• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Noaptea focurilor

Cind seara a venit din nou, au vazut ca focurile se apropiasera. Ieri trebuia sa te urci tocmai in pod ca de abia sa le zaresti in departarile noptii, zbatindu-se ca niste stele cazute pe cimpie. Dar acum se puteau deslusi repede chiar de la etaj. Acum nu le mai puteai zice nici luceferi. Erau focuri in toata regula, apropiindu-se odata cu suvoaiele tumultoase ale miniei oarbe si dezmetice, focuri care devorau si nimiceau. Doar daca te mai suiai totusi in pod, puteai descoperi dintr-o aruncatura de ochi ca forma acestor sinistre constelatii pamintesti se sfarimase si se schimbase cu desavirsire; astrii cimpiei mureau prea repede si necontenit rasareau din necuprinsul intunecat subite incendii noi, cu o firava pilpiire, care apoi se intareau grabit, vazind cu ochii.

Dar revolta domnea si aici sub acoperisul casei. Ah! batrinul asta incapatinat, care nu vrea sa inteleaga. Daca ar fi pornit de ieri dimineata din viul noptii cum i-au propus, in citeva ceasuri ar fi fost la podul Oltului si de aci, in douazeci de minute, la Dragasani. La Dragasani se gasea armata si siguranta. insa batrinul n-a vrut in ruptul capului sa se urneasca. "Duceti-va voi!" le-a spus, cu strimbatura aceea de ironie, pe care daca nu i-ai fi stiut-o bine, mai demult, ai fi crezut intr-o pala de nebunie. "Duceti-va voi!" si atit. Dar cum poti sa pleci si sa lasi in voia soartei un biet mosneag, chiar atit de incapatinat ca el?

- Haid, plecati! Ce mai asteptati? le-a strigat batrinul. Eu ramin aci singur... Cu atit mai bine...

Dar cu acest "singur", si cu acest "atit mai bine", el descuraja si avintul fetelor. Pe cind de baieti nici nu mai putea fi vorba; ei trebuiau sa ramina! Nu puteau lasa asa pe batrin. Chiar cel mai mare, care era insurat, Codin, hotarise sa-si trimeata numai nevasta si copilul si el sa ramina. insa, pina in cele din urma, nici fetele n-au vrut sa-l paraseasca. Numai nora era foarte ingrijata de copilas, insa nici ea nu putea sa plece singura cu copilasul pe astfel de drum.

Pe la noua, cind a iesit din micul lui birou, batrinul s-a suparat cu adevarat cind i-a revazut pe toti la un loc. Abia atunci ei si-au dat seama bine ca nu e nici ironie, nu e nici rautate in necazul lui. Ci numai un graunte de nebunie, intrucit il privea pe dinsul. Dar, intrucit era vorba de ei toti, batrinul parea mihnit in adevaratul inteles al cuvântului.

- De ce n-ati plecat? striga el, aruncind scintei de minie din ochi. A fost vorba doar sa plecati. N-ati spus asa? Acum de ce ati ramas? Ah, mai rau ma incurcati cu prezenta voastra!

Cuvintele din urma insemnau pentru ei grauntele de nebunie. Cum putea sa-l incurce prezenta lor in asemenea ceasuri? Ce avea de gind sa faca batrinul, dupa plecarea lor, el singur in fata hoardelor de tarani? si-l priveau uimiti, mai ales baietii, toti inalti si zdraveni, pe el, batrinul drept si suplu, nu-i vorba, dar aproape cu un cap mai scund ca dinsii si firav. Firav, adica subtire, nu slab si ramolit. Pentru ca se tinea nespus de bine boierul Take Asan. Cind il priveai din spate si avea palaria in cap, cind nu-i vedeai, asadar, parul, favoritii lui mici si mustacioara alba, ai fi crezut ca ai de-a face cu un baiat mladios si cu mijlocel de domnisoara si nu i-ai fi dat mai mult de 30 de ani. Nici figura boierului Take nu era zbircita ori incretita; se inrosea insa prea repede la minie si atunci favoritii si suvitele de sprinceana, de un alb imaculat in timpul obisnuit, reflectau si ele ceva din singele acela navalit buluc sub piele. Numai ca boierul Take se supara foarte i-ar, aproape treceau ani si nu-l vedeai minios. "Asta e secretul tineretii lui!" se spunea de obicei, pentru ca, desi boier Take nu atinsese tocmai pe al saptezecelea an, totusi era o minune sa-l vezi mergind, sa-l auzi vorbind ori glumind. Chiar din fata nu-i dai mai mult de cincizeci.

La minia lui din urma, toti ai casei se adunara in sfat grabit, stind in picioare si vorbind toti odata. Dar pentru ca toti aveau acelasi gind, se intelesera de minune, cu toata larma ce o facea fiecare. Hotarirea fu luata: vor porni numaidecit fetele, cu cel mai tinar dintre feciori si cu un om de incredere. Trasurile sunt gata si drumul uscat; in cinci ceasuri sunt la Dragasani. Cind ii impartasira batrinului hotarirea, el inclina din cap, de asta data cu neincredere.

- Prea tirziu, isi dadu parerea. Acum ati fi fost la Dragasani. Dar ca sa plecati in ceasul asta, insemneaza sa ajungeti dupa-masa. Judecind dupa mersul focurilor, pojarul va va ajunge pina la Olt... Mai bine ramineti...

Baietii se posomorira, dar fetele inca mai pastrau nadejde ca doar n-o fi tocmai asa. Numai sotia fratelui mai mare era indoita si desperata.

- Copilasul meu! Ce ma fac cu copilasul meu! icnea la tot pasul, producind si mai multa grija si temere in jurul ei.

Totusi, parerea generala fu ca incercarea trebuie facuta. Batrinul se opuse cu toata autoritatea parului sau alb, dar nu mai putu sa potoleasca indirjirea care izbucnise acum in toti. Ochii tuturor il priveau dusmanos, iar cel mai mare si mai puternic, Codin, un vlajgan cit usa, pentru intiia oara in viata lui indrazni sa-i arunce in fata vorbe grele, de imputare si de ofensa:

- Dupa ce tot d-ta ne-ai incurcat si ne-ai zapacit cu incapatinarea si cu toanele astea, care ne cam pun pe ginduri...

- Eu zic sa nu plece nimeni! batu batrinul din picior.

Dar Codin batu si el din picior si toti ceilalti ii aruncara micului, dar dirzului mosneag, priviri mohorite si vrajmase. Atunci batrinul ii masura cu dispret, surise trist, le intoarse spatele si se inchise in biroul lui. Fetele iesira cu suflet indoit si asezatul in trasuri mai dura un sfert de ceas. Iar cind rotile se urnira si caii o apucara pe poarta larg deschisa, Codim striga:

- Eu nu pot sa-mi las nevasta si copilul la voia intâmplarii, pentru ca sa apar aici un batrin desucheat!

si porni hotarit la grajd, sa-si insaueze calul. si toti ceilalti copii simtira atunci nevoia scaparii; rotile trasurilor, opintindu-se peste pragul portii, le dezvelise parca la toti usurarea sufletului de sub povara cumplita obsesii si infricosari, sub care se zbatusera aceste din urma zile. si pornira cu toti spre grajduri.

- Nu putem sa ne lasam asa surorile! grai ipocrizia intr-unul.

- De ce sa ne pierdem viata in chipul cel mai las cu putinta? grai lasitatea intr-altul. Cel putin sa luptam,, sa ne croim drum vitejeste pentru noi si surorile noastre....

- Ne-am facut datoria intrucit priveste batrinul, mai vibra si un pic de cuget piscat de mustrare in cel din urma! Am vrut sa-l luam cu noi, dar n-a vrut in ruptul capului. Cu sila nu putem sa-l luam.

si cum inaintau vitejeste spre grajd, au fost opriti de vocea batrinului, de sus, de la fereastra:

- Ce mai asteptati? le-a strigat graiul inca stapân si rasunator. Cum lasati pe surorile voastre in voia soartei? Daca le-ati pornit acum, hai repede, insauati, si incalecati, sa le ajungeti din galop.

- Mergi si d-ta cu noi? striga atunci Alexandru, cel cu piscatura de mustrare pe suflet. Avem tot timpul sa ajungem la Dragasani...

- Nu e vorba de mine, le raspunse batrinul, eu nici asa nu mergeam... Pe fete insa nu le puteti lasa prada batjocurii haitelor taranesti. Trebuie sa le insotiti. Dumnezeu sa va binecuvinteze si sa va apere. si de avutul nostru n-aveti grija, ramân eu aici...

si sfirsind de grait, inchise repede ferestrele. De buna seama, daca n-ar fi fost vorbele din urma, copiii s-ar fi aruncat indata spre grajduri, intariti de binecuvântarea parinteasca. insa acel; "si de avutul nostru sa n-aveti grija, ramin eu aici" - el, batrinul drept ca bradul, dar pâapmd, cu degete de femeie si cu mijlocul sa-l cuprinzi in palme, el singur impotriva cetelor de bestii, adulmecând singe si racnind ca fiarele in codri - asta ii incurca iarasi, si in loc de goana spre grajd, continuara drumul eu pas descurajat si nesigur.

- Eu cred ca teama i-a luat mintile, isi dadu imul cu parerea.

- I-e greu sa se desparta de munca lui, glasui Alexandru. si nici pe noi n-ar vrea sa ne piarda, isi dadu el gindurile mai departe pe fata. Ne-ar opri si cu dinsul, dar nici sa ne stie prada mortii iar nu se impaca el cu gindul.

- Atita rau cind mi-as expune viata pentru o casa, acolo... pentru ca averea cea mare n-o sa ni se dea inapoi dupa ce s-o potoli totul?... striga iarasi lasitatea din cel in care de la inceput isi facuse cuib bun, si numai din cind in cind mai zbura si pe la ceilalti.

inseuara si se inarmara pina-n dinti cu pusti, revolvere, maciuci grele si pumnale. Astfel inarmat pina-n dinti, Alexandru trebuia sa se prezinte pentru ultima data in fata batrânului si sa-i puna ultima intrebare. Sa nu-si zica pe urma ca n-au avut grija de dinsul pina-n ultimul moment. Poate ca tinuta martiala a feciorului cel mai apropiat sufleteste il va indupleca pe batrin; iar daca si dupa asta se va arata neinduplecat, ei n-au ce sa faca. Vor lua-o in galop turbat, pentru a ajunge din urma pe fete.

Alexandru nu zabovi mult. Se intoarse ridicind, ca si pina acum si ca si ei toti, din umeri. Batrinul il primise cu duiosie, il binecuvântase din nou si-i daduse zor. Fetele trebuie sa se fi indepartat bine, ii mai spusese. "Dati friu bine la cai!" si pe urma isi scoborise iar ochii in cartea deschisa inainte-i pe birou. in Codul civil adnotat. "Hm, daca mai sta cineva intr-o astfel de vreme de Codul civil adnotat..."

Dadura indata pinteni si caii o luara in pas grabit. Deocamdata se intelesesera s-o ia numai repejor si apoi, dupa ce vor iesi din sat, sa-si dea drumul in galop.

Satul ramasese pina acum linistit: o febra mocnita se vedea, nu-i vorba, si aci, chiar fara sa vrei. Dar oamenii, care n-avusesera sa se plinga prea rau de boieri ca prin vecinatatile mai apropiate ori mai departate, nu indrazneau inca sa izbucneasca. Cei mai multi si mai infierbintati, nestiind ce sa faca, o luasera spre satele indepartate, pentru a intilni pirjolul si a prinde curaj. Dar mai ramasesera si aci destui, si in ochii tuturor se putea citi usor asteptarea vicleana si nerabdarea febrila. Plecarea trasurilor cu fetele se facuse in vazul intregului sat. Batrinul avea dreptate. Daca porneau de cu noapte, poate nu se prindea de veste! Acuma plecarea aceasta in vazul tuturor avea sa inteteasca si mai mult spiritele; iar un galop fulgerator ar fi insemnat cu siguranta dezlantuirea indraznelii. Asa, oamenii aveau sa vada ca baietii numai doresc sa-si ajunga si sa-si insoteasca surorile, dar ca nu se grabesc deloc, ca batrinul sta pe loc ca in urma-le curtea n-a ramas de izbeliste. Pe batrin il aveau ei in mare cinste si pretuire. Cu baietii s-au mai pus impotriva uneori si baietii au fost câteodata poate prea crunti la minie; dar batrinul a intervenit totdeauna impaciuitor si suveran, potolind lucrurile cu dreptate chiar atunci cind ea nu era in totul de partea copiilor sai. Abia acum feciorii intelesera ca in raminerea bâtrinului, ca in incapatinarea asta de a infrunta singur urgia, nu era tocmai un graunte de nebunie.

La marginea satului, fratii fugari dadura peste trasurile surorilor, care se intorceau asa cum plecasera. Chiar taranii le oprisera si, dupa prelungi parlamentari cu fratele cel mic, [le] facusera sa intoarca. taranii vesteau ca in satele pe unde fugarele aveau sa treaca, rascoala izbucnise. si cum ei nu doreau ca fetele boierului sa se piarda asa usor, mergind la moarte sigura, mai bine se impotriveau ei acum la plecare, aducindu-le cu sila acasa, iar fetele si tinarul domnisor aveau mai tirziu sa le recunoasca despre asta.

insa domnisorul cel tinar observase si astfel sopti el fratilor sai, cind fura impreuna, ca taranii isi faceau pe furis cu ochiul si isi ascundeau zimbetul. Un calaret sosise intre timp dinspre Olt, un om de aci din sat, si satenii il inconjurasera indata, impingindu-l mai departe de trasura, si apoi mai pe urma abia ii lasara drum spre odraslele boieresti, ca sa le povesteasca infricosat, exagerat si cu ris stapinit in coltul ochilor, ca in drumul lui daduse doar de foc si pirjol. Dar fetele si tinarul domnisor banuisera ca adevarul fusese altul, ca drumul era linistit spre Dragasani si ca nou-sositul ii pacalea, indemnat de ceilalti. Ele chiar vroisera sa arate ca nu se tem si ca vreau sa infrunte urgia, orice ar fi sa se intimple, iar Dorel, fratele cel mic, daduse ordin vizitiilor sa mine. Ce-or sa aiba rasculatii cu niste domnisoare si cu un baiat tinar? insa oamenii au ris atunci cu inteles si cu murmure de saga. Ei nu puteau spune pe fata - au raspuns care si care - ce ar putea sa aiba oamenii infuriati si scosi din minte cu niste mladite boieresti atit de fragede si frumoase, dar ei isi fac datoria sa nu le lase sa alerge cu ochii inchisi spre... Batjocura si moarte.

- De ce sa se bucure altii?... icnise un glas mai dinspre margine.

Dar cuvintele lui fusesera intrerupte de zbucnetele de mustrare si de risete, de valmasag de tot felul de strigate si imbrincituri, ca sa se faca loc, pentru a se intoarce caii. si tot taranii apucasera caii de zabala, intorcindu-i si pornind trasurile inapoi spre curte, cu mare alai.

Tocmai bine ajunsera atunci si fratii cei mari: suvoaiele taranesti ii cuprinsera si pe ei si calaretul sosit de curind le dadu vesti inspaimintatoare, in zarva si in risetul celor de pe jos. Conacurile fusesera rase de pe suprafata pamintului, boierii macelariti, cocoanele si domnisoarele batjocorite. si priviri de lacomie |se furisau la aceste infricosate descrieri spre trasurile care veneau in urma. Pentru ca nici feciorii cei mari nu se impotrivisera apei omenesti intilnite in drum si faceau si ei cu capul plecat si incruntat cale intoarsa spre casa parinteasca parasita...

- Lumea e rea, se amestecara cu vorba noi glasuri de tarani, care ieseau nesimtit din toate partile si se inmulteau.

- Unii sunt mai repezi la minie!

- Noi suntem mai rabdatori!

- Noi vrem sa stim oe si cum...

- Noi asteptam suvoiul cel mare, rivolutia asta când o veni... ea sa hotarasca... nu ne ridicam de capul nostru...

si astfel crestea cuvintul din limba in limba, facindu-si necontenit avint de amenintare, dar nu trecu inca peste margine nici cind ajunsera la poarta curtii.

- s-apoi cu boierii nostri nu vrem sa aiba nimeni de-a face... glasui tare cineva cind trasurile si calaretii boieresti sfirsira de intrat in curtea conacului.

taranii nu pasira mai departe, ramasera toti in afara portilor grele de stejar, cu usorii fieruiti in stupi de zid. Dar ei trasera singuri, portile pe dinafara, strigind si glumind cu slujitorii, care petreceau pe dupa inelele groase ale drugilor lacate grele si mari cât o oca fiecare.

- Pune-le, ma, sa vezi cum sar ele la noapte.

- Daca vrei, iti mai aduc si pe ale mele, ca tot le vin eu de hac cu toporul meu.

- Da stejarul asta e fier, ma? El nu arde?

si un glas de flacaiandru, lung si zimbat, tisni dintr-un cap tuguiat, de sub flacara jucause a unor ochi albiciosi si desfrânati.

- Facem moarte de om daca s-o amesteca striin la domnisoarele noastre... Fiecare sat sa-si vada de boieroaicele lui...

si tipatul desfrinat se desprinse limpede si sari sprinten la urechile din trasuri si in auzul fratilor care descalecasera si care ajutau surorilor la scoborire. Dar cel mai bun lucru era sa te faci ca n-ai auzit nimic sau sa intelegi numai partea buna din nemernica obraznicie.

Boierul Take Asan aparu in cadrul usii celei mari si considera privelistea cu aerul lui calm, cu ochii lui vineti, cu maiestatea impunatoare a micilor lui favorite. si rumoarea de la poarta cazu deodata in fata batrinei dar zveltei aparitii.

- V-ati intors, asadar! grai el atunci linistit. Cind v-am vazut venind cu taranii, am crezut ca v-ati pus in fruntea revolutiei, rise apoi cu seninatate de propria lui zeflemea, care nu avu darul sa ridice nici un nor de pe fruntea si de pe ochii odraslelor lui.

Tincuta, cea mai mica dintre fete, privise toate astea cu ochii mariti de uimire. Ea intelesese intii, cind taranii le-au impresurat trasurile, ca de acum nu mai pot sa aiba grija de nimic si ca pot sa se intoarca linistite la casa lor. taranii lor sunt cu ei, ei nu se vor misca, ei vor apara pe batrin si pe familia Iui intreaga de furia hoardelor carora le-ar putea abate prin minte sa dea o raita si princoa. Ea singura a ascultat, fara nici o indoire de suflet, povestile infioratoare ale calaretului nou-sosit dinspre Dragasani si a fost singura sa se mire de ce fratele ei cel mic si surorile celelalte mai stau de cumpana si parlamentare. Risetele taranilor, care adiau neliniste in sufletele celelalte din trasuri, ei ii pareau sincere si firesti, la un popor sugubat ca românul, si-i pareau chiar prietenesti. Numai ochii cu pilpiiri albicioase si sfruntate ale baietandrului acelui inalt si cu capul tuguiat, pe care nu-si aduce aminte sa-l mai fi vazut pina acum prin sat, i se pareau cam curiosi, prea indaratnici si prea impertinenti pentru un fecior de taran cind ridica privirea la fete de boier Dar de buna seama ca in ziua aceasta, cind ei se dau cu atita avint si bucurie de partea curtii, putina intentie de apropiere mai indrazneata nu trebuie luata chiar de-a dreptul necuviinta. Poate ca asa e privirea omului aceluia; oricum ar fi, insa, datoria ei in asemenea imprejurare e sa se faca a nu baga nimic de seama si a interpreta totul in chipul cel mai favorabil cu. putinta. insa oricit incerca sa evite acei ochi obraznici, ei tisneau deodata in fata ei si o umpleau, ca de indignarea unei grele insulte, de cutezanta si de staruinta lor ofensatoare. Oricit d-soara Tincuta isi impuse sa para ca nu observa nimic, isi simti obrazul rosind sub dogoreala privirii desfrânate. Fata si-a intors fata in alta parte tocmai cind calaretul vorbea de batjocura si de moarte. Ea n-a cuprins inca. lamurit sensul adevarat al cuvântului batjocura, ea s-a gindit la o batjocura ca orice batjocura, ofensa, injurie, palmuire, asa cum a fost batjocorit Isus pe drumul spre Golgota. Mai mult s-a razvratit singele ei tinar si curat la auzul cuvintului de moarte. Dar atunci cineva a strigat: "De ce sa se bucure altii?" si vorbele acestea au fost cele dintii care au sadit un graunte de nesiguranta si in sufletul ei. Abia atunci a privit in laturi spre surorile ei mai mari si le-a vazut stringind buzele palide, incercind sa-si ia aer ca n-ar fi auzit si n-ar fi inteles nimic. O clipa a mai incercat sa creada intr-o simpla amagire a intelegerii ei; poate surorile sale erau numai plictisite si obosite de atita larma si atita ezitare, ca si dinsa. si usor ridica pleoapele lungi inspre marginea de unde venise vorba cea curioasa. Cum? De ce bucurie putea fi vorba? Iar acolo statea acelasi vlajgan lung si cu capul tuguiat, pe care-l tuguia si mai mult caciula neagra, cu virf inalt si ascutit. Ochii lui ardeau in plina flacara alba si acum rinjetul se despica pe fata sinistra. Tincuta ii intelesese in sfirsit sensul groaznic, identic cu al vorbelor ce-i parusera fara sens cind fusesera rostite.

Pe urma venisera fratii. intilnind alaiul spre curte. Tincuta nu mai privea acum nici cu simpatie, nici eu teama, in laturi, la sirurile de caciuli ce se miscau ca apa invalurata de-a dreapta si de-a stinga trasurii. Doar coada ochiului ei oblicea fara vointa aceste curgeri negre, care insoteau trasura, si negrul de pretutindeni ii stringea inima mai mult decit orice. Raza ochiului ei se raspindea fatal la inaltimea cusmelor insotitoare, astfel nu avea cum sa vada ochirile obraznice ori rinjetele sinistre, rasfringindu-se de sub aceste intunecate tuguiri de oaie neagra. Dar gindul ei ghicea sub fiecare caciula aceiasi ochi albiciosi si aceeasi fixitate de patrundere cu care baietandrul necuviincios o tintise.

Numai la un hirtop ochiul ei trebui sa descopere o figura batrineasca, sub o cusma cu fund drept ca potcapul rusesc. Era o figura blinda si necajita si Tincuta simti indata stringindu-i-se inima in piept, indurerata de o tragica neintelegere; cum pot sa fie, ce pot sa caute chipuri blinde, suflete bune, in aceasta strinsa, compacta si vicleana escorta? Ea ridica din nou fruntea pentru a-si intipari si mai bine in minte chipul care nu arata nici un fel de ura, ci numai tristete si bunatate. si nu vazu decit iarasi valuri, care se inalta si cobora, de caciuli negre, capete lasate in tarina, profiluri vestede si stafidite si numai citeva priviri semete si infruntatoare. De sub caciulile aplecate, observa ea, ieseau cuvintele mai domolite si, crezu, mai impaciuitoare, care pareau a astepta o intelegere inainte ca zagazurile furiei si ale nebuniei sa se ridice: "...Lumea e rea"... "Noi vrem sa stim ce si cum"... acestea erau vorbele care trebuiau ascultate cu luare-aminte, pentru ca ele cuprindeau intr-insele grauntele cuminteniei si al dreptei judecati... si ea ridica fruntea si ochii mai cu incredere. Dar alte glasuri se auzira... "Noi asteptam suvoiul cel mare sa hotarasca"... si ea tresari infiorata la ideea acelui incet si greoi suvoi ca un fluviu de huma. acelui imens suvoi de figuri straine insalbaticite si sinistre, de coase si topoare ridicate, de flinte invechite ca-n ingrozitoarele stampe din cartile de istorie. si atunci i se dezveli limpede in minte amintirea revolutiei celei mai mari, pe care o citise si la care gindise mai adinc inainte, si convoiul lor sumbru i se paru caleasca nefericitului rege Ludovic si a Mariei Antoaneta, de soarta careia plinsese, de cite ori, cu adevarate lacrimi. Asa au fost prinsi si acei nobili si regali fugari la marginea tarii, asa cum au fost opriti si ei astazi tocmai pe hotarul satului! Asemanarea unor astfel de imprejurari umplu intii de duiosie sufletul tineresc al Tincutei si imaginatia ei mladioasa si cultivata: dar fiorul cumplit, care insoti, ca un spaimintator fulger neintrerupt, deapanul imaginilor ce se rasucira firesc mai departe, sufla in caldura sufletului ei cu adevarat vintul inghetat al pustiirii de orice nadejde si al groazei fara scapare si, abia atunci simti, alaturi, mersul dirz si teapan, ca de aratare strigoiasca, al flacaului cu ochii albiciosi. Se aciuiase pe nesimtite de trasura si acum mergea linga ea. Nu se uita intr-acolo, nu clinti ochii. Dar duhoarea lui tinereasca si salbatica o umplu tot timpul de suflul lui cald. intr-o vreme putu sa vada chiar laba de bestie, enorma si grea pe burduful acum strins al cosului trasurii. Apasa acolo cu siguranta calma si robusta, ca intr-un semn de luare in posesiune. Tincuta se cutremura intreaga si-si simti sufletul stringindu-se in sine si inchircindu-se ca o nuca veche.

si-nchise ochii, tinindu-i astfel tot drumul pina la poarta curtii, pentru ca in dosul pleoapelor sa priveasca zdrobita agitatia cumplita de torte insingerate, cu chipuri insalbaticite de fiare omenesti, ochii sinistri de om imperechindu-se cu ochii de pusca si de revolver. Ar fi murit cu siguranta de spaima dinaintea unor astfel de fioroase fantasme, daca mersul molcom si leganat al trasurii si perna moale de piele nu i-ar fi adus indirect siguranta ca pe retinele ei se misca acum numai imagini. Mai ales caldura prietenoasa a pernei, care-i patrundea prin crupa si prin sira spinarii, o facea sa descopere ca in dosul pleoapelor propriu-zise s-ar mai afla un rind de pleoape, cu care poti sa astupi la rind si imaginile inchipuirii. intr-adevar, ea trase si aceste perdele ale sufletului, dar nu putu acoperi cu desavirsire totul. Ci-i placu sa pastreze jocul luminos de torte rosii si galbene, care o distra intr-adevar in spaima ce-i imprima prezenta animalica de-alaturi, ca pe un copil infricosat de bubuituri, jocul luminilor la o sarbatoare patriotica. O destepta de-a binelea si o facu sa deschida ochii la lumina zilei clatinatura puternica a caleascai, cind intoarse prea din scurt dinaintea podetului ce da spre poarta curtii. Mina cea enorma si caciula tuguiata disparuse de linga trasura; ea inspira atunci adinc si ridica fata spre albastrul insorit al cerului ca pentru a absorbi de acolo licoarea invioratoare a usurarii subite. isi opri gindul sa dea inteles glasurilor si amenintarilor taranesti care sporisera iarasi aci la poarta. Tot sufletul ei se animase de infinitul albastru, pentru ca el era acum ca-ntotdeauna minunat de clar si dulce si se parea ca vin necontenit spre ea din adincuri de slavi cete peste cete de nefiinte albastre, din ce in ce mai albastre. si asta o mingiia si o intarea si o multumea nespus, pina cind deodata un chirait ascutit si lung, articulat apoi, i se infipse in ceafa ca un pumnal foarte rece si apoi fierbinte, infiorator de fierbinte.

- Facem moarte de om daca s-o amesteca striin la domnisoarele noastre... Fiecare sat sa-si vada de boieroaicele lui...

Lumea a plecat de mult din dreptul portii si e o tacere adinca in imprejurimile conacului. Zadarnic ochiul cauta prin ferestre vreun grup care sa mearga sau vreun grup care sa stea, ori macar un om, un singur om, de buna seama chiar un suflet vrajmas, care da târcoale si face planuri de atac. Nimic decit tacerea teribila care le spune limpede ca nu e nevoie de nici un plan de atac, care le rinjeste in dispret ca nici o pregatire de aparare nu le va folosi la nimic.

De aceea, poate, ei, toti acesti voinici feciori, unii dintr-insii vestiti zece poste departare pentru curajul lor, au coborit pina si armele vechi, ruginite, din panoplii si din pod, le-au uns si le-au lustruit si pe acelea, pentru a inarma bratul si celui din urma rindas. Dar ei vad singuri ca e ceva caraghios in aceasta pregatire excesiva, cu pusti de cremene si cu pistoale de pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Cel mai tinar, Dorel, care si-a terminat de curind armata, regreta ca n-are o mitraliera aci. Totul ar fi salvat, "oricit ar fi ei ds multi". Iar singurul fricos, Manole, insira solemn slujitorilor comandamentele starii de asediu: tradarea e pedepsita pe loc chiar de vecinul din dreapta ori din stinga, pe loc, cu moartea... Asemeni si dezertarea, in privinta careia el isi arata cel mai vehement si mai amenintator dispret.

Dar unde sa se faca apararea? Din casa sau de afara? De la poarta si de la soproane si apoi sa se retraga pas cu pas, adapostindu-se pe dupa meterezele ferestrelor? Convenira, dupa aprinsa voroava, curtea sa fie lasata la voia intimplarii. Asadar, hambarele de griu si vitele si pasarile vor fi in voia furiei lor.

- si bietii cai!

insa numai astfel se poate obtine o buna aparare. Fulgerat indata, cel care indrazneste sa se apropie. Jos, la parter, sunt tocmai bine atitea ferestre si usi cit pe jumatate numarul pazitorilor. Vor fi, asadar, cite doi pazitori de usa sau de fereastra. Daca ar fi si fetele inarmate, intr-unele locuri ar fi cite trei. insa daca ei dau intii foc hambarelor, atunci acoperisul casei e amenintat. Prin dos, in partea dreapta, grajdurile si staulele se apropie mult de casa, citeva cotete de ciini, amenintate de foc prin contact direct, se apropie zdravan de lemnaria usilor din dos. Acolo, cu prevedere, strinsera hirdaie si galeti pline. Acolo aveau sa dea ajutorul femeile care slujeau in curte si in casa. Dar si domnisoarele cele mai inimoase hotarira sa se afle aci in timpul atacului si sa fie si ele de folos.

si toti se imbarbatau astfel, toti isi aratau strasnicia spre instrasnicirea celorlalti si nici unul nu se hotara sa descopere si perspectivele mai sumbre, pe care gindul pur si firesc le scosese in vazul mintii fiecaruia din dosul acestor imbarbatari si acestor accente de vitejie.

Daca totusi focul se comunica prin scintei si chiar prin incalzirea prea mare a grinzilor acoperisului si podul incepe sa arda?... Daca, odata scapati de acest pericol, asediul se prelungeste zile si nopti, iar atacurile sunt mai numeroase decit proviziile lor de munitii, astfel ca, inainte de a se ivi armata de la oras, sa se intimple grozava capitulare, cu macel, cu schingiuiri, cu bestialitati?

Tincuta - care a pus multa si avintata incredere in pregatirile si indirjenia fratilor ei si a ajutat la prefacerea sacului de alice pentru lup in cartuse - spre seara n-a mai crezut in nici o biruinta, in nici o speranta de scapare. intr-adevar, palele de neguri soseau din vazduh prea pe furis si prea pe nesimtite ca sa nu-ti sugereze ideea unei miini furise, invizibile si sigure, dind prada fioroaselor limbi de foc frageda lor cetatuie. Ba chiar, cine stie, o mina dinauntru, o mina tradatoare, care se preface ca apara si care doboara pe la spate? Cu cit negura se ingroasa, ea nu mai crede in nimeni si in nimic. De deasupra-i, o alunga incolacirile de balauri ale focului, pe usa salvarii o asteapta ochii albiciosi si rinjetul zimbat si bestial al necunoscutului desirat si fioros. Dar cui poate ea sa se plinga de aceasta presimtire care nu-i mai da pace? Mai intii ca e cu neputinta de formulat, chiar surorilor, care poate sunt muncite de fantome la fel, cu atit mai groaznice si mai chinuitoare cu cit sunt mai de tainuit, mai oribil de spus, mai cu neputinta de expulzat intru usurarea sufocantei apasari. Cu atit mai putin fratilor, a caror intreaga incredere si pregatire inutila si caraghioasa nu mai apare decit ca un necurmat acces de delir; nici batrânului, singurului om din aceasta harmalaie caruia nebunia ii da un straniu calm, un infiorator suris de saga si ironie inspre partea favoritului sting. Tincuta nu mai crede in nimeni si in nimic. Iar negura se lasa compacta si grea. Incendiile se zugravesc acum pe fundalul noptii imense si apropiate. Le vezi numaidecit ce iesi pe peronul casei sau iti arunci ochii pe fiecare fereastra. Sunt numai la trei kilometri sau mai aproape si acum poti denumi usor pe vecinii a caror avere o mistuie si o distrug. Dar chiar fara sa te uiti anume, simti prezenta focului in aer, noaptea are un fel de coloare galbuie-rosiatica si e suflarea imensa a unui duh de pustiire care se apropie, se apropie. Tincuta se zvircole deodata intr-o puternica tresarire si porneste, cu stranie privire, cu muschii fetei incordati, spre sufragerie. Acolo e cutitul mare si grozav de taios, pentru piine. il ia si revine printre ceilalti. tinindu-l ascuns in cutele poalelor. Cu gindul ii mingiie luciul rece, care pe urma va deveni cald, din ce in ce mai cald, cu cit apasarea va fi mai adinca. A avut deplina aceasta senzatie adineaori in trasura, cind ragetul aruncat numai pentru dinsa de la poarta i s-a infipt metalic, parca nu in auz, ci in ceafa. Acum nu mai se teme de nimic. Acum poate astepta in liniste si priveste cu mila pregatirile fratilor ei, cu durere inabusita, pentru a nu se preface in zbucnet greu de lacrimi. incordarea de ceara impietrita a surorilor ei.

- Vin! se aude deodata strigind pe scara etajului. A strigat fratele cel mic, care, de buna seama, a pindit pina acum, avind misia de observator.

- Vin! Vin! rasuna si de afara si toti care mai erau in curte dau buluc inauntru pe intrarea cea mare.

- Sa ferece usa! rasuna comenzile lui Codin.

Toti se privesc pamintii si solemn. Ochii lor se feresc sa-si spuna ca e zadarnicie ce fac, poate si pentru ca femeile s-au strins, una intr-alta, in mijlocul antreului. Tincuta. calma si galbena, stringe plaselele cutitului; dar noduletul care i-a ramas tot timpul in git si pe care l-a strâns, l-a strâns cu gindul, pina l-a facut cit se poate de mic, acum se dezvolta deodata; din boaba de mazare devine aluna, din aluna, nuca, si din nuca, mar domnesc si o innabusa cu desavirsire. Dar ea e inca stapima pe pasul ei si asta o asigura ca va sti sa fie tare si hotârita. Are chiar puterea sa se indrepte la fereastra, ba inca sa caute si sa gaseasca fereastra cea mai buna de privit. si vede intr-adevar, atunci, alaiul lung si luminat de noaptea incendiata. Caci nu sunt mai mult de doua, trei facle de rasina poate in miinile nenumarate ale imensului balaur omenesc. Dar bat de departe luminile tortelor imense ale celorlalte incendii apropiate. Trebuie sa fie satul intreg, si mai mult chiar, cu cei plecati sa vada cum se petrec lucrurile in vecini si acum reintorsi si cu alti multi veniti din comunele invecinate, ca sa fie de indemn si curaj la stirpirea totala de pe suprafata pamintului a lighioanelor boieresti in dreptul curtii, riul omenesc s-a impartit in doua: o parte a inceput ocolul ograzilor, pe dinafara zidului imprejmuitor, alta, grosul suvoiului, s-a naruit asupra portii Ciinii sloboziti din lanturi au inceput deodata larma lor asurzitoare. Ei umb1a, turbati, de-a lungul gardurilor inalte de zid, in dosul carora simt si aud miscare si sfada. Oamenii cei greoi se lasa pe vine, ca sa se urce pe spinarea lor cei mai tineri si mai abili.

Dar cei mai aprigi dulai s-au repezit asupra portilor de stejar unde lumineaza faclele si unde topoarele au intrat in functiune. inauntru, fratii s-au instalat la locurile lor de aparare. Tincuta nu-si gaseste insa nicidecum locul ei. Ar sta linga Codin, dar Codin e ca un comandant care merge din fereastra in fereastra, sa dea porunci si curaj, cu glas ragusit si uneori stins de tot, de neauzit; ar sta linga Manole, dar tremurul si groaza acestuia sunt atit de vizibile, ca ea e sigura: pe aici se va produce capitularea. Dintre toti fratii, cu adevarat indirjit si viteaz, chiar mai stapin pe sine decât Codiri, este cel mai mic, DoreL Dar Tincutei ii este prea mila de aceasta vitejie inutila ca s-o ogoaie si s-o abata cu neincrederea si cu groaza ei. si deodata isi aduce aminte de batrân. Tata, unde e tata? Pe tata l-au uitat toti: pentru el n-a ramas nici un loc, nu e postat la nici o fereastra. Tatal e sus in biroul lui. Oare el n-a simtit rumoarea din aer, n-a vazut sosind cetele taranesti, nu aude larma si bufnetul de topoare de la poarta? "Tata!" sopteste ingrijorata Tincuta si se repede pe scari. in sus, spre biroul lui, unde batrinului ii place atita sa sada. Sa se fi intimplat ceva, batrânetea sa fi luat inaintea taranilor? Tincuta strânge cu putere plaseaua cutitului. Daca e asa, totul ar fi simplu, nespus de simplu totul se va savârsi cit se poate de usor. si mina ei mica strânge nervoasa minerul de lemn virtos.

- Tata! geme cinci patrunde in biroul intunecat. Tata, unde esti, scumpul meu tata? geme ea, cotrobaind cu ochii infricosati dar hotariti, chilimul pufos de pe podea.

in dreptul ferestrei s-a miscat ceva si apoi batrinul s-a indreptat spre dinsa:

- Tu esti Tincuta?...

- Tata, esti aci... ai auzit?...

El o atrage la pieptul lui si o mingiie pe frunte:

- Lasa, nu e nimic, ii spune, ai sa vezi ca n-are sa fie nimic! si zâmbeste straniu. in intunerec. ca Tincutei i se face deodata frica.

Batrinul s-a apropiat de fereastra care vede spre poarta si Tincuta s-a apropiat de fereastra care da inspre sat. De aci se vede si mai bine printre acarete, o portiune din zidul imprejmuitor. Luna. de buna seama, ca s-a inaltat larve, de vreme ce Tincuta poate sa distinga lamurit, chiar de la prima aruncatura a ochilor, pe imbracamintea de tabla care acopera crestetul zidului, doua miini omenesti care s-au catarat acolo. Ea e gata sa dea tipat, insa tipatul se preface in spaima, dincolo de sunet, cind vede miinile miscindu-se, cautind o baza mai larga intre ele, apoi deodata in dreptul lor. din afara, un tugui de caciula aparind si un cap... un cap zimbat... el... Miinile ei s-au inclestat asemenea pe fereastra si e pierduta, picioarele-i refuza sa se mute, glasu-i refuza sa-i vina in ajutor. Zimbatul s-a ridicat acum in muschi, de buna seama mai e ajutat de cineva din afara. Apoi, cind se ridica bine in picioare, el desface bratele cruce, ca si cind toata zarea cuprinsa in desfacerea lor, cu toata curtea si cu tot ce se afla inauntru, au fost in sfirsit cucerite si simt de acum ale lui. Dar l-au simtit si parte din ciini si ei se reped cu vuiet mare incoace; insa, dezorientati de topoarele care bat la poarta, nu stiu acum unde sa mai alerge; dar in dreptul zimbatului au ramas indirjiti doi ciobanesti mari cit juncii. Altii vin, se opresc, se catara miniosi pe zid si se intorc la poarta, dar acesti doi junei ciobanesti s-au infipt pe loc, asteptind saritura de sus cu scrisnet si "sclipit de moarte in ochi.

Tincuta n-a mai putut sa priveasca mai departe. Un suvoi de singe parca i s-a revarsat in cap si s-a asezat intre ochi si cuget. Ea bijbiie cu miinile in gol si da sa strige: "Tata, tata..." Chiar izbuteste sa bolboroseasca, dar nu vine nimeni in ajutorul ei, bijbiie cu mina ca o oarba, dar cum da de speteaza unui fotoliu isi recapata indata firea si priveste in juru-i. Tatal ei nu mai e aci... Usa larg deschisa, in odaie e intunerec, tacere si o singuratate infricosatoare. Iar acolo, afara, pe muchea zidului, aparitia aceea sinistra, cu bratele in sus, lungita si caricaturizata de luna. Nu indrazneste sa se mai uite intr-acolo. Ce a facut?... Mai e la locul lui? A sarit? O cauta? Ciinii bat intr-una, intr-o dezlantuire frenetica culminanta. De jos de pe scari, razbat crincene glasuri... Au razbit? Au patruns?... Tincuta se apropie de fereastra, inainte de a porni in goana sus, cit mai sus, in inaltul podului, in turnuletul de lemn, flacarile ce vor izbucni in curind s-o ajunga mai repede decit fiarele omenesti. Bestia cu cap tuguiat este inca acolo, pe crestetul zidului. Zimbatul n-a indraznit sa sara; el s-a intors insa si apuca alte miini, care se inalta din afara... Un tugui nou, negru, se inalta acum... Dar Tincuta si-a gasit gindul mintuitor... Stringerea pura a flacarilor o simte pe bratele ei, pe solduri, pe sale... o invaluie felin si o inabuse arzator... Arunca departe cutitul si privirea ei se munceste infricosata spre masa de mijloc; i s-a parut numai. Negura a sters o clipa silueta zvelta a lampii mari cu picior, dar ochii ei scrutatori au descoperit-o iarasi, ca pe un far indepartat, intunecat, dar mintuitor. si asigurata, se apropie din nou de geam. Se gasesc acum pe gard mai multe chipuri tineresti, salbatice si tacute; iar de dupa zid se inalta alte perechi de miini, si altele si altele. Cei de sus ajuta la ridicare, mutre noi, fioroase, altii agita, in lumina lunii sau in lumina zaristilor incendiate, topoare cu luciul amenintator, ori furci cu trei tepi fioroase, ori pistoale lungi, pe jumatate pustilor si chiar sapi. Iar de jos, dinauntrul casei, prin usile intredeschise, razbate abia acum, in urechile ei, vuietul unei violente dispute: glasurile se desprind totusi, unul dupa altul: al tatalui, pitigaiat si poruncitor; al lui Codin, din cite un urlet inform, ciopirtit de buna seama de silabele ragusite si stinse; al lui Dorel, limpede si arzator, urmind totdeauna aproape imediat pe al batrinului; al lui Manole, furibund si innebunit, fara sir. Tincuta zimbeste usor si cauta iarasi inapoi la lampa. Cei de jos inca nu si-au gasit moartea cea mai convenabila, dar a gasit-o ea pentru dinsii. Focul va porni de aci, din casa, de sus, din mina ei. De sus! si bestiile de jos vor privi, uimite, flacara cazuta din cer, crescind, crescind, crescind, crescind...

Se apropie pentru ultima data de fereastra. Acum crestetul zidului era intesat de trupuri omenesti agitate, de coase si securi, de guri urlatoare, de brate insalbaticite. Capul zimbatului se mentine deasupra tuturor. Ragetele lui par mai puternice, ochii lui vreau sa impunga ferestrele intunecate, el e insufletitorul. si deodata porneste chiraitul lui mai tare decit orice alt glas si zgomot: "Ura"! Un ura formidabil... si mai ce? Tincutei i s-a parut sau a auzit intr-adevar si de data asta: "Boieroaicele?" Apoi, asmutite de acest strigat, sub ochii-i deodata, toate aceste namile omenesti s-au naruit, ca un zid, in harmalaia agitata a spinarilor de ciini. inceputul valmasagului, tipete, scrisnete, ragete de durere... S-a retras atunci tremuratoare, frinta, usoara ca o stafie... Cearta de jos parea acum sa fi ajuns la paroxism... chibriturile le stia in cutia masutei de linga soba... S-a apropiat tremuratoare, dar linistita, si a aprins. Dar primul chibrit s-a stins de prea marele tremur al bratului. in suflet, insa, se simtea linistita si a aprins pe al doilea, care s-a stins de asemenei. Atunci s-a apropiat de masa, ca sa-si amageasca bratul si, intr-adevar, acolo a izbutit sa scoata globul laptos al lampii si sticla usor. Iar chibritul, de data asta, s-a aprins victorios, a inflacarat fitilul ridicat. Lumina a aparut triumfatoare de sub sticla; ea a clatinat usor lampa, sa vada daca mai e gaz intr-insa. Pintecul de faianta reliefata de flori si grupuri omenesti era plin; plesnita de podeaua uscata, a turnuletului, gazul raspindit va cotropi indata tot lemnul tragind spre el, ca o enorma gura aspiratoare, flacara jucausa.

Pentru mai multa siguranta, Tincuta lua si cutia de chibrituri cu sine, iar deasupra sticlei infipse din nou globul, ca flacara sa nu se stinga pe drum...

Când porni spre usa, simtea cum i se inmoaie picioareler ca si cind flacara lampii si-ar fi intins, prin, mina-i si prin trup, vinele de caldura spre alcatuirea lor de ceara. Dar curios, cum auzi pasul care urca grabit scara se vazu deodata patrunsa de un nou suflu de vointa, ce o impinse voiniceste din urma. La inceput nici nu distinse daca striga tocmai glasul tatalui ei. Cind o atinse cu mina pe umeri, era gata sa dea drumul aci lampii; dar o strinse cu toata puterea de picior, ca s-o aduca si sa-l plesneasca, pe cel ce o oprise, cu globul drept in global obrazului: iar flacarile sa izbucneasca de acum in dantuirea lor de moarte. insa era tatal ei: il descoperi la timp dupa glas si dupa mina ale carei degete uscate si subtiri avansasera pe coborisul umarului pina-n cimpul vederii ei.

- Fata mea! fata mea! perfect, perfect... minunat ca ai aprins lampa... Hai cu mine acum...

si o tragea dupa el, grabit si infrigurat. Ah, batrinul, intelesese atit de repede si acceptase... asta ii va spori curajul, ii va spori curajul... isi repeta ea, desperata, simtind dimpotriva, cum il pierde, prin virful degetelor si prin virful pantofilor, la atingerea acelei tremurari de gelatina in care se zbateau miinile uscate... Batrinul ar fi trebuit sa astepte jos si sa vina singur, mai tirziu, spre scaparea de flacari, in care intii sufletul ei s-ar fi eliberat...

Dar batrinul o indruma intr-alta parte, nu pe scara podului. La usa balconului ii lasa umarul si pasi el intii, afara, in noaptea, iluminata... Batrinul avusese desigur, alt gind dar era bun si acesta, pentru ca si balconul era de lemn vechi si uscat. Lampa ridicata lumina acum puternic pe batrin si Tincuta se infioara in fata acestui profil vested, incordat de atita dirzenie. Dar si in curte patrundeau bine sagetile luminii, intarind, in strimta ingradire, puterea lunii si a reflexelor indepartate de focuri. Aparitia batrinului facu sa conteneasca toaca topoarelor in poarta sau sa fie acoperita pina la nimicire de huietul mare al surprizei Abia acum Tincuta distinse ca pocniturile harapnicelor erau in curte si slujitorii alungau ciinii: si in suflet ii inviora deodata, intr-o infinitate de clipa, un sentiment de pace si de impacare. Dar nu fu decit o biata amagire, mai dureroasa si negrait mai nedorita decit apropierea mortii, in pulpana careia gasise ocrotire. taranii din curte, doboriti si sfisiati de ciini, abia se ridicau, sprijiniti de ziduri sau zaceau inca. printre cadavre de animale. Doar zimbatul statuse si era necontenit in picioare, acolo in coltul zidului sprijinit in enorma lui maciuca tinea capul sus si din strasina de umbra a caciulii tuguiate, ochii lui aruncau necontenit spre ea focul salbatic a[l] luminii lor indirjite. Tincuta gindi: jos erau inca fratii postati la ferestre cu pustile lor. Focul avea tot timpul sa inceapa de aci, in privirile stupefiate ale acestor incendiari, badarani si cretini, care asteptau uluiti sa se indeparteze ciinii si sa glasuiasca boierul.

Poate doreau sa deguste in voie privelistea atit de luminta a ultimei zbateri de viata, a ultimelor incercari de induplecare ale batrinului care nu se resemna sa moara. Da, doreau sa-l auda, sa-l vada zvircolindu-se ca stramosii lor, cind le cereau iertare. Gustul sadic al spectacolului in fata mortii pretuia instinctiv la indivizii redeveniti in stare de bestie si asta ii despartea inca si acum de bestiile propriu-zise, de bestiile totale. Vuietul din ce in ce mai scazut al glasurilor de la poarta avea largi intermitente; vorbeau toti, in toate partile, iar faclele se trasesera in fata. Doar din adincurile nedeslusite ale mesei de capete mai razbateau chiuituri razlete. insa cei din fata vorbeau domol: si-n toti ochii scinteia hazul si consemnul tacit. Iar Tincuta vazu dincoace de zid gura zimbatul ui deschizindu-se calm, ca un bot de fiara, care-si adulmeca prada sigura, de care nu-l mai desparte nici un obstacol.

Batrinul ridica miinile in sus si glasul lui clar rasuna impunator deasupra framintarii generale si a latraturilor indepartate... Primele cuvinte nu se auzira bine in mijlocul gloatei: dar alte voci taranesti indemnara la liniste; aceasta indrazneala de a iesi inaintea tuturor - cu pieptul in bataia oricarei sinete, cu miinile libere, cu barbetii colilii si cu lampa lumimindu-l cu putere - le muiase la toti glasul. Iar Tincuta tinea inaltata lampa de portelan cu fermitate si indirjire, asteptind clipa cind va socoti ca flacarile trebuie sa izbucneasca.

- ...de ce ati venit sa-mi puneti foc casei? rostea puternic, fara nici o emotie, batrinul. Ce va foloseste voda casa mea arsa? Ce va foloseste voua sa ne omoriti?... Veti fi impuscati si voi cind va veni armata, iar altii veti putrezi in fundul ocnelor...

- Noi vrem pamint... izbucnira atunci piepturile gloatei... Pamint... pamint....

La izbucnirea aceasta clocotitoare de dirze glasuri barbatesti, mina Tincutei ridica si mai sus lampa cu pintecul incarcat cu petrol. Jos, zimbetul zimbatului se prefacu in ris de dinti rai si ascutiti. Dar batrinul privi spre ea cu o adinca satisfactie, ca si cum tocmai urletele de acum, ale celor de jos, le-ar fi asteptat. Facu iar semn cu mina. Tacerea se lasa acum insa cu greu. si zarva detunatoare a frinturilor de cuvinte, care se incalecau, pina in incilciri si anulare in huiet, nu se potoli decit iarasi cu primele cuvinte, de o energie noua, de o promptitudine si de o cuprinzime concisa si limpede, izbitoare, ale batrinului. Vorba lunga ar fi insemnat iarasi dezlantuire de urlete, furie care creste din sine insasi, pieire si prapad.

- Pai, daca vreti pamint, cereti pamint! racni de doua ori batrinul Take Asan. Ei bine, va dau pamint! Eu vi-l dau de buna voia mea... Vreti acte, va fac acte... Dar nu-mi ardeti casa... si nu-mi luati tot... Lasati-mi si mie ceva... Cit de putin... Haide, hotariti voi cit sa-mi lasati...

Tacerea acum se intipari in adevaratul inteles al cuvintului. Citeva clipe numai, dar profunda si grea, ca noptile de toamna ploioasa. in cugetul . Tincutei parca se facu lumina vie deodata, iar risul zimbatului de jos incremeni, ca si cum moartea l-ar fi paralizat inainte de a avea timp sa se ingrozeasca.

Batrinul mai apuca sa strige:

- Am doua mii de pogoane... Lasa-ti-mi si mie barim doua sute... si lasati-mi conacul si copiii... Doar v-o fi ajungind la toti o mie si opt sute de pogoane... Va fac act de stapinire si nimeni nu are sa va mai faca nimic... Ce va mai trebuie foc si omor...?

Acum izbucni adevarata harmalaie la poarta... Zimbatul urla, parasind ca ars coltul lui si napustindu-se sa traga drugul in laturi, pentru a da drum inlauntru hoardei agitate si nedecise.

- Nu primiti, strigase el, inainte de orice alt strigat, nu primiti, oameni buni, va inseala!...

si Tincuta pricepu ca daca multimea apuca sa navaleasca in aceste clipe de huiet si de nehotarire, devastarea va incepe intr-o clipa si darnicia batrinului nu va folosi la nimic. Dar zimbatul se narui zadarnic in zabrelele portii! Drugul ramase neclintit in belciugurile lacatuite. in afara, pe deasupra huietului, se instapineau glasuri care se faceau ascultate, multimea se zbatea in laturi pentru a face loc fruntasilor miscarii... Tincuta vazu pe zimbat catarindu-se pe poarta ca o pisica, pentru ca sfatul fruntasilor, luminat de facle, strins ca intr-o pilnie, in mijlocul masei de caciuli negre si fete omenesti, se trasese in partea cealalta a gloatei, spre marginea dimpotriva a soselei. in usa balconului, in spatele batrinului, se incadra conturul puternic al lui Codin, care nu inainta insa in lumina. Vorbi de acolo, din negura:

- Cum, tata, ne dai pamintul?... Ne lasi muritori de foame?...

- De foame mori mai tirziu, de foc si cutit pe loc... bolborosi batrinul, fara sa se intoarca. Poate ca vrei sa zici ca n-am facut bine? Atunci hai sa murim cu totii...

si dupa o anumita intr-adins tacere:

- Daca pogoanele fac mai mult decit copilul tau...

Codin nu raspunse. Tincuta, care ramasese in pozitia ei fandata si energica de luminatoare a acestei grave cumpene intre moarte si viata, il vazu cu capul pleostit pe piept, cu ochii aproape inchisi de incruntare.

Batrinul zimbi usor si glasui iarasi, abia perceptibil:

- Sunteti mai prosti decit taranii... Du-te in birou si deschide Codul civil... art. 956 si urmatorii... tine minte bine: 956... Pe urma nu mai spune nimic, nici chiar fratilor tai... ca sa nu simta vreo sluga... si iesiti afara, ca sa deschideti poarta pentru delegatia taranilor... si cu un zimbet vag, imperceptibil:... care va veni sa trateze...

Manevra batrinului a iesit intocmai dupa prevederile lui. Tincuta purta acum mare grija de lampa pe care a adus-o inauntru in birou, la loc sigur, sa nu se sparga cumva, si a facut-o mai mica, sa nu plesneasca, si batrinul a parasit balconul. Fratii au trebuit sa iasa in curte si parlamentarile au reinceput la ostretele portii. Pe urma, reintoarsa in balcon, Tincuta a privit intrarea delegatiei: era invatatorul si nouasprezece oameni, batrini si tineri. in urma lor a incercat sa se strecoare zimbatul, dar a fost apucat de brat si imbrincit inapoi chiar de citiva din delegati. si a fost primit cu haz mare, cu glume si cu ghionturi de multimea ramasa afara. Pentru ca, potrivit invoielilor, odata delegatia intrata, portile s-au inchis inapoia ei. in biroul batrinului au pornit atunci tocmelile. si dupa ceasuri grele de sfada, s-a ajuns la inteles: batrinul nu oprea decit o suta de pogoane arabil si avea drept sa se slujeasca de imasul oomun. Fratii asistau incruntati la aceasta devastare pasnica, si neputinciosi; in orice caz, era preferabila unei devastari cu foc si varsare de singe. Cu toate astea, ei luau parte cu toata indirjirea sincera la discutie, ceea ce Tincutei i se paru ca nu-i displace tatalui ei. Numai Codin gasi ea ca se retrasese prea repede, poate pentru a nu i se observa ochii nestapinit de luminosi.

Din clipa plecarii lui Codin, Tincuta simti deodata, puternica si din ce in ce mai apasatoare, nevoia de a deschide codul de pe masa, mic, dar gros, imbracat in piele rosie si cu muchia legaturei elegant curbata. Codul civil adnotat scria cu litere de aur pe coperta si pe muchie. Articolul 955... art. 955... si urmatorii...

Cifra i se intiparise adinc in minte, dar curiozitatea care o devora o facea in acelasi timp sa tremure: cartea mica si groasa, ca un presse-papier mai degraba decit ca o carte propriu-zisa, o ademenea prea zgomotos cu voiosia rosului ei aprins ca sa nu i se para ca prima ei miscare intr-acolo va atrage atentia tuturor si adevarul grozav ii va da indata pe toti de gol. Ah, zimbetul acesta perfid de floare rosie tropicala, care stringe ca o gura mina ce se indreapta inselata spre corola ei amenintatoare si carnivora! Era doar o nebunie din partea ei aceasta curiozitate irezistibila: expresia lui Codin, cind se grabise sa dispara, si seninatatea de acum a batrinului o limpezisera doar deplin, ii aratau si acum prin coperta cea tare si prin maldarul de pagini taiate scobit, intr-o curba la fel de eleganta si luciosa ca si a muchiei, ca acolo, la articolul 955, trebuie sa fie ceva bun, minunat si linistitor. si asta putea s-o asigure indeajuns.

Batrinul scria acum actul, caci asa pretinsese delegatia, cuvint cu cuvint, rostind tare fiecare rind nou; peste umarul lui se uita invatatorul. Atunci usa se deschise usor, de parca ar fi impins-o o pisica, si Tincuta vazu deodata, strecurindu-se strivita, smerita, mai mult ca o inchipuire decit ca o faptura, zimbatul [sic]. Dispozitia de ris a fetei lui, observa acum Tincuta, era naturala, caci era alcatuita dintr-o conformatie speciala a zigomatilor. Ochii i-erau galbeni ca la pisici, si numai din mijlocul lor, doua licare negre, putin mai accentuate de umbra caciulii tuguiate, ce-i ramasese pe cap, sarira chiar de la inceput in ochii, pe fata si pe corpul ei, si se infipsera acolo ca niste insecte negre, care nu mai pot fi smulse din carne. Pe unde venise omul asta?

De buna seama sarise iar peste zid? Oamenii de linga usa chiar acum bagara de seama prezenta lui si il privira intrebator. El le raspunse cu semn de liniste si de cumintenie si licaririle negre, o clipa pierite, se intoarsera iar spre ea si o impunsera ascutite. Dar ce putea fi sub coperta rosie? Fara sa se mai poata stapini, Tincuta trase usor codul spre dinsa. invatatorul tocmai cetea cu glas tare, punctual, la timp, asa cum da exemplu de cetit la scoala, contractul de cesiune. Asa-i gasisera titlul: de cesiune. Cuvintele nu-i patrundeau Tincutei dupa sir in auz: erau disparate si confuze; ea auzea vag cantitati de pogoane si nume de vecinatati: "tarlaua din vale", "piscul Sucitului, pina-n poalele viei lui Stancu Busuioc". Degetele ei se infipsera delicate, dar volnice, printre pagini. Rasfrinse codul... articolul 447, 448, 449... intoarse un smoc intreg de file.,,Despre contractul de casatorie", art. 1200... 1201... Reveni...Gasi.

Dar acoperi repede cu pagina urmatoare si privi ingrijata in juru-i... Nimeni nu lua aminte la dinsa, afara de ochii de pisica, doua linioare negre pe fond galben, doua linii ascutite ce ramasesera definitiv agatate in luminile ei.

Deschise. Art. 955: "Violenta in contra celui ce s-a obligat este cauza de nulitate chiar cind este exercitata de alta persoana decit aceea in folosul careia s-a facut conventiunea" .

Tincuta simti o vie deceptie in tot launtrul ei. Ce arc a face asta cu ce se petrece aici?... Nu e nici o violenta la mijloc... Batrinul singur i-a poftit sa contracteze si el a scris singur, fara nici un pumnal deasupra capului. Totusi, ceva parca se lamurea mai bine in fundul constiintei sale, se facea lumina, ca in fundul orizontului in ultimul ceas de noapte. Trecu cu mai mult curaj la "urmatorii".

Art. 956. "Este violenta totdeauna cind, spre a face pe o persoana a contracta, i s-a insuflat temerea, rationala dupa dinsa, ca va fi expusa persoana sau averea sa unui rau considerabil si prezinte..."

Tincuta ceti inainte si trecu la notitele marunte ale jurisprudentelor. Ea nu intelegea mare lucru, dar i se parea ca simte intelesul pe deasupra rindurilor. Totusi gindea intr-una: "Bine, insa batrinul i-a chemat, el i-a..." dar deodata, in fundul constiintei, lumina se revarsa puternic. si atunci parca, surprinsa de toate privirile celor prezenti, care s-au indreptat amenintatoare asupra ei, ridica ochii. N-o privea decit o prea blinda figura; isi aminti chipul blind si necajit pe care il descoperise de dimineata, din trasura, in alaiul care le adusese incoace. Batrinul, acum cu capul gol, cu plete carunte, lipite de rotundul tidvei si despartite de o dreapta carare, ii zimbea cu bunatate si multumire. Tincuta trase usor degetul dintre file si scoarta codului se indrepta, refacind rosul presse-papier, gros si indesat. Ea nu mai privea acum pe zimbat, desi cele doua linioare negre din ochii galbui ii stau inca strins aninate in mijlocul vederilor. in schimb, abia acum simti privirea grea a invatatorului. Acesta se apropie de cod, il ridica si-l deschise smuncindu-l. taranii cei dirji din fata ridicara capul ingrijati. Batrinul isi inalta bustul in fotoliu: se facea ca nu se uita intr-aci, dar Tincuta simti cum ii pilpiie nelinistita inspre dinsa antena nesigura a asteptarei infricosate. si groaza si remuscarea o cuprinsera, isi feri ochii si dadu de privirea inca inmarmurita, inca neintelegatoare, a zimbatului. O astepta ingrozita sa creasca de lumina triumfului si a puterei... si acum degetele ei se strinsera de dunga biroului si nadejdea suprema i se narui de-a binelea, caci lampa salvatoare, farul mintuitor spre care se napusti din nou dorinta ei de scapare, era tocmai in partea cealalta a biroului.

invatatorul rasfoia codul, teapan si intunecat. Sub obrazul smolit si osos se vedea limpede miscarea nervoasa si rea a muschilor interiori. "Art. 955. art. 955 si urmatorii". licarea intermitent si fara vreo legatura in mintea Tincutei. invatatorul puse codul jos. lua contractul si-l ceti in gind, lung, incet, posomorit... Oamenii din primele rinduri inaintara...

- E vreo nedumerire?... se auzi de-abia glasul batrinului Asan... Vreo scapare, ceva? intreba el pitigaiat si mirat.

invatatorul nu raspunse. incercind sa-si nimiceasca zbuciumul, care incepea sa se ridice, al pieptului, Tincuta izbuti sa-si pastreze o fata calma, dar nu mai vedea nimic altceva decit un amestec de albicios si cenusiu ca aluatul de faina, prin care sticleau puzderie de bacili negri, ca liniile din ochii pisicilor.

- Da, contractul e bun! se auzi sentinta grava a invatatorului, cu glas si mers patruns de sine.

Destinderea se traduse prin urari de: "Noroc! intr-un ceas bun! si buna intelegere pe viitor!" Miini batatorite se intinsera spre boier, care le strinse pe toate cu placere. si spre Tincuta se intinsera citeva osoase si naclaite. Cind ochii ei capatara iar puterea discernerei, vazu cusmele negre ridicindu-se si indesindu-se pe capete si suvoiul greu, cu miros pe care acum il simti intii, de oaie plouata, impingindu-se spre iesire. Zimbatul disparuse de mult ca un vis rau. Numai figura cea blinda si batrineasca mai cauta spre ea o data si ea o primi cutremurindu-se usor, involuntar; vroi sa nu se intrebe de ce se cutremura si totusi simti invaluind-o o tristeta adinca, grea, displacuta.

Armata sosi a doua zi in viul noptii si procurorul care o insotea facu mare haz de dibacia batrinului si de actul nul, prin puterea legii, cu care taranii se mindrira fata de autoritati.

- Ma, le striga procurorul, actul asta sa-l puneti in rama! El v-a scapat viata la cel putin saptezeci dintre voi!...




Noaptea focurilor


Aceasta pagina a fost accesata de 933 ori.