• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Troita

- Mai, daca soarele apune incolo, noi trebuie s-o luam incoace, grai Palalaie celorlalti doi si cu toti parasira urma lucitoare a saniei, apucind-o spre dreapta prin zapada cruda.

Apusul se stingea invinetind domol, si din fata, dinspre Nistru, ii primi un pui de vintulet ce se stirnise pe nesimtite. Palalaie le povestea inainte despre patimile Mantuitorului; ajunsese acum la gradina maslinilor. Tovarasii de drum, cu armele in banduliera, cu miinile in buzunarele mantailor, il ascultau pe ginduri, miscindu-si picioarele alene, multumiti de calea ce-o strabateau fara comenzi, de capul lor.

- Ce-o fi acum pe la noi! ofta Miercan. Ce mai fierbere si ce mai cintec!

- in oras, la Dragasani, au si pornit cu colindul, gemu Mandin tiganul si, fara sa mai asculte la tircovnicul care dezvinovatea pe Cristos in fata Caiafei, incepu cu vocea lui zbirniitoare:

si te scoala fata mare
si-mi aprinde-o lu-u-minare
Luminarea cea mai mare
si-o pune-n-n-trei-icoane...

- Asa se cinta pe la voi, ma, de Ajun? bufni in ris Miercan...

- ...da Petre se prefacea ca nu mai cunoaste pe Dumnezeu... voi sa profite de tacerea ce urma Palalaie, spre a-si continua istorisirea.

- Cum vrei sa se cinte, ma modirlane, izbucni abia acum Mandin cu indignare, aducindu-si aminte ca acel care-l intrerupsese nu era un gradat. Ce, ca la voi, taraneste? La noi e oras... si porni si mai cu putere:

Trei icoane in casa mare Trei icoane-e-n-n cass-sa mare...

- Se intuneca si vintul se inteteste, dati drumu la picioare, baieti, ii impaca Palalaie. si-si grabi si el vocea, dupa pasul gimnastic pe care-l luasera citesitrei... Da Petre se prefacea acum ca nu mai cunoaste pe Dumnezeu...

- Hm, va sa zica Isus ghicise de-adevarat, se bucura Miercan de dibacia dumnezeiasca.

Iar Mandin cugeta:

- Daca el, un sfint, de trei ori s-a lepadat si tot sfint a ramas, poftim acum de te leapada d-ai nostri si treci la nemti, ca te-a mincat gaia.

- Cin' te-a mincat, mai Mandine? intreba a ris Miercan.

- si ia mai du-te dracului odata! se infurie iarasi tiganul.

De departe se porni un suierat lung, dureros si ascutit ca gerul ce se lasase,

- Auzi, tigane, pare-ar fi bomba neamtului la Muncel, cu tragere lunga.

- De nu ne-am rataci cumva, ingaima Mandin.

- Ba tot ce se poate, intari Palalaie. Daca n-asculti cind se vorbeste de cele sfinte.

Fluierul cerului se porni acum si mai apropiat, si mai ascutit, si mai lung, si mai dureros.

- Auzi, tigane, mai glumi iar Miercan. ti-au dat de urma vardistii lui Dumnezeu. Parca ar fi la tine, la Dragasani, cind te repezeai peste garduri cu gisca rumanului.

Cind termina cel de linga dinsii, un alt gardist al lui Dumnezeu isi incerca si el fluierul in departari nestiute. si numaidecit apoi apa tuturor vinturilor se porni nemiloasa din fundurile Rusiei. Soldatii ii luara firul in piept, inotind vitejeste prin valurile de crivat si de negura.

- Ce te faci, Mandine? intreba nu fara oarecare neliniste Miercan.

Tiganul icni...

- D-apai cred ca nu mai avem mult pina la Tohatin, ii asigura Palalaie. si imbarbatati de vorbele dascalului, isi simtira cu toti picioarele mai solide.

Zapada nu era mare. si pe cer, repede-repede, stelele prinsera sa straluceasca de ger.

- Uite caru! continua Palalaie. Tohatinul vine chiar subt el, nitel, nitel mai la dreapta.

- Auzi, Mandine, mai kacana, glumi iarasi Miercan, gasind mult curaj in glumele lui.

Chiar si lui Mandin ii placeau acum, caci ele ii dadeau impresia ca vintul nu-i asa de aspru si noaptea nu-i asa de neagra, cum se lasase. El chiar ar fi vrut sa gaseasca un raspuns la fel de glumet si se mira cum nu-l gaseste si acum asa de usor, cum il gasea de obicei la lumina zilei. Se hotari insa ca la sotia cea noua a lui Miercan sa izbucneasca intr-un hohot de ris, cum n-a mai ris niciodata in viata lui. Chiar de l-ar face Miercan cum ii va veni la gura! O gluma pe vremea asta afurisita face cit o odaie calda.

in locul lui Miercan, a inceput insa Palalaie si Mandin a tresarit:

"Milueste-ma pe mine pacatosul si intunecatul cel infundat in pacate multe, care cu uritele mele fapte am miniat pe facatorul meu. Sub acoperamintul tau alerg, Maica a lui Dumnezeu..."

O trimba de vint risipi indata vorbele dascalului, la care Miercan si Mandin intinsesera cu evlavie urechea.

Mandin, creand ca Miercan a mai spus vreo gluma, izbucni intr-un hohot puternic de veselie.

- Da ce ti-e, tigane, te-ai luat la intrecere cu vintul, ii urla Miercan la ureche.

tiganul tacu deodata si incepu sa tremure. Cind crivatul se lasa in spate, domolindu-si minia, Palalaie reincepu ca la comanda:

"...sub acoperamintul tau alerg, Maica a lui Dumnezeu, si cu umilinta ingenunchind ma rog tie cu lacrami, ca sa imblinzesti pe feciorul tau..."

Piraiele de vint se pusera acum sa curga din toate partile, inundind cu desavirsire cimpia. si cu toate se incurcau in pulpanele de manta ale celor trei voinici. Parca se rupsese tavanul cerului, de se prabusise calabalicul sfintilor intr-o larma ingrozitoare. Surugii nevazuti dau chiot, dinti de strigoaica scrisneau in intunecime. Fundul cerului clocotea ca si cum dracii si-ar fi ales noaptea sfinta sa-si sarbatoreasca nunta stapinului lor.

Palalaie facea cruci largi cit tinea pieptul, Miercan le facea cu virful limbei, Mandin in fundul buzunarului. Palalaie se ruga, dar nimeni nu intelegea ce spune, si inaintau cu totii abia razbind taria vintului, inghetati de groaza. Vintul parca imprastiase intunerecul; zapada pietrificata lumina, stelele sclipeau ca dintii de lup.

Zapada lumina de parca era insasi ziua, pe care noaptea n-o mai alunga la asfintit, ci o prinsese in sfirsit si o calca acum in picioare, strivind-o subt greutatea intunerecului etern. Prin lumina ei invinsa, cele trei umbre isi duceau spaima inghetata in suflet spre cele sapte stele ale Carului-mare, cazut cu oistea in pamint. Totul era cazut, rasturnat, darapanat, totul se darapana inca. Lazile sfintilor cadeau fara preget, spargindu-se una de alta cu zgomot nemaipomenit. Dracii cucerisera cerul si aruncau de-acolo cu boarfe cu tot pe vechii stapinitori. Dascalul Palalaie privea incremenit carul ceresc, rupt si azvirlit ca o biata vechitura, si ochii ii lacramau. Printre lacrami vedea cum toate stelele se desprind de pe bolta, gata sa curga ca o ploaie de pietricele. Iar Tohatinul era sters de pe suprafata pamintului. si toate celelalte sate, orase si mariri ale lumei, caci noaptea de apoi venise: noaptea lui Lucifer! si era tocmai noaptea Domnului! si el in zadar mai aluneca pe covorul de ziua, impietrita si scirtiietoare, prin frigul fara margini. Capul ii inghetase de parca era al unui om de zapada. Poate ca asa se va preface lumea sub noua imparatie a intunericului!

Iar el va tot merge astfel, cu cei doi tovarasi, pina cind ostenii negri, ingeri ai noului Dumnezeu, ii vor prinde si-i vor intreba: Ce faceti? Voi nu va dati cu noua imparatie? I-auza-i cum forfotesc in vazduhul groaznic! Ce te vei face atunci, Palalaie dascale? Vei lasa tu pe Cristos al tau, ca Petre, de teama frigarii diavolesti?

Dascalul Palalaie abia isi mai tragea picioarele, si miinile de mult nu mai faceau semnul crucei. ii venea sa se lase intr-o rina, sa se prabuseasca; tot era inghetat. Tot. Numai acolo in piept, in partea stinga, acolo mai simtea ceva cald si luminos, ca luminita plapinda, cea dintii luminarica pe care o aprindea in bezna umeda a bisericei din Cermegesti la a doua cintare a cucosului. Numai apuca de-o aprindea si gata era si popa; apoi clopotele incepeau sa cinte si-ndata si satul era in picioare... Unde esti tu, parinte Elefterie, unde esti tu, Cristoase, unde esti tu, noapte sfinta!...

Un plins brusc si nervos podidi ca pe-un copil pe dascalul Palalaie. Vintul ii ingheta lacramile pe obraz, dar de asta data nu se inspaiminta. El plingea pe Cristosul acela blind si trist, pe care-l slujise toata copilaria si tineretea, caci il vedea legat in virful unui par, caruia ostenii intunericului ii dau foc la radacina. in inchipuirea-i inghetata alte imagini nu puteau sa i se aprinda decit acele de foc si flacari...

Dascalului i se paru ca se trezeste ca dintr-un vis aievea, cum i se intimpla adesea, cind se pomenea singur in biserica umeda din Cermegesti, rasfoind in nestire eeasloavele, la lumina luminarelii din mina. incepuse sa aiureze de frig. si groaza cea adevarata il apuca abia acum, cind isi dadu seama ca nu-si mai poate misca picioarele, cind isi simti creierul un bulgare de gheata, atit de tare, ca scapara, ca si cremenea, scintei de aiurare. Asa mor oamenii de ger, isi aminti el c-a cetit cindva intr-o carte veche: visind foc si lumina. O sfirseala, fara chip de indreptare, il molesea vazind cu ochii. Asa mor oamenii de frig: oboseala, sfirseala, visul de-a-n picioarele, plin de soare si caldura si-apoi perina de gheata, patul nesfirsit de zapada...

"...Cu giulgiul alb l-au infasat..."

Dascalul se pomeni cintind acum prohodul si se inspaiminta de moarte. Sfirseala il facu sa se impleticeasca. Noroc ca Miercan avea brat puternic. Atit ii fu de ajuns, ca acesta sa-l atinga, pentru ca Palalaie sa simta numaidecit intarindu-i-se piciorul. Miercan era linga el si dincolo, in stinga, Mandin. si era noaptea Craciunului, iar izbinda dracilor, o prostie. Nu mai aveau sa se ridice ei in vecii vecilor ca sa darime tronul dumnezeiesc! Ce mare pacat sa visezi astfel de bazaconii tocmai in noaptea cea mai sfinta... Iar Tohatinul trebuie sa fie cit se poate de aproape, acolo sub Carul-mare, poate chiar il arata cu oistea si de aceea s-a rasturnat astfel... Dar de ce-si face cruce Miercan? Palalaie vrea sa-si intoarca ochii spre Mandin, insa coardele gitului sunt asa de amortite, ca trebuie sa-si intoarca tot trupul. si Mandin isi face cruce... Iar Tohatinul nu se mai iveste deloc... si aici trebuia sa fie: de mult trebuiau sa fi ajuns... De cind ratacesc, sa nu fi gasit nici un alt sat, nici un catun, nici o coliba!... Doar erau prin partile astia la fiecare chilometru... si vintul bubuie ca la Marasesti! Unde-s satele tale, Doamne? Cind le-a inghitit intunericul?

suiera asa de grozav vazduhul ca dascalul s-a pus sa suiere si el. S-a luat la intrecere cu toata larma vintului. si urla de parca ar fi domnul sublocotenent sub focul artileriei: "Nu-l veti dobori, ciinilor, nu-l veti dobori!" Iar vazduhul ride de neputinta glasului lui, ride cu hohote si suiera. si dascalul ride la fel si suiera. Picioarele i se impleticesc. Miercan si Mandin s-au lasat mai in urma si-si fac cruce si boscorodesc soapte fara inteles...

S-au oprit deodata in fata unei namile intunecate, ce-si scoate trupul matahalos dintr-un virf de troian.

- Uite-l... invingatorul! bolboroseste Palalaie infricosat. Sa nu-i cadeti la picioare, fratilor! miorlaie el rugator. si cade zdrobit in puful movilei de zapada.

A cazut pe spate si ochii inca ii mai stau pe jumatate zgirciti. Ceva, cineva, ascuns in ultima picatura de caldura ce i-a mai ramas in trup, ii da porunca, desi abia mai poate prididi cu pleoapa enorma greutate ce s-a lasat deasupra-i.

Prin zgiiala ochilor vede ca prin vis pe cei doi tovarasi de drum. ii si aude chiar: doua vorbe care n-au nici un rost.

- Faclia aia, ma...

- Torta?

- E, ma, e! Torta, ce dracu e!

Mandin i se pare cel mai curagios. El pomeneste ceva si de chibrituri.

- Am si chibrituri, tine tu mantaua,.. Vezi de te intoarce cu spatele incolo... De la Nistru bate.

Pleoapa lui Palalaie n-a mai putut prididi. A inchis sub greutatea capacului ei de fier pe Mandin innebunit. Iar namila de intuneric care tasnise din virful troianului i s-a parut ca s-a prabusit asupra-i.

- imparatia intunericului si-a inghetului! a mai putut grai pentru sine, ce a mai ramas cuget, in capul lui de gheata. Pe urma o lumina vie s-a aprins in locul cugetului aceluia, parca intr-o pestera de sloiuri, insa asa de mica, asa de mica, incit a inceput sa se zgirceasca, pentru ca tot corpul sa i se infrupte din caldura ei de chibrit.

A crezut ca s-a trezit pe lumea cealalta; pe lumea aceasta, insa, sub puterea noii stapiniri. Cineva il zguduise cu putere, apoi simtise o caldura vie dogorindu-i intii ca o parere, apoi din ce in ce mai staruitor, obrazul drept.

A deschis ochii mari si nu putea sa creada privirilor. Mandin, negru, cu ochi scaparatori de drac impelitat, avea in mina o torta din care cadea[u] sforaind picuri de pucioasa "A trecut la ei, la ceilalti", a ghicit indata Palalaie. si ridicindu-se putin intr-o rina sa vada de unde venea caldura cea mare, intelese repede totul. Namila intunecata de care se speriase adineaori ardea cu spor de la radacina putin mai sus. Vilvataia se zbatea furioasa cu sine insasi si, aprinsa la loc potrivit, minca fara preget cu limbele-i de balaur din uriasul nemiscat de lemn. Vintul o asmutea indaratnic si cum o vedea ca se lasa spre dreapta sau spre stinga, cum ii cetluia de piciorul uriasului capul cu guri nenumarate si rosii.

- Uite, c-a inviat Palalaie! striga Mandin cu veselie.

- Slava Domnului, mormai de dupa perdeaua grea de fum Miercan.

- Vin, ma teteo, de te mai dezmorteste colea olecuta, ca d-abia l-aprinseram.

Palalaie nu-si putea insa trage picioarele; se facusera turloaie ca pe stresini. Noroc ca-n piept si-n brat mai ramasese putina viata.

El tacu si cauta nedumerit si cu luare-aminte la ciuperca, parca din lumea zmeilor, care ardea. "O troita!"... se lamuri si-si scuipa, cu gindul, in piept. "Piei drace!" facu privind spaimintat pe Mandin, care-si stingea torta in zapada.

Caci flacara prinsese acum tarie; limbile ei crescusera ca visul si se intreceau una pe alta biruitoare spre coviltirul de sindrila. Cu toate ca n-ajunsesera nici la jumatatea drumului, dogoarea era atit de puternica, incit Palalaie isi putu misca si piciorul drept.

- Da-te la o parte, Palalaie, ca o sa caza pe tine, zbiera Miercan din rasputeri pentru ca sa razbeasca vintul.

Palalaie se cutremura. Ardea chipul lui Dumnezeu!

insa pe el niciodata nu-l vor putea face sa treaca de partea Diavolului! Se gindi sa fuga si privi in noaptea alba: i se paru ca vede vintul, faramindu-se in legioane de draci, cari zburau pe caii lor negri deasupra lumei cucerite. Mai aproape, reflexul flacarilor se zbatea domol si prietenos pe covorul de zapada. Cind isi intoarse ochii spre fostii lui tovarasi de drum, caci in cugetu-i se lepadase de dinsii, ii vazu cot la cot inchinindu-se. Le urmari firul privirei.

Flacara acum se ridicase zdravan, mingiind gleznele rastignitului si luminindu-i coapsele, soldurile, pieptul, bratele pironite. Capul statea inca inecat in fum. Nu era o simpla zugraveala, ci un Cristos cit un stat de om, sapat cu mestesug in lemn, asa cum fiul lui dumnezeu este inchipuit pe toate crucile uriase din nelamuritele raspintii ale Basarabiei.

- Ce ati facut, ciinilor? striga el, plingind pe jumatate. Ce ati facut, vindutilor?

Mandin si Miercan ingenuncheasera si se inchinau; Palalaie se repezi cu capul in zapada si incepu sa-si care omat pe cusma, vaietindu-se si balmajind vorbe fara sir. Cind se potoli, surprinse pe ceilalti doi sarutind la rindu-le zapada. si figura, din crincena, i se induiosa indata.

- Iartati-ma, fratilor! suspina. V-ati intors intru Domnul, iartati-ma... dar prea mi s-a rupt inima, fratilor, cind l-am vazut, fratilor, arzindu-i picioarele... cum ardeau paginii pe mucenici, fratilor, in cartea popei Nae din Cermegesti.

Mandin paru deodata ca da semne de neliniste si intinse urechea spre departarile negre, apoi sari repede in picioare. Pe fata i se cetea o mare ingrijorare.

Palalaie, fara sa ia seama la dinsul, privea trupul sfint si i se parea ca se zgirceste chinuit de flacari. si lacrimi ii curgeau domoale, una dupa alta, necurmat, din ochii ce parca se topeau de stralucirea focului.

- Iarta-ma, Mandine, iarta-ma, Miercane!... inteleg, v-a fost frig si ati vrut sa va incalziti... inteleg, inteleg... a inteles si el si va iarta pentru atita...

Miercan isi ridica un genunchi, apoi, incet, incet, se inalta si el de-a binelea in picioare, cu ochii, cu urechile, in nelamuritul noptei. si ochii parca ii cresteau si se umflau.

- ...V-a iertat, va spun eu... o sa-i vedeti fata milostiva cind o iesi din fum... da eu, fratilor, credeam ca v-ati dat cu Dracu...

Ochii lui Mandin s-au bulbucat de asemeni si sclipesc ca stelele cerului.

- Auzi? sopteste el stins. Iar Miercan aude si tot mai sta la cumpana.

- ...voi credeti ca Dracu a razbit pe Dumnezeu?... ca l-a luat pe neasteptate fiindca... petrecea de Craciun...

...Ehe... dar ostile unde le-ati lasat... ostile inger... esti..

- Lupii! striga Miercan, scos din sarite. Palalaie priveste uimit la Miercan. Aproape ca nici nu pricepe sensul cuvintului strigat, si totusi l-a auzit minunat de bine. Dar cind urechea i se umple si lui de urletul departat: hu, huuu, atunci se lumineaza in sfirsit. si suride cu inteles. stie el ce fel de lupi sunt aceia: Necuratul... Legioanele biruitoare...

Hu... hu... huuuu...

Miercan si Mandin se zbat cu infrigurare. Pregatesc armele, forfotesc grabiti in sacii cu cartuse; miinile nu mai nimeresc ce s-apuce mai intii. Mecanismul inghetat tacane. Unul a destupat o grenada, altul scoate caciula focosului.

Hu... hu... huuuu...

- De ce rizi, Doamne?! tipa aiurit nebunul, care tocmai s-a ridicat din noua prosternare...

Flacarile mistuiesc vrednice jumatatea de jos a sfintului trup; limbile lor lamuresc acum din plin fata Mintuitorului, care intr-adevar ride in jocul de lumini, parca un martir inlemnit de groaza si de durere. Cei doi soldati isi fac cruce, nebunul s-a prabusit...

- Iarta-ne, Doamne... Iarta-ne, Dumnezeule, sopteste Miercan rugator. Am gresit... inghetul ne-a indemnat... lamureste el lemnului inviat de pe cruce. Dar haita se apropie necontenit! Hu... hu... huuuu...

- ...Mandine, pun-te in spatele meu... asa... pun-te bine... sa nu te dezlipesti, baiete... pina... pin'... la urma...

- Sfintuletule, nu ne lua zilele, gemu si tiganul...

Uriasa facla s-a incins cu desavirsire, para a razbit prin sindrila acoperisului si arunca pina-n mari departari scintei si tremuratoare presuri de lumina; piciorul prefacut in jaratec piriie, troita se clatina.

- Nu mai ride, sufletelul meu, imparatul meu, durerea mea... bolboroseste inabusit nebunul, cu capul in omat... El stie ca se va petrece acum o mare minune in lupta dintre dracii prefacuti in lupi si Dumnezeul prefacut in foc. si asteapta cu rasufletul retinut.

Ceilalti asteapta de asemeni, cu miinile pe tragaci, tacuti, infiorati, solemni. Iar tunetul vintului parca s-a potolit, caci tot vazduhul nu-i plin acum decit de clocotul haitei apropiate.

Si Cristos s-a marit cit intreaga troita; cu par vilvoi de flacari, cu brate amenintatoare de flacari, groaznic la chip, asemeni unei vedenii apocaliptice, sta gata sa se naruie ca o revarsare de jar peste turburatorii marirei lui singuratice.

In inaltimi, vintul, amutit un rastimp, s-a pornit metalic, asurzitor, ca trimbita de apoi a dreptatei.




Troita


Aceasta pagina a fost accesata de 1028 ori.