• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tabloul

Cum s-au intimplat toate lucrurile acelea, aproape nici acum nu-mi dau seama. A fost un virtej ametitor, de-o iuteala, fara de pereche, care mi-a luat de la incepui mintile de atunci, de la primul gest, si m-a dus apoi fara voia cu miinile infasurate in farandola nebuna a unor zeitati invizibile si zmintite sau bete, asa cum trebuie sa fi fost saritoarele betive in cortegiile dionisiace.

Invizibile? Poate. insa intrevazute in ceata de vis a gindului meu turburat. Caci toate aveau picioare lungi si subtiri, si-n saltul nebun se zbateau pe ele, ca-n bataia vântului, usoarele valuri prinse doar de-un umar, descoperind goliciuni ametitoare. si toate aveau parul negru, despletit, iar pielea le era de un alb sub care necontenit singele aprindea nori mici ca petala inchisa a trandafirului. Toate, una dupa alta, nu erau decit una si aceeasi Ariana, asa cum am descoperit-o intr-o buna dimineata, in biroul barbatului ei, cotrobaind ceva prin carti, acoperita doar de-o camasuica prinsa de-un umar si sarind la zgomotul surprizei mele ca o hamadriada surprinsa, de satir.

- Te-am vazut, i-am spus apoi indeseara, când am ramas un moment singuri, si as da tot avutul meu sa revad goliciunea aceea de dimineata, care mi-a oprit tot singele in loc.

Nu mi-a raspuns. Buzele i s-au incretit si toata fata si gitul si bratele s-au acoperit de rosul inchis al trandafirului. Dar eu nu am descurajat:

- Eu nu vorbesc vorbe, am suierat atunci, caci intradevar singele mi s-a oprit a doua oara in loc. Eu vorbesc... fapte...

Ochii i-au prins atunci sclipiri de gheata si pareza i s-au micsorat. M-au masurat cu atita dispret adevarat, ca singur am putut sa masor atunci distanta care se-ntindea de la unul pina la altul, si a iesit fara sa zica un cuvint. Numai ochii aceia parca au exclamat: "Prieten!..." cu atit dezgust ca n-am putut sa nu-l simt si eu pe de-a-ntregul si sa nu-mi fie atita scirba de mine. si de atunci n-a mai aparut niciodata singura, nici alaturi de barbatu-sau, ori de cite ori am mai intrat in casa aceea, a bunului meu prieten Orghidan.

Dar stralucirea de trandafir alb, cile carui petale se-nroseau la adierea celui mai neinsemnat gind, crestea in mine si-mi umplea sufletul de-o lumina calda, crepusculara, si-mi imbata narile de parfumul puternic al gradinei dupa ploaie. Numai pe strada o vedeam din cind in cind, invorvorita in vestmintele ei grave si reci. Degeaba; in dosul lor simteam caldul culorilor vii, si-l simteam atit de puternic, ca ma feream sa. nu-mi dezvalui prea mult lacomia ochilor sau - Doamne, mai ales - ca gestul sa n-o ia inaintea gindului. Ma apropiam de ea incet si sfios si umilit, dar ea trecea in asa fel pe linga mine, dusa de apa tulbure si pestrita a trecatorilor, ca orice vorba imi murea in git. Alteori se suia in trasura si atunci pulpa i se dezgolea pina sus, strinsa parca in ciorapul negru, intins. Prin transparenta aceea negurie vedeam minunea piciorului multiplicat, ce-mi sarea necontenit in gind, in dansul nebun, fara popas, imi apasa creierul, imi intuneca mintile. imbinarea aceasta de negru si de trandafiriu, de negru amestecat cu toata gama culorilor de trandafir, era peste puterile mele. A doua oara, cind piciorul acela, inaltindu-se pe scara trasurei, se dezgoli pina la incheietura, gindul mi se si conturase in minte. Trebuia neaparat in dupa-amiaza urmatoare sa obtin cu orice pret o intrevedere cu doamna Orghidan:

"Nu puteti, doamna, sa-mi interziceti ca sa ma explic. Nu vreau decit sa va sarut ciorapul de matase neagra. incolo nimic nu mai cer, doamna!"

Martor mi-e Dumnezeu ca eram in toate mintile, cind am luat aceasta hotarire, care mi s-a infipt in creier ca o idee fixa. A doua zi dupa-amiaza, la ora 4, cind Orghidan era dus neaparat la Senat, stateam infipt dinaintea doamnei Orghidan, ca si ideea fixa din capul meu. Intrasem prin dos, fara grija, caci servitorii ma cunosteau cu toti si nu gaseau nimic nefiresc in aparitia mea pe orice scara sau sala s-ar fi intimplat. De fapt nu intilnii nici un servitor si lucrul acesta ma convinse ca eram in voia si pe placul imprejurarilor ce sunt deasupra noastra si care cu siguranta ne cirmuiesc toate actiunile. Cum n-as fi putut crede in destin, cind mi se arata de la inceput asa de binevoitor?

Am ciocanit deci usor si mi-a parut rau ca n-am inceput sa ciocanesc tare, pentru ca sa iau lucrurile mai energic si mai repede; asa puteam destepta banuieli si provoca intrebari. Cum se si intimpla intr-adevar. Ma prefacui insa ca n-aud si zdringanii de mai multe ori clanta de alama. Dar. minune, usa se deschise singura; era neincuiata si cedase de la sine: destinul era deci alaturi, il simteam intrind odata cu mine pe usa larg deschisa, in privirea uimita a doamnei Orghidan, care se ridicase pe jumatate pe canapeaua unde-si facea de obicei lunga siesta.

- A, dumneata esti?

Atit m-a intrebat si-apoi s-a intins cit era de inalta, la loc, pe canapea. Totusi, nu mi-a scapat o vaga rotire de fulger a ochilor, ca si cind ar fi vrut la inceput sa faca o alta miscare si pe urma s-a razgindit. A socotit ca afectata nepasare ce-mi arata acum era o arma mai potrivita contra-mi si de aceea probabil s-a razgindit. Dar destinul cel bun era necontenit linga mine; il auzeam rizind si indemnindu-ma sa dau buzna. Eu eram insa mai cuminte decit ingerul meu. Ma bucuram numai ca sufletul ei sta deschis inaintea mea si ca-l vad ca printr-ùn capac de sticla de la muzeu. Zadarnic ea-si trase cu o miscare lenese cuvertura galbena peste dinsa.

Sufletu-i se limpezea tot mai mult in ochii mei, cu tot galbenul si cu toate desemnurile acelea negre, curioase, ale cuverturei.

Afectai si eu nepasare si firesç si, incilcindu-mi ochii in arabescurile covorului urias, intins pe parete deasupra divanului, cum ea nu scoteai nici o vorba, ii lamurii, cu tonul cel mai natural din lume, scopul vizitei mele.

- Am venit sa te sarut, pe ciorapul negru!

si silindu-ma sa pun o regula in mersul fara inteles al curbelor de pe covor, rideam in gind de uimirea pe care trebuia sa i-o provoace o explicare atit de absurda, si de calma..

Priveam pe covor si totusi n-o vedeam decit pe dinsa: la inceput, o tresarire brusca inâ luminile privirilor uimite; o clipa, mai apoi, un calm tot asa de mare ca si al meu: dar atit de repede una dupa alta aceste schimbari, de parca apa talazuita de aruncarea unui pietrei s-ar fi potolit subit, fara tranzitia aceea lenta a cercurilor de unde din ce in ce mai line; mai linistite.

si asteptam amindoi, atit de calmi!...

Dar ea nu spunea nici un cuvint, nu facea nici o miscare, nici macar mina n-o intindea spre clopotelul de alarma.

si atit de mane. era tacerea care se desfacea din corpul ei, incit ma simteam grozav de infiorat si nu indrazneam, s-o turbur cu nici un cuvint, de parca m-as fi trezit singur intr-o biserica uriasa si sonora, in intuneric, si as fi pasit spaimintat spre iesire, de frica sa nu se trezeasca sfintii cei groaznici de pe pareti.

Vai! asa de puternica era tacerea asta, ca, spaimihtat, am iesit din templul zeitatei cu ciorapi negri.

Am iesit, rusinat si am fugit pe sali si pe scari si ea. desigur, a ris in urma-mi si vocea-i de cristal s-a facut inmiii de ecouri in templieri tacerei ei, ca si cum toti sfintii din biserica departatei copilarii s-ar fi prapadit de ris: de spaima plapânda de icoane si inchipuiri.

Un an de zile am purtat in suflet culoarea fermecata. O simteam crescind si aprinzindu-se in lumini sau stingindu-se: in palori imbatatoare. Unele se nasteau, pe altele, nuante rasareau din nuante, o mie de nuante dintr-una singura, ca ecoul risului in biserica plina de coloane, de galerii si de firide. O lumina roza acoperita de-un negru transparent, ca un acoperamint de doliu sau ca un amurg, ca straluciul carbunelui pe care se intinde gangrena cenusei.

Astfel si carbunele patimei mele oarbe orbea pe indelelte in tot acest timp, mocnea in cenusa ca mai apoi, dupa un an, sa izbucneasca in flacari de vointa si de hotarire.

Am pornit iarasi spre casa blestemata. Trecuse un an intreg si inca vreo citeva saptamini, iar in miini aveam manusi, trei rinduri de manusi, care-mi deformau grozav mina, iar in picioare purtam sosoni, trei numere mai mari decit mi-era masura talpei. Erau sosonii bunicu-meu si, ca sa nu-mi iese din picioare, i-am pus peste ghete si peste galosi peste left.

De ce m-am echipat astfel ca un oplit spartan sau, si mai nimerit, ca un cavaler din timpul razboiului celor doua roze, n-as fi putut raspunde de la inceput decit vag, foarte vag. Gindul cel mare imi surisese el de mult in nopti de insomnie, de dorinta neimplinita, de patima, de gelozie si de ura. Dar de ce tocmai acum, in noaptea asta, cu vint mare, bubuitor si cald, de se auzea[u] si-n miez de noapte strasinile curgind de zapada topita, venise implinirea lui?

Poate pentru ca de acasa nu putea sa ma vada nimeni, caci imi invoisem servitorii la bal mascat. Era mare bal mascat, exact la crucisul dintre strazile cartierului meu si-al lui. Ma gindisem desigur si la asta; asa impopotonat cum eram, cu haine de apas si doar ochii sclipind in intunericul dintre bordul palariei pleostite si fularul caramiziu ridicat pina la radacina nasului, toata lumea m-ar fi luat drept un dansator intirziat - pina acolo - si unul obosit inainte de vreme, de-acolo inainte.

Alaturi de mine mergea acelas destin binevoitor si acest lucru era explicatia cea mare a hotarirei. mele subite. Am intrat amindoi pe poarta larg deschisa, am ocolit amindoi spre usa de serviciu si am incercat - sfatuindu-ne usor, in limbajul gindului - passe-partout-ul sistematic, lucrat de mult de un raposat mester neamt; amindoi invizibili si amindoi invaluiti si imbolditi de mingiierile vintului bubuitor si cald. Usa de serviciu a cedat repede, repede; am incuiat-o la loc pe dinauntru, pentru ca passe-par tout-ul era intr-adevar strasnic. Am intrat pe urma in closet si am ridicat cirligele la fereastra. Precautiunea asta mi-a soptit destinul s-o iau, caci in planurile mele de la inceput n-avea nici un rost, cum n-a avut nici la urma. O siguranta mai mult nu strica totusi! Pe urma m-am aruncat zglobiu pe scara, eu si cu Doamne ajuta, care ma imboldea voios din urma. Cum ma asteptasem, casa era desarta: servitorimea, desigur, topaia toata la mar ele bal mascat.

Mergeam cu pas sigur, stins de cauciucul sosonului, spre usa lui. O stiam in capul coridorului. in dreptul odaii ei m-am oprit ca sa sarut clanta de arama. Dar atunci m-am simtit inclestat intre doua brate de fier; si in ceafa, cu toata grosimea fularului, am simtit incalzindu-ma un rasuflu umed ca de vaca si gifiitor. Am auzit apoi surda amenintare:

- Tilharule, de data asta n-ai sa-mi scapi!...

si pe urma, apropiindu-mi cu puteri teribile coatele pe la spate:

- Te asteptam... te asteptam de mult, canalie, si iaca... d-asta am dat drumul la servitori.

Am inghetat. Ma astepta de mult? De cind? De-un an? Atunci destinul acela care ma-mpinsese incoace era intales cu el! Caci acum, cind isi batuse astfel joc de mine, nu mai putea fi nici o indoiala ca intr-adevar ma insotise incoace!

in bratele voinice care ma stringeau tot mai dureros eram un sloi de gheata. Scincii ca un copil, pe care muma-sa il prinde escaladind in camara cu dulceturi:

- Dionisie!...

- A...

Atita auzii. Ca un scrisnet de uimire. Ca o uimire mai mare chiar decit a mea. Ce "aa!" sugrumat si groaznic! Ca o sforaiala de strangulat! Pe urma fusei intors de bratele puternice si fularul imi fu smuls de pe fata. Se facu lumina.

- Marius, tu. si tu? Dar ce cauti, pentru numele lui Dumnezeu...

- Atunci asteptai pe altcineva?

- Spune, spune, de ce ai venit in costumul asta si de ce ai vrut sa intri la Ariana?

- Servitorii mei au plecat la bal mascat ca si ai tai, i-am raspuns. si mi-a venit atunci sa ma maschez si eu si sa merg la bal mascat.

- La un bal mascat unde se duc servitorii?

- La un bal mascat unde se duc servitorii! i-am raspuns ca un ecou. Nebunie subita de om singur! De om singur! am strigat rizind, dar privindu-l amenintator.

Dar indata am scoborit vocea ca sa-l linistesc. Asa mi se dicta din fundul constiintei, unde bunul destin, pe care pe nedrept il banuisem o clipa, se asezase comod ca pe un scaun si-mi susotea sa n-am nici o grija. "Totul merge struna"... imi susotea.

Am continuat deci pe tonul cel mai linistit din lume:

- ...cind am ajuns la usa balului, o rusine fara de saman m-a cuprins. Mi s-a parut ca am fost descoperit prin transparenta fularului, chiar am auzit un strigat din fundul salii, mi s-a parut ca am fost strigat chiar de [lina, servitoarea mea, care venea topaind spre mine... am fugit atunci insp’aimintat si am pornit spre casa. Pe drum mi-am adus aminte de voi si m-am gindit sa va fac putin sa rideti. De un an n-am mai calcat in casa voastra si aparitia aceasta a mea insolita, la o ora...

Uimirea lui nu era insa potolita decit foarte putin. Bine, asa sa fi fost! Dar pentru ce m-am oprit la usa Arianei?

- ...M-am oprit intii la nevasta-ta... continuai linistit, nelasindu-i timpul vreunei intrebari, desi in momentul cind am inceput aceste din urma vorbe nu stiam citusi de putin cum aveam sa termin, jur pe toti Dumnezeii si pe toti dracii, ca, in toate momentele astea, atunci cind pronuntam o vorba, habar n-aveam de vorba ce trebuia sa urmeze! Ochii mi se oprisera pe mina aceea osoasa, pe care o tinea necontenit in buzunar; ... cum spun, dintr-un motiv, am socotit eu, destul de insemnat... Pentru ca aparitia mea sa aiba un si mai puternic efect! incepind cu tine, lucrurile s-ar fi demascat de la inceput si gluma ar fi fost proasta... M-am aplecat sa vad prin gaura cheii daca e lumina...

Mi se parea ca mina lui patrunsese si mai adinc in buzunarul care se rotunji ingrijorator.

- Nu ti se pare ca gluma e cam nesarata? rasuna vocea lui uscata, la fel de uscata ca si mina aceea care se inclestase in buzunar... si ca putea sa-ti fie fatala?

Accentul acela grozav de sincer si naiv al vocei mele de totdeauna cred ca m-a salvat.

- Fatala? de ce? strigai... Mi-as fi smuls fularul la timp in caz de pericol s-apoi n-as fi impins eu lucrurile tocmai prea departe. Asa, o simpla gluma! Iar ca ar fi nesarata, nu m-am gindit deloc. De-un an de zile nu ne-am vazut decit foarte vag, de departe, pe strada. si-n tot acest timp n-ati avut grija sa va abateti câtiva pasi ca sa intrebati: ce-o mai face vechiul nostru prieten?... O mai fi traind? A murit?... A innebunit?...

Spuneam toate aceste cuvinte eu o iuteala fara de seaman, dam cu ele unele peste altele, aproape le tipam si ochii mi se scursera pe ghemotocul miscator ce-l facea pe pantalon forma degetelor din buzunar. Simteam ca ma inec si nu mai gaseam nici un cuvint, cind vazui deodata mina in aer si sloboda... da, da, mina dreapta, cu cealalta faceau doua. Simtii singele luind iarasi drumul prin vine si cuvintele dadura din nou buzna in git. Dar nu mai fu nevoie de ele. Caci ma pofti in odaia Arianei, scuzindu-se si pomenindu-mi de o mie si una de necazuri ale lui. Ne asezaram fata in fata pe scaune; Ariana plecase la tara chiar in seara aceea.

Tot timpul cit imi vorbi, eu privii la patul de lemn trandafiriu, de sub macatul rosu al caruia dantela spumoasa a cearceafului isi lasa greu colturile spre podele. inchipuirea dadea la o parte macatul si-n albul de zapada vedeam tolanit corpul greu de marmura trandafirie. il vedeam zvircolindu-se in asteptarea dezlantuirei cotidiane a patimei nerabdatoare, ridicind cu el omatul asternutului; ingropindu-se in el ca-n giulgiul fara margini al satului nepotolit. Raspundeam cu zimbete si cu monosilabe de mirare, de uimire si de intrebare convorbitorului meu, in vreme ce in gindu-mi lua relief din ce in ce mai puternic, se solidifica taios ca un cristal, o singura idee: ca niciodata nu-mi va fi dat sa-mi imbat ochii dinaintea misterului acelui trandafiriu intens si totusi nedefinit, acelui flux si reflux de rosu, de galben si de portocaliu, facindu-se si desfacindu-se in ritm de clipe, venind si fugind ca umbra si ca lumina, alungindu-se si inginindu-se ca noaptea cu ziua, in intreita imbinare si totusi intr-o), singura nuanta infinita si arzatoare, de care ochii acestui aprig vigil se imbata zilnic, lacom) si zgircit si salbatec. in fiecare zi martor minunei antice: metamorfoza unui trandafir in corp si singe omenesc si-a fiintei omenesti in floarea cea mai mindra si mai rizatoare: martor stupid, pazitor imbecil al unei comori pentru el inutila. si totusi acum nu mai tine mina-n buzunar, maiinile-i sunt libere si gesticuleaza in aer zburdalnice ca niste fluturi, bucuroase si ele ca pot sta o clipa departe de arma pazitoare. si-n casa nu e nimeni, e tacere de moarte, si-n sufletul lui Orghidan de asemenea nu e nimeni, a zburat si cel din urma pui de indoiala. Vorbite si vorbeste. Vorbele ii curg domoale, ca o apa pe care o vezi curgind intr-una, adinca, grea, cu sforuri. E atit de grea ca ma inabuse si, instinctiv, ca pentru aparare, mina mea apuca tremuratoare taiusul grozav din ruptura captuselii.

Ma ridic, prefacindu-ma scuturat de-o tusa brusca, pe care vreau s-o scuip, in galeata cu apa murdara din dosul lui. Ma opresc in spate-i si, prin oglinda lavoarului, vad mina lui care se infigea adineaori in buzunar, ca si-n sufletul meu, batind acum nepasatoare tamburul pe plusul micului birou trandafiriu de alaturi.

Ridic si lovesc: una, doua, trei, patru... Cutitasul intra foarte usor, dar iese foarte greu, parca inima lui sau plaminii sau splina sau cine stie ce de acolo, dinauntru, se stringe sa-s opreasca astupas taieturei omoritoare. si puterea asta de ventuza ma ingrozeste. El si-a lasat spatele pe speteaza; apoi a cazut pe podele.

I-am vazut mina, desfacindu-se natâng, ca o caracatita, vrind sa se intinda pina la buzunarul acela... degeaba, nu mai poate ajunge acolo!

- Nu; te mai osteni degeaba, Orghidan, nu vezi ca s-a zgircit? Lasa-ma, amicul meu, sa-ti scot cutitul din spinare. Trebuie sa te doara, cumplit, dragul meu prieten! Iarta-ma, eu n-am vrut, dar trandafirul a fost mai tare, misterul, metamorfoza...

I-am smuls cutitasul si rana vicleana dedesubt a tisnit spre mine ca un sifon cu singe:

- Rana ta vrea sa ma insemneze. Orghidan... tine cu tine! Lasa, prietene, nu mai bolborosi si nu mai holba ochii rugatori spre mine, nu vezi cum te doare, sarmanule... nu vezi cum te doare?... haide, sa sfirsim odata! De ce te uiti ingrozit cum iti caut inima? Sa sfirsim odata, dragul meu, e prea cumplita durerea...

Cind m-am ridicat de pe dinsul, mi se parea ca ma ridic de pe o femeie, atit de mult imi aprinsese simturile rosul si caldul si zbaterea aceea; din parete ma privea tulbure si crunt un alt Orghidan - sau poate acelasi - ca si cum sufletul lui izbit de ultimul cutit sarise din inima si se proiectase pe pareti. Am racnit o data si-am aruncat briceagul infect cu plasele de tinichea... m-am asternut la fuga cu sosonii mei greoi si uriasi, care lasau urme false... M-am pravalit pe scara care gemu sub furia goanei mele. Mi s-a parut ca toata geme, scirtâie din incheieturi, se misca; si-ndaratul meu unde nu mai indrazneam sa ma uit, mi s-a parut ca s-a pornit un huruit grozav si uniform, de parca toata casa ar fi fost o moara care se pune in miscare, ca sa ma prinda in angrenajul masinariilor ei zdrobitoare. Cind am atins, cu sufletul la gura, ultimele trepte, am auzit distinct sufletul celalalt, al lui Orghidan, desprinzindu-se din cui si rostogolindu-se dintr-un colt intr-altul al ramei, cu zgomotul lui de tablou greu, pe scari, dupa mine. Cum am descuiat usa si cum am repezit-o inapoi, cu atita putere de s-a clatinat in titini, n-as putea sa pretuiesc in timp...

Am luat-o agale pe drumul racoros al noptii, sub clipirile invioratoare ale Orionului cu atitia ochi. Mergeam in sens invers fata de locuinta mea si tipaream urme mai adinci in zapada. Apoi m-am intors spre balul mascat. Acolo, la intrare, erau atitea urme de pasi de toate chipurile si marimile, ca linistit, in dosul unei trasuri, mi-am desfacut sosonii si i-am aruncat in canal. La fel am facut si cu manusile mari de deasupra. si-n sfirsit, lasind inapoia-mi urme noi, am plecat spre casa cu tihna in suflet, cu cintecul strasinilor in urechi... Caci se topea zapada si topea orice urma, chiar si pe cele false... si orice banuieli.

Mi-am reamintit de preotul Ibycus si de corbii sau cucorii lui si am zimbit in fundul inimei mele. Mi-am amintit apoi de tablourile acelea tradatoare din romanele cu patru mii de fascicule si am zimbit la fel. si am privit la sotia mea - la frumoasa mea sotie Ariana, pe care acelasi destin bun, ce-mi condusese gindul, pasii si mina, cu atita siguranta, in imprejurarile trecute, mi-o adusese alaturi si am intrebat-o cu ochii: "Oare crezi ca ai sa ma descoperi cu mijloace asa de copilaresti? Nu stii ca El imi conduce gindul, pasii si mina?"

Ea a pregatit odaia noastra nuptiala chiar in fostul ei iatac, in camera asasinatului. Dar ce odaie a facut acum! Nici nu mai cunosteai vechea incapere a sotiei lui Orghidan! Totul era in lemn de trandafir, iar tapetele noi aruncau acum vapai si palori trandafirii peste tot. Se poate inchipui cit am contribuit si eu la acest decor imbatator! Intrai parca intr-o sera de trandafiri, asa te inselau culorile, desemnurile de pe pareti si cuprinsul cadrelor. Iar in afara de esenta de trandafir, nici un parfum nu mai avea ingaduinta peste pragul acesta. intr-un astfel de decor, Ariana parea mai mult ca oricind zina rozelor. Doar parul negru-albastrui mai distona putin cu ideea pe care poate sa si-o faca cineva de zeita minunatei flori! Dar era de ajuns sa-ti amintesti de trandafirii negri - acele raritati descoperite nu stiu de ce invatat, undeva, peste hotare si mari - ca tocmai parul greu, negru batind in albastrui, sa-ti intregeasca pina la deplin intelegerea celei mai frumoase flori de pe pamint. incolo, era de ajuns ca sa apesi cu un deget pe pielea alba, stralucitoare, ca indata sa apara o petala alba-galbuie, care sa se prefaca indata apoi intr-una de trandafir rosu-intunecat, ca vinurile acelea fara pret, care te imbata numai cu singele culorii! Caci aproape intr-o continua stare de betie stateam de fata - Dumnezeule, eu de asta data si totdeauna de acum inainte! - la metamorfozarea acestei nimfe in floare, petala cu petala, sarut cu sarut. Ea ma privea uneori uimita de extazul in care cadeam dinaintea divinului mister. Alteori o inspaimintam. Dar indata spaima i se risipea din ochi si bratele ei ma stringeau cu putere, recunoscatoare patimei fara margini ce se revarsa din inima-mi alcoolizata spre dinsa! Oare ii daduse vreodata Orghidan dovada unei iubiri atit de salbatece? stiam eu, singura va desprinde tabloul din cui, unicul obiect pe care cu incapatinare acerba s-a luptat sa-l pastreze din toate lucrurile vechi in odaia trandafirului, si-l va arunca tocmai in fundul podului.

Corbii lui Ibycus! (Nu stiu de ce prefer "corbii", cucoarelor din legenda!) Ea poate crede ca tabloul ma va face sa vorbesc odata, sa-mi strig singur crima, ca acele roluri din tragediile proaste, sau ca ma va surprinde vorbind cu tabloul mut ca-n baladele clasice sau, in sfirsit, ca voi sari cu pumnalul sa-i scot ochii sfredelitori, bietii ochi pictati, pusi in asa fel in ovalul lor, ca sa te urmareasca ori cum te-ai misca in odaie.

Romantism explicabil si iertat la o femeie cu o piele atit de catifelata, cu genunchii asa de inalti, cu coapse atit de molesitoare, cu un capsor al carui contrast brusc intre negrul pieptanaturei si albul de lapte al fetei iti taie in doua lumina ochilor, a sufletului si a gindului si te arunca netrebnic si neinsufletit la picioarele de gazela.

O, n-aduceam niciodata vorba de el! Tabloul cu ochii neastimparati ar fi tresarit de bucurie si Orghidanul de vopseli ar fi strigat de biruinta. Dar cu ochii ii spuneam orisice. si o vedeam cum intelege incetul cu incetul si cum imi da dreptate si cum privirea ei nu mai cata dupa fiecare spasm, dupa fiecare imbratisare - la inceput chiar dupa fiecare sarutare - la baltata umbra a raposatului. incetul cu incetul, si, scumpul meu. prieten, iti vei lua in curind locul de onoare in podul incapator, pastrator a toate ca sacul fara fund al traditiei. si acolo poti sa astepti pina om veni sa intredeschidem traista amintirilor!

Doamne, ce era sa fac! Fara sa-mi dau seama, paseam spre ea hotarit ca sa-i strig: "Ha! arunca od’ata cirpa asta incadrata! Nu vezi ca nu-ti mai foloseste la nimic.? Doamne, apara!" Asa aveam de gind sa-i strig, cuvint cu cuvint. Caci intrind nesimtit prin usa crapata, am surprins-o vorbind cu tabloul, tare, Dumnezeule, - asa cum gindea ea sa ma surprinda pe mine- si plingind:

- inca putin! ii spunea... si totul se va sfirsi... in curind!...

Ei, nu! dar asta era foileton curat, fascicula proasta!

Ea se-ntoarse si ma privi lung si speriata. imi venea sa rid, ii dejucasem toate planurile. O femeie care vorbeste tare, cu tablourile de pe pareti, crede ca ma va descoperi pe mine. Haida de!

ii spuneam toate acestea cu violenta si negresit cu ochii. si ea tremura zdrobita. Petalele rosii aparura in obraji si-n locul vaduvei lui Orghidan aparu iar zina trandafirilor. ii spusei cu blindete, de asta data desigur cu voce tare:

- Ce sunt copilariile astea, Ariana? Ce spuneai acestui tablou? Nu intelegi ca am si eu un biet suflet pentru a ma cruta de ginduri grele si nepermise la adresa unui mort venerabil? iti spun astea pentru respectul lui si pentru iubirea mea.

Pe cristalul ochilor i se zbicira lacrami. Ma-nfuriai.

- Pentru ca vad ca l-ai iubit si-l iubesti inca pe el, numai pe el...

in sfirsit, intr-un chip sau intr-altul, strigasem ce-aveam pe suflet!

- De ce te superi? imi sopti. in loc sa ma ajuti... Caci razbunindu-l pe el, razbim pe sot, te razbun pe tine contra uzurpatorului eventual...

- Sa te ajut?... sa ma lovesc?... pentru a razbuna entitati si notiuni.

"...Pff... imi bat joc de astfel de conceptii!"... biiguiam in mine, in vreme ce privirea mea, patrunsa prin micul punct negru din mijlocul irisului, ii cerceta cu puteri de raza electrica cele mai mici ascunzisuri de pe retina.

- ...Eu am ramas totdeauna alaturi de sot, ma asigura ea continuindu-si micul discurs, pentru ca eu sunt una din putinele de demult.

imi venea sa rid cu pofta mare de aceasta pretentie absurda. "Ei si? Daca esti una din cele de mult? inchisei ochii si auzul: aflasem tot ce trebuia sa aflu. Va sa zica asa avea sa mearga razbunarea: ma va aduce sa-mi dau singur lovitura de gratie, dupa ce ma va fi convins ca... (habar n-am ce trebuia sa ma convinga...) ca ideea de sot trebuie razbunata... si ca pina atunci mai e putin. Cum a socotit ea?... Ce-a vrut ea sa inteleaga? Adica e usor de vazut ce-a vrut ea sa inteleaga! Dar cum? Prin ce mijloace, prin ce rafinament feminin..."

imi venea sa rid cu hohote si sa-i strig in fata: "Asteapta mult si bine pina o sa ma convingi... cu ideea de sot... auzi? ideea de sot..."

si era cit p-aci sa-i strig astfel, daca nu m-as fi trezit brusc la un centimetru de cea mai infioratoare prapastie. Ochii si zimbetul ei straluceau de rautate. Mi se parea ca nici n-o mai cunosc. Cu astfel de laturi viclean rasucite si teoretice credea ca ma va face sa scap, in focul disputei, cuvintul de care tremur, al destainuirei! si ce departe ma dusese vorba-i, si ce adincit ma trezii in itele acestei incurcate siretenii! Cind ispravi de spus, mi se paru o paienjenita obosita de prea marea munca depusa in ziua aceea; musca a fost prea grea si a scapat. Dar nu parea descurajata; isi stringea rabdatoare pinzele zdrentuite, pentru a le desfasura din nou, ademenitoare si cleioase. Acum incepui sa tremur de-adevarat.

Bratele ei ma cuprinsera indata ca pe-o prada si cazui sub dulcea ei povara, in vreme ce peste umaru-i ochi-mi clipira ingroziti la rinjetul chipului din cui. imi fu scirba de nemernicul tablou care rinjea la desfriul nevesti-6ii, numai pentru a-si vedea razbunarea implinita.

Fusei gata sa-i strig in urechea mica si roza orbirea, dragostea asta stupida pentru o pinza prost pictata, care-si mai bate si joc de amindoi, pe deasupra. Dar ma cutremurai din nou la timp. Oh, tabloul si femeia asta or sa ma scoata din minti!

Sub mingiierile ei diavolesti, devenii si eu la fel de diabolic. ii jurai cu un cinism care-mi readuse in suflet tot curajul, ca o voi ajuta la razbunare. Ea ma saruta cu un avint si cu o patima fara pereche si apoi, deodata, izbucni intr-un plins groaznic.

si printre lacrami imi destainui lucruri de necrezut:

- Baldovin l-a ucis! Acum pot sa-ti incredintez totul...

Holbai niste ochi de adevarata molusca. Baldovin, prietenul meu si al lui Orghidan!?!

- ...el ma iubea inca de pe timpul cind nu luasem pe Orghidan. Amindoi s-au intilnit, fatal... si de atunci am vazut in sufletele lor aceeasi ura rece de otel... Nu stiu daca ai vazut ura asta? Eu am vazut-o de multe ori pe fetele omenesti. Nu numai ochii, dar intreaga figura ia culoarea livida a otelului. E o culoare mata, cu sclipiri de gheata. Parca mocneste ceva acolo, in adinc... si se-nvineteste, se-nvineteste... O, e groaznic! Am ales dintre amindoi pe Orghidan, pentru ca in ochii lui culoarea asta a fost mai putin pronuntata.

Aci ea tacu, lasindu-se pe aripa zimbetului, in trecut...

- Eram curioasa sa stiu... daca, lasind pe Baldovin, culoarea din ochii lui putea deveni si mai groaznica; daca asprul acela metalic putea sa se faca si mai aspru si mai metalic. Vai, asa a si fost! Pina unde nu se poate ajunge pe aceasta lume si unde se poate opri gama infinita a vibratiilor care dau nuantele! Am iubit mult pe Orghidan, desi am inteles, ca, alegind pe Baldovin, in ochii sotului meu, dimpotriva, culoarea otelului s-ar fi stins incetul cu incetul. Pe cind, cum spun, intunerecul din sufletul lui Baldovin crestea de temut. Atit de mare era bezna din juru-i. ca bojbaia ziua-namiaza mare, cind eu eram de fata: in sfirsit ma distrau mult, ce zic, ma desfatau grozav toate aerele, toate gesturile, toate stingaciile lui... si-n ochi ii vedeam intiparindu-se tot mai adinc crima. Ce sa-ti mai spun? intr-o noapte a alunecat spre dormitorul meu... Orghidan a prins de veste, alarmat de violenta apelurilor pe care le dadeam in noapte cu soneria... De atunci intre ei prapastia a ramas cu totul fara fund... De atunci il astepta in fiecare seara. stia ca are sa se intoarca... si s-a intors... si-a fost mai tare... parca-l vad muiat tot in otel...

si tacu, ca sa urmareasca inchipuirea fioroasa, turnata in metal, alunecind in noaptea albastra, misterioasa ca umbra regelui shakespearean, aparind dintre panourile zugravite cu lespezi de castel. Iar eu mi-adusei aminte de sosonii mei stramosesti, de mânusile uriase si de briceagul cu prasele de tinichea, furnizat de la un negustor de camelota.

- De ce n-ai spus toate astea judecatorului? o intrebai.

- Le-am spus. A cercetat. Urmele au fost insa dubioase. Nu s-au potrivit masurile. Probabil se deghizase. A scapat. Atunci m-am gindit la o razbunare mai putin groaznica. si tu trebuie sa-mi dai ajutorul.

- Ce sa fac?

- Sa-l trimeti... dupa Orghidan.

- ?

- Cind el va veni la mine, miine noapte ?

- Sau daca nu atunci, intr-una din noptile urmatoare. Mi-esti sot. Pentru tine nu exista pedeapsa.

- De unde stii ca va veni?

- I-am suris.

- Asa-i surideai si inainte?

- O, inainte de tot... la inceput.

- si asta ar fi pedeapsa cea usoara?

- Mi-ar fi placut mai mult sa traiasca intre gratii... toata viata intre gratii de fier... si noi sa mergem sa-l vedem!

Privii triumfator la tablou. Omul din cui se uita acum la mine vadit incurcat. Zimbetul ii incremenise pe buze si parea ca nici el nu mai stie daca trebuie sa mai zimbeasca sau sa se ingrozeasca. A trebuit sa fac sfortari mari ca sa nu izbucnesc in veselie prosteasca si tradatoare. Umerii mi-erau acum liberi de apasarea ce-i strivea la cea mai mica miscare. Pe fata Arianei era lumina multa si potol. Parca se liberase si ea de greutate mare. O clipa numai m-am indoit de povestea ei, dar intorcindu-mi iarasi ochii la mortul din cui, am facut indata asemanarea intre uimirea lui de acum si uimirea de atunci:

"Marius, tu? si tu?... dar ce cauti pentru numele Iui Dumnezu?“ Baldovin! Sarmanule Baldovin! Tu erai tilharul asteptat atunci.

Nu ma mai putui stapini: si risei cu atita putere in nasul tabloului, ca Ariana tresari:

- De ce rizi? Ce gasesti de ris?...

Nu-i putui suporta privirea grea ce cazu asupra-mi.

- Pentru ca, ii spusei indata, cu ochii in pamint, ma fac forte sa rapun pe Baldovin viu si inarmat, cum eu siguranta se va gasi in noaptea aceea. si pe urma voi chema pe iudele instructor. La unu noaptea. inarmat, in casa noastra... iti inchipui ce dovada de vinovatie ne va furniza...? Dar haide sa ne sfatuim...

- Da" da" sa ne sfatuim! O, de-ai putea izbuti asta...

O! voi izbuti desigur... Simteam puterile inzecindumi-se, caci eu eram acum urmaritorul...

Gindul meu ridea acum in hohote si era de-o zburdalnicie fara seaman. "Ha! Ha.! striga, cu toata puterea lui muta. Ha, ha! ha! corbii lui Ibycus... priveste corbii lui Ibycus!" si aratam de sub masa cu degetul in tavan si dam cu tifla inchipuirei spre sarmanul mort...

Iar el, in lumina crescinda a amurgului, invinetise de ciuda, iar ochii luciosi, de ulei, se cascasera intr-atit de uimire si de necaz, ca erau aidoma de mari si de sticlosi cu cei din noaptea ceea. si nici un fior nu simteam pe sira spinarei.

O nedumerire se lasa ca o parere de plumb in sufletul meu si, privind cu scirba pictura din parete, intrebai pe Ariana:

- Bine, daca el putea sa urasca mai mult, desigur ca si iubea mai mult. De ce nu l-ai ales pe el, pe Baldovin, si-ai ales pe acest...?

"...pe-acest otrep, aceasta cirpa de bucatarie", complectai in gind, contemplindu-i barba patrata si rara si galbena-fada, de care cu drag l-as fi luat sa-l scutur putin, ca pe-un popa beat.

Cind pusei aceasta intrebare era intr-amurg. Poate in noaptea ce avea sa urmeze venea Baldovin. Stateam pe un fotoliu scund si incapator, cu un picior sub mine si cu altul leganindu-l, cit imi ingaduia unghiul genunchiului, ca pe-un pendul. Ea statea in pat, pe brinci, cu pumnii strinsi sub barbie. Era mincata de tot de intunerec si nu i se vedeau decit fata si ochii; fata parea ca acum ia nastere din cununa parului, care se facuse una cu intunerecul odaii.

O intrebasem nepasator, jucindu-ma cu piciorul si privind pe deasupra-i, prin fereastra mare, larg deschisa, vapaia de arama a lunei, ce inunda cerul din culisa rasaritului. Acolo, departe, dincolo de tremurarea asta rosiateca, o stea se zbatea infricosata de parca noaptea ar fi aratat-o deodata goala vederii tuturor si n-o lasa sa se ascunda.

Am plecat indata privirea sub puterea ochilor ce ma sfredeleau in negura. I-am vazut negri-aprinsi pe ovalul nehotarit de figura, ca al aparitiilor supranaturale, cind se plamadesc sub vointa tulburatoare de morti a magilor.

imi raspundea infiorator la intrebarea mea nesabuita tacerea de moarte. Viata era departe si se auzea in huietul departat al trasurilor. intorsei ochii a spaima spre tabloul pe care inserarea il descompusese. El exista insa in cele mai mici amanunte pentru cugetul meu si ma fixa cu aceeasi ardoare, ca si ochii cari spuzeau din pat.

Ma simtii prins intre aceste doua stafii care cresteau spre mine. Putin n-a trebuit sa strig; mina s-a intins tremuratoare la butonul electric si lumina s-a facut. I-am vazut la locul lor: o femeie si un tablou, o biata pictura proasta. Vedeniile noptii disparusera. Ariana ma privea nedumerita.

- Da, da, din cele ce mi-ai spus rezulta iubirea nemarginita a lui Baldovin. Ce te mira? Unul care a ajuns pina la omor, gindeste-te...

Ea inca ma privea neintelegatoare:

- E un criminal, poate vrei sa raspunzi? Dar inainte de a fi, de a ajunge acolo? si acum chiar? Sau acum, cu atit mai mult. A ucis pentru tine, pentru tine a savirsit o mareata grozavie!

Privii pe furis la tabloul caruia ii rideau ochii de viezure. Tresarii speriat: vorbisem prea mult. Dar imi adusei aminte ca aveam tot dreptul sa pretind sotiei mele ca sa-mi lamureasca si cele mai din ascuns ginduri si intentii, fie c-au tinut din trecut, fie ca privesc doar viitorul. s-apoi intorsatura cu Baldovin avea si partea ei neplacuta; intr-adevar, ce insemna acel: "Am ales pe Orghidan... pentru ca in ochii lui culoarea geloziei a avut mai putina tarie..." Dumnezeule, pe cine aveam in fata mea?

- Te-a iubit, te-a iubit mai mult decit Orghidan, continuai, cu toata inversunarea ca sa ma lamuresc. Daca acela isi apara onoarea, acesta in orice caz isi cauta iubirea... cu orice pret, cu orice sacrificiu. Asculta-ma pe mine: cu cred ca el te-a iubit incomparabil mai mult. De ce nu i-ai raspuns la fel!

Ea continua inca buna bucata de vreme sa nu-mi raspunda si asta imi zburli trasaturile a spaima. Coborii toata figura de sub raza ochilor ei, linistiti si scormonitori. Pe urma. in sfirsit, imi raspunse:

- Foarte simplu, pentru ca eu nu-l iubeam deloc, nu simteam nimic pentru dinsul afara decit... in sfirsit pentru ca mi-era nesuferit... Ah...

Acest "ah" nervos, care i se smulsese parca singur din inima, ma asigura, mai mult decit orice, cit de nesuferit, intr-adevar, trebuie sa-i fi fost Baldovin!

- A... nu-l iubeai?

La aceasta, intr-adevar, nu ma gindisem. intr-adevar, trebuia sa iubeasca si ea. Doamne, era asa de simplu! si atunci, automat, in mintea mea se rotunji; singeroasa ca rosul soarelui in apusurile de iarna, intrebarea cea noua si cea nemaipomenit de imbolditoare, care-mi aprinse vinele zvicninde ale timplelor si-mi umplu de tot capul de singe:

- Dar eu... dar pe mine?...

Tabloul ridea; mi se parea ca-i vad virful dintilor aparind dintre cele doua buze, de ieftin carmin.

Dar ceea ce era mai teribil era ca nici o groaza nu mai intuneca acuma lumina rece de iarna ce mi se aprinsese sub frunte. Avusei totusi stapinirea de mine, sa intreb piezis... .

- Ariana, dar daca eu l-as fi ucis?... admitem o ipoteza... daca eu l-as fi ucis, te-ai razbuna tot astfel?...

- Hm, ce idee!... imi raspunse ea repede si dadu din umeri, privind in alta parte, ca la auzul unei absurditati.

Orghidan se strimba de ris, desi tinea acum buzele strinse. si ochii parca-i clipeau, din cauza luminei ce-l plesnea drept in ei; clipeau de ris...

E-hei, boierule! i-am zis printre dinti, aici se joaca o carte mare".

Dar el ridea inainte, sigur de favoarea norocului. Veselia aceasta de lucru mort imi intepa pina la singe amorul propriu.

- Ariana, o parere, o simpla presupunere... Aici ar fi dovada iubirei adevarate...

- Lasa-ma cu prostiile tale...

Atunci, cu zvicneli mari de umbre? intinse, cocorii lui Ibycus se lasara pe aripile lor tradatoare. Ce-mi pasa acum de pasarile acestea, cu tipete lungi si speriete, care-mi intrau siraguri lungi drept in ochi-, ca doua. sulite sfisietoare? in mintea mea, dinaintea ochilor mei, reincepea misterul anticei metamorfoze. Vedeam, petala cu petala, innascindu-se trandafirul de foc. Acolo, in mijlocul acestor petale, erau staminele si ovarele, era cheia misterului. Acolo, in necunoscutul acela parfumat, vroiam sa ma trezesc, sa ma simt, sa vad, sa intaleg.

- Ariana, eu l-am ucis!...

Am strigat cu atita putere, ca am ingalbenit singur de indrazneala mea. Picioarele mi s-au clatinat, mi s-au indoit slabe si moi si sub ele s-a crapat prapastia cea grozava, pe care abia de indrazneam numai s-o intrevad pina atunci. Am inchis ochii si am asteptat, livid si tremurator; in urechi vijiia un vint teribil. Mi s-a parut ca e vintul cel cald din noaptea aceea calda si suieratoare, ca singele cind gilgiie. Nu vedeam; dar simteam privirile negre, intepindu-ma ca acele. Ca la un cuvint de blestem, floarea se preschimbase brusc, isi revenise in om si-n fiara. si acum ma adulmeca, rinjind de placere; prada se arata suculenta. Ma izbi. in piept minia. Cum, nu mai pot ride?... Cum, tremuratura astà de vechitura gelatinoasa trebuie sa ma dea de gol mai rau decit o vorba aruncata metalic, ca trimbita in patru vinturi?

- incerci un joc urit, dragul meu, si prost debitat! ma incurajeaza ea.

Abia acum casc ochii mari; pe-ai ei si-i tine pe florile tapetului din tavan sau ii plimba pe cei doi serpi, imbinati in forma de caduceu, ai micului candelabru electric.

- Te opresc sa mai continui...

Astazi tabloul parca se uita la ea mai cu tristete. Nu-i plac desigur vorbele ei. Poate o vrea si mai diplomata si mai perfida. Dar ce are a face? Eu sunt acum cu ochii deschisi si o cuprind toata in cercul lor; si betia parfumului ei imi umple iarasi tot pieptul; in fata, fereastra e inca deschisa si aduce, odata cu zgomotele indepartate si confuze, umezeala invioratoare care da si mai multa tarie parfumului de trandafir.

in colt e oglinda in care ma vad. tablou viu, plin de culoare si de viata; sunt inalt, voinic si frumos, ochii imi scinteiaza de vapaia patimei si pieptul imi clocoteste de vigoare si curaj, o, niciodata nu m-am vazut atit de mare, atit de frumos! Iar in cui e atirnat chipul hid al mortaciunei!

- Ariana, din nefericire este tristul adevar. Eu, eu l-am lovit. imi va fi cu neputinta sa lovesc in nenorocitul acela, care se va tiri pina la usa ta, in noaptea aceasta. iti jur ca eu, eu sunt vinovatul. Pentru ca te iubeam. Sa vedem acum: tu poti sa raspunzi cu o iubire tot asa de mare, ca aceea care m-a condus pe calea atitor fapte? Sa vedem, tu poti sa raspunzi cu iubirea tot asa de mare a intalegerei, a iertarei, ce zic, a incuviintarei?...

Asa-i vorbesc, tare si rar, rasunator, si privesc cu nepasare la tabloul cadavrului care ma incurajeaza: parca aproba din cap.

Dar Ariana, care ma asculta infiorata, se ridica si paraseste camera furioasa:

- Chiar stii, ai inceput sa ma plictisesti de tot cu toana asta care ti-a nazarit in minte. Poti vedea iubirea mea si fara a o pune in cumpene asa de absurde.

si iese trintind usa.

Dar eu trebuie, trebuie sa-i spun adevarul, trebuie s-o conving de adevar, ca sa aflu la rindu-mi adevarul

Nu stiu cum dar in mintea asta smucita din tintele asezarei ei, ma vad intre giratii, in intunerec, iar dincolo, in lumina ferestrei, o vad pe ea, Doamne! si pe Baldovin, privindu-ma si rizind. Ma cutremur. si totusi e cu neputinta. Pe Baldovin nu-l iubeste si eu trebuie neaparat sa aflu adevarul, fara de care o viata cu gratii sau fara de gratii n-are nici o insemnatate.

Si am pornit hotarit, dupa dinsa, pe lungile coridoare intunecate...





Tabloul


Aceasta pagina a fost accesata de 891 ori.