• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Piaza

Cei doi inamici se privira crunt o secunda. Omul si pisica. Pe urma, pe figura pisicei trecu ca un fel de bucurie rautacioasa si din doua salturi disparu.

Emanoil Badea isi spuse:

"Am s-o impusc... altceva nu mai ramine..."

Dar el stiu de la inceput ca astea erau doar vorbe de prisos. Bratul ii tremura totdeauna cind tragea cu revolverul, iar pe pusca nu mai pusese mina de la razboi. Asa ca ar fi fost un canun pe bietul dobitoc. Mai ales pe-o pisica; jivinele astea au atita putere de viata in ele, ca tin chiar la mai multe gloante in sir. Dar daca ar pune pe altcineva s-o impuste?...

"S-o impuste!"... Cuvintul pornit din gind i se opri dinaintea ochilor, desfacindu-se ca o blana moale si lucioasa, pe care pete neregulate de singe stricau dizgratios contrastul albului dens de zapada statuta cu al negrului matasos.

"Da, pe altcineva..."

si pentru ca noua hotarire nu i se parea tocmai bine fixata, in pervazul gindului, o tintui ca pe-o hirtie fluturatoare, cu neplacerile cu care pacostea asta de jivina umplea casa de cind o adusesera aici.

Ah, ar fi fost de ajuns doar miorlaitul ala enervant, care nu mai inceta chiar cind era satula! Dar stricaciunile pe care le facea? soareci nu prindea niciodata, dar se da fara preget la puii de gaina. Avea apoi un mare dar sa descopere ouale din cuibar inaintea femeii din curte; se strecura in sufragerie cind. se pregatea masa si devora mezelurile, untul sau tot ce era pus inainte de aducerea felurilor. Iar cind o surprindeai, raspundea cu ochii licaritori cu cari te privea drept in fata; pe urma botul se crispa in acea sinistra bucurie animalica ce-i era particulara si din doua salturi disparea.

Au pedepsit-o de multe ori, desigur, dar asta a fost cu totul de prisos. Pe urma, era atit de mobila, ca rar daca o ajungea prima lovitura. Se strecura cu usurinta printre picioare. Iar daca inchideai anume usa si fereastra ca sa nu mai scape - cind nu-si gasea vreun cotlon inaccesibil in fundul subpatului sau dedesubtul bufetului - devenea de-o salbatecie fara seaman. Se arunca nebuna intr-o parte si-n alta, se ridica pe paretii netezi pina la inaltimi de necrezut, spumega si te privea cu ochi atit de dusmanosi si de groaznici, ca singur trebuia sa deschizi fereastra, ca dintr-o saritura sa se arunce pe gardul dimpotriva.

Dar pedeapsa, pe linga ca nu aducea in urma-i nici un semn de indreptare, insa nici macar nu o facea sa stea mai multa vreme ascunsa. Reaparea indata si te privea de departe, cu capul usor incordat spre pamint, cu un picior putin fandat parca in chip de infruntare; dezgustat de barbaria bataii, trebuia sa ridici neputincios din umeri. Atunci grumazul ei se descorda si-n timp ce in ochi si pe botu-i se aprindea tainicu-i suris, se intorcea deodata cu cochetarii de femeie si disparea cu pasi neauziti, de hot.

"Am sa pun pe Sandu s-o impuste!" hotari in cele din urma Emanoil.

Sandu era cel mai mic dintre frati; era inca elev si venise in vacanta. Bratul lui tanar n-avea de ce sa tremure pe arma. Dealtfel, de multe ori el se scula de dimineata, punea sa i se faca un pachet cu racituri si pleca la vie, unde statea ziua intreaga. Seara venea cu cinteze, cu grauri, cu mierle sfarimate de alice si legate de gherutele invinetite, crispate pe sfoara.

Emanoil nu minca niciodata din trofeele vinatoresti ale fratelui sau mai mic. Dar Sandu isi aduna tovarasii de vinatoare si pe alti prieteni din tirg si se inchideau cu totii in odaia celuilalt frate, Ionica, unde se incingea sfat si veselie mare. Emanoil le dadea uneori voie sa scoata vin din pivnita si, ceasuri multe dupa aceea, razbateau din dosul usii cenusii freamaturi de veselie, rasunet energic de pian, inginari dulci de mandolina.

Emanoil trecea cu sufletul strins pe dinaintea usei de dupa care fremata tineretea; caci in mijlocul ei. inima insasi a acestei tinereti zgomotoase era un biet olog, frumos si plin de toate entuziasmele si de toate dorurile; era bietul Ionica, fratele mijlociu, pe care o boala neasteptata il betejise de doi ani, facindu-l pentru toata viata, scurta, cit acum se anunta sa mai fie, prizonierul odaii lui cu pat de spital, cu lavaboul dintr-un colt si dulapul cu haine din coltul celalalt, cu scaunele pentru prieteni si cu pianul, care ramasese pentru el singura mingiiere si, cum spunea adesea, singurul rost pe pamint.

De aci, din spatiul acestei odai largi, pe care doctorul o voise cit mai putin incarcata, pornea suvoiul de fierbinte seva care pompa restrinsa si sportiva tinerete a acestui orasel; inlauntrul ei, incepatorii vietei isi primeneau singele cu altfel de doruri, cu pofte de alta culoare, cu visuri si aspiratii care, uneori, intre zidurile varuite simplu, din porunca aceluiasi doctor, luau dimensiuni aproape de ideal.

Emanoil ii privea cu melancolie venind unul cite unul, adusi din sale, covirsiti parca sub greutatea cine stie caror griji nebanuite, ciocanind usor la usa sura. Erau toti tineri, sanatosi, unii chiar chipesi si voinici, incit el se intreba cu drept cuvint ce puteau sa mai gaseasca oamenii acestia la un biet nevoias, lovit asa de crunt de soarta? ii atragea oare vinul din pivnita? Dar cheile el nu i le dadea lui Sandu decit o data pe luna, cum abia incuviintase doctorul, pentru ca bietul napastuit sa mai aibe uneori iluzia placuta a vietei tineresti, astfel incit multumirea sufleteasca sa ramina ca un prisos peste cit ar fi putut vatama numarul ceva mai mult decit ar fi trebuit de pahare. Dar Emanoil stia destul de bine: Ionica nu se prea prapadea cu firea pentru vin; chiar paharelul ce i se aducea cotidian in camera lui, odata cu felurile de mincare, de cele mai multe ori era scos aproape pe jumatate. O data pe luna, insa, ii facea mare placere sa-si ospateze si sa-si inveseleasca tovarasii de hoinareala de odinioara; ceea ce nu oprea pe acestia sa revie si in celelalte zile, cind nu era vin, unul cite unul, sa se stringa cu totii in jurul celui pe care, atunci cind avea picioarele sanatoase, il ascultau, de la mic pina la mare, ca sef si ca indrumator.

Astfel acum, in locul vinului, gilgiia cintecul, visul. Degetele ologului, ca si cum ar fi rascumparat pentru ele puterea pierduta a picioarelor, alergau de asta data pe clape asa cum alergau picioarele valide odinioara prin zavoaie si prin coclauri, in desele razboaie, cu prastii si cu pietre, impotriva numerosilor adversari ai gimnaziului: elevii de la meserii sau de la comert; mai pe urma, cum alunecau pe parchetul lucios in cadenta tuturor jocurilor.

Pentru intiia oara copiii astia de tirgoveti ascultau minunile lui Beethoven sau tumultul lui Wagner si ascultau toata cavalcada ariilor traversind secolele in ropot razboinic, in huiet frenetic de alai nuptial, in ritm domol sau furtunos de vis ori de dragoste, in mars maiestos de cortegiu funebru, din fundul vremurilor si pina astazi. Multi erau si ei, asemenea, feciori de oameni avuti; aveau surori sau mame care cintau la pian ultimele romante si ultimul joc la moda si chiar mai mult decit atita. Poate in casele lor rasunasera aceleasi note care rasunau si acuma sub mina prietenului lor; dar pentru mintile lor tinere, Beethoven si Mozart, Chopin si Berlioz acum se dezghiocau din impletitura neguroasa a neintelegerei. Ei se uitau la cel ce descifra cu atita precizie inscriptiile incilcite ale frumusetei muzicale, ingramadita in teancurile de caiete, formind movila deasupra pianului, ca la un mag tinar si tintuit pe vecie de scaunul cu surub invirtitor; magul facea semne cabalistice cu miinile lui lungi si nervoase si indata prin noaptea de abanos a pianului se deschideau zari fara sfirsit, orizonturi catifelate, luminate de astri necunoscuti, in imperecheri inedite de culori, ele insesi inedite; frinele pamantului slabeau, scadeau, dispareau: mica odaie cu infatisare de spital plutea in departari astrale...

Pe urma. dupa muzica era rindul cuvintelor; cintaretul parasea in cirji scaunul cu surub si se indrepta spre patul cu dreve de bronz.

Statea pe sezut, pe moalele saltelii si asculta pe ceilalti aproape toti deodata; apoi incepea sa vorbeasca el si atunci se facea tacere.

Dupa primele cuvinte, miinile - caci toata viata lui ramasese in miini - se ridicau in sus ca niste aripi. Ele se agitau intr-una, parca ar fi vrut sa urce necontenit; si toti ceilalti priveau miinile acestea, care pareau ca vislesc barbateste spre inaltimi; le urmareau cu capul usor plecat intr-o parte, parca sa le observe mai cu usurinta cum despicau albastrul nesfirsit. in inot voinicesc.

Caci miinile acestea pastrau si acum aceeasi putere magica de deasupra clapelor; la primele lor miscari, ca la un semn vrajitoresc, tavanul disparea, si la caldura vorbirei bietului beteag aveai necontenit senzatia norilor si a zborului. Intrind pe neasteptate la Ionica, Emanoil putuse surprinde adesea pe tinerii acestia ai tirgului inghitind cu ochi, cu urechi, cu frunte, cu toate simturile larg cascate vorbele fratelui sau; pentru ei, ele erau ca o licoare fara pereche, pe care o legumesti, in clipele mari ale vietei, ca pe-o binefacere a cerului in aridul de pustii a vietei [sic] de tirg pe care o duceau.

ii vedeai apoi plecind cu ochi luminosi, dornici de duca spre alte tarimuri noi, toti hotariti sa calce necontenit mai departe, sa lase in urma acest searbad tirgusor de provincie, unde cel care le daduse viata si aripi avea sa ramina pentru totdeauna.

Emanoil ramasese nemiscat in fata usei sure, pe care florile pictate isi pierdusera de mult rosul: parea ca ochii lui razbat lemnul cenusiu si se opresc incarcati, in acelasi timp de mindrie si de stinjenire indurerata, pe fratele sau si pe ascultatori.

Zgomotul cel mare incetase de mult si-acum rasuna din nou doar cintecul pianului.

Era o sonata care aducea miros si gust de lunca, de joaca si de primavara. Emanoil stia ca e de Beethoven pentru ca il vazuse odata, pe cind o cinta, cu caietul lui Beethoven dinainte. Dar titlul nu-l cunostea. si se prinse cu sine insusi ca trebuie neaparat sa fie vorba de primavara...

Un mieunat intrebator si neasteptat se desprinse deodata din umbra dedesubtul canaturilor, de parca degetul vreunui glumet prost ar fi apasat grosolan o clapa nepotrivita. Surprins ca de-o stafie, Emanoil dadu un pas indarat, iar inima parca i se muta intr-o parte. Pisica baltata statea cu piciorul dinainte ridicat, gata sa fuga. Totusi, pentru ca Emanoil nu facu la inceput nici o miscare, pe figura ei raminea aceeasi expresie de intrebare, care se rezolva din nou intr-un miorlait, de asta data lung, pitigaiat si dureros de enervant, sfisiind ca o unghie ascutita tesatura de matase a pianului.

- Hai... mars... mars!... racni el, scos din sarite.

Figura nedumerita a mitei - Emanoil pentru intiia oara surprinse aceasta succesie de infatiseri - de abia acum deveni deodata rautacioasa; ochii ii sclipira si pe bot ii aparu rinjetul obisnuit...

Ea sari din loc, se prelinse pe linga zid, in apropierea lui Emanoil, care batu amenintator din picior, si dupa o clipita fu tocmai linga usa cea mare si indepartata dinspre afara.

- Haid, iesi odata...

ii deschise usa cea mica de la sala si se indeparta ca sa-i lase drum liber de fuga. Cind pisica il socoti la distanta convenabila, se repezi sa iasa in goana turbata, stupind cu inversunare.

Se duse sa inchida dupa dinsa. Ea se oprise la coltul salii, de parca l-ar fi asteptat anume: il privea cu aceiasi ochi sclipitori si cu acelas aer caraghios. in fine, disparu.

Sandu repara o pusca veche, de mult aruncata in pod. El se pricepea de minune sa dreaga tot felul de lucruri si chiar sa le faca din nou. Gardurile, cotetele, razoarele si rondurile din gradina, treptele cele noi ale scarei din dos erau doar in intregime opera lui din vacantele anterioare si din vacanta de fata. O gramada de alte scule din bucatarie sau din intregul gospodariei erau de asemenea reparate de el. Iar acum, daca luase la zor rabla asta de pusca, la serviciile careia de mult se renuntase, e pentru ca el isi dadea seama ca va ajunge cu siguranta la un rezultat util. Emanoil era convins de acest lucru pe cind se apropia de dinsul. Se opri linga el si-i urmari tacut, mai multa vreme, miscarile miinilor. Le privi plimbindu-se dibace prin surubariile mecanismului, pipaind grijuliu vreun colt ruginit de otel, incercind puterea vreunui arc sau mingiind cu satisfactie un resort cu inca bine strinse incolacituri. Privind atent, Emanoil parea ca incepe sa dezlege el insusi tainicul rost al acestui organism metalic; ba chiar era surprins si contrariat cind mina fratelui sau lua un drum protivnic asteptarilor lui in sondarile necurmate, ca sa regaseasca unde s-a ascuns viata intre viscerile acestea ruginite, care inainte puteau sa scuipe, la un singur semn, moarte si spaima, durere sau triumf. Dar cind vedea ca nu fara rost fratele sau isi indrepta atentia intr-alta parte decit ar fi dorit el, Emanoil se lamurea tot mai temeinic ca astfel de mecanismuri vor ramine pentru dinsul totdeauna de nelamurit.

si fara nici o stringere de inima despre partea asta, invaluind pe fratele sau intr-o privire de admiratie, il intreba, cercetind sa vada daca se potrivea cumva in gind:

- si care are sa fie prima victima, Sandule, a rablei astia, cind va redeveni iar pusca vrednica si sanatoasa?

- Cine stie? raspunse Sandu, iar miscarea umerilor lui, care insoti raspunsul, arata ca nici nu-i trasneste prin minte macar sa-si bata capul cu astfel de preocupari.

Emanoil simti ca un fel de stinjenire in suflet ca, in gindul fratelui sau, ideea de a suprima pacostea aceea de pisica, ce le facea atitea mizerii zilnic, nu a venit de la sine, asa cum ii venise lui.

Dar atunci pisica se ivi pe aleea gradinei. Pasea rar, parca ezitind, si-si ridicase botul, de parca adulmeca inspre dinsii daca e indezirabila sau nu.

Emanoil constata din nou ca acum figura ei e umilita si tematoare; vrea sa zica, numai atunci cind o goneste si-o ameninta sau o bate cineva ea devine rea si rizatoare.

O lasa sa inainteze si schimba semnificativ priviri de la ea spre fratele sau si iarasi. Sandu isi ridica ochii, ii remorca de ai celuilalt, vazu pisica.

- Cine ar putea sa fie? intreba, intorcindu-i iar la Emanoil.

- Ei cine? insista acesta, fixindu-l si aplecind semnificativ capul la jumatate, gata sa-l aplece de-a binelea pentru a marca consensul...

- Vreo cintezoaica... ce zici... daca nu te-oi pomeni cu gogeamitea iepurele...

si rise voios.

Pisica se asezase linga el pe sezut si se spala rind pe rind cu labele dinainte. La Emanoil nu se uita nici macar pe furis.

Atunci ridica din umeri si se indeparta fara sa mai zica nimic. Din urma il insoti pina departe usorul ciocanit in metal al dregatorului.

De acum inainte, Emanoil ridea totdeauna cind auzea de nazbitiile pisicei. Ridea cu pofta mare, intr-atita, incit enerva pe toata lumea cu hohotele lui.

in fata figurei taiate de toate cutele necazului, pe care i-o infatisa uneori, cind se intorcea din oras, nevasta-sa, Elenuta, disperata de noua isprava a animalului, el o inciuda si mai mult cu vorba lui zgomotoasa. Pe urma incheia impaciuitor:

- Lasa, frate, ca nu e nimic...

- Bine, dar pina si potirnichile...

- Nu e vina ei. Trebuia sa le inchideti mai bine...

- Numai cheia n-am intors-o... insa e atit de-a dracului, incit i-a dat in gind sa deschida usa cu laba..

- Poate c-a umblat altcineva...

- Am surprins-o cu friptura in gura...

Furia Iui Emanoil reincepea sa vina, de undeva dinauntru, in suvoaie de singe ce se izbeau in paretii obrajilor, congestionindu-i, ca o apa care ar fi venit pe dedesubt, umflindu-i vestmintele. Dar repede se scutura...

- I-a dat in gind!? Vorba!... Imposibil sa nu fi fost usa crapata...

- Nu. n-a fost... iti jur ca n-a fost... asigura cu temeinicie Elenuta. E un neam rau de pisica... Toate ii trasnesc prin gind...

Emanoil isi aminti de risul acela animalic care il scotea pina acum din sarite.

- Hm, parca ar fi vrajita, murmura el. Parca ar fi o piaza-rea abatuta asupra casei...

si-si aducea inca aminte din nou acea constatare curioasa care-l uimise, cum risul pisicei, cu expresia lui rautacioasa, draceasca, venea abia pe urma, dupa ce intii te privea ca orice pisica normala; si numai cind o alungai si o certai, isi arata coltii subtiri de portelan si ochii cu pupilele complect cascate, risul din dosul caruia se desprindea, tacuta si hotarita, plamadeala viitoarei razbunari.

- Are pe dracul intr-insa! conchise Emanoil, dind din umeri neputincios. Cind o pedepsesti, iti ride in fata ca duca-se-pe-pustii... si cind n-o pedepsesti, ataca, provoaca, fura...

Emanoil se opri. Sotia lui se uita curioasa la el. Acuma sa mai treaca si drept superstitios! Hm... O pisica la fel cu toate pisicile... De unde aceasta obsesie idioata?... si, in definitiv, de ce aceasta stinjenire, de ce sa nu-i spuna lui Sandu de-a dreptul: "Ia, ia-ti pusca, tinere, si fa-i seama... Nu vezi ca ne strica toate celea?..."

Emanoil surise amar. El stia bine ca-si da curaj degeaba... Nu va spune astfel lui Sandu. Cel mult ii va sugera usor, pe nesimtite...

si-i fu mila de el. Parca daca i-ar spune drept in fata sau numai i-ar infiltra pe nesimtite ideea in cap, nu ar fi aceeasi barbarie...

Poate ca nu... Sugerind cu mestesug, cel caruia i s-a imprimat pe indelete gindul strein in minte va avea aerul ca el insusi l-a emis... Or, daca-l accepta si si-l insuseste, e ca si cind s-ar fi potrivit in gind cu adevaratul emitator, care isi simte astfel constiinta usurata si sufletul intarit... si toate astea pentru... o pisica... Emanoil se scutura cu energie:

- Ia sa cheme pe Sandu incoa...

Elenuta, inainte de a suna, zimbi:

- Sandu nu stie ca i-a mincat potirnichile...

Potirnichile erau vinate de el!

- Atunci sa nu-l mai cheme, hotari Emanoil, rinjind diabolic. Lasa, sa-i oferim aceasta surpriza la masa, in locul potirnichilor!

De asta. data veni si Ionica la masa. Se gatise bine, isi pusese lavaliera noua si-si pieptanase cu ingrijire parul castaniu, pe care firele ondulate il tineau in permanenta umflat si zgribulit. Venise pe sala zigzagata, facind sa rasune scindurile sub lovitura cirjilor, a caror deschizatura de larg compas depasea necontenit presul ingust, pe moalele caruia se lasau, ingrosate de fesi, doar picioarele schiloade.

Ionica venea la masa pentru ca de asta data Elenuta invitase si pe domnisoara Erminia, o fata uscata si bruna, cu miini si picioare subtiri, cu un nas putin mai mare decit ar fi trebuit, dar care-i da fetei un aspect strengaresc si placut. Ea era tare buna de gura si stia tot felul de snoave. Venea uneori la Ionica, intra singura in odaie si sta de vorba cu el. Adesea ii aducea note si de multe ori prietenii lui o gaseau stind linga pian, pe un scaunas, ascultind pe muzicantul beteag, care atunci se intrecea pe sine. Cu totii erau convinsi, iar Ionica era cel mai zdravan convins, ca fata vine pentru el, pentru figura lui cu adevarat frumoasa si pentru darul lui de-a da clapelor suflet si vraja. Numai Emanoil credea ca vine atit de din vreme la fratele sau, tocmai pentru a nu se baga de scama ca e inteleasa cu vreunul din numerosii lui amici sa se intalneasca cu dinsul in camera cu muzica si cu veselie. Pina la adunarea prietenilor, domnisoara isi satisfacea si raia placere de a rataci mintea acestui olog, pe care, desigur, n-avea niciodata sa-l iubeasca.

Masa aceasta fu scinteietoare de verva si de buna voie. Erminia se dovedi o fata cu adevarat in stare, cu toata tineretea ei - nici n-ajunsese douazeci de ani - sa intretie si sa faca sa rida cu inima deschisa pe niste convivi cari de obiceiul lor nu erau tocmai asa de dispusi la petrecere. Pina si Emanoil ridea cu toata pofta, uitind uneori ca-si impusese de la inceput sa dea un ton particular, un aer de rinjet risului sau, pentru a indica domnisoarei Erminia ca, in privinta atentiilor si a privirilor deosebite ce acorda lui Ionica, el are rezervele lui.

Se vede insa ca Erminia nu intelegea acest limbaj de intonatii, pentru ca se intrecea tot mai mult cu vorba si cu risul si tot mai mult crestea in ochii ei lumina prietenoasa, bucuria de bunatate si de dispozitie pentru ologul pe care dunga mesei il taia in doua, lasind privirilor numai trupul invoalt si capul frumos si ascunzind netrebnicia betesugului.

Ionica ridea. El se silea sa fie cit mai plin de spirit si sa intrebuinteze expresii cit mai alese; insotea uneori cuvintele de cochete inclinari ale capului, care poate i-ar fi stat bine, daca pentru Emanoil si pentru comeseni n-ar fi ramas vesnic prezente in minte, oricit scindura mesei ar fi incercat sa le ascunda, fesele groase de lina ce-i invaluiau sfarimatele lui picioare.

Emanoil citea lamurit in ochii domnisoarei Erminia; la fiecare miscare de cochetarie, de obicei stingace, a fratelui sau, peste lumina de veselie a ochilor ei se mai aprindea un punct, care ardea o clipa, de rautate, ca o flacara plutitoare intr-o ceasca de untdelemn.

Simtea din nou venindu-i in fata suvoiul singelui otravit si cu greu se straduia sa nu izbucneasca. Cauta totusi un chip anumit de vorba sau de privire, care sa scape celorlalti, dar pe care Erminia sa-l priceapa, singura, pentru ca sa stie, cochetuta asta de provincie, cu aere de vedeta de cinematograf, ca e cineva totusi la masa asta care i-a descoperit jocul si suride cu mila dibaciei cu care ea crede ca duce pe degete atitia bieti oameni naivi si lesne increzatori.

Se gindi intr-un rind s-o intrerupa, tocmai cind vorba ei ar fi fost cine stie cit de departe, de straina de intrebarea pe care el ar fi aruncat-o in mijlocul mesei, ca o explozie de ironie si de dejucare:

"- Spune sincer, domnisoara Erminia, care dintre tinerii aceia ce se aduna la Ionica te atrage mai mult acolo?"

si sa rida apoi zgomotos de figura ei uluita, de nasul acela lung, care ar iesi si mai mult in relief dintre obrajii supti brusc de neasteptatul izbiturei, sa rida de miscarile ametite ale capului care nu stie pe unde sa iasa din impas, ca ale inecatului ce-si muta sacadat, de colo pina colo, narile si gura, setoase de aerul pur si intremator.

Perspectiva acestei infatisari succedind celei actuale il ispiteste peste masura; de doua ori chiar rosteste primul cuvint, dar nu poate continua, caci atentia generala e confiscata, pina la ultima lescaie, de verva domnisoarei Erminia. Nu se lasa totusi: astepta deci cu dirzenie si incapatinare.

si cind se facu tacere, isi arunca dintr-o data eroic privirea, roata, la cei ce-aveau sa asiste la neasteptata strasnicie. insa privirea i s-a oprit pe fata lui Ionica; e atita fericire in ochii si pe obrajii acestia, pe care sanatatea s-a lasat, rumena si biruitoare, ca un duh sfint pe-un chip chinuit de apostol, ca primul cuvint, adineaorea scapat, acum i se impiedeca in git ca un os inghitit pe neasteptate.

Figura ei va fi caraghios de interesanta la privit, de buna seama, dar privirea lui? Nu s-ar usca imediat, ca la suflarea unui vint ghetos, umezeala de fericire din ochii lui mari si calzi, n-ar fugi tot singele asta din obrajii secatuiti, pe care nici un medicament de pe lume nu-i poate umple de atita rosu cit citeva vorbe perfide de fata, citeva ite de paianjen, lasate in graba dintr-o pereche de ochi nestatornici, incurcindu-te de-a binelea intr-o biata zdreanta superficiala de iluzie.

Nu. Mintind cu nerusinare, batindu-si joc cu frenezie, canalia nu face decit sa mintuie. Iar el, venind cu intrebarea lui brutala, cazind ca un bolovan grosolan si inform intr-o leasa de matase...

Nu. desigur nu.

Desi mititica ar trebui facuta sa stie ca navigheaza asa doar in mintile acestea adormite de hipnoza saracacioase lor ei farmece; dar ca nu domneste tot astfel si in mintea lui, ramasa libera si forte, pentru ca era stapina pe sine, dominind prin intelegere chiar pe acea care se crede atit de neinteleasa.

Ceea ce nu poate sa-i spuna graiul lui i-o va spune privirea. si ochii lui pornesc sa se-atina la ochii ei; aceia scapa, acestia le sar din nou in cale. in sfirsit, scapararile s-au incrucisat. Doua impunsaturi energice dintr-o parte, doua sageti de alarma din partea cealalta. Obiectivul luptei nu se cunoaste inca de partea atacata; cu toate astea, defensiva se desfasoara din instinct. Angajamentele devin din ce in ce mai serioase. Domnisoara Erminia are oarecare poticniri in verva ei pina acum aproape neintrerupta, are chiar taceri. infringere totala: ochi cari cad in farfurie.

Iata-i, s-au ridicat de acolo, tematori si infrinti, ca un ranit intr-o mina:

"Ce vrei de la mine?" intreaba ei atit de lamurit, ca nu mai poate fi nici o incertitudine.

"Doar atita: te vad, te vad... nimic altceva..."

Raspunsul e greu de inteles. Emanoil redubleaza ascutisul lancilor, ce se intind din nou, razboinice, din luminile culcusului lor verde.

Ochii invinsi cad din nou in farfurie. Dar, odata odihniti acolo, lumina lor nu se mai ridica de asta data infricosata si sovaitoare... O, nu, acum ranitul se retrage dibuitor, dar restabilit, prin tufisuri, pinditor si cu degetul pe tragaci. Privirile se strecoara viclean pe sub gene... Ascunse bine sub lungile gene tremuratoare si negre, cu luciu de matase, ele scapara totusi!...

Din ascunzatoarea minunata, isi lasa din cind in cind vazuta goliciunea.

Raspund acum limpede: "Am inteles. Te-am inteles..."

si pe urma scapara iar, ca o aripa de flutur caruia i-ai captivat pe cealalta...

"Bine..."

Un "bine" apasat, subliniat de-un ris usor, dar dur, compact...

Dimpotriva, au inteles cu totul altceva... Emanoil e turburat... Nu asta a vrut sa spuna... nu... dar...

Ochii adversi nu mai stau insa sa dea ragazuri. Ei se reped acum necurmat, dau lovituri repezi, se retrag, vin iara... Verva domnisoarei Erminia a revenit; iar caldura si inventivitatea jocului ei de vorbe a atacat culmi nebanuite...

Iar ochii se reped, acopera cu invaluiri piezise, surprind si se infig cu siguranta uimitoare. Ochii lui Emanoil abia se mai ridica din farfurie.

Vai, Doamne, dar n-a inteles asta, n-a vrut asta...

Cu toate astea, sagetarile acelea negre au in virful lor licori blestemate, inveninate. El le simte cum i se rasfira prin singe ca vinul strabun ori ca hidromelul... El se zbate contra acestei invazii fluide, care-l inclesteaza si-i sufla amarnic prin golul vinelor si-al arterelor vint uscat de amortire...

Pe furis ridica ochii la Ionica... si-i intilneste pe-ai acestuia fixindu-l seci, impaienjeniti, sticlosi, fixindu-l de-acolo, din mijlocul fetei aceleia acum iarasi supte, galbene, stoarse, ca de mort...

Ar vrea sa faca o miscare de impotrivire, de razvratire, cit de mica... ingaimeaza un biet suris lui Ionica... Fals si searbad...

Iar vocea Erminici se lasa si se ridica in zbor neastamparat de porumbel, insotita de fluturarile de ris ale Elenutei si ale lui Sandu. Iar ochii ei, nevazuti decit de Ionica, se infig adinc in ochii lui Emanoil, se infig cu putere si se dau in acelas timp si se zbat, lumina in lumina, ca intr-o vibrare suprema de flori...

"Dumnezeule, n-am vrut asta, bilbiieste intr-insul Emanoil, unica lui scuza pentru sufletul lui, pentru halul asta de suflet imbatat, robit, darimat... Ce ochi are mizerabila... ce ochi... canalia... nebuna... mititica..."

- Dar potirnichile mele? striga deodata Sandu, sarind drept in picioare.

Era si timpul... Emanoil simtea ca se sufoca, de parca-ar fi alunecat, undeva la o crama, intr-un butoi cu borhot parfumat si ametitor.

- Pentru potirnichile talc sa-ti multumeasca doamna...

- intinse Elenuta mina spre pisica baltata, care isi facuse aparitia si-si intindea capul prin intredeschizatura ferestrei, mingiindu-l molatec de cerceveaua mobila...

- Cum, le-a mincat? facu Sandu un elocvent gest de dezamagire, lovit de cea mai cumplita stupoare.

intr-adevar, el astepta rindul potirnichilor, cu mindria vinatorului care stie ca onorurile cele mai de seama ale sfirsitului de masa vor fi ale lui.

- incit, interveni Emanoil rasuflind adinc, de parca-ar fi iesit la mal dupa o crunta lupta cu apele unui fluviu, incit vezi bine ce mai ramine: ca sa putem fi siguri ca vom minca, de-acum inainte, cel putin, ispravile tale vinatoresti, trebuie in prealabil sa-ti incerci putin pusca si pe nepoftita asta...

Vorbise mult, prea mult, prea ocolit... prea... vorbise idiot...

si brutal... desigur, judecind dupa exclamatiile cu care comesenii i-au primit propunerea... isi vede singur rinjetul ce trebuie sa-i fi insotit vorbele; si-l vede ca intr-o oglinda ce i-ar fi pastrat, citeva minute mai mult, imaginea fugitiva...

Se vede, si scirba creste... si totusi acolo, inauntru, in adinc, e inca ceva cald, ceva dulce... Ai vazut? Ea n-a protestat... dimpotriva, a ris zgomotos...

- Ba de cit s-o omori, domnule, intervine baba care stringea tacimurile intrebuintate, mai bine o iau eu cind m-oi duce la fi-mea, dumineca...

- Vrei s-o duci fetei dumitale?...

- Nu, domnule, ca ea e saraca si pisica e tare stricatoare... Da-i dau drumu pe cimp...

Nu putea suferi vorba babei astia, care-si indulcea vocea totdeauna s-avea ceva cintator, de milog, de cite ori casca gura, in vreme ce ochii-i te priveau cu o culoare rece, de otel.

- Cum o sa-i dai drumu pe cimp, babo?... Pacat de ea... moare de foame...

- Nu moare, se aciuiaza ea pe undeva.

- Tocmai dumneata, femeie batrina, propui asta, nu stii ca e piaza-rea... sa dai pisica din casa?...

- Ia... vorbe, domnule...

Emanoil ridica din umeri si mai scirbit decit inainte: o baba, o taranca batrina, ii combatea superstitiile...

Cu toate astea, el credea profund in aceasta superstitie:

- in orice caz, e o barbarie sa-i dai drumul pe cimp...

- Pe cind daca o impusti, e ceva foarte civilizat, interveni Elenuta, privindu-l inciudata mai mult de schimonositurile neexplicabile pe care le facea figura lui de la un timp decit de cele ce vorbea.

- Eu in orice caz n-o impusc... nu pot s-o impusc... hotari Sandu.

- Asa sa faci, babo, s-o duci... e foarte suparatoare, mai spuse Elenuta, privind rizatoare la sotul ei si facindu-i in necaz cu miinele.

Dar Emanoil nu se dadu batut:

- Biata mama imi povestea adesea, incepu el, istorisiri cu pisici instreinate... totdeauna venea cite-o nenorocire dupa... Chiar la noi in casa s-a intimplat sa moara...

Nu mai continua, caci privirile, care instinctiv se oprisera pe Ionica, se retrasera inapoi infricosate, intr-atit paloarea pe figura lui luase ton de ceara aproape neagra, iar ochii devenisera sticlosi, in vreme ce gura vinata se strimbase atit de sinistru, ca-l cutremura de sus pina jos.

- Babo, miine sa duci pisica... rasuna, ragusita si inghetata, vocea bolnavului.

Totusi, poate tocmai privind din nou figura aceasta simti iarasi, imperioasa, nevoia disculparei, a lamurirei. Simti nevoia sa evoce pe mama lui, femeia aceea atit de religioasa, disparuta de mult, care in memoria copiilor astora nu mai traia decit prin vaga ei silueta, ca o stafie, si prin iubirea de singuratate, prin zilnicele si indelungile-i retrageri in fata icoanelor din camera ei, impodobita ca un altar.

incepu deci cu un ton tremurator, infruntind din nou, barbateste, figura ravasita a lui Ionica, si crezu chiar ca a reaprins in pupilele celor doi frati flacarile tremuratoare ce inconjurasera catafalcul mortei, pe care, cel putin pe acela, ei trebuiau sa-l aibe adinc de tot in minte.

Dar tacerea profunda si rece, cu miros umed de cavou, ce se lasa pe urma acestor vorbe, il indurera mult.

Emanoil nu mai spuse nimic. O clipa furisa o privire spre Erminia. Dar ea nu se mai uita acum la nimeni; el vazu insa limpede in ochii ei o lumina de mare fericire, pe care o taie repede, ca un sfredel de sirma inrosita, un fulger de rautacios triumf, focul eclatant al unui fior de ris.

A doua zi, baba a dus pisica intr-o desaga, din care capul animalului iesea cuminte si parca impacat cu sine insusi si cu destinul ce-l astepta. Sau poate semana cu al copilului ascultator din poveste, pe care parintele sarman il duce sa-l rataceasca in paduri. Emanoil a urmarit-o din fereastra pina au ajuns la poarta. Era hotarit, daca pisica va intoarce capul spre dinsul, s-o opreasca numaidecit. Dar pisica nu s-a uitat nici in dreapta, nici in stinga. Calma, cu privirea drept inainte, ea s-a lasat dusa pe calea destinului ei si Emanoil a avut acum, mai puternica decit oricind, impresia ca odata cu ea a plesnit ceva in mijlocul itelor pe care destinul le impleteste deasupra acestei case.

- Unde-ai dus-o, babo?

- Am lasat-o pe cimp, domnule, cum am trecut de Pesceanu...

- si ea?

- S-a luat dupa mine, dar am gonit-o...

- Cu pietre...

- Pai altfel nu se putea...

si baba suride sinistru, aratindu-si unicul clont din gura stirba.

Iar Emanoil schiteaza si el un suris, pentru ca acum simte destul de lamurit ca nu crede nici el in superstitii.

- Bine, du-te, spune el babei, ca sa nu-l surprinda

Elenuta, care se apropie, ca intreaba iar de pisica...

Nu. Desigur, o stupiditate. Sau pura intimplare, simpla coincidenta. De unde vede el legatura de la cauza la efect?

Daca boala lui Ionica s-ar fi agravat de la sine, treaca-mearga. Dar cind el, ametit de povestile celor doi prieteni studenti, s-a hotarit sa incerce puterea acelor fiole? insa cum de au nimerit aci tocmai acum acei doi studenti, tocmai acum? Adica... au venit in vacanta, la parinti, doar sunt din partea locului. Foarte bine, foarte bine, dar au mai venit si alta data in vacanta, de ce pina acum nu i-au mai impuiat capul lui cu minunile continutului acelor fiole, care aveau darul lui Dumnezeu de a face toti schilozii sa-si arunce cirjile?

Dar, in sfirsit. Ei puteau aduce marturie ca au vazut astfel de minuni in clinicele facultatei lor. si cum de a gasit pe acel doctor tinar si neexperimentat, venit de curind in localitate, cu studiile de-abia terminate, care s-a decis repede sa-i faca injectiile omoritoare? Doctorul cel mai batrin, adus mai pe urma, a intarit ca acele injectii erau intr-adevar o minune a stiintei medicale; dar ele nu se potriveau la boala lui Ionica, pe care, dimpotriva, n-au facut decit s-o agraveze...

- si mai e vreo speranta, domnule doctor?...

- Inima, inima... e inima tinara care-l mai tine, raspundea evaziv doctorul si se grabea sa plece, ca intrebarile urmatoare sa nu ceara preciziuni.

Inima? Hm!

Emanoil intra in odaia bolnavului, care-l privea holbat si nesigur, grozav de infiorator, cu obrajii aceia atit de supti...

- Tu... esti... S... san... ddd... ule?...

Se impleticea in vorba si nu mai distingea nici la doi metri...

- Nu, sunt eu, Emanoil...

- Ttt... u esti, Em... manoil... Ce mai faci... fr... fr... fr... atele meu bun?... Nuumai tu... mai vii pe la mine... nici unul, nici unul...

Nici unul din prietenii cei multi nu mai dadeau pe la dinsul...

- Hu... ce sa c... c... aute...

si deodata se incorda in miinile de schelet. Gitul ii iesi lung din camasa pleostita, el insusi parca un brat descarnat purtind o hirca decapitata.

Emanoil se ridicase...

- Vrei ceva, Ionica?...

Dar Ionica nu raspunse, ochii lui sticleau ca gheata sub luna si se bulbucasera ingrozitor. Se ridicase pe sezut si camasa i se desfacuse cu totul. Su gratiile proeminente ale coastelor se vedea[u] intr-adevar limpede bataile nedomolite ale singurului pumn de viata care mai ramasese intr-insul.

Iar buzele arse si negre suierau ceva neinteles... Cu multa greutate, Emanoil putuse distinge:

- Nici unul...

Miinile de schelet pipaira cirjile, care stateau credincioase, rezemate de pat. si atunci se desfasura o adevarata minune. Bolnavul se ridica deodata si rasari intre cirji, inalt si infiorator. Emanoil, care se apropiase sa-l ajute, trebui sa se opreasca... Mortul, caci era doar un mort ceea ce avea in fata lui, inainta... Emanoil facu un pas inapoi...

Se apropie de pian cu o energie de negindit si se lasa pe scaunul cu surub. Miinile se intinsera deasupra clapelor si parca erau ale unei alegorii a mortei:

- Nici... unul...

Primele note ale cintecului beethovenian de primavara rasunara sigure si clare, ca un clinchet vesel de cristale. Dar restul se incaleca, se amesteca, deveni confuz... degetele se crispau teribil si neputincios ca sa prinda falsele acorduri... Dira spumoasa de venin verde se lasa din coltul gurei... Cintecul deveni de neinteles, notele refuzara sa rasune si, numai ici-colo, apasari greoaie si oarbe de clape produsera disonante si hirscaituri.

Pianul horcaia ca si cintaretul...

- Inima, inima... Inima tinereasca... Teribila inima...

De cind practic n-am mai vazut...

Au mai trecut inca trei zile si inima cea tinara si nedomolita tine inca bine, spre uimirea din ce in ce mai nelinistita a doctorului. Iar de trei zile, nestiut de nimeni, Emanoil pleaca, din inginatul de zori, la marginea orasului, unde incepe cimpul, dincolo de riul Pesceana.

Timp de trei zile insa cercetarile lui au ramas fara rod, a batut cimpul si dintr-o parte si dintr-alta, a scotocit tufisurile riului si scorburile salciilor, a ciocanit la usile gospodariilor megiese. Dar nimeni nu i-a putut spune nimic despre nici o pisica.

si cu toate astea, ea trebuie sa fie pe-aci, ascunsa undeva, caci, spre uimirea din fiecare seara a doctorului, inima bate inainte cu vitejie si siguranta.

A patra zi Emanoil a dat intr-adevar de pisica. Nu era mai departe de citeva zeci de metri; isi scalda in soare, din dosul unui dimb, petele albe si negre.

S-a repezit drept spre ea.

Dar pisica si-a inaltat deodata capul si a ciulit urechile. si, inainte ca Emanoil sa se apropie mai mult ca douazeci de metri, s-a pus deodata pe fuga...

Emanoil a inceput atunci s-o strige cu toate chemarile cu care se atrage o pisica si cu toate numele cu care o mingiiau si o rizgaiau fratii sai.

- Pis... pis... pis...

Pisica s-a oprit, fulgerindu-l cu ochii. De asta data Emanoil se apropia incet de ea, cu mina intinsa asigurator si mingaietor. Pisica il astepta nelinistita. il privea incruntat si, cind fu aproape de ea, se puse din nou pe fuga.

Facea volte mari si se oprea din cind in cind ca sa priveasca inapoi cu ochii insalbateciti si parca rosii...

Zadarnic o striga Emanoil si-i fagaduia toate darurile si onorurile daca se va intoarce cu el acasa. Zadarnic ii arunca bunatatile care le adusese cu el anume. Pisica se ferea de ele ca de pietre...

si-l privea cu dusmanie. Sau parca nu-l mai recunostea. Raminea uneori pe loc mai mult si se parea atunci ca ceva se lumineaza pe botul si in ochii ei; dar indata incruntarea si spaima apareau iarasi si cu salturi mari si elastice se abatea din drum.

Emanoil inainta cu sufletul pe buze. in urechile lui batea o inima departata; bataile se inceteneau uneori, obosite de-o lupta zadarnica, dar nu mult dupa, cresteau iarasi, proaspete de putere si dirze de nadejde.

Iar pasii lui atunci incordau si atacau cimpul cu fermitate:

- Pis, pis, pis...

Niste tarani, care-l cunosteau, se intamplasera la munca si se grabira sa-l ajute. Pisica se vazu inconjurata, privi ingrijorata in toate partile; parea ca-i lasa sa se apropie, resemnata.

Dar cind Emanoil fu la citiva pasi de dinsa, ii arunca in fata, deodata, risul acela al ei, plin de rautate si de veselie animalica. Ah, l-a recunoscut, poate... si Emanoil redubla fagaduielile si chemarile mingaietoare. Pisica redeveni incruntata si privi nelinistita cum cercul din juru-i se stringea. Cind fura numai la citiva pasi de dinsa, se intoarse din nou spre Emanoil, risul izbucni din nou, mai rautacios ca niciodata, facu o smucire brusca spre dreapta, ca sa insele, si disparu printre picioarele taranului din stanga.

Fu apoi o goana cumplita, dar pisica, dupa citeva zigzaguri neregulate, cistigind distanta, se indeparta in salturi si-n goana atit de mare, ca, pina la goana omeneasca din urma-i se casca repede gol din ce in ce mai mare, din ce in ce mai spaimintator.

Rupt de oboseala, Emanoil trebui sa incetineasca; inima lui, care-l imboldise pina acum, ea singura mai pastra goana de la inceput, ea singura se zbatea in piept nedomolita inca si necontenit plina de ardoare.

Pe sosea o masina trecu, taind drumul taranilor cari continuau sa alerge dind chiote salbatice si idioate.

Trecea pe departe masina, asa ca Emanoil nu putu sa vada daca salul femeiesc care flutura intr-insa era al domnisoarei Erminia sau nu... Masina semana cu a parintilor Erminiei si numai ea, zburdalnica, avea obiceiul prin partea locului sa-si lase salul sa fluture in vintul starnit de masina. Dar putea fi si o alta masina, din alte parti, cu alta domnisoara si alt sal...

taranii se intorceau:

- S-a dus dracului, boierule...

- Asta n-o mai poate prinde nimeni, s-a salbatecit...

Emanoil statea inca pe piatra pe care se lasase si-n ochii lui flutura necontenit si vesel un sal fugar... si-auzea un ris sonor si crud. de sanatate, ris de fata tanara, de viata care incepe...

in pieptu-i inima incepuse sa se domoleasca si bataile ei mergeau din ce in ce mai spre nesimtit... El se incapatina inca sa le mai distinga... dar fluturatul plesnitor al salului si risul acela tineresc, necontenit risul acela... acopereau totul. El isi tinea insa necontenit urechea inauntru...

Cind nu mai auzi nimic, se ridica...

Dinspre oras venea cintec departat de clopot...




Piaza


Aceasta pagina a fost accesata de 861 ori.