• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Singuraticii

Deschise ochii doar o clipa; si strinse numaidecit pleoapele, ca si cind ar fi vrut sa ascunda in dosul lor, cu bucurie hoteasca, toata bogatia de lumina pe care o descoperise deasupra-i, acum, parca pentru intiia oara.

Apasa cu pumnii strinsi in scobiturile orbitelor. La inceput o pata vie, rosie, se proiecta pe fondul intunecat al inchipuirei. Pata se invirti salbateca in sensuri contrarii si neasteptate. Apoi se linisti, se spalaci, se topi in bezna cea mai profunda. Un abis negru, fara margini, parea ca s-a deschis in locu-i. Dar din adincimea lui infioratoare, mijira stropi liliachii, inciorchinati in imperecheri de o maestra regularitate. Ca intr-un caleidoscop, picaturile albastre incepura sa se miste in tact desavirsit. Boabe de chihlibar rasarira deodata din necunoscut. si aproape numaidecit, ca dintr-o cernere sacadata, stropi de roua, visinii, verzui, portocalii, se ivira, se prinsera in miscarea lenta a bizarelor constelatii. in cele din urma pierira cu toate ca la un semn; picurii albastri mai staruira citva, numerosi si scinteietori, pe fondul intunecat ca pe un tapet de iatac fermecat dintr-o mie si una de nopti; dar se mistuira si ei in noaptea profunda si nu ramase decit aceeas perdea neagra si infioratoare, ca un decor mortuar.

Atunci Moinaru simti pe frunte mina umeda si neprietenoasa a doctorului. Redeschise ochii cu spaima. Un om scund si robust il privea prin doua margele alunii, pitite in ovale de carne umflata. Nasul, el insusi, se pierdea in nestavilita revarsare de grasime. Deasupra gurei mici si vinete, doua mustati albe, galbejite de tutun, se sfirseau infundind colturile buzelor cu smocuri incilcite.

- E, cum te simti? il intreba o voce atit de ragusita, ca parea o soapta. Bine, hai? Mi-ai scapat ca prin urechile acului...

De dupa umerii scunzi ai doctorului, doua capete lunguiete, care ieseau din halaturile albe ca niste capatini stranii de pasari din gaoace, lasara in jos pliscurile cocirjate, largindu-si gurile ca la comanda, intr-un zimbet identic de supusa veselie.

Strinse cu putere dintii, vroind parca sa striveasca de taria lor orice raspuns involuntar. si arunca doctorului o cautatura dusmanoasa.

Dar omul, mic si gras, paru ca nici n-asteapta vreun raspuns. El se legana acum, ca o rata leseasca, pe dinaintea altor paturi, cercetind termometrele, inscriptiile de pe tabliile albe, vasele ascunse in dulapioarele de noapte. Din cind in cind, vocea lui soptita dadea instructiuni celor doua halate lungi, din care ieseau capetele lunguiete. si cele doua capete se plecau exact in acelasi timp. si tot in acelasi timp, arare, ciriiau amindoua spre doctor, cu aceleasi miscari de pliscuri, exact aceleasi vorbe.

Dar miscatoarele manechine se indepartara, stergindu-se usor, ca intr-un nor de aburi. in curind Moinaru nu mai vazu nimic in juru-i si toata atentia i se concentra in micul apartament care i se deschisese in teasta-i arzatoare, de unde miasmele halucinatiei nu zburasera inca. Caci nu era decit un mic apartament constiinta lui acuma; uite, aidoma parca, micul lui apartament, cald si prietenos, din strada Aurorei. Prin usa intredeschisa, el intrevazuse demult in semiobscuritatea anticamerei o umbra omeneasca, o palida forma cunoscuta, care se misca cu potolita nerabdare in intunerec; din larga si limpedea incapere a intelegerei, el privea parca cu sfiala si temere pe oaspele bizar, care-si astepta chemarea la lumina. Cu cit strainul dadea mai multe semne de nerabdare, cu atit persoana lui parea mai putin streina si cu atit stirnea din ce in ce mai multa ingrijorare. Moinaru simtea lamurit ca un singur cuvint, un singur nume ar fi fost de ajuns sa alunge frica de necunoscut care-i crestea tot mai mult in piept, ii umfla vinele, ii umplea tot capul; si nu indraznea sa pronunte acest nume, ca aceeasi frica de moarte il retinea paralizat sub puterea ei grea. Privea astfel pe furis, cu coada ochiului, pe cel care astepta in umbra si care, la rindu-i, fara indoiala, il spiona cu aceeasi atentie din infunerec. Dar micul apartament se largi pe nesimtite, se umplu cu doua siruri de paturi albe si nemiscate, printre care un doctor rotund si puhav aluneca, parca o minge, urmat intruna de doua halaturi din care ieseau doua bizare capatini de pasare.

Moinaru isi pipai fruntea si clipi ochii; privirea lui se ridica obosita spre patratul larg al ferestrei, taiata in bucatele de crucisul cercevelelor multiple. Albastrul boltit al cerului ii trimete un zimbet de nadejde. El deschise larg pleoapele, sorbind cu sete licoarea azurie si inzdravenitoare a infinitului.

Abia acum silueta vaga a Genetei, care dainuia inca nedeslusita in anticamera constiintei, se contura plastica si vie in imaginatia napadita de lumina. Nu se putu sa n-o recunoasca in stralucirea albastra a cerului si se cutremura. Era Geneta, sufletul si iubirea lui, si totusi aparitia ei surizatoare si molateca il cutremura din crestet pina-n talpi.

Arunca o cautatura de spaima in juru-i, ca si cind s-ar fi temut sa nu i se observe descoperirea care-l infricosase atita.

O voce stinsa si blinda ii atrase auzul spre patul vecin:

- Te-ai facut sanatos, coconasule. Din mare cumpana ai scapat.

Era glasul bunului Ifrim. De cind nu mai auzise el glasul acesta molcom ca o mingiiere al batrinului dascal de biserica, tintuit pentru totdeauna pe perinile albe de o crunta si neiertatoare dambla! Moinaru simti cu nespusa bucurie auzul lui rigid inmuindu-se sub picurarea vorbelor blinde, ca sub curgerea lenta a unor picaturi de untdelemn cald. si se bucura si mai mult cind isi dadu seama ca de la sine, fara nici o sfortare, amintirea lui putu sa cuprinda din trecutul apropiat o frintura de conversatie, care avea loc aproape in fiecare dimineata, in orele de vizita, in jurul capatiiului vecin.

- Mosule, de ce nu ne lasi, mosule, patul liber, ca afara de moarte nimeni nu va mai putea sa te mai scape de betesugul dumitale, suiera vocea stinsa a doctorului rotund ca o minge. Nu-i mai bine sa mori la dumneata acasa?

- N-am casa, domnule doftor, iertati, raspundea vocea plingatoare a dascalului. N-am unde sa mor, pacatele mele... lasati-ma aci...

si multumirea lui Moinaru crestea cu atit mai mult cu cit conversatiile acestea intre doctor si bolnavul de alaturi i se amanunteau si mai mult in minte, il asigurau ca devine tot mai mult stapin pe constiinta lui, il intareau in credinta ca grozava criza s-a dus pentru totdeauna, ca viata se reintoarce in el cu iures, cà e sanatos, fericit si tinar, ca in curind statul lui in spital va fi o urita poveste veche, de care n-ai nici o placere sa-ti mai reamintesti vreodata.

Se intoarse spre mosneag si-l privi cu recunostinta, ca si cind de la el i-ar fi venit sanatatea.

- Ai fost bolnav, cumplit de bolnav, domnisorule, vorbea vocea stinsa a dascalului. ti-au tinut si luminarea, trei nopti in sir, infirmierele. Faceau cu rindul de veghe, si unsprezece zile n-ai deschis ochii. Aiureai intr-una si sareai speriat din somn; si ne priveai pe toti cu ochii asa de tulburati, ca se speriau pina si veghetoarele. Ale trei nopti, din urma, cit ti-au tinut luminarea, nici nu mai miscai, nici nu mai gemeai. Erai galben ca lamiia si pieptul abia ti se ridica. Cu un ciob de sticla mai putea sa stie domnu doftor ca traiesti. si in fiecare dimineata spunea domnu doftor: "La noapte se duce". Dar moartea n-a vrut sa asculte pe domnul doftor si, in ciuda lui, te-a lasat sa-i ocupi un pat inainte...

Ifrim batrinul tacea un moment, zimbea trist spre tavan, apoi continua cu vocea lui taraganata:

- ...Strasnic de voinic ai fost. Cine ar fi crezut ca ai sa birui asa o dihanie, ca boala asta? E-he, tineretea saraca... Apoi a venit in timpul asta...

O tuse seaca si haina scutura pina-n adâncul maruntaielor pe mosul Ifrim. Moinaru astepta cu sufletul la buze vestea cea mare, vestea cea fericita. A venit, a venit si ea sa plinga la capatiiul lui, sa-l priveasca cu groaza si cu lacrami? Asta vroia sa stie de la inceput. De ce-l tinea atita mosul cu vorba? Ce-i pasa de rest, de agonie si de tresaririle cu ochii holbati! si tusea asta a mosului, pare nu se mai sfirseste si care hiriie asa de prelung, asa de spart, parca i-ar veni bucati de plamini pina-n cosul gitului!

Mosneagul Ifrim se tinea de pintece si latra ca un ciine flamind, stins, prelung si cobitor. Cind credea ca a sfirsit si-si stergea ochii de lacrami, un nou sisiit pornea din pieptul uscat:

- ...a ...a venit... a venit si popa si te-a grijit si ti-a cetit la cap... a... si eu tineam isonul popii. M-a intrebat popa: "Esti dascal?" "Da, parinte", i-am raspuns...

Mosul vorbea inainte si vocea lui lua uneori intonari declamatorii si sfatoase de cazanie, cetita dupa liturghie. si Moinaru asculta cu auzul la pinda revarsarea de cuvinte fara rost pentru el. I se parea o apa lesiatica, inceata si nesfirsita, si astepta pe mal sa se desfaca din valurile cleioase o aparitie de povesti, care sa prefaca totul intr-o stralucire fara de seaman. Dar zina acoperita de suvoaiele intunecate intirzia sa se arate si Moinaru isi aducea aminte cu groaza cele trei zile dinainte de caderea lui in nesimtire, care s-au scurs pustii si monotone ca si firul nezorit de vorbe al batrinului dascal. Ea nu venise in nici una din aceste zile sa-i linisteasca ochii cari se istoveau pina la lacrami pironind usa inalta a salei de spital. Doamne? Sa nu fi venit ea tot timpul agoniei lui, sa nu fi urcat, in treacat macar, scarile spitalului, sa-l vada barem murind?

Auzul lui Moinaru statea necontenit la pinda, cu toate ca nadejdea vestei celei mari se sfaramita tot mai mult in gindul aprins. Oare mosul pastreaza pentru la urma bucuria cea fara de margini? Cu neputinta: e prea bun ca sa nu fi inceput de-a dreptul cu venirea fetei povestea lui smaltata cu atita maruntis de intimplari.

Daca l-ar intreba? Obrajii se imbujorara de mindrie ranita numai la acest gind neasteptat. Simti cum raspunsul negativ al mosneagului si privirea lui compatimitoare l-ar plesni peste ochi, ca biciul. Tacu, gemind usor, si continua sa asculte, si-si aduse aminte anticamera constiintei, in care Geneta se incapatina sa intirzie. Ceva dedesubtul constientului, din lacasul gindurilor fara legatura, din lacasul negrelor prevestiri, al vazului fara ochi si-al auzului fara urechi, parea ca oprise pe Geneta dinadins acolo, ascunzind-o ca pe o raufacatoare, in valuri de intuneric si de tacere. De ce teama fara nume, care simtise ca-i vine din acelas adinc sufletesc, de a o scoate din tainita obscura, odata cu prima deschidere a ochilor?

Fara indoiala, acolo, in adincul acela cenusiu, in subconstientul intunecat si mut ca o prapastie, in care luciri fosforice arunca in rastimpuri smocuri bizare de raze ca farimele de putregai in noaptea cimpurilor; acolo ceva grav trebuie sa se stie, trebuie sa se fi intrevazut imprecis, dar neindoielnic, prin jocul misterios al puterilor ascunse si incomplecte. Ceva grav s-a petrecut fara indoiala in timpul indelungului somn si fortele latente ale sufletului descifrasera prin negura boalei acest ceva si umplusera tot sufletul cu licoarea neagra si nesigura a presimtirei.

Poate mosul stie. stie bine, caci el a vazut cu ochii, si otelul vadit intentionat al vorbirei sale este o dovada mai mult ca a fost martorul unei scene, care se lamurea acum in mintea convalescentului cu o luciditate biciuitor de cruda. Fara indoiala, ea a fost in timpul agoniei, a fost, si o singura data. A auzit sentinta doctorului si s-a grabit sa fuga, urmarita de ochii uimiti ai bolnavilor ca de serpii de foc ai mustrarei. A inchis cu putere usa mare si sonora a salei de spital, trintind-o cu spaima, ca pe o usa de cavou. A coborit in fuga scarile de piatra, dornica sa ajunga in strada vesela, linistitoare, plina de viata si de zimbet. si trasaturile ravasite de groaza ale figurei frumoase s-au asezat iarasi, corecte si impecabile, sub raza privirei curtenitoare a primului intilnit.

- ...asa, domnisorule... asta a fost cu dumneata... dar acum s-au dus toate, ca duhorile baltilor la suflarea baltaretului.

- Asta a fost tot, mosule, tot, tot?

- Tot, d-apoi ce-ai vrea sa mai fie?

Lui Moinaru i se paru c-a surprins pe fata dascalului o lumina fugara. Un zimbet strivit repede de o intunecata infatisare, compusa la comanda. Sau poate destul de naturala la sufletul asta bun, ingrozit de-o amintire atit de urita.

- Mosule, spune, mosule, te rog, fii bun, mosule...

O tacere prelungita, grea, decisiva.

- A fost, domnisorule, a fost si ea.

- A fost, mosule, nu-i asa?

- A fost, domnisorule, biata fata, cum sa nu fi fost? Doar te iubea...

si mosul surise trist, clatinind abia perceptibil din cap.

- Spune, mosule, a fost doar o singura data... nu-i asa, mosule?...

Mosul tresari uimit. Cu inima la buze, Moinaru astepta dezmintirea mintuitoare.

- De unde stii?

- O singura data, nu-i asa, mosule?

Dascalul il privea cu ochii turburi, neintelegatori. si privirea lui revarsa atita induiosare, atita compatimire, atita amaraciune, ca Moinaru intelese totul. El astepta, totusi, agatat cu inclestare de farima celei din urma nadejdi, puterea lamuritoare si definitiva a cuvintului. Fixa cu lacomie bolnavicioasa buzele vinete ale batrinului, care se straduia in van sa gaseasca o ticluiala, cit mai putin grea, cit mai putin vatamatoare pentru domnisorul abia trezit din lozeala mortei..

Dar minciuna linistitoare intirzia sa se zugraveasca in creierul sleit al dascalului. si-n cotloanele lui invechite el nu gasi decit naiva stratagema a accesului de tusa, care-l incerca adesea.

Lungi gitul si incepu sa sisiie, simulind naravasa vatamatura. I-era parca teama sa nu dea gres copilareasca lui prefacatorie. Dar fortarea avu numaidecit resfringere in organele scorojite. Flegma se razvrati in rezidurile ei adinci si tusea seaca porni din pieptul uscat, prelunga, chinuitoare, hodorogita, facindu-l sa se zbata in tresariri nervoase, puternice, zguduitoare. Pareau ca toate maruntaiele s-au desprins din locul lor si inainteaza la fiecare smucitura, incetul cu incetul, spre gura. Niciodata mosul nu avusese un acces mai puternic ca acesta, pe care-l voise el. Speriate, privirile lui cautara ajutor la Moinaru. Dar prin reteaua lacramilor care-i impaiengenisera ochii, zari strimbatura de ciuda, de plictiseala si nerabdare a acestuia. si-n framintarile amarnice care-i rupeau trupul fara mila, batrinul se simti atunci atit de singur, atit de nefolositor, atit de fara rost, ca jalea pe care o revarsase asupra baiatului de alaturi se reintoarse reinnoita si fara putere asupra lui insusi. Lacramile slabiciunei fizice, care mijau in coltul ochilor, se schimbara in boabe mari si necurmate de tristete si se rostogolira pe fata-i ravasita in paraiase sarate.

Dascalul aduna amintire cu amintire, aduse de tresariturile accesului fara gind de incetare, toata nepasarea care-l inconjura: a doctorului, a asistentilor, a veghetoarelor, a tovarasilor de durere, si acum a baietalului astuia, de care intreg sufletul lui se legase ca de propriul sau copil. si incepu sa plinga, sa plinga cu tot dinadinsul pe ruina lui omeneasca, sfredelit tot mai adinc de gindul ca in lumea asta, afara de dinsul, nu-i nimeni altul care sa-i plinga la capatii.

Tusa inceta dupa indelungi zvircoliri. Pe timple si pe pintece, pe sub subtiori, sivoaie de naduseala curgeau in voie, scapate parca din zagazurile nevazute ale pielei. Dar el nu simtea decit amaraciunea tot mai neagra care-l napadise si simtea alaturi nerabdarea crescinda a celui care-si astepta egoist dumirirea sufletului. Plinsul contenise, dar jalea muta crescu si mai mare pentru sufletul lui, pe care si-l inchipuia acum un biet omulet, izgonit si hulit de toata lumea, chincit acolo sub furca pieptului, incalzindu-si miinile inghetate la cele din urma pilpiiri de viata care mai tremurau inlauntru-i. si dascalul vazu cu groaza cum pilpiirile se potoleau din ce in ce si cum omuletul adapostit sub slabul invelis de piele intinsa pe ciolane se stringea, infricosat de frigul mortei, tot mai mult in spuza in care sufla cu desperare si care capata din ce in ce mai inchisa culoarea rece a cenusei.

si deodata dascalul tresari sfichiuit de-o amintire care-i impietri lacramile in ochi. De ce de patru zile domnul doctor nu-i mai spunea: "Lasa-ne, mosiile, patul: du-te si mori la dumneata acasa!" De ce de patru zile il cerceta cu mai multa luare-aminte si schimba inteles de priviri cu doftorii de ajutor? De ce de patru zile il intreaba parca cu blindete in glas si-l intreba in asa fel, incit de patru zile el nu raspundea decit da? inainte spunea adesea si cite un "nu". si atunci domnul doctor marea iarasi fraza lui obisnuita: "De ce nu ne lasi, mosule, patul?" Dar de patru zile domnul doctor ghicise asa de bine ce se petrece intr-insul, ca...

Dascalul nu indrazni sa gindeasca mai departe. isi aminti numai ca astazi, dupa "itirogatoriu" si dupa cercetarea vinei de la mina, doctorul il batuse prietenos pe umar si-i spusese cu vocea lui stinsa: "Curaj, curaj..."

Cum nu intelesese el mai din vreme vorbele astea? Cum nu-i dadusera ele de gindit? si cum se lamureau acuma atit de luminoase, ca si tot ce se petrecuse de patru zile incoace? Care va sa zica...

Din nou gindul dascalului Ifrim refuza sa mearga mai departe. Dar i se paru ca patul a disparut de sub dinsul si ca trupul lui e atit de gol si atit de usor, ca pluteste parca in spatiu...

Asadar va muri, recunoscu in cele din urma. si asta cit se poate de curind. Poate peste o saptamina, poate peste citeva zile... poate chiar la noapte.

Batrinul se simti deodata cuprins de-un frig nemilos. Cineva parca suflase deasupra-i si toata sudoarea de pe dinsul se schimbase intr-o pojghita de gheata.

De mult se obisnuise el cu ideea mortei. Dar astazi, cind o presimtea atit de aproape, acolo, in dosul tabliei patului, nevazuta si neclintita, pindindu-i miscarile cu atita siguranta si liniste, ca nici cel mai vag semn nu o trada, o groaza fara margini il cuprinse. Singur, de tot singur, in fata dusmanei acesteia neinduplecate si infricosatoare!

- Mosule, mosule, te rog...

Unde mai auzise el vocea asta, cuvintele astea care i se stringeau de citeva minute in urechea stinga?

- Mosule, spune, mosule, te rog...

Domnisorul! Domnisorul si-a pierdut rabdarea. El vrea sa stie, cu un minut mai inainte, cit de mare e fericirea ce-l asteapta afara, dincolo de zidurile spitalului, in viata cea mare, cea vesela, cea zgomotoasa, cea atit de frumoasa, ce luceste acolo, ce se zbate, navalnica si viguroasa, scaldata in razele rizatoare ale soarelui de vara.

si dascalul isi aminti agonia indelungata a domnisorului si singura vizita a prietenei sale in tot acest timp. O vazu apropiindu-se sfioasa de patul bolnavului, privind cu ochii cascati de groaza fata lui livida, agitata de repezi convulsiuni. si-i auzi vocea stinsa, intrebindu-l ca dintr-o departare, necuprinsa:

- Ce s-a intimplat, mosule?...

- Rau, domnisoara; ia, se zbate de trei zile cum il vezi...

- si ce a zis domnul doctor, mosule?

- Domnu doftor, domnu doftor... D-apoi dumnealui tot ar vrea sa aibe cite-un pat slobod in fiece zi,..

- Mosule, ce a spus doctorul?

- E, domnu doftor le vede toate cu ochi cerniti. D-apoi cine se potriveste. Dumnezeu e mare si de te vei ruga, domnisoara, ti-l va da...

- Ce sa mi-l dea, mosule? Nu vezi ca e mai mult mort? Se duce, saracu. Pacat de el, baiat tinar si bun...

- Hm, numai atit.

- Ce-ai spus, mosule?...

- Am intrebat: ti-era logodnic?...

- Logodnic? Vai, nu, mosule... Venea pe la noi... Prieten al familiei...

- Asa? Eu am crezut...

- Da de unde, mosule. Veneam pe aci din Saracu, bietu baiat... Nu cred sa mai apuce ziua de miine...

Atit. Apoi un scurt:

- Buna ziua, mosule!

- Mai vii pe-aici, d-soara?

- Nu cred, mosule. Ce sa mai caut? O sa ma interesez la portar...

si fericirea, care astepta pe domnisorul insanatosit in viata de afara, plecase cu aceste vorbe. Dascalul

Ifrim simti fara voia lui o unda de multumire incalzindu-i sufletul.

- De ce nu vorbesti, mosule? Crezi ca nu inteleg de ce nu vorbesti? Crezi ca nu stiu c-a fost numai o data? C-a aflat c-o sa mor si a fugit ca sa nu se mai intoarca?... Spune, mosule, vorbeste.

Dar mosul tacea si zimbea acum prosteste. El simtise ca in partea stinga a capului i se facuse parca un gol. Iar sub coastele uscate simtise omusorul lui de suflet suflind salbatec in spuza care se incenusase cu totul.

"Parca acolo unde se reintoarce el e mai bine ca acolo unde ma duc eu?"

- si vorbeste odata, mosule. Nu vezi cum te rog si cum ma chinuiesc?...

Moinaru vazu zimbetul dascalului. si intelese ca batrinul isi ridea in suflet de nelinistea lui. Nu mai incape indoiala ca asa se petrecuse cu Geneta, cum banuise de la inceput. Dar nu intelegea risul acesta rautacios, schimbarea asta neasteptata in omul pe care-l crezuse atit de bun.

Furia indoita, si impotriva fetei si impotriva celui care il ridea in gind, il pali navalnica in moalele capului. Simti nevoia sa strige, sa muste. Scrisni din dinti de durere si ciuda...

- De ce rizi, mosule? A fost caraghios nu-i asa? A fost strasnic de caraghios? si pentru asta gasesti ca trebuie sa rizi? Nu ti-e frica de moarte, mosule?

Vorbele nasteau in otrava sufletului obidit si tisneau suieratoare printre dintii strinsi.

- Esti om batrin si nu mai ai mult. Nu vezi ca ti-au intrat ochii in fundul capului? Nu vezi ca furca pieptului ti-a strapuns pielea? Nu ti-e frica deloc ca ai sa ramii asa pentru totdeauna, cu rinjetul asta?...

Peste paturile rinduite ale suferintei trecu o adiere de agitatie. Din gropile albe al perinilor, curiozitatea fixa a ochilor stinsi se ridica inciudata asupra lor. Pina acum o dusesera atit de bine cei doi vecini de durere. si acum se certau oare?

Moinaru simti privirile atintite asupra-i si tacu. Mosul nu baga de seama nimic, caci cele din urma cuvinte ale domnisorului i se infipsesera adinc in urechi.

si se vazu pe sine insusi, incremenit pe vecie, cu zimbetul care-l avea acum pe buze.

Suridea el intr-adevar, sau fata lui luase involuntar infatisarea veseliei sinistre si vesnice a hircilor?

Noaptea veni si dascalul nu putu sa adoarma decit dupa ce i se fagadui ca a doua zi va fi chemat la capatiiul lui preotul spitalului. Atunci se mai linisti si buzele incepura sa mosmondreasca slujba mortilor. Cuvintele sfinte ii facura bine. Caci precum ghici el in sensul lor, trebuie sa fie ceva acolo care sa indrepte greselile vietei. Altfel, ce rost ar mai avea temeliile lumei astia? Nedreptatit in viata, sa fii la urma lovit de marea nedreptate a mortei fara sculare? Nu se poate asa. Trebuie sa fie un rost si aici, ca-n toate ale lumei acesteia, care se misca si care se arata plina de atitea rosturi.

Filosofia asta indupleca pe batrin si-l facu sa-si simta sufletul umplut de bunatate si sa deschida vorba cu baiatul de alaturi. Se gindi ca tot n-are cine sa-i faca pomeni si se gindi sa-si faca singur, acum, inainte de a inchide ochii. Nu putea fi doara pomana a linisti sufletul baiatului acestuia cu o poveste asa de dorul lui? si mosul aduse cu glas tremurat vorba de fata.

- Te-ai cam suparat pe mine, domnule. D-apoi nu eu sunt de vina, ci pardalnica asta de tusa... da fata a venit pe la d-ta, a venit de mai multe ori...

Mosul fu de-o darnicie uimitoare. si nascoci asa convorbiri intre el si fata asupra lui Moinaru, ca acesta se inveseli. Cu inima impacata, mosul adormi dupa aceea.

Dar Moinaru nu inchise ochii toata noaptea. Cit povestitorul asternu pleoapele peste ochi si incepu suierul regulat al somnului, spusele sale aparura celuilalt in toata naivitatea insailarei lor. Moinaru socoti ca fata n-a venit niciodata; ba chiar ca nici nu va veni. Nici macar nu s-a obosit sa vada daca el a murit sau nu.

Furia surda de la inceput era acum clocot in sufletul lui. Se gindi cum ii va apare in fata, odata scapat din spital, si vorbe grele i se ingramadira, abia retinute, in gitlej. O strivi sub povara insultelor, cele mai amarnice, cele mai murdare, si n-o lasa pina n-o vazu plingind cu sughituri si cerindu-i iertare in genunchi. si n-o ierta deloc.

Dar gindul lui, care facea acum salturi disperate, si-o inchipui deodata intr-o ipostaza noua, care-l ingalbeni. O vazu primindu-i mustrarile cu o privire plina de dispret, apoi izbucnind intr-un ris asa de nepasator, asa de sonor, ca ii muta inima din loc. si inevitabilul celalalt, domnul, prietenul cel nou, nu intirzie sa se zugraveasca in minte, cochet si frumos, cuprinzindu-i mijlocul si indepartându-se cu dinsa, indepartindu-se amindoi, glumind si privindu-se adinc in ochi, uitind cu totul in urma lor pe cel ramas prada sfisierilor durerei.

Scrisni de oroare la aceasta inchipuire si scrisnetul lui se amesteca cu gemetele, cu vorbele razlete scapate in somn de bolnavii din sala.

Pina in zorii zilei, minunea ascunsa a corpului ei zvelt si serpuitor, culoarea imbatatoare a pielii palide, cu reflexe de sidef, alternara cu cele mai negre si mai naprasnice inchipuiri. Placerile trecutului ii zbirlira nervii si cu cit se zugraveau mai mult in puterea amanuntului, cu atit suvoiul de singe al furiei ii izbea mai puternic creierii, ii lamurea in minte singura cale care-i raminea de urmat. Ideea cea temuta se contura tot mai decisiva in capu-i aiurit. I se parea ca ea dainuise de mult intr-insul, in farime risipite prin tot corpul, si ca acum farimele acestea se stringeau aduse de vintul nebuniei si se stringeau intr-un tot inform, compact, negru, de neclintit. Vroia parca sa se opuna acestei treptate cresteri a gindului de moarte, de urletul adâncurilor bintuite de furtuna era surd slabelor incercari. in zorii zilei nici un coltisor al ratiunei lui nu era scutit de grozava convingere ca fara dinsa, fara mingiierile ei, care-l adusesera in patul asta de spital, viata lui nu mai putea avea un rost.

Fapta care avea sa urmeze numaidecit, in ceasul chiar al iesirii din spital, i se limpezea in minte in imagini infioratoare. Sufletul lui de convalescent trai cu atita putere de viata procesul grozavei inchipuiri, ca, coplesit de emotii, obosit de straduinta, atipi usor sub greutatea neagra a ultimei impresii. in somn, miscarile agitate ale trupului dovedira ca firul cosmarului aievea se deapana mai departe.

Cind se destepta, intru tirziu, se simti sleit. Pe radacina limbei parca se adunase fiere. Capul ii ardea. Iar in adincul madularelor resimti clar fiorul frigurilor de la inceputul boalei. Gindul ca boala ar putea reveni il plesni amarnic in moalele capului. si ucigasul de adineaori se cutremura de frica. Se hotari sa-si infrineze orice idee, sa sugrume in embrion orice noua pornire. incerca sa-si reprezinte viata fara dinsa, sa se obisnuiasca cu ideea ca nu o va mai vedea niciodata. si viata ii aparu asa de pustie, asa de monotona, ca se infiora. Plamadi in gindu-i un trai nou, cu o noua tovarase a zilelor lui. si imbraca in belsug pe noua tovarase cu toate bunatatile sufletesti si trupesti pe care le cunostea la vreo femeie. Dar ce femeie cunostea el alta decit pe Geneta? in curind el vazu ca noua tovarase nu e decit Geneta, cu toate frumusetile ei fizice si cu toate frumusetile ei sufletesti dinainte. Cu sufletul pe care atunci, la inceput, i-l crezuse mai curat decit al unei sfinte. Unde va gasi pe noua Geneta, care sa stie sa-si pastreze pina la sfirsitul-sfirsiturilor curatenia sufleteasca a inceputului!

Moinaru privi din nou spre marea fereastra a salei de spital. si cerul de afara ii paru searbad si iluzoriu, ca si cintecul de tinerete, ce se inalta din curtea spitalului. ca si rumoarea orasului care abia razbatea pina aici. ca si lumea acea insasi care se rascolea acolo, ascunsa in fardul stralucitor si stupid al convenientelor.

Cu cit crestea ziua, cu atit vuietul vietei, care se ridica deasupra acoperisurilor ca un fluviu aerian, napadea din ce in ce mai plin, mai spumegos pe fereastra deschisa larg de ingrijitoare la aerul primaverei. si cu atit dezgustul din sufletul lui Moinaru crestea mai puternic, cu atit ii parea mai lipsite de inteles si iubirea lui de mai inainte si razvratirea din noaptea trecuta; si-n capu-i care se pustia incetul cu incetul de orice alt gind, o singura groaza se statornicea, se infigea ca un stilp nemiscat, de care se izbea zadarnic vintul pustiitor ce-i alunga cu furie orice alta idee, orice alta simtire: "singur!" Moinaru repeta de mai multe ori acest cuvint; il repeta intii de citeva ori in inchipuire, apoi putin mai tarisor, pe soptite: "Singur!» si la auzul lui se inclesta cu disperare de perina alba a patului de spital, se inclesta cu atita disperare, ca si cind cineva ar fi vrut sa-l smulga de linga o fiinta iubita.

Alaturi, dascalul Ifrim tocmai se desteptase. Dar in ochii lui nu mai plutea acuma, cu aceeasi lumina, increderea in viata viitoare, care-l adormise in ajun. Freamatul orasului ii facea rau dascalului Ifrim. Se simtea atit de izolat, atit de departat de furnicarul de oameni care zumzuia vesel afara, ca indoiala il recucerea incetul pe incetul. infricosat de-un gind nelamurit, dascalul se intoarse spre Moinaru. isi aminti de povestea smaltata cu care-i potolise durerea aseara. si voi sa afle de la el o incurajare, un reazim in valurile de neliniste care incepusera sa-l clatine. Privi lung spre cel de alaturi si, crezind ca doarme, astepta rabdator sa se trezeasca.

Doctorul intra urmat de cele doua halaturi cu capatini de pasare. Astazi era mai zorit ca niciodata. Se opri si la mosneag, il examina din nou, dadu din cap cu siguranta si nu-l mai intreba nimic.

Ifrim il privea ingrozit. Cind il vazu ca se indeparteaza fara nici o vorba, il striga aiurit. Doctorul se intoarse.

- Ce-i, mosule?

Ifrim biigui citeva cuvinte fara rost. Precis nu stia nici el de ce-l oprise. si doctorul dadu din cap cu inteles spre cele doua ajutoare, il mingiie putin pe frunte si se indeparta.

Cind sfirsi si cu Moinaru, mosneagul se intoarse spre baiat, zimbindu-i cu bunatate.

- Vezi, nici la dumneata n-a stat mult domnu doftor, incepu el domol, luminat de aceasta constatare. Astazi se vede ca e grabit.

Moinaru tacu...

- Ce crezi dumneata, domnisorule, continua mosul, inseninat si cu pofta de vorba, dumneata esti om cu carte si trebuie sa stii. Oare pe lumea cealalta o fi ceva?

si deschise ochii largi spre baiat. Moinaru il privi lung, neintelegator, Apoi, deodata, facu o strimbatura de plictiseala si, fara sa raspunda, se invirti pe partea cealalta.

Batrinul nu pricepu nimic. Privi zimbind a durere pe cel care-i intorsese spatele si intoarse la rindu-i cu amaraciune ochii. Dar ochii ii ramasera cascati asupra doftorului, care, inainte de a iesi, arata ceva asistentilor. Arata patul lui. si cind se vazu privit de batrin, doctorul lasa repede mina in jos.

Dascalul se simti scuturat de o puternica navala de friguri. Patul lui? Va sa zica, patul lui va fi in curind slobod. in curind, cit mai curind! Poate chiar pina diseara. Diseara el nu va fi decit un mort. Un stârv. Miine, in zori, patul va fi ocupat de un altul, care asteapta afara, care a fost inscris de domnul doftor pe catastif...

Ifrim simti din nou omusorul lui de suflet zbatindu-se sub pielea uscata. Omusorul aduna acum stinse bucati de carbune si sufla in ele cu disperare. Dar din bucatile de carbune nu zbura decit cenuse. Diseara. Asta-seara. si popa...

Dascalul incepu sa se tinguie. ingrijitoarele alergara.

- Popa, popa! le spuse el cu voce slaba.

si se viri in perina, cu ochii mari holbati de spaima. Pipai in juru-i, cu miini ratacite, ca si cind ar fi vrut sa intilneasca un ajutor, o alta mina prieteneasca. Dar miinile i se balabanira zadarnic in gol. si muscind perina, dascalul bolborosi in adincul ei, ragusit, ca un animal junghiat: "Singur"...

Ramase multa vreme cu capul virit in perina. Gindurile i se limpezira iarasi si incepu sa plinga din nou, rar, infundat, cu resemnare...

Peste doua ceasuri veni popa, isi desfacu patrafirul, deschise cartea soioasa si incepu sa turuie. Dascalul il asculta cu ochii largi deschisi, cu luare-aminte.

intr-un timp il intrerupse:

- Stai, parinte, ai sarit...

Popa se opri incurcat, incrunta ochii, apoi zimbi a ride:

- Aha, esti dascal... ai dreptate.

ingina apoi un inceput de cuvint, intorcind o fila indarat si cautind [cu] ochii pasajul ocolit. Cind il gasi, pleoapele ii clipira si vocea lui de birzaun incepu sa turuiasca din nou.

Dascalul asculta cu si mai mare luare-aminte. si pe nevrute, buzele i se botira si din gitleju-i uscat porni jalnic si monoton isonul:

- A... a... a... a... a...

Moinaru se inchipuia acum intinzind mina impacarei celei care l-a uitat. si nu indraznea sa dea drum ideii de necrezut care i se strecura iscoditoare prin fibrele gindirei: Ce va face, ce va face daca ea va privi cu nepasare mina lui intinsa?

Vocea mosului isi intona inainte cintecul mortei. Se ridica din ce in ce mai vioaie, acoperea cetania popei, se lasa in modulatiuni joase si sinistre. Apoi se sparse deodata intr-o zbucnire zguduitoare de plinset.




Singuraticii


Aceasta pagina a fost accesata de 845 ori.