• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Monumentul

Patruzeci de ani Costache Constandache a stapinit orasul. El era conservator, insa asta n-avea nici o insemnatate. Putea foarte bine sa fie liberal, conservator-democrat sau, mai pe urma, averescan, taranist, socialist or comunist; nu ar fi avut nici o insemnatate. Oricine s-ar fi intimplat la guvern, Costache Constandache era sigur de voturile concetatenilor sai; S-au straduit unii si altii sa-l doboare, s-au incercat ingerinte asupra orasului si mai cu seama asupra mahalalelor. Mofturi. Cind veneau alegerile, conul Costache Constandache iesea cu o cumplita majoritate, in ciuda tuturor suveicilor si tuturor crucilor trase cu creta pe spatele votantilor suspecti. Iar pe vremea comisiilor interimare, un om nu mai da pe la primarie. Se lipseau cetatenii de dreptele lor cereri, insa fara Costache Constandache nu vreau sa lucreze. si cu tot aparatul lor politienesc, cu toti batausii tocmiti special de la Bucuresti, uzurpatorii abia de indrazneau sa faca vizite electorale pe la marginea orasului. Batausii speciali infundau in acele vremuri de framintare - snopiti ! - spitalele; iar aparatul politienesc lucra cu mina moale ; stia doar ce-l asteapta dupa alegeri.

Drept aceea se operau mutari tocmai hat la cellalt colt de tara ; dar chiar si functionarii nou-veniti, dupa doua zile de ratoieli sterpe, o lasau domol Le intra numaidecit frica la oase, asa cum ar intra frigurile linga baltile putrezite sau reumatismele in cetatile posomorite si cetoase.

Asta se cheama sa ai o popularitate. Iar conul Costache Constandache se facuse iubit prin nenumaratele foloase pe care le facuse orasului. Uzina electrica, baie comunala, gradina publica, pavaj, hala, cinematograf comunal, serviciu de pompieri, de gunoi, canalizare, dric elegant cu doua clase (clasa I cind i se puneau patru cai, clasa a Il-a, numai cu doi). Pe urma, nimeni nu facea apel la primarie fara ca sa fie satisfacut. Lumea mai bogata : ca sa se mai amine sau chiar sa se lase uitata vreo expropriere pentru aliniatul strazilor, ca sa se mai puie un felinar in dreptul portei cutaruia, ca sa se mai dea vreo citiva oameni de la primarie pentru ridicatul vreunui grajd sau pentru vreun prasit la vie, ori pe Ulita Mare sa fie doi sergenti, dintre care unul sa stea mai mult in fata casei lui conu Ionica Mitran, al doilea om bogat si popular al tirgului dupa conu Costache Constandache si care deci putea deveni de temut. Totul se facea. Conul Costache impaca pe toata lumea. Avea mestesugul, arta, arta asta, cum spunea domnul Ionica Mitran.

- Ma credeti, domnilor, ca eu n-as fi in stare sa fac asa ceva, declara dinsul cu modesta convingere. Iaca, va spun eu, cu mine s-ar lua toti cu miinile de par...

Pe cind conul Costache Constandache avea pentru toti un zimbet, o privire limpede si binevoitoare, o vorba domoala de incurajare.

- Lasa, ma, ca se face. Las’ pe mine...

Ei, poate ca nu se facea tocmai-tocmai precum dorea cel cu nevoia. Dar cu ceva tot se alegea.

Barem cu lumea cea marunta si necajita conul Costache Constandache era o comoara. ii razbea in porumbi toamna, in lemne iarna si chiar in bani vara. Dar cu ce-i cistiga pe toti erau lemnele. Lemnele primariei. Zadarnic tipau (cine ? veneticii : un fost ajutor de judecator ramas pe-aci avocat, niste colegi de-ai acestuia, dornici de a pune mina pe visteria comunei, citiva profesorasi pripasiti de pe-aiurea), zadarnic se vaicareau indivizii astia suspecti care treceau in toate partidele, ca sa apuce comisiile interimare, ca fondurile comunei au secat, ca padurile comunei sint aproape taiate, ca datoriile comunei au crescut de bate falimentul la usa.

Conul Costache Constandache suridea cu superioritate. Pentru ca dezmeticii astia de opozitionisti mai fagaduiau, intru restabilirea situatiei, ca vor ingriji ca perceperea impozitelor comunale sa se faca fara exceptie, iar ramasitele sa fie strinse fara ragaz.

Ramasite de cind ? De nu se mai tine minte. Conu Costache Constandache suridea catre conu Mitran si prietenii sai :

- Ati vazut, ma, ce prosti sint ? Nici nu stiu sa faca politica.

si cu adevarat, cind cel dintii guvern nou facu loc uzurpatorilor in primarie, se pomenira bietii oameni cu tot felul de fituici galbene si verzi, in care se scria cit are sa plateasca fiecare pentru noua stapinire.

- Prosti sunt, ma, facea conu Costache cu vesnicul lui suris.

E drept ca sleahta adversa bagase de seama ca a facut-o de oaie cu tidulele casieriei, si pentru prilejul viitor si-au fagaduit sa fie mai abili. Dar oamenii stiau acum ce-i asteapta. Caci drept raspuns la toate discursurile inversunate ale lor, prin care infierau "abuzurile" conului Costache, acesta se multumea sa raspunda placid din usa cafenelei :

- De, ma, i-auzi, c-am facut eu abuzuri cu voi,.. Spuneti voi daca stiu astia ce trancanesc...

Sau :

- Ba, v-au mai trimes astia tidule inainte de alegeri ?

- Nu ne-au mai trimes, coane Costache...

- E... zice ca sunt smecheri... asteapta acum sa treaca alegerile...

- Lasa sa astepte, coane Costache, rinjea cu inteles poporul.

"...Cu o primarie asa bogata in venituri putem sa facem si noi darnicii... dar nu risipa si jaf !" strigau cu vehementa vrasmasii lui conu Costache.

Dar alegatorii stiau ei ce fel de daruri galbene si verzi o sa primeasca. Iar tirgul cel mare al Radasenilor era intr-adevar unul din cele mai bogate ale tarii acesteia blagoslovite de Dumnezeu. Veniturile lui erau nesecate. si daca padurile lui dadusera de sfirsit, in schimb ccle in care securea intrase acum treizeci si douazeci si cinci, ba chiar si douazeci de ani, se facusera din nou numai bune de taiat. Dar de lipsa lemnelor putea fi vorba cind atita banet intra in casa comunei de la pravaliile date cu chirie la ovrei, de la locurile din vale, date in parte la oameni, de la oboarele vestite, ce se tineau saptaminal in tirg si unde taranii din imprejurimi erau jecmaniti in lege, in sfirsit, de la atitea taxe, lumina, apa, gunoi, prestatie, firma si cite si mai cite ? Pentru ca minteau cei care sustineau ca domnu primar inchide dinadins ochii la incasarea dajdiiior. inchidea, desigur, cind era vorba de familiile grele ale celor 4000 de inscrisi in listele electorale. Dar ia sa fi poftit sa nu fi fost inscris in listele electorale ? Or sa te fi simtit ca ai trecut de partea veneticilor ? ca-ti arata dumnealui atunci cum se ingrijeste un bun edil de veniturile gospodariei ce i-a fost incredintata.

incit, ca o vrednica rasplata si ca o dovada de adinca recunostinta, catre al patruzecele an al parintestii lui obladuiri, cei patru mii de pastoriti hotarira sa-i ridice un binemeritat monument. Ideea porni tot de la dezinteresatul si lipsitul de invidie conu Ionica Mitran, putina vreme dupa ce consiliul comunal se pronunta in chestia cu licitatia noului motor al uzinei electrice. Pentru ca domnul primar fusese de parere sa se adopte intre cele douazeci si trei de oferte, pe acea aparata cu multa caldura si convingere de conu Mitran, si chiar convinse si consiliul ca acum e rindul sa fie luat in considerare sfatul prietenului sau (desi unul din consilieri protesta vehement, incercind zadarnic sa probeze ca s-a gresit rindul). Dragostea in- dreptatitului se revarsa asupra conului Costache cum nu se mai vazuse niciodata. Mai ales ca pina si consilierul recalcitrant fusese repede redus la tacere cu minunatele perspective pe care verva domnului primar stia sa le desfasoare dinaintea ochilor bunilor prieteni si cetatenilor sai.

- Omul asta e o comoara ! ragise de mai multe ori, aprins de itiduioseli subite, conu Mitran. Omul asta e providenta orasului ! Omul asta merita un monument !

- Omul asta merita un monument !

Acesta a fost strigatul hotaritor, care s-a infipt intii ca o revelatie, pe urma din ce in ce mai adinc, ca o obsesie, si apoi ca un imperativ in mintile rada- senenilor.

"Monument. Monument. Monumentul lui conu Costache. Se face monument lui conu Costache !

Sa dam toti, fratilor, mina de la mina pentru monumentul lui conu Costache Constandache. Cit de putin, dar sa dam toti pentru monumentul acestui mare om, acestui mare binefacator al comunei. Restul se completeaza de la primarie !"

Monumentul lui conu Costache Constandache se ridica falnic in mijlocul orasului. in gradina publica din centrul orasului. in dreapta e monumentul lui Alexandru Lahovary, ridicat de conu Costache inca din primele timpuri ale carierei lui politice. in stinga e monumentul radasenenilor cazuti pentru tara lor in razboiul cel mare. La mijloc, locul era rezervat inca de pe cind traia regele Caro! I.

- intelegi ca nu se cade sa ridici monumente oamenilor care sunt inca in viata, fie ei chiar regi ? spunea conu Costache Constandache.

Dar dupa moartea regelui Carol, evenimentele se inghesuira, si monumentul din dreapta o lua inaintea celui din mijloc. insa asupra locului din mijloc parerile conului Costache se schimbasera.

- Aici e locul lui Ferdinand cel Leal. insa, intelegi, nu se cade sa ridici monumente oamenilor care sunt in viata, fie ei chiar regi.

Cind conul Costache Constandache afla ce pusesera de gind concetatenii sai cu locul din mijloc, se facu rosu ca sfecla, dar nu se putu sti din primele clipe daca de minie sau de placere. Asa ca trebui sa intervina cu toata autoritatea de care dispunea si cu toata prietenia domnul Ionica Mitran, ca roseata de pe bucile dolofane ale lui conu Costache sa fie numai de placere.

in schimb, vorbele lui fura numai de ocara.

- Cum se poate... ala e loc pentru regi... nu pentru un nemernic ca mine...

- Lasa, ca avem noi destul loc si pentru regi... il potoli conu Mitran. Ce, gradina are numai lungime ? Are si latime, nu ?... Iar latimea e cit lungimea aproape... Asa ca unde scrie ca incap acolo numai trei statui ? O sa fii dumneata la mijloc, si-o sa te punem cu fata la Olt, asa ca o sa ai acum in fata pe

Alexandru Lahovary, in spate eroii, la dreapta pe regele Ferdinand si la stinga pe Carol...

- Nu, nu primesc, se arata indirjit conu Costache. Nu primesc.

- stiu care e motivul, replica Ionica Mitran. Pentru ca esti in viata...

- si asta ! aproba conu Costache. Dar mai e si altul, cu mult mai puternic...

Asistenta respira usurata. De argumentul asta se speriase ea, pentru ca-l stia bine pregatit pe conu Costache in sustinerea lui.

- Atunci, care, coane Costache ?

- Sa ma puneti pe mine la dreapta ori la stinga ! striga cu energie conu Costache... Nu admit, racni el cu umilinta, sa stau la mijloc, intre regi. Daca puneti pe regele Carol la mijloc, pe Ferdinand la dreapta si pe mine la stinga, ar mai merge... Nu... Nici asa... regele Carol sa nu fie cu fata spre Olt, sa fie cu fata spre oras... Asa da, primesc... Asa ar veni Lahovary in dreapta, eroii in stinga, Ferdinand in fata si eu umilul vostru servitor la spate...

Cei de fata ramasera muti de admiratie dinaintea acestei severe atitudini... Numai conu Ionica sopti la urechea celui ce-si apara cu atita vehementa modestia :

- Ramii la mijloc si nu duce grija de regi... ca peste o suta de ani, dac-o mai putea orasu asta sa ridice vreun monument... insa nu te lasa si da-i inainte cu gura... E foarte onorabil din partea dumitale... ca noi facem tot ce stim...

si cu toate protestarile energice ale lui conu Costache, monumentul fu ridicat in mijlocul gradinii publice, pe locul destinat regilor. Dar abia acum putu el sa se convinga ca rostise odinioara o vorba cu adevarat mare: Nu se ridica monumente oamenilor in viata. La citeva zile dupa ce obrazu-i modest suferi cu abnegatie ploaia de laude pe care i le aduse initiatorii mindrei sale statui, conu Costache cazu la pat.

Fu o boala lunga, mai degraba o sleire progresiva a tuturor puterilor, pc care le istovise incetul cu incetul in atita huzur si-n atitea calatorii. si ca o culme a pedepsei pentru toate cele facute cu voie sau fara voie, Dumnezeu ii pastra numai mintile. I le pastra intacte, inca si mai luminoase decit se bucurase de ele toata viata, ca sa vada intreaga, grozava lui naruire.

Pentru ca indata ce scapa frinele primariei, loctiitorul, conu Ionica Mitran, nu mai fu in stare sa sta- pineasca turbatul galop spre dezastru. Veneticii ridicara capul. Ochi de ura razbatura din ascunse unghere. Strigate de minie izbucnira. Huiet si urlet incepu sa creasca. si, curios, tocmai acum cei care erau gata pina mai deunazi sa ia parul de dragul lui conu Costache si impotriva dusmanilor lui, de asta data tacura cu totii si asteptara.

- Vezi, nene Costache, ce va sa zica poporul... canalia... E ca sarpele...

- Era si timpul, Ionica, grai slab si intelept conu Costache. imi pare tare rau de voi ca n-ati apucat sa duceti si voi comuna asta in spate patruzeci de ani incheiati, ca mine... Dar intrucit ma priveste, eu mi-am terminat cariera...

Comisii peste comisii venira, trimese de stapinire. Verificari peste verificari se facura. Dar dintru inceput fu greu sa se vada pina-n fundul relelor. Dimpotriva. La prima ochire parea totul bun si la locul lui. Unii mai buni de vaz crezura c-au descoperit mare lucru, insa insotitorii lor, care apucasera de spusesera intr-alt fel, ii combatura cu toata inversunarea. Pentru ca deasupra tuturor metehnelor sufletesti stapineste atotputernic amorul propriu.

Se petrecura lucruri de tot hazul. Verificatorii incepura sa se acuze unii. pe altii. Depusera rapoarte in doi peri si plecara fara sa fi stabilit ceva precis, spre marea bucurie a lui Ionica Mitran.

- Cei mai multi au fost de partea noastra, coane Costache.

- Ce dobitoci ! rosti domnul Costache Constandache. Dar pentru ca Ionica se uita la el nespus de curios, se grabi sa adauge : Asta, intre noi, stii... Tu insa bate toba inainte si da-le dreptate celor care ne-au aparat... Bate-ti joc cu strasnicie de veneticii care i-au chemat... insa tare ma tem, mai Ionica draga, ca dc data asta nu se mai prinde...

- Ne descurajezi, nene Costache...

- Asta intre noi, Ionica...

Dar veneticii nu se lasara. Noi comisii venira, noi expertize. De asta data oameni de socoteli, alesi pe sprinceana. Zadarnic tipa conu Ionica Mitran ca sunt oamenii veneticilor. Vulgul tacea si asculta. Iar ca dintr-o cutie de scamator, potlogariile ieseau la iveala, care mai de care mai gogonata si mai tipatoare.

- Ce ne facem, coane Costache ?

- Mi se rupe inima de voi, draga Ionica, dar in.- trucit ma priveste, mi-am incheiat cariera... Mi-ar fi parut bine s-o fi incheiat mai demult si sa vad pe dobitocii astia dindu-ma in tarbaca, he, he, inca pe cind picioarele mi-ar fi fost zdravene de drum. Aveam eu ceva pus deoparte, si asa de bine ferit, ca n-ar fi zarit acolo nici ochi de sarpe. insa asa a fost sa fie... Multe pacate avem si noi oamenii, dar si multe fapte bune am mai facut unora si altora, incit a zis bunul Dumnezeu : "Lasa-l pe Costache aci unde l-am pus din gresala, pina la sfirsitul vietii. Acuma, daca s-a facut, s-a facut..." si dupa ce zimbi multumit si senin florilor din tavan, continua, cu glasu-i stins si linistit : Cum iti spui, doar de voi imi pare rau. Mai era destul acolo ca sa huzuriti si voi pina la apusul vietii. Pot spune eu ca nu mor linistit, cind, cu toate injuraturile acestora, acum, in pragul vesniciei, am trait o viata intreaga respectat si onorat de toata lumea ? si care poate fi acela din toti banditii astia ce-mi vin si-mi urla la ferestre ca i-am inselat caruia sa nu-i fi facut bine ? E... dar nu pui la inima, ma Mitrane... Asa e lumea... n-o s-o schimb eu... si tocmai acum...

si iar sta si iar se mai gindea conu Costache.

- He, lasa-i pe dumnealor... Eu, cum, cum o faceam, o duceam bine cu totii... si eu... si ei... Ca ar fi fost pacat, ma, daca aveai de unde, sa nu traiesti bine... Acum sa-i vedem ce-or sa le faca veneticii... Or sa stringa curelele si or sa inece primaria in banet (daca nu si-or baga miinile si ei, prosteste, ca nu stiu cum sa si le bage...). Dar sa zicem ca sunt oameni de treaba si de buna-credinta... Unde or sa ajunga ? Primaria se va face de aur, si toti pirlitii astia or sa crape de foame... Primaria va sta cu pintecul vesnic umflat de aur ; tocmai ea, careia nu-i foame, nici sete...

Conul Ionica Mitran pleca intins, luminat de aceste adevaruri. Dar el nu prea stia sa le lamureasca, asa cum le primea, multimii. De aceea, dupa ce le in- gaima incurcat p-ici, pe colo, fuga inapoi la conu Costache, sa le mai dea un polei, nou, asa cum numai el stia sa le lustruiasca.

Dar conu Costache il oprea :

- Fii pe pace, Ionica. Nu mai foloseste la nimic, nici o framintare. Totul e degeaba... Am impresia... ce vorbesc... sunt sigur c-am pierdut partida... Voua nu-mi ramine decit sa va dau un sfat parintesc, cum parinteste v-am condus toata viata mea. Stingeti-va toti si tagaduiti cu inversunare ; si unde s-o gasi spartura, dati vina pe mine... Va dezleg pe toti... Aruncati jos din spate dragostea ce-mi purtati... Va dezleg, ai auzit ? Pe unul sa nu-l mai aud ca-mi ia apararea... Aruncati totul pe mine... si eu va voi apara pe toti, luind tot ce-or gasi ei rau acolo asupra mea...

Asa grai conul Costache Constandache, si un luciu nou pilpii in ochii lui obositi si sticlosi ; luciul abnegatiei si al sacrificiului. Iar bunii lui tovarasi plinsera amarnic de jertfa lui nebuneasca si-l ascultara. Iar mai virtos plinsera cei care luasera mai inaintea sfatului, pe ascuns si prin soapta.

Cind toate vinile pamintului cazura asupra lui conu Costache si cind acesta lua asupra lui totul, vulgul profan n-a putut desprinde, cum de altminteri era si de asteptat maretia gestului. El se narui tot pe casa lui conu Costache, gata s-o darime din temelii si s-o faca una cu pamintul. Conu Costache ar fi zimbit prieteneste primei caramizi care i-ar fi cazut in cap. La saptezeci si ceva de ani...

Dar casa lui conu Costache, mai ales de cind incepura marturisirile, era acum ca si ferecata. Asa bolnav cum era, cu picioarele de gelatina, era cu neputinta sa-l mute in alta parte ; in schimb, numarul sentinelelor din jurul casei lui era destul de impozant ca sa tie multimea in respect.

Asa ca aceasta se multumea sa se opreasca in gramada compacta dinaintea ferestrelor si sa urle frenetic :

- Banditule ! Hotule ! Tilharule ! Ne-ai mincat avutul! Ne-ai jefuit! La puscarie cu tine! La moarte !

Dar pentru ca sentinelele ii priveau printre baionetele lucii, in imobilitatea lor mindra, multimea obosea.

- La oase ! striga in cele din urma drojdia orasului si pleca apoi sa manince...

Iar conu Costache Constandache era necajit la culme auzind toate acestea, ca nu distingea glasul lui conu Ionica Mitran, caruia ii daduse ordin expres sa conduca aceste manifestatii.

Printr-un om de legatura ii reinoi ordinul.

Dar zilele urmatoare ii aduse aceeasi nemultumire. Pina intr-o seara, cind prinse glasul celui mai iubit dintre consilierii sai luind cuvintul si declarind :

- Fratilor, pentru ca nu ne ramine sa ne razbunam altfel contra omului astuia, sa-i darimam monumentul !

Propunerea fu primita cu un huiet infernal de ragete.

Conu Costache se multumi si cu atita. insa pe Mitran n-avea sa-l ierte niciodata pentru neascultarea lui.

Dar cind multimea, scoasa din fire, ajunse vociferind in fata monumentului, spre marea ei deznadejde se poticni acolo de pieptul de fier al unui pluton de soldati. Vrind-nevrind, veneticii din fruntea comunei trebuiau sa salveze ce mai ramasese din avutul primariei. Revizuitorii gestiunilor pusesera totul sub paza si-i declarasera raspunzatori de cele mai neinsemnate abateri. Astfel, vrajmasii cei mai inversunati ai lui conu Costache Constandache ajunsera sa apere cu indirjire frumosul sau monument.

Dar nici multimea nu se lasa mai prejos. Ea dorea si ea, ca toate multimile, mica ei satisfactie. Astfel, veneticii se facura purtatori ai "legitimei dorinte a masei" la marimile din Bucuresti. Urmarea fu ca garzile se indoira si comisia interimara primi

observatii aspre si amenintari de inlocuire, deoarece "incurajase prin atitudinea si slabiciunea ei instincte salbatece de razbunare fi porniri spre rebeliune, penate de art. 86 fi urm. c. p.". Era doar o mare opera de arta, facuta in strainatate, cu bani multi si grei.

Cind multimea intaritata afla despre drastica dezaprobare a celor de la Bucuresti, scandalul ajunse de neinchipuit. Se dadura adevarate asalturi in contra monumentului, dar soldatii se tinura bine. De altfel, cit domni soarele deasupra lumii, luciul otelului de la arme fu o continua "legiuita somatie", tinind necontenit departe pe cei mai indrazneti. Rafuiala pro- priu-zisa avu loc doar intre razvratiti si atitatorii lor de pina ieri, care, pentru a-si feri pielea, trebuira sa tipe, sa ameninte, sa spumege... in contradictoriu...

Cind se lasara umbrele serii, tuturor le veni foame de lup, mai mult si mai degraba decit se asteptau, din pricina atitei energii cheltuite. si plecara spre casa, unii de unul singur, altii in grupe, cintind :

La arme cei de-un neam si cei de-o lege...

Sau :

Hai lelita-n deal la vie,

Hai, lelita, hai,

Sa culegem razaehie...

Grupul cel mai intransigent si mai furios se opri dinaintea ferestrelor conului Costache, facind sa zor- naiasca geamurile ca de cutremur de puterea fara seaman a vibratiilor atitor ragete.

Conu Costache inchise ochii plictisit si vadit dezgustat ca fusese brusc intrerupt din gindurile placute si din amintirile in mijlocul carora vroia sa moara.,. Oricarui om condamnat la moarte i se mai implineste o ultima dorinta. Atita drept are si el. Sa nu mai fie turburat din ginduri. Atit. Nimic altceva.

Tocmai se vedea, la Roekenbaur in Grinzing, la "Heuriger", cu roscata Suzi pe genunchi, acum treizeci si cinci de ani, cind plecase pentru prima oara la Viena si spre alte orase europene, ca sa vada la fata locului realizarile marilor edilitati. Lautarul cinta in falset, ciupind usor strunele, in vreme ce luminarea discreta arunca palori ciudate in parul salbatec al infocatei vieneze...

- Ce mai vreau, ce mai doresc ? intreba el abia auzibil, zguduit din visuri, pe doctorul care-i prepara ultimele injectii.

- Au vrut sa-ti darime monumentul si i-au pus pe goana... Acum urla de neputinta...

- De ce nu i-au lasat, frate, sa-si faca voia ?." Aveau tot dreptul... E-a lor... Ei l-au facut... Sa-l darime, sa-l darime...

Moartea a trecut, in sfirsit, si pe-aici.

A fost de-ajuns ca aripa ei neagra sa atinga in treacat orasul, ca toate patimile sa taca pe loc.

- Mi se pare ca n-au avut dreptate cu conu Costache... De ce nu ne-au lasat sa-i darimam monumentul daca n-a fost nimic de capul lui cit ne-a cirmuit ? I-am amarit degeaba zilele sfirsitului...

- Am fost niste pacatosi... Cit ne-a condus el, cu totii ne-am ales cu cite ceva... De bine, de rau, o duceam cu totii bine... Dar de la astia ce-avem ? Numai biruri si amaraciuni...

- Toata ziua bate toba casierului prin mahalale... si noi ne-am pornit tocmai asupra lui, care se punea pieptis pentru noi in fata tobei...

- Mare nelegiuire am facut, oameni buni. Cit bine ne-a facut el noua si cum l-am rasplatit... L-am bagat in mormint cu lacramile pe ochi...

Dar vorbeau astfel cei care nu puteau sa razbata prin cortegiul cu latime de fluviu, ca sa vada figura zimbitoare a lui conu Costache, intins in dricul clasa I (cu patru cai), pornit pe ultimul drum...

Poate inca visa pe vieneza Suzi...

Cu toata frumoasa inmormintare, cu toate discursurile ca de intrunire publica, rostite in fata falnicului monument, de retractare sau de vestejire, cu tot regretul profund al celor ce l-au condus la groapa, Ionica Mitran tot nu s-a aratat multumit, dupa sapte ani, cind imprejurarile l-au adus pe el, acum, in fruntea comunei. Ionica Mitran a facut atunci un parastas cum nu s-a mai pomenit nici pe vremea domnilor voievozi. Se spunea "parastasul reabilitarii", desi conu Costache se reabilitase de mult prin amintirile minunate despre dinsul (despre "simpatica lui persoana", cum se zicea), care adiau necontenit de dincolo de moarte spre cei de dincoace. s-apoi monumentul lui, admirabila opera de arta, sta din ce in ce mai netagaduita dovada ca nu mai fusese primar ca el in tot cuprinsul României.

Iar conu Costache Constandache ridea si-acum cu risul lui bun si larg si care de asta data se largise pina la urechi. Ridea intr-una, cum l-au vazut cei pusi sa-l dezgroape, pentru a-i face din marmora si din bronz un mormint astfel cum cu adevarat merita un om ca dinsul.





Monumentul


Aceasta pagina a fost accesata de 874 ori.