. Pe salile marei cladiri nu ma sfiii sa intreb pe un domn cu parul omat curat, cu haine inverzite, cu ochelari pe virful nasului, legati c-o sfoara neagra de nasturele unei veste prea groase pentru dulcea inginare de vara si toamna de-afara:

- Domnule, un functionar din perceptie poate fi adus oricind in minister?

- Hai?

Batrinul tresarise parca muscat de aceasta intrebare. Ma privi inspaimintat pe deasupra ovalelor de sticla. Parea gata sa-mi strige: "Nenorocitule, ce-ai spus?"

ii lamurii intrebarea: gradul de copist la perceptie este acelas cu cel de copist din minister?

- A, ha! paru ca se dumireste, dar ochii lui aratau aceeasi groaza amestecata cu compatimire... Da, da, fara indoiala...

Pe urma, fata i se umplu toata de rautate. Dadu din cap de mai multe ori si rise cu gura lui stirba, facind din mina, a nimica toata: "Pai e totuna..."

si pleca, abia miscindu-se, cu risul lui fonf si groaznic.

Mi se paru atunci ca nu-mi ride el, batrinul, ci batrinetea dintr-insul. Era asa de alb, atit de imaculat de alb si vocea ii fusese asa de stinsa si totusi atit de aspra si hainele-i erau atit de verzi, ca fiorul de umezeala imi facu din nou circuitul oaselor.

Nu stiti ce e uritul? Eu l-am intrezarit intii rinjindu-mi din mucegaiul perceptiei oraselului natal. El trona acolo peste oamenii fiscului si troneaza pretutindeni peste micii slujbasi, oriunde-i umezeala, umilinta si groaza. N-as putea spune ce fel de figura arata si nici daca are sex. Dealtfel, toti condamnatii sa-l slujeasca il accepta fara sa-l inteleaga, cea mai mare parte nici nu stiu ca exista, asa de grozav i-a pironit in somnul stapinirei lui.

insa bucuria-i imensa e sa supuna tocmai pe cei hotariti cu orice pret sa-i scape; dar si acestora se arata numai in chip imprecis, de vedenie. Iar in intreaga-i si teribila lui alcatuire nu se infatiseaza decit in ultimul vis al rapusilor de mizerie, de disperare, de neputinta; bolnavilor si neurastenicilor, cu o clipa inainte de-a se arunca sub roatele trenurilor sau din inaltimile etajelor.

Eu abia de l-am intrezarit aievea; o! intru inceput n-are nimic respingator sau infricosator in figura. Dimpotriva. Caracteristica lui grozava e ca ride. Ride cu hohote uneori sau abia rinjeste; cu dinti puternici sau stirb ca batrinul de adineaori... Te atinge numai in treacat si trece inainte cu risul si cu veselia lui, pe jos, in trasura, in automobil... si te lasa in urma cu scrisnetul neputintei si cu pustiul...

Ai vrea sa te duci cu el, sa fii in el, sa fii el... si sa te rasfringi asupra altora. Dar te respinge si se indeparteaza cu risul lui triumfator...

Grozava lui caracteristica e triumful...

Astfel trecea el si-n aceasta zi minunata de Bucuresti, cu soarele de toamna la inceput. Trecea in hohot si zgomot mare, in calesti si automobile... Era pretutindeni un triumf nemarginit!

Iar eu ma indreptam spre perceptia circumscriptiei a XXIX-a. si tot ce era veselie si ris si podoabe in lumea asta din juru-mi mergea in sens invers... in faetoane sau chiar pe jos.

Cu capul cazut in piept, gol de gind, paseam ca un automat spre perceptia circumscriptiei a XXIX-a.

Domnul perceptor, foarte gras si negricios, cu falci enorme si nerase de teposii peri albi, negri si rari, mesteca in gol cind ma privi cu ochii mici si rosii, prin ochelarii pe care-i potrivea cu insasi spinarea nasului. Nu spunea nimic domnul perceptor, dar cu siguranta ca-n necontenita miscare a buzelor vinete, rasfrinte, mi-a soptit sudalmi groaznice - si cind si-a luat, intrerupt din lucru, ochii de pe coloanele de cifre, si tot timpul cit m-a ascultat fara sa-mi raspunda un cuvint, si mai pe urma, cind, dupa ce mi-a cercetat hirtiile, m-a dat cu un semn pe mina subsefului sa ma "plaseze". Atunci si-a lasat iarasi ochii pe registru, pentru a-i ridica indata amenintatori, cind a socotit ca m-am intors cu spatele la dinsul, spre a urma pe ajutor.

M-am trezit la masa cu o fata mica si maslinie poate, desi mai tirziu mi s-a parut vinata, de-o vineteala palita, de cadavru vechi, injectat cu formol. Era slaba de tot, insa buzele i-erau groase si rasfrinte ca ale domnului perceptor. De pe fruntea mica si bombata porneau pieptanate pe spate fire groase si aspre de cal. Avea un git atit de subtire, iesind din sortul negru, ca acest soi de cap mic, ca o caricatura de chinez (Doamne, un chinez negru ca un african), parea infipt ca intr-o prajina din gardul unui rege antropofag.

Astfel fu cind ridica spre mine ochii fara pleoape si rotunzi, de pasare; apoi mina pipai in coltul mesei, o mina micuta, de copil, apuca repede ceva si indata, pe capul infipt in teapa, aparura, uriase, lentilele de scafandru ale unor ochelari cu cirlige de fier. Ochii mici si rotunzi se marira, se clatira de-o parte si de alta, in cercul lentilelor si se fixara asupra mea umezi si durerosi, de parca mi-ar fi cerut iertare.

M-am cutremurat. Era si ea o biata fata, la urma urmelor, si nu merita un destin atit de vitreg! M-am cutremurat totdeauna dinaintea nedreptatei firei acesteia, care ne ocirmuieste de-acolo, din centrul miscarei vesnice, din nepatrunsul locas al zeilor mari si mici! Unde salasluieste desigur si "uritul", vrajmasul vietei mele.

Trebuia sa scriu la aceeasi masa cu ea; fata in fata cu ea - o masa mare, dreptunghiulara, acoperita cu musama neagra, linga care, bratele unui scaun lataret, de scindura, pareau ca ma asteapta de mult sa ma cuprinda. Mila de aratarea-mi din fata ma patrunse pina intr-atita, ca nu putui opri citeva cuvinte de buna intilnire. insa accentul - oh, accentul acela al vocei mele - parca-l aud si acum! El imi luase inainte si-l auzeam cum complecteaza retinuta mea politete: "Fie, domnisoara, ma resemnez sa-ti sufar si vecinatatea dumitale... poate nu va tine mult!" Cu neputinta ca o fata atit de urita sa nu intrezareasca dincolo de cuvinte, in adincul constiintei, compatimirea, mult mai jignitoare si mai repede de recunoscut decit chiar dezgustul.

Mi se paru ca facu o miscare brusca, parca si-ar fi dat capul inapoi. Covirsit, plecai privirile. Doamne, daca nu-i adresam nici un cuvint, n-as fi jignit-o mai rau?

Sfios, inaltai spre dinsa doar pupila unui singur ochi. si cind intilnii ochelarii de scafandru, inapoia carora ochii ei fugeau intr-o parte si intr-alta, de parca ar fi plutit in doua borcanele cu apa, ramasei impietrit. Uritul era inaintea mea si ridea stapinitor. Ma prinsese.

Gura capului, intepenit in par, isi prelungise colturile pina-n sfircul urechilor, care, Dumnezeule! zvicneau ca la animale. Prin crapatura ei vinata, dinti scurti, lati si distantati, sclipeau de albeata; nasul se ridicase cu totul in sus si-n lumina ochilor mei nu ramasese in locu-i decit un fel de cerc cu doua nari cu un ritisor de purcel.

Pe urma toata intruchiparea asta cazu pe-o parte, buzele se botira si ochii de pasare se clatira brusc, descriind pe cimpul lentilelor miscari repezi, zbucnite. Zei nemuritori! Capul de urangutan cocheta...

Am zimbit cu mila si cu dispret, dar uritul n-a vazut sau s-a prefacut ca nu vede. Ochii lui licareau cum trebuie sa licareasca ochii dracilor, cind iti apar, aievea, noaptea. Jucau in orbite triumfatori si cu cit le crestea stralucirea, cu atit mila si dispretul de pina acuma incepeau sa se ingine cu groaza pe fata mea, care oferea astfel deodata triplul aspect al acelor sinistre masti de demult.

Pe urma revolta-mi crescu fara margini, cind mica simiana schimba o privire cu o alta functionara, ce statea mai mult degeaba, dinaintea unei masute cu masina de scris; o femeie inaltuta, slaba, supta la fata, cu nas coroiat, cu umerii obrajilor puternic iesiti - ca la ofticosi - de-o albeata de lapte si cu doi sini enormi, atit de enormi fata de slabiciunea ei, incit puteai crede ca prisosul dintr-insii ii da acea infatisare laptoasa, respingatoare.

Uritul paru ca spune tovarasei de birou:

- E timid...

Iar fata cea supta incuviinta...

Revolta mi se ridica tumultuoasa in cosul pieptului. Vroiam sa fac ceva strasnic, un gest hotarit, ca bunaoara o trintitura zgomotoasa a registrului ce mi se pusese dinainte sau o intepenire mai temeinica in scaunul leganator si scirtiietor de sub mine. O astfel de miscare brusca, dinadins si vizibil rea, era neindoios ca ar fi curmat de la inceput orice putinta de indrazneala uritului negru si untului laptos, din fata si din stinga mea. Maimuta dinainte-mi paru ca ghiceste ce se petrece in gindu-mi si avu parca o miscare speriata, o lucire in ochi, de groaza.

Atunci trebuia s-o sfredelesc cu ochii mei... in clipa aceea am avut in mina izbinda si viitorul meu. O clipa, o singura clipa de rautate, de cruzime si totul ar fi fost salvat...

Dar atit de caraghioasa era schimonositura aceea a chipului cu pretentii omenesti, ca mila m-a doborit... Mila, teribila mantie invizibila pe care groaznica fantoma ti-o arunca pe cap, iti intuneca vederile si-ti amoarte orice mugur de virilitate.

- I-am spus o vorba blinda, o vorba de nimic, da, imi amintesc, i-am cerut oarecare deslusiri asupra modului cum trebuie sa trec in registre (cu toate ca era asa de usor de intales acest lucru). si ea s-a grabit sa-mi arate cu mare lux de amanunte si a inceput, pe nesimtite, sa ma descoase...

Cind mi-am dat seama cit de departe am ajuns cu vorba (am surprins ochiul ei lucios si scormonitor in gospodaria mica si crestineasca a mamei mele intotdeauna suferinda, in biroul vechi si posomorit al intunecatului meu parinte, in curtea ingusta cu spuzenie de frati, de gaini, de purcei, de ciini si de pisici de-a valma), m-am cutremurat de moarte. Am inceput indata sa raspund piezis si i-am aruncat o privire suparata. Pe urma am tacut incapatinat.

Era prea tirziu. Uritul ridea triumfator prin ochelarii cei groaznici si ritisorul i se dilata si se contracta satisfacut pe figura mica de omulet ecuatorial. Ridea mut si inainte; iar mie mi se parea ca-mi rinjeste verdele mucigai de pe paretele perceptiei din oraselul natal.

Pe senin, localul perceptiei fiscale a circumscriptiei a XXIX-a n-avea citusi de putin infatisarea jilava a perceptiei din oraselul meu. Era o cladire veche, cu ziduri groase si cu etaj (la etaj locuiau domnul perceptor Vasilescu si cu nepoata: "Chiar domnisoara cu care scrii dumneata la masa e nepoata domnului perceptor!" m-a lamurit mos Mihalache, omul de serviciu al institutiei si tobosar la licitatii). Mi s-a parut curioasa lamurirea mosului, caci la etaj observasem la venire ferestrele cu glastre de muscate si cu brise-bise curate de borangic.

Dar daca localul incepea sa-mi inspire incredere cu zilele ce treceau, personalul, de la matahalosul domn Vasilescu si pina la nepoata-i crescuta de-abia cit un picior de-al lui, intregul personal, compus din doisprezece functionari, barbati si femei, parea din cale afara de curios. Era de neintales cum din tot Bucurestiul asta cu femei atit de frumoase si cu barbati asa de chipesi, se adunase, tocmai la perceptia circumscriptiei a XXIX-a, figuri asa de ciudate, fiecare cu cite o meteahna si cu seaman de animal.

intr-un rind, ridicind ochii deasupra hirtiilor mele, am descoperit acest lucru uimitor, privind mai atent la unul din ei. Speriat, am intors ochii la cel de-alaturi si acesta mi-a intarit si mai mult parerea. si astfel, din masa in masa, cap cu cap, am avut impresia lamurita ca ma gasesc in mijlocul unei menajerii.

Mi-am amintit indata de-o carte scumpa a copilariei mele: Le monde avant la création de l’homme. Ultimile file ale cartei acesteia, ca o adeverire a cuprinsului ei, erau umplute de ilustratii cu diferite fizionomii de capete omenesti, puse alaturi de capetele diverselor animale, cu care semanau leit. Astfel erau acolo: o figura energica, barboasa si cu plete (imi pare, chiar a autorului), semanind cu un leu, apoi alta cu un nas coroiat si ascutit, cu un ochi rotund, mai mare, si cu altul mai mic, semanind cu un papagal. Erau pe urma altele (aproape toate speciile), puse alaturi de om, si ai fi putut jura ca fiecare din indivizii aratati acolo au dainuit vreme mai indelungata, in generatiile lor ancestrale, sub forma animalului respectiv. Tovarasii mei de birou descindeau deci, unul, hotarit, din cal (asemanarea lui cu pretiosul animal era cu mult mai izbitoare decit a exemplarului din cartea lui Flammarion), un altul era berbec sadea, un al treilea cameleon (un tinar palid cu nas mare si ochi rotunzi ca monedele, o figura translucida de ceara alba). Aveam apoi un mops, un iepure (cind sta in lumina), sau sobolan (cind sta in umbra), in sfirsit, unul cu lamurit aspect bovin (speta totusi n-as fi putut-o preciza: bou, bivol sau bizon). Femeile erau: o rata cu leganat greoi, un purcel sugubet, cu guitat placut, si un cocostirc - doamna cea laptoasa - cind o priveai in profil, sau stiuca, vazind-o din fata. Stramosii tovarasei mele de masa salasluisera intr-o forma superioara, poate urangutan, in orice caz maimuta.

in schimb, domnul perceptor era mai greu de definit, cu bucile acelea enorme ale fetei, cu barbia revarsata si presarata cu tepi rari, cu nasul ridicindu-se dintre ochii abia deschisi pentru a se tesi mai jos, labartindu-se ca sa se piarda in stufaria mustatilor carunte, cu teasta ascutita si coperita cu stuh aspru, ca o coliba de salbatec, in sfirsit cu trupul acela lung si enorm, despartindu-se in picioare ca in alte doua trupuri, iti facea impresia unui exemplar de mult disparut din arborul regnului sau poate o alcatuire monstruoasa, o bizarerie a creatiei, o dubla reptila cu organele centrale comune si cu cele periferice indoite, in felul fratilor siamezi, raportindu-l la genul omenesc. iti inspira parerea aceasta cind sta pe scaun cu picioarele intinse mult pe sub birou, pina aproape in masa vecina, sau cind ploua si era posomorit afara. Cind se ridica in sus si nu ploua afara, ai fi zis un proboscidian, taiat in doua mai incoa de pintec; nasul tesit jos jurai ca e o radacina de trompa, iar hainele cenusii si soioase si pantalonii largi, cutati, cu tur de salvari, iti aminteau pielea crapata in toate chipurile a elefantului.

Fara indoiala, ei nu puteau fi decit degeneratii sub forma omeneasca ai unor neamuri care-si avusese maximul lor de stralucire fizica, si poate chiar intelectuala, pe vremurile strabunului respectiv din intinsul regn de vertebrati, ce, rind pe rind, au stapinit planeta.

in ziua cind am facut constatarea aceasta, abia revenit in odaita mea, m-am si repezit la oglinda punctata de gaurele transparente, pe unde vechimea mincase aliajul dedesubt si m-am contemplat indelung. Am deschis si un tratat mic de zoologie, caci cu mine adusesem din provincia, unde jurasem ca n-am sa ma mai intorc, pina si cartile de liceu. M-am comparat cu multa luare-aminte cu fiecare din chipurile cartei plina de planse si ilustratii. Bucuria mea crestea necontenit, cu cit vedeam ca nici pe departe nu aduceam cu vreunul din ele. Hotarit lucru, eram un om adevarat! Hotarit lucru: neamul meu trecuse repede prin diferitele forme ancestrale, ca sa se opreasca si sa se dezvolte pina la maximul puterei si frumusetei sale, in forma aceasta: om. Poate nu eu eram exemplarul din virful culmei, dar in orice caz - si cu atit mai bine - ma gaseam in plina ascensiune.

Foarte multumit pentru neamul meu, imi venea sa strig de bucurie. Daca intunecatul meu tata ar fi fost alaturi l-as fi sarutat - pentru intiia data, in viata mea, de cind mi-aduc aminte - si cu multa tandrete inca.

Fericit, cu mintea plina de culmi uriase, de virfuri solitare cu zapezi eterne, cu sufletul plin de lumina, din ziua aceasta am pasit cu multa incredere prin odaile perceptiei fiscale a circumscriptiei XXIX, iar pe mica schimonositura omeneasca, alaturi de care fusesem condamnat sa lucrez in birou, o priveam de atunci intruna cu semet aer de biruitor!

Aveam ore de lucru dimineata si dupa-amiaza. Cind venea "varsarea", si se nimerise sa vie tocmai acum, "biroul" se prelungea mult dupa 7 seara si uneori tinea pina la miezul noptei. Atunci domnul sef se zavorea in cabinetul lui cu subseful si cu subalternii mai mari si acolo aveau loc dezbateri nespus de violente. Cind ieseau cu totii, pareau transfigurati, parca scapati de-a dreptul din pesterile stramosesti si ne masurau - mai cu seama pe mine - cu priviri oblice, banuitoare. Iar dupa ce incasarile erau predate Administratiei financiare, dupa ce calculele si verificarile se incheiasera complect, eroii misterioasei operatiuni fiscale terminau bilantul cum trebuie, la domnul Nae "comersantul" - cum i se spunea - cu vin bun, din coltul cel mai apropiat.

in cele vreo trei-patru zile - unicile intr-o luna - care urmau acestei epoci, se mai putea sta de vorba cu domnul perceptor, ba chiar glumi. (Ca omul dupa munca spetitoare, imi explicam eu aceasta voiosie bizara.) Altfel era "turc", cum spunea singur. La 8 si un minut dimineata, condica de prezenta era ridicata; la 3 si un minut, dupa-amiaza, de asemenea. Nu admitea nici o scuza si se desfata strasnic cind functionarul, intirziat cu peste un minut, raminea incurcat in fata "altarului" gol. "Altarul" era pupitrul de linga usa, pe care statea "sfinta evanghelie", adica registrul prezentelor. Denumirile acestea erau cunoscute personalului perceptiei circumscriptiei a XXIX-a din vremuri imemoriale, totusi si acum, cind le pronunta, intregul personal insotea cuvintele de-un soi de suris sec, ca o inghititura, foarte accentuata mai ales la domnul sef. Desfatarea dumnealui se mai invedera si prin desfacerea bucilor obrazului de frunte si aparitia intre straturile de carne afumata a doi simburi de maslina. in limbagiul celor din birou, aceasta insemna ca domnul sef "face ochi", gluma care se repeta de asemenea de zeci de ani, producind aceeasi satisfactie si aceeasi hilaritate.

Cind nu era de fata nici domnul perceptor, nici nepoata lui, "statul sau major" denumea pe sef "tilharul cel batrin". La rindul lui, domnul Vasilescu, cind lipsea vreunul mai de seama dintre sfetnicii sai, il categorisea fata de ceilalti cu epitetul "pungasul asta", apoi complecta, deschizind o gura de cetaceu, spre care arata cu degetul: "sa ma scuipati colea daca nu l-oi baga eu p-asta in puscarie". Pe fetele subalternilor apareau atunci indata vagi palori de culoarea pamintului, de parca s-ar fi imbolnavit cu totii, pe loc, de ficat; insa isi reveneau repede si rinjeau atit de larg catre sef, ca acesta nu se putea opri sa nu le spuna: "Ei, ce va chioriti atit la mine? Credeti ca ma spai?" Pe urma rideau cu totii si o impacare generala avea loc la comersantul din colt. S-ar fi putut zice ca glumele acestea vulgare, cu tilhari, puscarie, scuipat si spaiat, erau facute anume ca sa se sparga in pravalia negustorului.

Totusi erau prea tari, ca uneori o teama vaga, de un viitor si mai teribil decit cel dominat de urit, sa nu-mi incropeasca simtirea. Ginditi-va, o singura greseala de calcul in scripte si... Doamne fereste! Noroc ca eram inca doar copist. Aveam toata vremea sa scap de vizuina in care cazusem...

Toamna era inca frumoasa. Bruma da coperisurilor aer de curatenie si eleganta; parca toate ar fi fost de sticla mata. Gradinile locuintelor isi aratau prin grilajurile de fier ultimile splendori; peste arbustii mai plapinzi se si lasase sacul calduros si ocrotitor al gradinarilor. Contururile lucrurilor erau linii puternice; din pictorul acela in culori vii, talmesuite si jucause in arsita verei, Dumnezeu dadea acum mai multa luare-aminte desemnului clar. Nu parasise inca de tot culoarea, dar zi cu zi negrul cu albul triumfau asupra galbenului pamintiu, unica pasta ce se mai indaratnicea sa mai persiste.

Reliefurile se accentuau.

Cu toata apropierea odaitei mele baietesti de birou, pe scurta portiune de drum strabatuta de patru ori pe zi intilneam intr-una revarsarea lumei "celeilalte", a lumei din care trebuia neaparat sa fac si eu in curind parte.

De unde ieseau atitea femei frumoase, necontenit altele? Strada asta nu era locuita oare de aceiasi oameni? Se schimbau asa de repede, se premeneau necontenit, deveneau altii dintr-o zi pe alta? iti venea sa crezi in fantastic...

Era o lume care curgea vesnic, necontenit, nestatornic. Statornic nu era decit personalul cu tipar stramosesc pe fata al perceptiei circ. XXIX... Asta la birou - iar acasa, proprietareasa, o femeie enorm de grasa, cu patru caturi de gusi, cu pieptanatura serpuita de nenumarate vine carunte si totusi cu un trandafir invoit infipt necontenit in cocul incolacit dupa o moda de mult uitata.

Un pustiu groaznic in mijlocul acestei eterne prefaceri. Tot drumul meu, fie ca ducea la birou, fie ca-l prelungeam in zile de sarbatoare pe strazi mai departate - uneori chiar ma hazardam pina sub boltile de tei ale soselei - nu era decit aceeasi albie de nisip, peste care curgea vesel si saltaret riul vietei "celeilalte"!

"in viata aceea trebuia sa patrund neaparat." Aceasta era unica "hotarire" pe care o luam in fiecare dimineata, inainte de a ma da jos din pat. Obisnuisem sa ma trezesc inainte de a se crapa de ziua, pentru ca sa mi-o intaresc si mai mult sau - cind ma trezeam uneori ceva mai tirziu - pentru a controla daca nu e cumva slabita, daca are nevoie de noi intariri.

si hotarirea asta crestea.

O vedeam cum creste din zi in zi, cum se ramifica si se impleteste, cum umple sufletul si gindul ca un copacel un clopot de sticla. O ingrijeam ca pe un oleandru, ii stropeam pamintul din vadra, ii rupeam frunzele uscate si ramurile galbene. si asteptam sa-i dea florile, floare cu floare, un buchet de fapte care sa-mi incunune inceputul adevaratei vieti, sa goneasca uritul.

Planta asta, care se ramifica intruna si lua proportii de copac mare, era secretul si mingiierea vietei mele. La umbra ei traiam o viata cu totul alta... O! ce departe ma simteam de perceptia circumscriptiei a XXIX-a, de odaita mea, de proprietareasa obeza si chiar de perina pe care mi se odihnea capul, cind contemplam, de pe ea, acea minunata, aromitoare, magica planta a spiritului meu. Cite flori, cit de frumoase si de mirositoare! Pe crangile ei incepura de la un timp sa creasca alte plante si mai fantastice si mai ametitoare; si apoi, din acestea, altele. Se altoiau una pe alta, crescind, umplind seninul, inaltindu-ma in parfum nemaisimtit si-n cintec de pasari spre culmi nebanuite...

Pierzindu-ma in visul matinal al acestui naprasnic copac de hotariri si visuri inflorate, intirziai in mai multe rinduri si trebui sa suport rinjetele celor cinci specii din biroul meu, precum si glumele idioate ale domnului perceptor, pe care, fara indoiala, fu de neaparata nevoie sa le subliniez cu propriul meu suris de admiratie.

Cum mi se puse in vedere insa, ca daca recidivele se inmultesc, e cu putinta ca salariul meu modest sa fie influentat in mod invers proportional, trebui ca in unele dimineti sa ma arunc din fuga chiar de la jumatatea minunatului copac si sa ma imbrac cu graba soldatului pe care-l trezeste trimbita de atac, pentru a avea vreme sa apuc condica.

si iata, nu peste mult, involuntar, ma trezii cocotat pe ramurile gigantului arbor al imaginatiei mele, chiar in plina activitate de birou, pe cind treceam in registre sau pregateam corespondenta, caligrafiind-o, dupa conceptele sefului. Lucrul ce mi se impunea in acest anost birou devenise aproape mecanic, asa ca nu pregetam sa dau drumul imaginatiei mele, asa cum ai deschide unei pasari usa coliviei. si indata ma vedeam zburind din creaca in creaca, din floare in floare, ciripind de betia diminetei, a vazduhului deschis...

Pina fusei chemat de domnul sef. Lucru nespus de ciudat: domnul sef dadea din miini si se inversuna la mine ca un om fara masura de necajit. si cu toate astea, ochii domnului sef straluceau de bucurie si de triumf.

- Cum ti-ai permis sa pui pe hirtia asta, in loc de numele ministrului... sa pui "indescifrabil"? Cin’ te-a invatat? Cin’?

Erau niste adrese ce se trimeteau, insotite de copii dupa acte si decizii ministeriale, unor contribuabili, incurcat raspuns al oficialitatei la niste oferte tot asa de incurcate, cu imobili, licitatii, mai stiu eu ce? pentru a se curma, pe cit am inteles, un proces cu taxarea gresita a unei succesiuni. Sau cam asa ceva, in sfirsit, o grozavie intreaga.

- Indescifrabil, ai?... Domnul ministru indescifrabil... Dumneata stii ce insemneaza asta? Imediata punere a dumitale in disponibilitate, ca sa nu zic altfel... si culme, mai faci si pe altii sa greseasca...

si culme, vorba dumnealui, imi trinti in nas o hirtie la fel cu a mea, lucrata de micul maimutoi.

imi fu rusine sa-i lamuresc ca tocmai maimutoiul ma incurcase. Caci in ajun aratasem nepoatei domnului perceptor una din hirtii si-o intrebasem ce nume arata semnatura incilcita de-acoio pe care trebuia s-o reproduc in copie, insotita de traditionalul semn: (ss). Era destul de natural, cred, sa recurg la cunostintele tovarasei mele de birou, mai veche ca mine in slujba cu doi ani.

- Ce-are a face, se grabise sa-mi raspunda maimutoiul... Scrie si dumneata "indescifrabil". Asa se scrie, de obicei, cind nu se intelege prea bine iscalitura.

- Bine, domnisoara, stiu eu asta... dar aici e vorba de-un ministru.

- N-are nici o importanta... uite la mine...

si rasfoind teancul de copii, scosese tocmai pe aceea pe care mi-o arata acum indignat la culme domnul perceptor.

- Poftim, de doi ani de cind fac asa...

si linistita, pusese dovada indiscutabila la loc, printre hirtii.

...Cu toate astea, un ultim pic de mindrie ma impiedica sa marturisesc ca a trebuit sa ma adresez unui biet capsor de maimuta spre a ma dumiri intr-o chestie asa de simpla. si pe urma, cum as fi putut raspunde acestui f uribund, care urla acum la mine, cu ochii scosi:

- Dumneata... care va sa zica, imi... imi... strici... care va sa zica, functionarii...

Dupa care, potolind brusc vocea, tentat de-o suprema curiozitate, pentru a dezgoli complect, parca, halul de degradare in care ma gaseam:

- Dumneata, domnule, striga, se vede ca nici nu stii cine-i ministru astazi, ma rog...

indraznii sa ripostez cu o ingaimare ininteligibila, insotita de-un chip special de-a clatina capul, gest care-n consensul general al vorbitorilor prin semne se traduce prin cuvintele: "Ce dracu, si dumneata acum... prea ma crezi..."

Dar fie ca domnul perceptor era needificat asupra acestui soi de limbaj, fie ca (inspaimintat de ce-ar mai fi putut urma) modul cum ma servii de el fu ori prea imperceptibil," ori prea vrednic de mila, domnia-sa nu se lasa pina nu ma ingenunche definitiv:

- Ia uite, domnule... nemaipomenit... Cine e, domnule, ministru de finante acum... cum cheama, domnule, pe actualul dumitale ministru... dar e nemai-po-me-nit...

Cine stie... poate ca as fi putut sa numar citiva ministri. Dar cine anume sa fi fost la Finante... De...! mai inainte stiam ca fusese un ardelean, ba doi... iar acum, sub noul guvern... hm... mai incoa stiu bine ca a avut loc o remaniere...

Desi memoria mea lucra acum cu o inversunare neobisnuita, tacerea care se prelungea si expresia de durere a fetei fura pentru domnul perceptor argumentul hotaritor.

- Du-u-te, domnule! imi spuse atunci, clatinind la rindu-i din cap, desigur a paguba, si privindu-ma atit de compatimitor, ca, fara sa vreau, imi fu si mie mila de mine.

Caci in momentul acela pina si eu trebui sa-i dau dreptate domnului sef. "Pai bine, domnule, sa nu stii dumneata cum cheama pe propriul tau ministru...? Nici macar atita interes... Du-u-te, domne... du-u-te, domne..."

imi facea o nespusa placere si, curios, simteam ca un fel de usurare, sa-mi spun astfel singur, cu acelasi ton si cu aceeasi mina pe care le avusese domnul sef cind ma concediase:

- Du-u-te, domne...

si tata-meu, care imi scrisese ca daca ma vor indeparta din slujba din vreo greseala a mea, imi taie si pensioara si nici acasa nu ma mai primeste.

Nu, nu, trebuie sa iau masuri drastice cu mine. Trebuie sa ma scutur odata... Trebuie sa fac orice, ceva... dar sa fac...

Fara mila, creanga cu creanga, ramura cu ramura, am taiat cu securea sarcasmului impiestritatul arbor al dorurilor si gindurilor mele. Vazusem acum: nu hotariri imi trebuiau... ci fapte, orice fel de fapte. Fapte!

intr-una din seri, intreaga gramada de carne, oase si grasime a proprietaresei se revarsa in patul meu, asa cum trebuie sa se reverse pe fundul furgonului, la abator, hrana pe-o zi a unui intreg regiment.

Gazda mea - de mult bagasem de seama - ma primea cu zimbet si cochetarii de mastodont. in gateala ei aparusera mai multe panglicute ca de obicei, iar in cocul incolacit ca acum treizeci de ani, se rasfata, in locul trandafirului cu care o gasisem, un intreg buchet.

Ea se prefacea ca ramine cu de lucru prin odaie la mine si nu arare, asezindu-mi obiectele de pe masuta, desi, slava Domnului! erau destul de asezate, se intimpla sa ma atinga cu mina sau sa-si stearga intregul sold de coapsa mea.

Roseala imi aprindea indata atunci, viu, obrajii si sfiiciunea imi punea nod in git, dar astea pareau ca indirjesc si mai mult pe coana proprietareasa.

si astfel, intr-o buna zi, mi-am dat seama ca ma gasesc in fata "faptei".

Lucrul acesta m-a emotionat profund. insa nu era timp de pierdut! Cu toate astea, inainte de a schita primul gest... am meditat, desigur.

Dar ce deosebire intre meditatia de acum, rece, calma, sumara, precisa si vaporosul copac de planuri si de aranjamente suprapuse, ca podoabele bradului de sarbatori. Cu ce nervi de otel aruncam, vreasc nefolositor, orice complicatie de scrupul, orice piedeca de constiinta! Nu ma mai recunosteam. Eram veritabilul cinic din romanele lui Balzac... Ce Balzac?! Eram autenticul fiu al trotoarului bucurestean!

Socoteala era simpla si infiorator de precisa:

inainte de toate, portiunea din salariul meu, rezervata chiriei, era asigurata. Fara indoiala, namila de carne avea cel putin atita bun-simt, ca sa inteleaga de la sine lucrul.

Acesta era deci punctul de plecare. Din el pornea zig-zagul scurt al unui viitor doar de trei linii. (Totul era atit de simplu, ca se putea transpune grafic. Lungimea fiecarei linii insemna timpul necesar - dupa calculele mele - doua, cel mult trei luni, pentru a pregati modul de viata ce urma a fi parcurs de linia urmatoare.)

Ergo: °) neplata chiriei; °°) menajul in doi fara vreo contributie din parte-mi; cind tineretea mea avea sa devina complect indispensabila nevricalelor cvadragenarei: parasirea perceptiei (mai incape indoiala?) si luarea din scurt a studiilor. Iar la urma: punctul de ajungere, apoteoza: licenta in drept si piciorul in dosul amatoarei de carne cruda. (imi placea mult, la facerea acestor calcule, sa-mi reamintesc calitatile juvenile ce ofeream in schimb; credeam atunci ca ma vad si mai cinic decit ma inchipuiam, desi, poate, nu era decit nevoia constiintei ofensate de a valorifica pretul planuitelor josniciri.)

Gindul mergea si mai departe chiar; el compunea si o scrisoare despotului autor al zilelor mele, cu aratarea demna si cuviincioasa, insa ferma, ca ma pot dispensa pentru totdeauna de obladuirea-i calica. (Aceasta in urma ultimei lui scrisori, prin care eram amenintat din nou cu taierea micei pensioare de-acasa, in cazul cind - "e lucru notoriu in tirg" (tirgul meu de origina) - voi continua sa ocolesc universitatea. Dumnezeule, omul asta imposibil nu poate sti, si cu siguranta nu se va putea convinge niciodata, cum se incrunta domnul sef doar ca-i pomenesti de universitate si cum iti scoate ochii a doua zi, dupa ce de-abia ti-a dat voie un ceas in ajun.) Dealtfel, in privinta tatalui meu, mai rau desigur decit unul vitreg, cind era vorba sa recunoasca dreptul la libertate al virstei mele, gindu-mi pregatea si alte razbunari, la fel de demne si de cuviincioase. insa pentru ca gindul, de-abia inmugurit, incepea sa creasca deodata, zanatec, altoind din nou crengi sterpe pe cele trei brate ale cumplitului zigzag, securea intra din nou in functie.

Dealtminteri, orice prisos de imaginatie cazu jertfa descatuserei de urit ce avu loc in patul meu, dupa caderea proprietaresei - mai degraba dupa caderea mea - intr-o seara din luna noua si cu crai nou apucind pe cer. intr-un noroc!

Caderea in purtgatoriu: cum voi sti sa suport scrisnirea dintilor si taiusul flacarilor, asa voi putea sa birui.

si ma purtai de minune.

Ce pot sa mai spun? Cit mai fura trei zile pina la venirea cistiului urmator, coana Mandica, precum ii zicea, isi relua odaia ei de dormit. O revazui de-abia in ziua platei: coana Mandica nu semana nici pe departe cu cea de pina acum. Parca intre noi nu fusese de cind lumea nimic altceva decit un simplu contract verbal de locatie.

- Cind iei leafa, maica? Fa cum oi sti si miine s-o aduci. Ca (aici ofta o data) daca n-ar fi chiria asta, nu stiu, zau, cum as mai scoate-o la capat (aici ofta de doua ori).

A doua zi, batu discret la usa.

- Intra!

Ea incepu sa deretice p-ici, pe-colea, ca-n primele zile ale constructiei zigzagului meu de fier. Atunci, cu inima strinsa cit un pumn de copil, dadui lovitura suprema:

- Vrei chiria?

- Da, maica, da... ca daca n-ar fi...

- Uite chiria! strigai apucind-o deznadajduit in brate si, cu sufletul pe buze, potopind-o de sarutari pe gusa cu patru caturi...

- Uite chiria...

Ma respinse dintr-un brinci. si ce-mi auzira urechile mele!...

Trebuie sa fi fost galben ca un mort cind ii dadui banii. si trebuie sa fi tremurat ca o varga, cind ii suierai in ureche impingind-o afara:

- Aici nu mai calci decit in lipsa mea, cind faci curatenie...

Ea a iesit pe usa, dar a revenit la fereastra, pe care tocmai apucasem s-o deschid pentru a goni mirosul fad al apei cu miresme ieftine, cu care-mi stropea odaia dé-o luna incoace.

- ...si sa stii (tinu sa-mi strige cu orice pret, in auzul vecinilor)... oricind poti pleca... mie nu-mi trebuie chiriasi d-astia... eu altfel de lume am apucat pina acum... eu sunt femeie cinstita... eu nu sint d-alea, ai intales?... plata pe doua saptamini inainte si pasusul... scurt... aha... cu mine nu merge...

Doua luni dupa aceea, ne-am perindat amindoi prin camera, ea ziua, eu noaptea. in cele din urma a trebuit sa-i bat la usa, cu o cutioara de bomboane in mina. I-am daruit-o galant si-a trebuit o desfasurare metodica de curtoazie si indrazneli, ca s-o inving din nou. Ce sa spun? Era pentru mine o noua obisnuinta, de care nu mai puteam sa ma lipsesc... Ajunsesem, chipurile, sa pierd iarasi noapte cu noapte, ca sa vad cum creste aievea copacul nemarginit al miragiilor in pustiu.

Iar seara, cind fu sa-si usureze siretul fustei, dind spatiu liber maldarului de grasime, mi-a pus din nou, ca un sclipis de stilet intre ochi, neinduplecatul imperativ:

- insa chiria trebuie platita la fiecare cincisprezece ale lunei. Sa stii ca nu mai admit intirzieri.

inainte de a ma ingropa definitiv in mormintul de carnuri, ii vazui ochii cum se rostogolira sireti si batjocoritori spre luminarea ce trebuia stinsa. Cum semanara in clipa aceea cu ai maimutoiului de la perceptie!...

Ochii uritului...

Potopul incepuse de cinci zile. Ploaia rapanea in ferestre cu atita tarie si atit de abundenta ca o vedeai galeti, galeti izbind geamurile, pentru a se scurge, in suvoaie murdare, pe prichici, in jos. Pretutindeni rasuna zgomotul de cascada, pretutindeni domnea intunericul. Corabia lui Noe aluneca trista, cu odaile luminate in timpul zilei, pe oceanul miniei dumnezeiesti.

Din chiar dimineata de-a doua, umezeala strapunsese peretii si acum crestea vazind cu ochii spre tavan. Aproape de podea, culoarea verde a mucigaiului incepea sa arate rinjetul pustiului. Nava biblica semana cu perceptia batrinului meu orasel. Animalele rumegau ingindurate maruntele lor socoteli; capete aplecate pe registre pareau aplecate peste iesle. Taceau. si eu taceam cu inima cit un ou de furnica, pe adresele mele monotone, ca si vaierul de-afara.

O frica de moarte imi cucerea pe incetul madularele, ca gangrena umezelii paretii. Nici nu indrazneam sa ridic ochii spre micul maimutoi din fata. Caci mai de dimineata, cind ii ridicasem fara sa gindesc, un sir de dinti mici si ascutiti mi se deschisese rai in luminile privirei si doi ochi se labartasera teribil, clatinindu-se inlauntrul ochelarilor uriasi.

Asteptam ingrozit.

Perceptia circumscriptiei a XXIX-a nu mai exista. Prea era urita si groaznica pentru a nu fi decit o imagine si-un vis. Un vis urit, in patucul batrinesc de-acasa, inainte de a pleca spre orasul acela mare si ingrozitor.

O, daca ma voi destepta, nu voi mai pleca, nu voi mai pleca...

Asteptam ingrozit...

indata, toata menajeria asta trebuia sa necheze, sa mugeasca, sa behaie, sa chelalaie. Maimutoiul din fata-mi sa urle si trupul de plesiozaur al domnului sef sa plesneasca din cele doua cozi, prefacute in picioare.

Doamne, Dumnezeule, unde m-ai adus? Ah, iata! A inceput purcelul... Mi se adreseaza mie, desigur. Ma prefac ca n-aud. M-am adincit cu totul in registre. Purcelul pleca suparat. Guitaitul s-a transformat in grohait:

- Da ce, nu mai auzi?

si atunci hohotul se ridica. E un iad intreg. Auzi cum plinge cornutul cel mare, cum se repede berbecul, cum macane rata!...

Doamne, de ce nu i-am raspuns purcelului? Trebuie sa faci pe voie tuturor in lumea asta de vrajitorii... Uite ca se intoarce purcelul...

- Mie v-ati adresat, madam Georgescu?... Zau ca nu v-am auzit... De-ati sti cit de departe ma gindeam...

Priveam drept in ritisorul alb de purcel de lapte, fricos, sa nu se amestece in vorba maimutoiul de alaturi.

- Da... v-am vazut eu ca aveti o natura de poet... glumi sagalnic madam Georgescu, satisfacuta...

Iar menajeria, crezind c-a facut o gluma, se porni Iarasi sa zguduie corabia. Se auzira pasii domnului perceptor. Madam Georgescu fugi in biroul ei de alaturi, cu usile cascate. Nemiscare generala... Doar talpile latarete plesneau podelele roase, ca cozile de reptila... Afara bubuia urgia Domnului...

Ridicai doar un singur ochi de pe adrese. Pe domnul perceptor nu-l vedeam decit de la mijloc in jos. Picioarele lui groase, cit stilpul de coloana, in pantaloni largi cu turul jos, pareau acum trupuri de cetaceu, sfirsite in virfuri de ghete fara talpa si ascutite ca aripioare din coada morunului. La mesele celelalte, capul de cocostirc al doamnei Popescu parea ca ciugule din masina de scris; capul de cal al ajutorului domnului perceptor chiar sforaia zdravan, ca un armasar in apropierea lupului (un tic care nu mai lasa nici o indoiala asupra originei domnului subsef). Mopsul lucra cu gura deschisa, Iasind sa se vada totdeauna sirul de dinti dedesupt, iar iepurele mustacea intr-una. Prin usile date de parete, simteam pe ceilalti, fiecare la masa lui, cu mutra lui, care mai izbitoare decit alta in asemanarea cu specimenul stramosesc. inchipuiti-va corabia lui Noe, cu exemplarele faimei terestre, pe care plesiozaurul, harazit sa ramina dincolo de bariera veacurilor, o ataca, arunca pe alesul lui Dumnezeu in valuri sl intoarce vremurile spre bezna inceputului. Toate animalele tremura, chiar si eu, unic exemplar al speciei mele, pastrat de uzurpator ca obiect de ironie.

Uriasa forma si-a oprit de mult carapacea linga masa mea. Pare ca ma examineaza cu atentie. Literele si tifrele, desi scrise de mine, imi joaca pe dinainte. Abia se smulg din virful tocului si incep sa se invirteasca, parca inelele fumului de tigare, unele incet, altele repede, si din ce in ce mai repede, in circumvolute de adevarat vifor. Ramasita izbinditoare a erei secundare ma fixeaza intruna. imi inchipui ochii aceia crapati de straturile de grasime, ca doua botisoare de cirtite iesite la pinda, seara, din dealul complicatelor galerii ale musuroiului.

Vorbeste. A spus ceva... Un cuvint... Mai multe... Spune inca... Nu pricep nimic... N-am auzit... dar a vorbit cu grai de duh sfint...

Reptila cu duh sfint!...

Dumnezeule, vorbeste iarasi sau poate repeta:

"Ce pereche potrivita!...

Potrivita? Pereche? Adica eu... si... si... cu maimutoiul, nepoata-sa...

Tacere amenintatoare. Apoi indata intreg biroul bubuie de ris. O, nu e risul care ar trebui, risul a bataie de joc, risul aprig si sanatos, ca fierul inrosit, care sa ucida vatamatura din radacini. E risul acela josnic al birourilor, risul tiritor si umilit, ipocrit si fortat. Ascult cum il intind cu totii ca pe-un elastic, cum il apuca unul de la altul, incurajindu-se pe rind. Menageria e in raget. Presimt pe cei din despartiturile vecine infundind usile; risul creste si prinde putere tot mai mare, e asmutitor; simt toti ochii indreptati spre mine, simt pe vecina din fata facind cochetarii de june cimpanzeu, simt ochii de pasare dindu-se peste cap pe sub lupele uriase.

Ah, domnul sef da semne de nerabdare. Una din cozile de morun a plesnit din nou pe podeaua nevopsita, bulburosata de noduri. Tacerea s-a lasat incordata. E parca in clipa pronuntarei unei sentinte sumare, de moarte, solului care nu stie raspunde gratiei suverane. Nu pot sa mai indur sagetile fluide, care ma sfirtica.

Ridic ochii inspaimintat... si vad atitea capete de animale gata sa ma sfisie, sa ma impunga; plesiozaurul e atit de urias ca ar putea sa ma inghita dintr-o data.

Zimbesc... un zimbet umilit, fara culoare. Trebuie sa am exact expresia supusa si slugarnica a ciinelui batut.

Zimbetul meu s-a desfasurat ca un curcubeu deasupra talazurilor de ura ce curg din atitia ochi. Un tumult de veselie imi primeste raspunsul.

Gura domnului perceptor se intinde de satisfactie pina sub urechi, ca o semiluna rasturnata. Fata maimutoiului, pe care nu indraznesc sa-l privesc decit cu coada ochiului, e in extaz, un extaz care, prin ochelari, din afara inauntru, pare monstruos.

in sfirsit: rumoarea s-a potolit.

Domnul sef se indreapta spre biroul sau cu siguranta de calcatura a vrajmasului care si-a lasat in urma victima nemiscata pentru totdeauna.

Nu ma uit la maimutoi; ma simt capabil de gesturi nesocotite. Gem numai in adincul sufletului.

Afara furtuna imi tine hangul. Pe geamuri, galetile potopului se reped indirjite, pentru a se scurge necurmat pe sticla, in piraie murdare, pline de mil. Corabia trosneste din incheieturi si pluteste intr-una pe marea uritului. Nicaieri nici cea mai neinsemnata amurgire de inseninare pe cerul sur ca parul de lup.

[II]

De mult s-a implinit anul de cind am venit in Bucuresti. Amenintarea tatalui meu s-a realizat: pensioara mi-a fost taiata: "sunt informat, domnule, ca nu te-ai prezentat nici la examenul din iunie, nici la cel din toamna. Ca nu te-ai prezentat in iunie, treaca-mearga, mi-am zis. E, l-o fi aminat si el pentru la toamna! si toamna, ia zilnic gazeta, ceteste-o de sus pina jos. Pina vad publicatia cu reusitii. Ia sa vad, zic, procopseala lui fi-meu. si cetesc tot nume de baieti de treaba. Numele nemernicilor lipseau. Iar mai pe urma aflu ca nici n-ai dat pe-acolo. Crezi dumneata ca eu n-am oamenii mei cari sa ma tina in curent cu viata dumitale? Ei bine, pentru haimanale n-am parale."

Am crezut ca-i vorba tot de-o simpla amenintare. Dar de doua luni vad ca tata nu glumeste...

Sunt grozav de strimtorat: coana gazda miriie. Iata insa un lucru neasteptat: in aceasta rastriste sufleteasca si materiala, zimbetul cu care ma priveste domnul sef se coboara asupra-mi ca porumbelul mintuirei. Domnul sef m-anunta c-a facut raport de marirea lefei, pe care insa nu l-a trimes inca.

Chiar tine sa-mi repete, doua-trei zile mai apoi si chiar peste o saptamina de la facerea raportului, ca nu l-a trimes inca. Hm, ce asteapta domnul sef?

Domnisoara Vasilescu constata ca am slabit mult in ultimul timp. intr-adevar, simt o oboseala care-mi sleieste tot corpul. Menajul cu proprietareasa, pe care, iata, sunt atitea luni de cind l-am inaugurat, nu merge deloc. Ma costa scump si nu maninc totdeauna dupa foamea mea. Am impresia ca madam Frosa, care fata de vecini se comporta acum ca o sotie in regula, pune bani deoparte. Cum vine luna, imi acapareaza toata leafa; abia imi mai intoarce si mie dupa aprige discutii cite un leu, doi pentru covrigul matinal, de la simigiul ce-si plimba in fiecare dimineata bufetul ambulant prin biroul nostru.

Cu toata frenezia ei nocturna, cu toata gelozia cicalitoare cu care ma ameteste si cu toata revarsarea sinilor, care, cind e incorsetata, pare o enorma cocoasa crescuta in piept, a inceput sa-mi displaca. Firele albe din par i s-au inmultit, caci devin pe zi ce trece vizibile; picioarele ii sunt din cale afara de groase si daca ele mai trezesc un interes tot mai slab in intimitate cind sunt incaltate si lasate vederilor de rochia pe care si-a scurtato dupa cerintele modei celei noi, par infioratoare. Moliciunea de puf a carnei abundente, care la inceput parea un deliciu, mi se pare acum fada si chiar ma scirbeste.

Semn bun. incep sa reactionez. (si asta ma bucura din cale afara.) intr-o noapte chiar i-am intors si spatele, tocmai cind se pregatea sa-mi serveasca mingiierile ei anoste.

Zadarnic a protestat, zadarnic s-a zbatut sa ma atraga. Am izbit-o cu piciorul in pintecul flasc atit de puternic, ca a plecat, jurindu-se pe ochii (pentru ea, cel mai teribil blestem) care-i lacramau, ca nu va mai intra niciodata in patul meu. Am pufnit de ris. Nici nu-mi mai trebuie. Pur si simplu imi face greata. Reactionez, reactionez...

Caci zilele trecute am surprins, in sfirsit, unicii sini virginali din perceptia fiscala a circ. XXIX. Mi-au ramas inca in ochi, mici si tari ca doua jumatati de portocala...

I-am surprins eind maimutoiul s-a aplecat mai mult decit trebuia.

O, sinii aceia... am mai vazut eu destui sini, dar asa de tari, ca pina si raza ochiului sa se fringa intr-insii, de cind sunt nu mi-a fost dat sa vad! Cu adevarat ca in ziua de azi trebuie sa intorci ochii spre fetele pocite, daca ti-i aminte sa mai intâlnesti curatenia feciorelnica de odinioara.

Dealtminteri, de citeva zile ma uit si nu-mi vine sa cred. S-a mai ingrasat oare, sau ochiul meu vede mai drept?

Domnisoara Vasilescu nu mai e aceeasi dar aproape deloc nu mai e aceeasi! Pielea nu-i mai e nici vinata, nici neagra, ea are acea arzatoare culoare inchisa a sudului si ochii nu-i mai par asa de mici fara ochelari si nici asa de neobisnuit de mari prin ochelari. Iar ochelari cu cirlige poarta numai la biurou; pe strada-si pune ochelari frumosi, fara rama si cu calusul de aur. Am cercetat-o apoi pe furis in mai multe rinduri, fara pareri dinainte plasmuite: piciorul i-e mic, glezna subtire, iar pulpa destul de plina. Sa vorbim drept: nu sunt astea atributele unui frumos picior? Nasul nu-i asa de turtit, e un fel de nas in vint, ca al rusoaicelor, in orice caz mai firesc decit enorma patlagea vinata - forma si culoare de pe figura coanei Frosa.

Iar intr-un rind bagai de seama ca, in lipsa domnului sef, functionarii ceilalti indrazneau sa-l ia in virful sfichiului chiar fata de mine. Desigur, nu intindeau gluma prea mult caci nesiguranta si neincrederea inca domneau intre noi.

Crezui mai intii intr-o cursa. Dar ei prinsera si mal mult curaj, vazind ca nici nu iau apararea sefului, nici nu ma grabesc sa-i dau raportul.

insa nimic nu scapa dintre dintii mei. Aceasta fu bucuria mea cea mai mare: puteam deci sa-mi ascund placerea zeflemelei pentru ca pe urma s-o rod numai eu singur pe de-a-ntregul, ca pe un os tare, un ciine incercat. Ma socoteam deci stapin pe cea mai mare intalepciune. si priveam cu mila pe nenorocitii ce mi se dau pe mina unul dupa altul, de dragul unei glume sau rautati naive, incurcindu-se fiecare - cind, speriat de propria-si vorba, vrea s-o dreaga - tot mai mult in lantul pe care in orice moment l-as fi putut stringe.

Bietele fiare! Ei nu erau de fapt decit niste simpli oameni. Vai, niste bieti sarmani oameni!

De unde putusem oare scoate asemanarile acelea bizare cu reminiscentele de la cursul de istorie naturali i Doamne, si acum imi vine sa rid cind imi amintesc!...

Nu mai vad nici plesiozauri, nici balauri, nici balene, nici moluste ori alte jivine marine sau terestre; nu mai vad in capatina calului uitat dinaintea comerciantului din colt, tragind singur hodoroasca pentru a face loc tramvaiului, pe domnul Mache de la "casa" si nici in profilul doamnei Popescu, cocostircul care ciugule in masina de scris. Nenea Mache e nenea Mache, batriior, morocanos si gata sa se ia la colti cu depunatorii (inainte, cind il vedeam ca-i tine atita amar de vreme la ghiseu, mi se parea ca-si razbuna pe stapinul hodoroastei), insa bun de gluma nevoie mare la citeva pahare, iar madam Popescu e madam Popescu, femeie necajita, turnind la fiecare zece luni cite-un nou copil pe care-l lapteaza singura.

Iar domnul sef, la urma urmei, are si el o nepoata! Ce e "urit" in staruinta lui de-a o capatui cit mai bine... Uneori mi-e mila de el si-mi pare rau ca-mi bat joc de dinsul in ascunsul gindului. El nu-i parintele fetei, ci numai un unchi, dupa tata, fara copii... si cita deosebire intre el, unul, si noi; tata-meu, care ma pedepseste cu tacere de aproape doi ani, eu care ma incapatinez inca sa nu-i cer iertare.

Iata, gindul asta ma face sa ma las incurcat in micile laturi ce domnisoara Vasilescu mi le intinde cu instinctul ei femenin, subtila plasa de paianjen, pe care, la cea dintii miscare, as preface-o in neant.

Nu mai ocolesc ca pina acum, cu abile pretexte, invitatia domnului perceptor de a lua masa din cind in cind la dinsul. (Namila de-acasa se bucura de economie; cind i-am facut cunoscut ca e si o domnisoara la mijloc, a intors plictisita vorba.) Domnisoara Vasilescu - domnul perceptor e vaduv - dovedeste o rara gospodina. Grija de a ma indopa cu mincari peste mincari, lista incarcata si compusa dupa cum crede ca mi-a ghicit preferintele, la inceput imi place, pe urma ma revolta. Dar ma biruie aroma bucatelor si buchetul vinului, pe care in circumscriptie, in afara de cei cu stare, numai perceptorul si poate si comisarul il au asa de bun.

si trebuie sa simt atunci, alaturi de mine, dragostea fara pihana si fara masura; stiu ca la un semn al meu ea s-ar preface intr-o bucurie nemarginita, o adevarata betie de fericire, un avint de recunostinta care s-ar dilata pina-n hotarele mortei, asa cum acele stranii si ratacitoare stelute aproape invizibile, electrizate de vecinatatea soarelui, isi arunca, intr-o izbucnire de fericire, mii si mii de kilometri in urma fantastica eflorescenta de para. si mai stiu ca dincolo de zidurile acestea talazuieste oceanul groaznic al vietei fara odihna, al nepatrunsului zilei de miine, al risului spasmodic si desfrinat, al ochiului, enormului ochi hain, pindind dintre straturi de fard, al rautatei fara margini, ascunsa de trasaturile frumusetei nemarginite.

Doamne, unde-i atunci uritul? E linga mine, la masa, sau acolo, in tumultul ce se aude greu ca huruitul de camioane sau strident ca tipatul besicilor de automobil?

Domnul perceptor ne-a lasat singuri... imi simt mina atinsa de o piele moale si umeda... o cunosc si ma cutremur... si nu indraznesc sa mi-o trag inapoi, caci afara e urletul prigoanei fara sfirsit. Asa trebuie sa mugeasca, sa bubuie, sa tipe vinturile fara hodina ale iadului...

intr-adevar, acum mi-e cu neputinta sa ghicesc unde s-a ascuns jivina, de unde ma pindeste cu ochii ei de divaol impelitat.

Strada noastra a trecut prin fiorii unei intimplari putin obisnuite. O doamna a fugit de la barbatul ei, din palatul de pe Calea Victoriei (eu nu-mi amintesc sa-l fi vazut, colegii de birou insa m-asigura ca e ceva cu totul maret: "Sa vezi dumneata - imi intaresc ei convingerea - afara ca afara, dar inauntru ce trebuie sa fie!), si s-a refugiat la parintii ei, la noi in mahala. Casa batrinilor - ceva mai la vale de perceptie - e, cum ii sade si bine, o casa batrineasca. Are porti mari de fier cu ostrete dese, are coperis de ardezie veche, pe care a crescut muschi verde, insa pare o locuinta de oameni strasnic de cuprinsi, judecind dupa marimea ei, dupa trasurile de moda veche, cu cai de culoarea murei, ale stapinului (despre care se spune ca nu vrea sa puna piciorul in automobil) si dupa siragul lung de trasuri si masini elegante, cite trag la scara cu lei de piatra mucegaita si cu felinare rasfrinte in trei brate, cind sunt zile de primire.

Cum spun, fata oamenilor astora, pe cari eu nu i-am vazut fiindca de-abia daca ies, a fugit de la barbat si s-a refugiat la dinsii. Poveste veche! Poate din simple fasoane muieresti, poate din vreo neintelegere, poate din gelozie, cine stie! Sotul ei a ramas cu palatul lui maret, care pe dinafara o fi cum o fi, insa inauntu ce trebuie sa fie. in sfirsit, o daravela boiereasca!

Noi, ceilalti, umili functionari ai circ. a XXIX-a, poate nici n-am fi aflat de ea, daca barbatul n-ar fi venit dupa-amiaza, ca tot barbatul, de sus sau de jos, sa-si ridice nevasta.

si-a oprit masina mare si albastra, ca haina marinarilor, dinaintea casei vechi, boieresti; iar masinistul - cum se cuvenea fata cu un boier ca dinsul - s-a coborit si a sunat. Dar nimeni n-a venit sa deschida. (Mahalaua s-a strins mai pe urma, insa ea dovedea ca stie d-a fir-a-par, inca de cu dimineata, toate maruntisurile astea.)

Domnul a sarit atunci din masina, s-a apropiat de poarta; a zguduit, a batut, a strigat. Degeaba!

A indemnat pe masinist sa sara peste grilajul inalt de fier si masinistul, indeminatec, s-a si catarat pe lungile gratii; intr-o clipa a fost deasupra printre auritele sageti ascutite. Cind sa coboare ciini mari si rai au sarit turbati la dinsul. incolo, tipenie de om.

Mai chemind pe unul, mai amenintind pe altul, masinistul i-a domolit si-a ajuns cu bine la portalul cu geamlic cit un perete de odaie, cu lei si cu felinare; a sunat, a zguduit, a strigat! Nimic. Nimic. Boierul i-a facut semn sa ocoleasca prin dos; si peste putin iar s-au auzit boncanituri, zguduiri, strigate, miriituri si latraturi. Masinistul a revenit dind din umeri.

Atunci s-a necajit domnul, si-a scos manusile si-a apucat voiniceste drevele de fier. (Lumea se strinsese ca la urs, politia era toata in par, dar cine indraznea sa se amestece; se spunea ca oamenii astia stau cu voda la masa si chiar se trag din neamuri de voievozi.)

N-apuca boierul sa atinga virfurile aurite, ca din casa cea muta apare un slujitor. Boierul sare jos, inapoi, si striga, nepasator de lumea strinsa, striga inabusit de minia strasnica, boiereasca:

- Deschide!

Slujitorul parca da a ride, insa cind se apropie mai bine, ingalbeneste.

- Pentru ce n-ai venit, cind am chemat?

- Porunca de la boierul!

- Deschide numaidecit!

- Nu putem; porunca de la boierul! A spus ca in lipsa dumnealor...

- Ce lipsa, mai tilharule, ce tot indrugi aci?

- Asa e porunca, boierule, au plecat de dimineata la mosie...

Mai, sa nu minti ca... te... (si aici pesemne boierul inchipui un chin din cele mai groaznice, cu care boierii cazneau inainte pe slujitorii pacatosi, caci nu complecta amenintarea dar ochii lui lucira de cea mai amarnica rautate.) Deschide, sa vedem...

- Nu putem boierule.

- insfaca-l, striga la masinist.

- Puteti sa ma si legati, boierule, dar mai mult de odaia mea si a slugilor n-aveti sa vedeti. E incuiat peste tot si cheile sunt la dumnealor. Iar daca dumneavoastra tot nu vreti sa credeti... mi-au poruncit... (Aci tacu, intorcind ochii spre comisar, iar, ca la un semn, atunci politia toata, care pe tinde se gasi, facu un pas inainte.)

Boierul masura crunt pe comisar, isi privi manusile, pe urma lumea adunata si muta, pe care de abia acum paru ca o observa.

- La care mosie au plecat?

- N-a spus.

- Cum, imbecilule! Scrisorile unde ti-au lasat sa le trimeti?

- A poruncit sa le opresc aci...

Boierul cel tinar a sovait. N-a mai spus un cuvint, s-a urcat in masina care s-a lasat inspre dinsul, parca sa-l primeasca mai bine. Masinistul a sarit peste poarta si masina a pornit. Iar casa veche a ramas pustie citeva zile, cu ferestrele oblonite de perdele grele.

Dar nu s-a implinit saptamina si boierul cel tinar a revenit cu masina lui albastra, care nu facea nici cel mai mic zgomot, de parca plutea. De asta data masina era prafuita si stropita de noroi uscat si in fata avea trei masinisti. Cum au oprit, au sarit toti trei peste poarta, au disparut in dosul casei, s-au dat iar la iveala. Au vorbit cu boierul tinar printre gratii si apoi iar s-au dus si iar s-au intors. si de cite ori se intorceau, dau din umeri a paguba. in cele din urma, la un semn al boierului, au sarit inapoi, au intrat in masina; boierul a mai facut un semn si masina a pornit. Fara dinsul. El a luat-o pe jos. Iar cind multimea s-a imprastiat, a revenit si a inceput sa se plimbe agale prin fata casei inchisa de-a pururi pentru dinsul. Spun coi cari l-au vazut in clipele acelea ca era tare intunecat si de multe ori picioarele o luau in zigzag pe trotuarul pe care-l batea in nestire.

Catre seara, tocmai ieseam cu totii de la serviciu, a scos clin buzunar un revolver mic si turtit, uite, parca-l vad, si acolo, la douazeci de pasi de noi, s-a impuscat in timpla.

si-a fost atunci vilva mare. Nu mai taceau gazetele si lume din cele margini ale orasului venea pilcuri, pilcuri, sa vada unde s-a petrecut intimplarea.

Pe urma, cind s-a potolit tot focul...

Eu veneam iarasi de la birou; - arunca soarele, apunind ca dintr-un aghiazmatar, numai boabe de rubin peste toti si peste toate - m-a oprit linga poarta cu sageti trompa unui automobil care trebuia sa iasa. Am vazut atunci, pe pernele de piele verzuie, pe femeia aceea care savirsise o viata omeneasca; statea nemiscata, cum statuse poate si atunci, pe divanul ei moale, incarcat de presuri si perinute, cascind de plictiseala ca nu se mai termina odata. Sau, cine stie, poate atunci doar ochii de pacura strapunsesera perdelele grele cu razele de ura! Ce negru grozav si scinteietor in ochii aceia. Ce minune de frumusete si cita betie de sine, cita fericire negraita, cita izbinda, cita mindrie si totusi ce impacata seninatate in chipul acela de Dumnezeu si de Drac! Eu n-am vazut, desigur, dar asa trebuie sa fie chipul eroului dus in triumf...

Doamne, cu cita bunavointa m-a privit; Doamne, cum m-au patruns de sus pina jos razele negre... A trecut impartind acelasi zimbet de triumf si aceiasi neintelesi fiori asupra tuturor, boabe de soare negru, asa cum soarele stropea cu singe lumea asta fara inteles.







Uratul - Partea 01
Uratul - Partea 02


Aceasta pagina a fost accesata de 898 ori.