• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Soarele

Totul se petrecuse scurt, ca intr-o lumina de fulger. Caporalul Robu retraia in clipele acestea intreaga grozavie a intimplarii.

Stateau la taifas in amurg, in dosul micului dimb in care le erau scobite bordeiele. Stateau chirciti in jurul ceaunului, in care, la ora asta, isi incalzeau fiertura, ca de obicei.

Tot statul-major al companiei era in par : cei cinci agenti de legatura, ordonanta domnului capitan si el, cornistul. Ascunsesera lumina, de atitea ori tradatoare, a focului de vreascuri chiar aproape de deschizatura cea mare si neagra ce le slujea de intrare in vizuina lor. Pazeau cu grija vapaia ei plapinda, privind nelinistiti la jocu-i naravas ; o stapineau cu lovituri de reteveie in taciuni ori de cite ori isi intindea limbile inteles de cu inamicul. Alaturi, o gura mai strimta, mai inalta, cu laturile mai drepte, era usa de la domnul capitan. Dar era tot asa de neagra, pentru ca domnul capitan era in inspectie pe transee.

Afara nu se innegurase de-a binele. Doar steaua ciobanului prindea sa clipeasca printre crapaturile norilor rosii, naruiti in asfintit. Umbra inserarii ingrosa pe nesimtite siluetele copacilor, netezindu-le conturul dantelat. Magurile prizarite ici-colo cresteau ; pareau dosuri aspre de mistreti nastrusnici urnindu-se greoi din somn.

Atunci auzira cu totii rasufletul adinc, rar si sacadat al minei filfiitoare. Un horcait sinistru de balaur care vine nevazut, varsind flacari pe nari. Ca trasi de o sfoara, rasarira cu totii in picioare si se imbulzira buluc in gura bordeiului. Se imbrincira acolo, gifiind inspaimintati, intr-o scurta invalmaseala. Robu se arunca cu picioarele inainte, impins cu putere din urma de Stanciu, agentul. Dar tocmai atunci detunatura fara seaman zgudui ca un cutremur bordeiul, smulgindu-l aproape din baierile pamintului. Robu se crezu o clipa cu pluta pe Olt. Clipa asta el nu mai vazu si nu mai auzi nimic altceva decit malurile umbrite ale riului si clipocitul molcom al apei. si un inceput de jale i se topi in piept, ca un faguras de ceara.

Cind isi reveni, zimbi cu bunatate umbrelor omenesti din juru-i, infasurate in pale de intunerec. Se apropiara cu totii instinctiv de usa bordeiului, prin care patrundea acum mirosul acru de artificii. Cineva inflacara o bricheta. Pe prag zacea intinsa, galbena si patata de singe, ca o papuse mare de la bilciuri, jumatate din Stanciu, agentul de legatura. Trupul fuse retezat deasupra salelor, cit apucase omul sa se fereasca in gaura. Restul zadarnic fu cautat pe-afara, pina cind noaptea isi asternu de-a binelea patura de intunerec.

Se strinsara atunci iarasi in jurul ramasitei de spuza, pe care doar o gamela sfisiata mai zacea intr-o rina. Cineva ingaima o vorba, si abia acum Robu intelese ca auzul lui e mort. si zimbi iarasi, minunindu-se numai cum de n-a bagat de seama mai devreme.

Doar el crezuse ca a auzit tot ce se sporovoise in juru-i cit timp au cercetat dupa picioarele lui Stanciu. si acum vedea bine ca, intr-adevar, nimic n-ar putea spune lamurit din tot cit isi daduse cu gindul c-a priceput...

Trecuse doua saptamini bune de atunci.

Dar si acum, lui Robu scena aceasta nu-i putea iesi din inchipuire. Nici macar nu-si simtea cit de putin slabita spaima clipelor de moarte pe care le vietuise. in singuratatea gindurilor lui, cruzimea ei infricosetoare ii revenea cumplit de des in minte. si nu arare isi amintea, de asemeni, cum camarazii isi bateau joc de el, de surzenia lui.

Cum se trinteau cu totii speriati la pamint, dupa ce se prefaceau ca asculta cu infiorare vreun suier sinistru ce venea din departari. Cum, la rindu-i, spaimintat de-a binelea, se pravalea si el ca dinsii, rupindu-si maruntaiele si clatinindu-si creierul in cap, in hohotele de ris ale tuturor. Citeodata, chiar domnul capitan asista la aceste scene amuzante, si atunci caporalul Robu nu injura ca de obicei pe pacalitori, ci zimbea umilit ca putuse sa fure un zimbet intunecatului domn capitan. Uneori se intimpla sa nu fie de loc gluma, si Robu, care de la un timp sovaia daca sa se arunce sau nu in fundul vreunei gropi, trecea prin temeri grozave. in cele din urma cerbicia trebui sa fie zdrobita de frica. Robu se tupila chiar cind saga se intimpla in aceeasi zi pentru a nu stiu citea oara.

Ar fi stat el toata ziua ascuns in bordei daca domnul capitan — care, de cite ori il vedea, il ameninta mustrator din cap si din deget — nu l-ar fi pus ba sa-i spele vasele, ba camasile, ba sa sape vreo groapa, ba sa-i impleteasca o usa din rachiti, ba sa-i intocmeasca o masa din scinduri lustruite aduse de la trenul regimentar. Robu lucra tihnit si staruitor. El intelegea ca domnul capitan nu-l crede. Ca-l pastreaza inca sa-l mai incerce. Dar de cite ori domnul capitan il lua la incercari, ticluite de dinsul in fel si fel de chipuri, Robu isi suridea in adincul sufletului. El stia bine ca betesugul lui nu-l va lasa sa faca vreo pozna.

La inceput. il cam intimidase siretlicurile doctoridesti ale capitanului. I-era frica sa nu se incurce cumva pe nevrute. si o teama atitatoare il cuprinsese la gindul ca putea sa-l socoteasca prefacut, fara sa fie. Dar in cele din urma intelese ca el insusi n-ar putea sa-si insele auzul zdrobit...

in dupa-amiaza aceasta de octombrie, Robu gindea la surzenia lui si privea soarele. Privea uimit globul de foc si vedea bine ca nu este cel pe care il cunostea el toamna, mingiindu-i obrajii smoliti si minile batatorite, cind ratacea pe prundurile Oltului dupa peste. Acesta avea in el ceva strain si prefacut, ceva mestesugesc. Era searbad si minjea cu galben-pamintiu fetele camarazilor. si aproape puteai privi la el cu ochii plini, fara sfiala.

Era poate bulgarul de para aruncat pe cer de vreun proiector dusmanesc sau o racheta zvirlita atit de departe in hau, ca ii trebuia o zi intreaga ca sa cada. Pamintul acesta desfundat de obuze, cu copaci rupti de la mijloc, privind ca o dihanie la pinda prin mii de ochi speriati de bordeie, presarat cu bucati de fier si cu tarusi pe care se incirliontau capetele de sirma ghimpata ; vazduhul acesta care mirosea a smoala si a cadavru nu putea sa aibe un alt fel de soare...

Pe cerul acesta pe care zburau masini nu putea domni decit un soare fabricat, nu putea pluti decit adusa cu ocheane dracesti de-ale nemtilor imaginea ce luilalt soare, vesel si curat, de culoarea spicului, stralucind departe pe alt cer, in azurul caruia pluteau pasari facute de Dumnezeu si luminind zavoaie cu copaci neschiloditi de minia omului. Acolo vazduhul era curatat de miasme, si vintul cintator al inceputului de toamna venea plin de racoarea Oltului si de mirosul sanatos al rachitilor. Acolo, la lumina lui tomnatica, brabeti ciripeau neturburati nesfirsitul si galagiosul lor sfat. Acolo se culegeau acum viile, si fetele treceau cintind cu hirdaiele incarcate cu struguri printre boltile de vite. Acolo, toti ai lui erau strinsi in jurul cramei, si mustul siroia din lin, cum siroia aici singele din trupul injumatatit al lui Stanciu. Acolo, vaile clocoteau de cintec pe vremea asta si drumurile gemeau de care cu poloboace rasunatoare.

Acolo... era atit de frumos acolo, ca lui Robu ii mijira lacrami in colturile ochilor. Va mai vedea el pe acel acolo, atit de departat si atit de deosebit de acest aici, peste care plutea stapinitoare si neimblinzita moartea ?

Va mai vedea el soarele viu, orbitor si tinar al tineretii lui insorite ? Soarele de care numai ca-si amintea, si inchidea ochii, fulgerati de lumina !

Sau va muri aci dupa vreun dimb, sub priveghiul trist al lampii astia scofalcite, al bulgarului astuia de ceara incalzita ?

Robu isi aminti betesugul lui, de care nu-i paruse rau niciodata si de care acum se bucura din toata inima. De buna seama, nu-l va mai incerca mult domnul capitan cu siretlicurile lui doftoricesti. ii va da drumul, si el va putea sa astepte in liniste undeva, departe, in dosul frontului, reintoarcerea.

Se intinse cit era de lung pe iarba arsa si privi cu multumire in necuprinsul seninului. "Domnul a dat, Domnul a luat", isi spuse el fericit, gindind ca, in marea lui milostivire, Dumnezeu i-a facut un atit de mare bine luindu-i auzul.

Poate, cine stie, acolo, sub soarele cel adevarat, urechile se vor tamadui si, inchise acum pentru urletele si bubuiturile mortii, se vor deschide ca florile in inceput de vara pentru cintecele culesului si pentru cintecele pe nas ale lui Lake lautarul. Dumnezeu il insemnase printre cei pe care nu vrea inca sa-i piarda.

De trei zile linistea stapinise frontul si de trei zile Robu fugi de camarazii lui. isi scobise un bordei alaturi de al agentilor, si cind sfirsea lucrul, se inghemuia intr-insul, inchizind ochii si cautind sa ghiceasca in trasaturile din ajun ale figurii domnului capitan sentinta mult asteptata. Cind sosea bucatarul cu cazanele, el venea cel dintii sa-si umple gamela. Fara sa zica o vorba, Ilie bucatarul, tacut si ursuz, apuca lingura cea mare si, dintr-o turnatura, ii implinea vasul de tinichea cu ciorba de fasole sau de mazare. Robu se retragea atunci lacom in birlogul lui si-si minca in tihna portia.

Acum sfirsise lucrul si sfirsise de privit soarele. Arunca priviri nerabdatoare spre vagauna de unde avea sa apara Ilie tiganul. il astepta de zor, pentru a-si incarca gamela si a se pitula in vizuina lui, ca sa inchida ochii si sa gindeasca in voie la soarele de-acolo. Dar era inca mult pina-n scapatat, si cornistul gindi ca ar putea sa se vire de acum in groapa strimta si sa astepte inlauntru, in voia amintirilor navalnice ce-i veneau din vremurile minunate, ca din departari fara cuprins.

Era gata sa porneasca, dar, iata, tocmai atunci se ivi domnul capitan, urmat de trei dintre agenti si de ordonanta.

Domnul capitan ii facu semn sa se apropie. Robu pasi reglementar si se opri la distanta, salutind cu dreapta. Cu stinga intinse bastonul la care lucra din ajun, impletit cu serpi sapati mestesugit in coaja verde si cu minerul adus.

— Bravo, Robule ! striga domnul capitan. Bun mester ! Parca l-as fi luat de-a dreptul din pravalia ju- pinului.

Robu rinji de bucurie. Dar zimbetul ii incremeni indata pe buze si ramase fix pe fata lui ca risul unui manechin. El auzise distinct, cuvint cu cuvint, tot ce-i spusese domnul capitan. Parca ii vorbeam glas din pamint, dar atit de limpede, ca se cutremura.

Bietul Robu, murmura mai departe domnul capitan catre insotitorii sai. A ramas surd de-a binelea, saracul. Nu mai e nimic de facut cu el. Miine ii dau ravas la doctor, sa-l trimata la vreun spital.

Nu se preface, domnule capitan, continua caprarul agentilor. Am vazut noi...

Am vazut si eu, sfirsi capitanul, batind prieteneste pe umarul cornistului. Am sa lamuresc eu pe doctor...

Robu deveni pamintiu. Soarele, care se oprise parca pe geana dealului din asfintit, isi da sfirsitul ca un ranit intr-o balta de singe. Lumina lui stinsa punea pe figura naucita a cornistului o paloare de mort.

El auzea totul ce se spunea in juru-i, fiecare vorba din ce in ce mai clara. si o teama fara seaman i se strecura in corp, parca prin sira spinarii, o data cu raceala vie a inserarii de toamna.

Sa marturiseasca, sau nu ?

Dintii i se stringeau parca de la sine, oprindu-l sa faca nebunia. Cuvintul venit din adinc se irosea zdrobit de paretii gitlejului ca de niste stinci. Caci in inchipuirea lui, bolboroseala care-i crestea navalnica sub omusor da proportii imense beregatii lungi si scorojite, pe care marul lui Adam se ridica si se lasa cu iuteala bulgarasului de unt in putinei. Taina cea noua si grozava era o povara atit de doboritoare pentru sufletul lui, ca simtea cum ii va scapa, cum se va prabusi pe loc dinaintea celor din fata si se va sparge in cioburi la picioarele lor.

I se parea chiar ca ei au si descoperit-o si nu indraznea sa-i priveasca in ochi. Un tremur nervos si continuu incepuse sa-i zgiltiie corpul ca pe-o piftie.

Dar soarele frontului, catre care ochii lui stinsi cerura ajutor, isi varsase acum tot singele si umpluse tot apusul cu rosul lui inchegat. in schimb, in mintea cornistului, celalalt soare, de acolo de departe, din tara parasita, rasarea plin de o stralucire neobisnuita, de o candoare desavirsita. in razele lui, orice friguri, orice miasme de amaraciune se topira. Sufletul lui Robu se aseza inseninat ca straturile de aer dupa repedea furtuna a verii.

Domnul capitan, care in timpul acesta se intretinuse cu agentii, le daduse drumul, si dinsii intrasera in bordei. Ordonanta pleca cu sufertasele, in vale, la popota batalionului. si domnul capitan, dupa ce mai facu citiva pasi incoa’ si incolo, cu capuL in pamint, intra la rindu-i in odaita lui subterana. Dupa putin reaparu in cadrul dreptunghiular al usii, taiat cu mestesug de Robu, si ramase cu privirea in gol.

Doar Robu singur mai statea acum pe netedul fund de vagauna din dosul transeelor. O multumire fara margini i se revarsase in suflet, si el astepta cu o nerabdare si cu o lacomie din cale afara de mari pe Ilie bucatarul. Pina una-alta, isi facea de lucru netezind de ramuri o creaca cu briceagul si privind pe furis, cu un fel de bunavointa umilita, spre domnul capitan.

Atunci, in tacerea solemna si perfecta auzi lamurit dincolo, la dusmanul apropiat, bufnitul tunului de aruncat mine. Miinile ii cazura de-a lungul trupului si piciorul facu instinctiv catre dreapta primul pas spre groapa salvatoare. Dar in miscarea-i neterminata el vazu pe domnul capitan scotind putin capul din usa adapostului si ciulind urechile.

Statu o clipa la indoiala ; piciorul reveni pe nesimtite in pozitia de la inceput. Domnul capitan il fixa acum cu o privire curioasa, incordata, fascinatoare. ii simti ochii in negura crescinda paralizindu-l pe loc ; si ochii aceia aveau o putere atit de orbitoare,... ca Robu isi aminti iarasi minunea luminoasa a soarelui natal. Nu era un bordei acolo, in fata ochilor lui, ci o casa alba, ca o camase de taran, scinteind in arsita jucausa a dupamiezelor de vara. Era casuta lui, si-n prag il astepta Marina, cu mina strasina la ochi : il vazuse de departe si-l astepta in prag.

Dar gifiitul aspru al minei greoaie, care-si atinsese repede apogeul si acum se lasa in jos, inceata, infrinata de aripi, in horcaituri treptate, din ce in ce mai stranii, mai adinci, il urni de-asta data de-a binelea. Erau horcaiturile mortii, care se lasa nevazuta si pustiitoare ; farima cazuta din soarele rece, ce-si ducea acum, dincolo de dealuri, spre apus, mai departe pe linia frontului, lumina lui de mort.

Porni spre groapa atragatoare cu pasul omului nezorit, pe care nu primejdia cea mai teribila il alunga din urma. si ochii lui cautau rugator la capitan : "Fa-mi semn sa fug, fa-mi semn sa fug, domnule capitan". Cum de nu putea induiosa pe capitan atita rugaciune cita izvora din ochii lui !

Deasupra capitanului stralucea insa, necontenit, soarele linistitor si fagaduielnic, care-i impletise in raze copilaria si tineretea. si cu ochii la acest soare, Robu inainta tot cu pasul linistit de la inceput. si era atit de departe pina la bordeiul acela, atit de departe. si rasufletul de foaie al minei devenea atit de repede, atit apropiat, atit de salbatec. si domnul capitan nu se indura de loc sa faca semnul mintuirii.

Ce soare adevarat era acolo, departe, ce soare dumnezeiesc si vesel ! si Robu zimbi domnului capitan cu nepasarea copilului care zimbeste ucigasului plecat peste leagan. Ba chiar se facu ca culege ceva de jos.

"Hai, domnule capitan, nici acum nu vezi cit sunt de surd?" spuneau ochii blinzi si resemnati ai lui Robu. in sfirsit ! Capitanul s-a miscat. Uite-l cum da din miini ca un nebun. si Robu se repede ca scos din minti: "Doamne, Dumnezeule !"

Dar o data cu trasnetul naprasnic care urma nu- maidecit, Robu simti o lumina mare, grozav de mare, grozav de stralucitoare, palindu-l drept in frunte. Nu, in moalele capului. Nu, pretutindeni. O lumina intensa, zdrobitoare, cum n-a mai vazut in viata lui. O lumina atit de multa, atit de dulce si atit de orbitoare !

Robu vedea acum, pentru cea din urma data, minunea soarelui curat de acolo, de departe.





Soarele


Aceasta pagina a fost accesata de 807 ori.