• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Poarta de fier

Cind a venit sa-si faca luna de concentrare la cazarma de jandarmi din orasul acela mare, ardelenesc, ceea ce a surprins mai mult pe Botoran a fost poarta enorma de stejar masiv, captusita cu drugi metalici, compunind pe ea complicate figuri de geometrie. si intr-adevar, ea putea sa cintareasca sute de ocale, iar grosimea-i neobisnuita te indemna indata sa crezi ca era facuta sa slujeasca unei cetati intregi, in vremile nesigure de demult, si nu unei cazarmi moderne, cu aproape doua sute de ostasi, cu pusti, cu mitraliere, cu grenade, cu tot felul de arme de toate puterile si calibrele.

Jandarmii ceilalti, recruti, reangajati sau concentrati, simpli soldati sau gradati, ii ziceau cu totii poarta de fier si incolo nu-i mai dau nici o importanta. Dar pe Botoran il amuza nespus cum namila asta, pe care n-ai fi dus-o cu doi boi, se deschidea [asa] de sprinten si de elegant doar la o simpla apasare de buton. Atunci trei sonerii incepeau sa tiriie in trei locuri distincte prin fundul curtii lungi si intunecoase ca o vagauna dreptunghiulara, cu paretii abrupti si fara podoaba, sau cine stie unde, in restul cladirei imense si cenusii. intr-o astfel de cetatuie, sentinelele faceau paza pe dinauntru; de fapt ele nici nu prea foloseau la cine stie ce lucru.

Iar Botoran, om cu stare si platind la o virsta nepotrivita ratele unor vechi si obscure datorii catre serviciul militar, se multumea cu gindul ca doar o luna numai avea de stat intre zidurile acestei sinistre puscarii.

si zilele ii faceau pe. plac; treceau chiar prea repede.

in cea dintii a facut cunostinta cu camarazii mai apropiati; in a doua - zi de sarbatoare - a si tras un chef de pomina cu gradatii din sectie. si indata simpatiile tuturor au inceput sa-l inconjoare. Iar ofiterii i-au considerat cu deferenta imbracamintea, de calitate cel putin egala cu a elegantului locotenent Picleanu, rufaria fina, pielita subtire si alba a obrazului...

A trecut intiia saptamina si a trecut si a doua, iar el privea cu drag orice nou amurg, care, in curtea adinca si taiata exact ca o cutie uriase, se cobora din vreme si grabnic; simtea atunci ocrotitoare invaluirea timpului curgator, luindu-l cu sine, ca un riu molcom, spre limanuri mai bune.

si astfel trecu si saptamina [a] treia.

Iar Botoran rise de melancolia lui de la inceput, ca putuse sa i se para atit de indepartate o margine de alta ale unei luni. si mai rise putin si de poarta cea grea de fier. I se paru acum si mai inutila si mai ridicola, cu grosimea ei neobisnuita si cu armura ei metalica, fata de neincetata si calma trecere a timpului.

Astazi poarta era deschisa, ca de obicei, pina nu se inserase bine. Botoran putu sa iese chiar afara pe trotuar, privind in lungul si-n latul strazei largi si libere. Lumina cea mare il lovi in ochi si el trebui sa clipeasca de citeva ori ca sa se obisnuiasca intr-insa; trecatorii erau rari aci, la marginea orasului, dar pe strada dreapta, acolo, departe, in centru, se vedea forfotul cel mare si negru si neobosit, iar zgomotul lui ii umplea urechile potolit si dulce. El intra repede in semiobscurul umed al curtei; i-ar fi placut acum sa simta mai grea apasarea zilelor acestora din urma ale serviciului. Ar fi vrut mai multa asprime din partea ofiterilor si mai multa necuviinta din partea camarazilor. isi aminti ca la concentrarile trecute gasise neaparat cite-un comandant rau. care-l punea la incercari josnice tocmai ca sa se amuze de hainele lui bine pistruiate cu stropii tuturor murdariilor; iar seara, in dormitor, aluzii de racani, forfecindu-i obirsia si nenorocul, il exasperau de grosolanie si groaza. Atunci ceasul liberarei avea farmecul lui. Acum - de buna seama pentru cea din urma oara - il "varsasera" tocmai aici, la compania aceasta de jandarmi, unde prea multa atentie ca zona si bunavointa incepeau sa-l plictiseasca.

Ora inchiderei suna si poarta porni, puternica si vioaie. Botoran, desteptat din ginduri, o privi poznas, cum se imbuca ferm si detunator in cadru. si zimbi iarasi, socotind ce oameni blajini fereca astfel si-i desparte de restul lumei. Mecanicul lega balamalele de sirmele celor trei sonerii, iar caporalul de garda aseza primul schimb.

Botoran ramase de vorba cu santinela:

- Ai putea sa-mi spui, mai camarade, daca esti dumneata aci, la ce mai serveste gosgogeamite poarta?...

Sentinela il privi cu uimire, pe urma isi largi gura in suris de intelegere; coconasul asta vrea, de buna seama, sa potriveasca lucrul pentru vreo raita prin oras...

- D-apai ca sa am iertare, maria-voastra, eu mi-s schimb intii... la miezu noptii vini altu...

Botoran vru sa-l lamureasca de bunele lui ginduri:

- La noi... la cazarmile noastre din Oltenia... portile stau toate deschise in timpul noptei... si nimeni nu indrazneste sa intre sau sa iese... odata ce-s santinele acolo... Numai ca, opina el, pentru a dezlega pe deplin increderea strajerului, asta e, se pierd prea multi paznici cu atitea porti si deschizaturi, intelegi?... ii tot oboseste degeaba pe bietii oameni...

si dupa ce tacu citva, cautind in ochii soldatului capatul de punte pe care credea ca a deschis-o spre sufletul lui, lovi in poarta de mai multe ori, asa cum ai bate prieteneste un cal pe crupa.

- ...asa ca, vezi dumneata, or una, or alta... or porti... or sentinele...

Dar soldatul se edificase.

- Eu-s caraula, domnisorule, dar poarta asta numai mecanicul o poate desface.

ii declara aceasta oarecum mirat ca Botoran n-a aflat inca un lucru atit de elementar.

Iar Botoran o lua agale spre dormitor. Neintelegerea aceasta il intristase deodata si pina intr-atita, ca el singur nu-si da seama cum. Urcind scarile alene si greu ca un mosneag, tragindu-se obosit dupa mina pe care o muta tot mai sus, pe rampa incolacita in spirala strinsa, i se paru stupida toana asta a lui de a aduce vorba tot de poarta ori cu cine sta de sfat. Poate camarazii au si inceput sa-l faca tinta de glume si-si aminti de Mereut, poznasul companiei, care-i imita pe toti la glas si miscare si care tine lipiti de patul lui, pina dincolo de miezul noptei, pe ascultatori.

Hotarit, de-acum o va da dracului de poarta. Chiar miine va aduce vorba despre ea, ca sa le arate ca s-a convins de utili...

Ei, asta-i acum... ba nu mai aduce nici o vorba... Afurisita poarta, domnule... Doamne fereste... da zau... ceva-ceva tot o sa traga de pe urma ei...

Daca a pornit cu trenul de douasprezece noaptea, atunci azi la prinz este aici... Daca n-a pornit, atunci a ajuns-o telegrama...

Botoran avea permisie pina seara la noua. Lua o birja si pleca la gara. Dar doamna Botoran nu veni. Lucrul acesta il bucura; va sa zica, primise telegrama. El se opri la unul din restaurantele unguresti de pe lunga strada a garei; s-ar fi dus mai cu placere in centru, unde românii din regatul vechi deschisesera bodegi si birturi cu mincari traditionale românesti. Dar acolo forfoteau ofiterii si el vrea sa se tina departe aceste ultime zile - de tot ce i-ar fi putut aduce cine stie ce neplaceri. Prin aburul bucatelor si al vinului, in atmosfera imbicsita de fum de tutun, incarcata de aburii alcoolului, strapunsa de tipete femeiesti, ochii vad altfel, si tifna ascunsa in dosul veseliei sare mai repede decit oriunde. Afara de asta, vru ca sa aibe intreaga impresia exilului fortat... il mai tineau inca, desi termenul concentrarei se sfirsise aseara... Dar domnul capitan lipsea, iar domnul locotenent nu putea sa hotarasca nimic. Nu primise nici un ordin. Asta chiar produsese incurcatura cu scrisoarea... Dar, in sfirsit, taci ca n-a apucat sa plece... Alt tren, cu legaturi directe de-acolo incoace, numai dupa-masa la patru mai este... Or, telegrama a pornit aseara la sase...

Astazi, chiar de dimineata, o are...

Lasa, ca tot nu scapa ea nevazut orasul asta... Miine probabil se va intoarce si domnul capitan. Hirtiile vor fi iscalite, iar el o va astepta liber si... civil. O va astepta el, in toata fiinta si puterea, si nu militianul asta, destul de curatel, e drept, dar timid si binevoitor, caraghios de binevoitor, cu buzele atirnate in surisul stupid si descleiat, gata sa se inchege la orice moment in expresia corespunzatoare fetei domnului capitan... ba chiar a domnului plutonier...

Ei, cu mutra asta de nerecunoscut vrea el sa-si primeasca nevasta, s-o plimbe pe strazile pline de lume, biet domn caporal, umil si resemnat dinainte?... Haide-de... Cum putuse s-o cheme inainte de a avea in mina foaia de liberare?...

si Botoran, care pina acum mincase in nestire un papricas, ce denega faima vestitei mincari unguresti, ceru de asta data vin cu sifon.

Privi mirat mesele goale din juru-i, acoperite de fete curate si albe; judecind dupa locul ocupat de estrada si pupitrele muzicantilor absenti, intelese ca a nimerit intr-un local de seara. in coltul opus minca un domn batrin, ce parea ca-si asculta atent gindul; chelnerul il servea fara sa-l intrebe nimic, aparea si disparea cu felurile cele noi la timp, muteste, fara nici macar sa se priveasca unul pe altul. O masa mai mare dintr-un colt fu ocupata apoi de citiva tineri, cari ramasera tacuti pina li se aduse comenzile, apoi izbucnira intr-o violenta discutie ungureasca.

Botoran vedea in toate lucrurile astea ceva neobisnuit; pina si chelnerii se miscau cu totul altfel de cum el ii stia ca se misca. in curind insa toate se vor schimba; el va fi din nou in orasul lui unde totul se misca asa cum trebuie sa se miste, unde cunoaste pe toti chelnerii si unde toata lumea il stie si-i da ziua buna.

Un simplu militar, un caporal; acum probabil i se va da drumul cu gradul de sergent; dar cum putea sa se plimbe pe strazi cu ea si cu gradele si cu hainele astea?...

intrebarea revenea necontenit, inveselitoare si de neraspuns. Ar fi fost nostim. si la plata lasa, la cei ce-l servisera, bacsisuri care-i uimi.

El iesi pe strazile scaldate de soarele galben al toamnei; mergea cu pas linistit, de om pe care nu-l mina nici o grija. Rarii trecatori ai dupa-amiezei priveau cu respect la haina lui de albastrul cerului, la fireturile albe si impletite, la cele doua galoane late de la umar; pintenii mai ales si sabia obligau pe toti cei intilniti sa-si coboare ochii dinainte-i.

Botoran se simtea jenat de fugarele umilinti. Rictusul lui statornic se schimbase acum intr-un suris de prietenie si incurajare. Parea ca le spune tuturor; "N-aveti grija, sunt rezervist, miine chiar trebuie sa ma libereze; daca nu lipsea domnul capitan, astazi nu mai ma priveati cu aerul asta stupid si prefacut... ma priveati cum trebuie sa ma priviti".

in fata somptuosului hotel "Astoria", citeva birji stationau incarcate de bagaje si de oameni cu figuri innegrite si ingalbejite de drum si de oboseala. Asteptau motaind istovit, privind vag dinainte-le, sau pleostind ochii in crupa cailor. insisi birjarii pareau cuceriti de aceasta stare generala de indobitocire. Cineva iesi atunci din holul luxos, dind din umeri si calcind alaturi. Linga prima trasura rosti minios doua vorbe, se arunca in gramada de oameni si bagaje si birja mica porni clatinindu-se.

Pina ce Botoran sa ajunga in dreptul hotelului, rind pe rind, altii iesira din holul elegant, dind din umeri si calcind alaturi, si rind pe rind birjile cele mici pornira agale, ca si cea dintii; el le petrecu cu privirea multa vreme, tinindu-se una dupa alta in sirag jalnic de bajenari...

Le ajunse apoi in fata hotelului "Central", unde avura aceeasi soarta, si mai apoi in fata hotelului "New York". De buna seama, hotelurile erau toate intesate, si el multumi din nou norocului ca nu i-a adus sotia. Altfel, acum ar rataci si el din hotel in hotel, in coada siragului, in miriielile pretentioase si amenintarile birjarului, in privirile cercetatoare sau compatimitoare ale trecatorilor, intimpinind pretutindeni aceeasi inaltare seaca din umeri a portarilor galonati, cu sapca scrisa cu aur.

Botoran se duse in parc si-si cauta strimta lui alee favorita. Aspira adinc umbra umeda a copacilor cari se impleteau pe deasupra in bolta de nepatruns. Aici, de buna seama, nu strabatuse vreodata nici soarele, nici ploaia. isi scoase gazetele si incepu sa ceteasca. Dar ochii ii fugeau necurmat in desisul negru al arbustilor, cuiburi de serpi incolaciti in jurul trunchilor enormi. O broscuta pintecoasa iesi din intunecime si-l privi cu ochii holbati. Apoi porni sonticaind pe marginea cararii.

Cind se ridica sa porneasca, inserarea impinzise orasul, caruia luminile aprinse in sir, pina hat in dealurile dimpotriva, ii dau o intindere nestiuta si neinteleasa. Aproape de cazarma jandarmilor, Botoran descoperi una din birjile de la prinz; o cunoscu dupa cocoana cu voal verde dinauntru. Trasura stationa in dreptul unui vestit han popular, cu circiuma zgomotoasa in fata. Domnul - insotitorul cocoanei - iesi din circiuma cu acelas gest obidit din umerii zdrobiti. Trasura se lasa spre el cind piciorul apasa scara; dar nu urca. fiindca, cine stie pentru a cita oara. un nou conciliabul in soapte se porni intre pasageri si birjar. Din poarta cazarmei. Botoran vazu, dupa lunga zabava, trasura intorcind si luind-o agale inapoi.

Plantonul il anunta ca e ora inchiderei si el patrunse inauntru. si-odata cu poarta, care sa pravali in cadru, gindul tirziielnic si neasteptat ii inflori cu picusuri de singe in minte. Parca fusese intales cu poarta si numai atit a asteptat ea, sa-l prinda in capcana asta adinca si neagra, pentru ca el sa-i sara deodata, infigindu-i-se in creier ca un cutit tilharesc.

Se intoarse ametit si privi. Poarta, acum inchisa, statea calma in fata lui, atit de calma, ca drugii de fier batuti deasupra-i pareau brate incrucisate de urias, pazind in repaos.

Dar gindul ascutit il framinta cu strasnicie; el avu impresia ca un mic animal acvatic i-a captusit creierul, vierme increngat si multiplu, grapa minuscula de fier, vie si sfisictor de patrunzatoare.

De buna seama s-ar putea sa se intimple! si daca ea n-a primit telegrama pina la 12, cu siguranta ca a luat trenul de amiazi...

...Cu neputinta, cu neputinta... ea stie ca va ajunge noaptea... si ca noaptea el nu poate s-o astepte... pentru ca... pentru ca...

...Dar ea mai stia ca el trebuie sa fie liberat... si ca trenul soseste la unu...

...Ca ora asta, mai ales acolo, la ei, in viata lor de toate zilele, de oameni avuti, nu-i tocmai cea mai tirzie; ca, in sfirsit, la orice ora nu-i prea tirziu ca sa astepti; pornita din mari departari, cu toata greaua povara a drumului zdrobitor in spate, pe cea care vine pentru tine...

Botoran se plimba agitat pe fundul curtei cubice; i se parea lui singur o jucarie miscindu-se in fundul cutiei mari in care a inchis-o stapinul-copil cu celelalte papusi... caci nu poate fi decit un copil stapinul acesta nevazut, care prabuseste cu atita cruzime portile cutiei peste gindul aspru si sfisietor...

Plimbarea agitata ii face bine lui Botoran; gindul grozav si-a potolit curgerea devastatoare; acum picura usor, ca un butoi neintarit bine in cercuri.

in dormitor, camarazii s-au strins linga patul lui Mereut, glumetul si bunul povestitor; cei obositi s-au dezbracat insa demult si acum sforaie, infasurati pina la barbie in paturile sure. Botorah sta la ginduri; sa intre in grupul vesel al ascultatorilor sau sa se culce.

Cele doua felinare cu ulei, care abia de urnesc lespezile grele de intunerec, invaluiesc cu tristete nehotarirea lui.

in coltul lui Mereut s-a stirnit risul. Botoran incepe Ga-si scoata agale hainele. Trebuie sa fie destul de obosit, doar a umblat atita... De la gara inapoi, pe jos, e o distanta... "O, daca as adormi indata, atunci prapastia noptei ar fi trecuta doar dintr-un salt!"... Se va vedea miine dimineata piept in piept cu imprejurarea... care nu va fi asa vitrega... desigur, desigur... inchipuiri... toate sunt inchipuiri... ea trebuie sa fi primit telegrama...

si la surisul gindului acestuia, hainele lui cad repede una dupa alta; miinile desfac febril siretele ghetelor inalte... Miine va fi nepasarea, linistea si libertatea... Miine poarta de fier nu va mai cadea grea si decisiva... peste mormintul gindurilor suparatoare...

El s-a infasurat in patura moale, care-i desemneaza forma corpului. isi urmareste cu atentie conturul prin zaristea ca de amurg inaintat si gindul se opreste fara legatura la nevasta-sa. Zimbeste si-si freaca involuntar genunchii.

Apoi se intoarce pe-o parte si bratul cuprinde dragastos coltul perinei...

O vede inalta si usoara, trecind ca un vis alb printre mobilele odaii, in camasa de noapte, cu picioarele goale in pantofii de pisla. S-a sculat de curind si-i pregateste la masina de spirt cafeaua. Prin semiintunerecul diminetei, in camera cu transperantele trase, linga flacara albastruie si nestatornica, pare ceva ireal si demonic. Botoran priveste prin genele care se straduiesc alene sa desfaca tesatura somnului. insa cununa grea a parului strins in pripa acuza realitatea. Cristalinele apasate de atitarea matinala descopar pe albul camasei vagi umbre de mister. Aparitia se apropie; albul camasei ia rind pe rind indecise si disparate forme omenesti. Aburul cafelei se ridica tare si rascolitor. Brate de pe care cad mineci largi si albe se impletesc...

Botoran s-a miscat brusc si repede pe partea cealalta, inabusind in urechea stinga un glas strain, pe care nu l-a mai auzit niciodata si care a vorbit clar in tacerea dormitorului.

- Nu-i adevarat, nu este acesta adevaratul tau nume..?

S-a ridicat in sus si a privit tulbure peste paturile dispuse in rinduri drepte si perpendiculare. Camarazii au parasit de mult patul lui Mereut si acum dorm atit de adinc, ca nici macar nu se aud sforaituri si nici regulatul suflu omenesc. Somnul impietrit al cazarmilor. Sa fi vorbit cineva in vis? si Botoran ia rind pe rind paturile si-si rememoreaza vocea fiecaruia. I se pare curios si lui cum de si le aduce aminte atit de perfect, cind niciodata n-a luat seama la ele... Uneori are cite o mica indoiala... dar repede gindul se reimprospateaza. Nu, cuvintele care au rasunat atit de aproape nu sunt ale nimanui; au rasunat chiar in gindul lui.... Cine stie unde au fost pronuntate.

Botoran scoate de sub perina ceasul. Dar e greu sa distinga ceva. Cifrele le-ar sti dupa pozitia lor pe cadran; insa parca sunt patru ace care arata deodata... si rasar necontenit... infinitati de ace...

Botoran a sarit din patura si se indreapta spre unul din felinare.

- Prostii! sopteste el, dar se apropie ingrijat de lumina revelatoare.

"Unu si un sfert... O, ho... nici n-a venit trenul! Trenul vine la unu si jumatate..."

si el, care banuise una din acele minuni telepatice..: Rise si se apropie de patul pe care-l lasase cald si dulce..:

"Nu-i adevarat, nu este acesta adevaratul tâu nume!...: Hm, cum dracu i-au venit tocmai cuvintele astea in ureche... si ce-ar fi putind sa insemneze?..."

Trenul s-a oprit, negru si somnoros el insusi. Nici! n-a tras cum trebuie, asa oa vagoanele sa se cuprinda toate in lumina felinarelor; locomotiva s-a lasat grooaie chiar in mijlocul peronului, zdrobita parca de drum si neodihna. Acum pufaie greu, de-abia tragindu-si sufletul.

Prin compartimentele slab luminate, miini de plumb se intind la retelele cu bagaje. Spre cimentul peronului, de pe treptele umede, se intind nesigur si precaut picioare de varii forme si marimi; parca nasc din negura, caci de-abia dupa un timp se schiteaza, in lumina cetoasa, imprecise ca niste fantome, trupurile pe care le poarta.

Botoran simte ca un curent rece prin sira spinarei. I se pare ca sta retras de felinare, in camasa si papuci de dormitor, doar cu pardessus-ul pe dinsul si cu gulerul ridicat. Pe el nu-l vede nimeni, caci este doar spirit, iar trupul i-a ramas pe pat, in dormitor, doar ochii lui aluneca peste trepte, ca miini inaripate pe clape, le cuprinde simultan in vaz si e de-ajuns sa prinda din zbor doar conturul boturilor de gheata, ca sa treaca nervosi inainte. O imensa vitrina de pantofarie parca a prins viata si mers; dar ochii umbla harnici inainte si ceva de calm si sigur se reintroneaza in pieptu-i golit; e sufletul care se intoarce sa-si ia locul in patul cazarmei din str. Motilor.

Botoran se intoarce pe partea cealalta, dar regreta prea timpuria miscare. Daca, pe urma, o intirziata a pasit ceva mai tirziu de pe trepte? si cum doua virfuri de pantofi ii tisnesc in vederi din negrul compact, ca doua virfuri de sulita, apoi gleznele subtiri, cu pulpele usor crescute, si genunchii inalti se desemneaza treptat si apoi corpul destins si subtire. Pasul sigur si cunoscut paseste larg si spornic spre locul ascuns de felinare. Pe buzele umede cuvintele revederei joaca de acum: "Te-am vazut pe fereastra, te-am vazut chiar aci in intunerec... Dar ce este dezordinea asta...?"

Insa trupul zvelt si-a contenit drumul si inchipuirea priveste nedumerita locul unde fusese cealalta inchipuire. In patul lui, Botoran se misca framintat de parca

I-ar munci blesteme si farmece indepartate. Spiritul Iui s-a reintors la gara, dar doamna Botoran a pornit in oras. si spiritul lui - ramas pe scarile de piatra in aceeasi tinuta sumara, camasa de noapte, papuci si pardessus-ul cu guler ridicat, catind zadarnic prin negura pe cea care a pornit singura in noapte. Departe de tot, luminile birjilor care s-au dus se urmaresc agale prin intunerecul vag; apoi dispar rind pe rind si brusc, ca niste stele cazatoare. Daca ea nici n-o fi prins macar o trasura... si unde s-ar fi putut duce cu trasura? in hoteluri nu se gasesc locuri nici macar ziua, dar acum, peste miezul noptei...

Silueta subtirateca a doamnei Botoran se incadreaza deodata in dreptunghiul luminos al intrarei de la "Astoria". "Regretam, n-avem nici un loc, doamna", se aude o voce captusita de tusa... "Ba, de ce, ba de ce? intervine o alta voce, molateca si prietenoasa. Pentru o doamna asa de... orice pasager ar fi magulit... sa cedeze..."

Botoran s-a ridicat brusc pe sezut. Noroc ca inchipuirea, zguduita de miscarea lui, s-a agitat si ea; doamna Botoran a intors, eleganta si dispretuitoare, spatele si a iesit din holul luminos. Saraca, n-a gasit nici macar trasura! Merge pe jos si calca obosita calea cea lunga de la gara. Spiritul lui Botoran o escorteaza. Ar vrea sa i se adreseze, dar nu izbuteste decit sa faca semne mutesti; iar ea - curios - acum nu-l mai vede, nu vede nimic altceva; si paseste eroic inainte, in intunerecul in care, arar, luminile felinarelor sapa vaduri firave de la un trotoar la altul.

in clopotniti, ciocane grele cad ritmic pe teste de arama. Doamna Botoran asculta, stoarsa de vlaga; i se par duhuri nocturne incercind zadarnic sa-i bata in piroane timpul. A fugit si acum abia se mai tine pe picioare. A cotit pe strazi marunte si intunecoase. Un paznic de noapte se luase dupa dinsa. Parca o strigase. si cind a inceput sa fuga, a auzit un timp in urma-i tropotul greu al incaltamintei ostasesti. Cind s-a pierdut in strazile mici, tignalul de alarma a pornit energic si provocator; si alte tignale au raspuns rind pe rind, din ce in ce mai departate si mai stinse, cu modulatii diverse, sinistri cucosi metalici ai noptei de oras.

A dat acum intr-o strada mai mare si mai luminoasa ca a garei. in umbra grea a unui copac a gasit o banca mai ferita. si s-a tras acolo, ca sa auda cum se pierd tot mai departe clopotele orologiilor. Iar Botoran, in camasa lui de noapte cu riuri si papuci, se agita imaterial in urma-i, strins in pardessus-ul civil, pe care-l tine in geamantan; cum naiba l-a nimerit tocmai pe acela! Doamna Botoran nici nu-l simte ca-i atit de aproape. Glasul lui e mut, insa daca ea ar asculta adinc. in noapte, i-ar auzi desigur vocea mintei dindu-i sfaturile cele mai bune. Sa se ridice neaparat si sa plece... sa plece... Dar unde?... si Botoran insusi nu stie incotro s-o indemne.

si ramine astfel in preajma-i, neputincios si stupid.

Ea plimba necontenit privirile, intr-o parte si alta a strazei luminate si deserte; le plimba mai mult ca sa-si simta capul miscindu-se liber in jurul gitului, caci s-au atirnat de el ghiulelele grele ale somnului. Ea facea sfortari disperate sa scape de teribila greutate. Dar se aud pasi si inima lui Botoran a sarit din loc... Trebuie sa fie gardistul. Priveste si el in lungul si latul strazii, dar nu se vede nimeni, caci noaptea pasul se aude de departe, si apoi copacii si bancile astia te lasa oare sa vezi ceva? Nu e vardistul! E, dimpotriva, un domn, un tinar...

Ochii doamnei Botoran s-au fixat asupra domnului cel tinar. Botoran incrunta neputincios din sprincene. Ce poate sa-i foloseasca ei un tinar, un tinar atit de spilcuit si care de buna seama vine de la chef, caci fredoneaza ceva, si ochii ii stralucesc intr-un mod neobisnuit? Acum si trupul lui Botoran a reinceput sa se zvircole in pat. Dar de pe trotuarul din fata s-a desprins silueta grosolana a unui sergent.

Istovita, doamna Botoran isi aduna ultimele puteri; se ridica si masura distantele care o despart de cei doi.

Botoran ar dori sa astepte pe sergent. El insusi nu-si da seama de ce trebuie sa doreasca astfel si in minte nu-i vine nici un folos pe care ar putea sa i-l aduca sergentul...

- Doamna, e drept, aveti hârtii in regula (o avea ea ceva cu dinsa?). Dar nici nu puteti sta. N-avem voie sa stea femeile noaptea pe strada. Trebuie sa mergeti la sectie...

Dar Nina de buna seama n-are nici o hirtie la dinsa.

- Acolo, la noi, nu se umbla niciodata cu hirtii si documente, domnule gardist...

- Asa, atunci poftiti de ma urmati!...

La sectie! Haida-de! Nu! insusi Botoran convine ca sotia sa a facut mai bine gasind u-si refugiu la tinarul spilcuit. Nu-si poate totusi retine un gemat usor.

- Ma iertati, domnule... as vrea sa stiu unde e cazarma jandarmilor...

- Cazarma... jandarmilor La ora asta?...

- Acolo este sotul meu, domnule... e concentrat... trebuie sa se libereze astazi... Se vede ca... hm, cine stie... l-o fi amânat pina miine... El m-a anuntat gresit prin scrisoare. in sfirsit, un malentendu, un teribil malentendu...

Tinarul spilcuit masoara pe doamna Botoran de sus pina jos la lumina felinarului electric. Ochii lui se opresc, rind pe rind, pe gitul cvasiascuns de blana usoara, pe bratele lungi, pe soldul inalt... Iar ochii lui scinteiaza si sclipesc neincrezatori. Asa, pe negindite, niciodata nu i s-a intâmplat...

- Doamna, dar cum credeti dumneavoastra ca v-ar lasa cineva sa intrati la ora asta intr-o cazarma?...

- Cu toate astea, trebuie sa fie vreo sentinela... ceva. la poarta...

- Fara indoiala, fara indoiala... dar...

- Va da de veste sotului meu...

- in cazul asta...

si domnul cel spilcuit si tinar se inclina politicos. Cei doi pornesc, iar gardistul, care se oprise la distanta, saluta involuntar; pe cind Botoran, cu trup si suflet, e nevoit sa incuviinteze iara...

Pasii lovesc sonor pavazul uscat in adinca tacere. Tinarul cel spilcuit e ceva mai scund decit tovarasa de drum; de aceea chiar se simte putin cam incurcat si ochii lui coboara supusi ori de cite ori se lasa pe ei privirea grea a doamnei Botoran.

★

in patucul sau cazon Botoran e lac de sudoare. Insa tinarul este destul de cuviincios, desi in toata figura lui - pe care lui Botoran i-e cu neputinta s-o statorniceasca -intr-un fel, caci ia rind pe rind forme cunoscute si necunoscute - se vede totusi cit se poate de lamurit pilpiind sfioasa, dar cu necontenite recrudescente de indirjire, flacara nadejdei. insasi doamna Botoran observa aceasta, pe cind ochii lui, de schimbatoare culori, alearga acum in voie de-a lungul siluetei ei fine, masurind, socotind, cintarind. Cuvintul lui este insa necontenit cuviincios, revoltator de cuviincios. Botoran isi cunoaste bine sotia; el stie ca, la cea dintii vorba gresita, ea i-ar intoarce insotitorului spatele, fara chip de revenire. si nemernicul parca nici n-ar fi baut in seara asta; pe cit ii e de dezmatata si de scandaloasa privirea, pe-atit spusa ii inoata in spuma celei mai afabile politeti...

Doamna Botoran suride; in coltul buzelor botite, sotul ei observa cunoscutele si usoarele cute in care dispretul se imbina cu necazul infringerei... Pe cind celalalt isi continua interogatoriul, presarat cu florile fade ale curtoaziei ieftine, pline de tact si siguranta, reinnoindu-l staruitor ori de cite ori ea-l curma prin vreo monosilaba plictisita. Doamna Botoran il intrerupe deodata:

- E cu neputinta sa nu se gaseasca o sentinela dinaintea unei cazarmi...

Lui Botoran ii place grozav bruschetea acestei intorsaturi tocmai pentru ca e atit de nepotrivita cu ultima intrebare a vorbaretului inepuizabil.

Numai ca accentul ei prea trist si vocea obosita incepe sa-l ingrijoreze.

- Fara indoiala, fara indoiala... intareste spilcuitul. E drept, eu n-am luat seama, desi stau aproape... insa, fara indoiala... trebuie sa fie o sentinela... Numai nu inteleg cum o sentinela ar putea sa paraseasca postul ca sa dea de instiintare sotului dumneavoastra... Va trebui pentru asta, poate, sa dea instiintare la corpul de garda si nu-mi vine sa cred c-ar face-o pentru un lucru, intrucit o priveste, desigur, atit de neinsemnat...

si ochii lui izbucnesc crincen in risul lor murdar si mut, in vreme ce, sub lumina turbure a becului pe sub care trec, fata exprima prefacuta dezamagire...

il voi ruga mult... adauga ea cu vocea pe jumatate si atit de obosita, ca Botoran se cutremura de sus pina jos.

- Doamna, de buna seama, doresc din toata inima sa se intimple asa cum vroiti dumneavoastra... Dar admitind ca ar fi asa, cine credeti ca ar permite sotului dumneavoastra sa paraseasca in timpul noptei cazarma... sau cine credeti ca ar permite ca in cursul noptei sa patrunda in cazarma o femeie?...

- Poate ca s-a eliberat... poate ca e liber si a ramas doar noaptea asta...

- O doresc din toata inima... dar atunci cum a putut sa nu va astepte?... Pentru prestigiul lui insusi sunt nevoit sa-mi schimb gindul si s-o spun raspicat: n-o doresc... nu doresc sa fie astfel... si spuneti... spuneti sincer... asa e ca nici dumneavoastra... n-ati fi tocmai atit de incintata sa va treziti in fata acestei posibilitati?...

- Doamne, ce sa ma fac atunci?...

- Nu disperati, doamna... eu va voi sta in ajutor... Dealtfel, va rog sa credeti ca tot ce-am spus pina acum au fost minciuni goale; ei bine, nu e adevarat ca doresc sa se intimple asa cum doriti dumneavoastra... dimpotriva, doresc ca sa recurgeti la ajutorul meu... mai departe... Nu-mi luati in nume de rau, doamna, dar vedeti... de o jumatate de ceas de cind ma simt... linga dumneavoastra... as minti...

Ea ii taie siragul vorbelor in doua doar dintr-o singura privire. Dar ochii lui rid inainte si atit de vesel, ca parca a innebunit. S-a oprit chiar in loc si ea a trebuit sa se opreasca de asemenea, privindu-l ingrozita si neintelegatoare. Iar Botoran se zvircole ca un muribund asfixiat in patul lui.

- Doamna, precum vedeti, destinul e cu mine si nu cu sotul dumneavoastra... iar dumneavoastra insiva sunteti destinul meu... Aceasta-i cazarma jandarmilor... poftim... si-n fata ei, nici o sentinela, doamna... dar absolut nici una...

Ea-l priveste ratacita si-apoi ochii ei de-abia se ridica pe fatada lunecoasa si posomorita ca un parete de prapastie, se agata neputinciosi de crucile ferestrelor intunecate si aluneca necontenit pe poarta grea de fier, muta si masiva ca o lespede de mormint. Ceteste silabisind in lumina vaga a felinarului apropiat:

- Strada Motilor 149... Asta este...

Se apropie, timida, si pumnul ei micut loveste, indurerindu-se, cu toata puterea lui femenina in birna nituita. Dar tocmai atunci, de linga Botoran, din patul alaturat, un horcait lugubru asurzi totul, nimici orice inchipuire in capul naucit de friguri. Botoran isi ascunse capul sub perina tare si mirosind a lina veche. insa horcaitul era atit de puternic, incit avu impresia ca vecinul de pat s-a intins peste el si-si sufla aghioasele prin partea cealalta a perinei. Tremurind de scirba, de insomnie, de dezamagire si de durere, el se ridica privind ratacit in juru-i, ca un spectru de nebun; dar vecinul de pat isi vedea nemiscat, la locul lui, de cintul lui sinistru. Botoran il zgudui cu putere; camaradul nu se destepta, dar larma care se zbatea in gitu-i inceta ca prin farmec.

si tot ca prin farmec rasuna atunci, in gindul lui Botoran, bataia aceea desperata de pumn micut in poarta, ah, in poarta aceea grozava, de fier. Nimic! si pumnul micut bate cu puteri indoite. Nimic. Nu raspunde nimeni. Bate acum un pumn mai voinic si mai nerabdator; bate in bataie de joc pumnul ocrotitorului nocturn. si iarasi nimic.

si ochii dinaintea ei ard acum si dogoresc ca limbile focului de dezmat si de triumf; ei spun cu mutenia lor infioratoare: "Nu vedeti, totul, totul e zadarnic, doamna..."

- Am sa va rog, domnule, sa ramineti cu mine aici... pina miine... va rog...

- O, doamna, dar mai sunt atitea oeasuri pina sa se lumineze... Cum o sa puteti rezista atita... in halul acesta de oboseala?... Nu vedeti cit sunteti de obosita?... si apoi, doamna, eu stau la doi pasi... putin in urma, la primul colt... Ce pot sa fac decit... decit sa va ofer azilul meu... si va asigur...

- Lasati, domnule... duceti-va singur...

- Dar, doamna, nu stiti ce...

- Va rog, va rog...

Dar undeva, aproape, tignalul gardianului de noapte a izbucnit atit de brusc, ca ea si-a astupat ingrozita urechile strapunse. si involuntar pasul a pornit spre cel care, la distanta cuviincioasa, asteapta inca, politicos si indatoritor, si bratul care asteapta, de asemeni incovoiat si prompt, cuprinde si inchide ca o paranteza.

Botoran se imbraca grabit si febril. Imaginea miscatoare s-a fixat. si-l arde. Patul a devenit rug de jar. Cu vestonul pleaca in mina, sa se imbrace pe drum. Pe scarile intortocheate s-a lasat in jos, parca fara sa atinga treptele, ca o stafie. in fundul cutiei de papusi, aerul tare il potoleste. Copilarii, copilarii! Stelele au straluciri nemaipomenite. Sentinela il opreste de la distanta.

- Sunt eu, mai camarade, n-avea nici o grija... Botoran, concentratul, pe care o sa ma libereze miine...

- Dumneata esti...

- Eu sunt...

si ramine incurcat, nestiind cum sa lege intrebarea de aparitia lui neobisnuita...

- Ma durea capul si-am iesit prin curte... si mi s-a parut ca aud batind in poarta; or imi bubuie mie dorul in urechi?...

- D-apai mai adineaorea, asa-i, or tot batut unii in poarta... stie-i dracu, ca beti erau pesemne...

- Barbati? mai intreba Botoran, punind cit mai multa indiferenta in glas.

- Ba ca era si-o femeie, ca tare ridea, ma rog...

- Mult de-atunci?

- O jumatate de ceas tot n-a fi.

- im-hi! si n-ai intrebat ce vor?

- Apai ca doar de muiere nu-mi era...

Cu multa placere Botoran l-ar fi plesnit pe obrajii rotofei, dar nevoia de a sti crestea cu mult mai teribil decit indignarea si-l riciie necurmat cu unghia ei ascutita in bulgarasul beregatei.

- N-ai auzit cumva ce vorbeau?

- D-apoi ca ce sa vorbeasca niste betivi? facu soldatul, plictisit si neintelegator. stie-i dracu ce vorbea...

insa dupa ce se mai gindi putin relua, aducindu-si aminte ca intrebatorul era caporal:

- ...dar atit am auzit ca aproape... El zioea: aproape... dar eu tot nu stiu oe-o fi dat el sa spuie cu "aproape".

"Minti! ii sta in git lui Botoran sa strige. Minti! Nu vezi cit esti de timpit?! intii ai spus ca erau mai multi..."

- intii ai spus ca erau mai multi, repeta el calm ragetul fioros al mintei. Ia adu-ti bine aminte...

- D-apai ca mi-aduc destul de bine, domnisorule. Or fi fost ei si mai multi, da eu tot pe-unul am auzit... Ruga si indemna: "aproape, aproape..." si muierea tot chicotea...

Botoran privi zdrobit poarta enorma. si ea parea ca-l priveste la rindu-i calma, cu drugii ei incrucisati, cu bratele unui urias in repaos.

Fara sa mai scoata un cuvint, se intoarse in loc si porni. De deasupra, o raza de stea se lungi deodata si i se infipse in ochi. Simti sub pleoapa umed si cald.

Acum e zi limpede si clara si soare mult varsa pretutindeni luciri vii si repezi. Iar doamna Botoran e in fata lui si ride si ea ca soarele si ca toata frumusetea diminetei acesteia.

- N-ai primit telegrama?

- N-am primit nici o telegrama.

- si cind ai venit?

- Azi-noapte la doua.

- Unde ai fost pina acum?

O ezitare mica, imperceptibila, o nimica:

- Unde?... in sala de asteptare, desigur...

Desigur? Ochii lui s-au oprit grei de nedumeriri si noi intrebari pe obrazul fraged si rumen, cu miros de sapun proaspat si pudra.

Dar in juru-le forfota curioasa populatia cu tunici albastre si fireturi a cazarmei. si Botoran indruma sotia usor, inapoi, spre strada plina de soare si zgomot. Dar in dreptul portei, data acum de parete, ea se opreste deodata:

- Vai ce poarta enorma...

El incrunta, intunecat, ochii. Iar ea isi sfirseste in mod firesc gindul:

- Eu cred ca prin asta nici macar nu se aude...




Poarta de fier


Aceasta pagina a fost accesata de 864 ori.