• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Mana

Cind iesi afara din oras pe drumul inaripat multiplu cu tarlale negre si verzi, de primavara, dadu maximum de viteza. Mina-i sigura raminea necontenit ferma pe volan; nici cel mai mic tremur, care s-ar fi repercutat in drumul de sageata al masinei, ar fi facut sa-i oscileze botul zanatec, taind in dreapta si in stinga, cu o iuteala la fel de nebuna, iuteala cea dreapta a directiei initiale; ar fi nemerit poate la cea dintii cotitura in santul larg al soselei si totul, toata masinaria asta de piele, de carne si gind zvicnitor, de tinichea, de fier si de gaze duduitoare, s-ar fi prefacut la moment in nemiscare si liniste!... Ah, liniste mai ales, liniste profunda, grozava, nesfirsita ar trebui pentru timplele astea care nu se mai opresc odata...

Dar nici un tremur... Mina aceasta, toata fala lui, intreaga expresie a personalitatii sale... nu poate sa sovaie. Nici cu o infinitate de particica dintr-un milimetru... mina asta care a purtat prin drumurile obscure ale viscerelor omenesti, de nenumarate ori, taiusul cel mic si sclipitor, pe-o parte a caruia statea scrisa viata, dar pe partea cealalta, clipea cu rece luciu metalic ochiul pinditor al mortii. De douazeci de ani in sir, nici cea mai usoara smintire, o echilibristica uimitoare pe muchia fina de bisturiu... Mina asta dreapta, pe care o ridica acum de pe volan si-i misca degetele amuzat ca un copil care acum parca o vede pentru intiia oara, a pastrat necontenit in ea misterul binefacator inchis in semnul divin al taumaturgilor si mintuitorilor. Ar trebui sa-i cada in genunchi el insusi, s-o adore si s-o binecuvinteze in extaz mistic. O lume intreaga se inchina la ea, la mina aceasta sfintita, pecetluita de transcendent cu marele har. Atitia salvati, care-l divinizeaza inca, atitia infricosati de cotiturile repezi ale destinului, mase imense de capete, un intreg popor care-si indreapta nadejdile spre ea, ca la o divina si cutremuratoare speranta.

si-n toata aceasta mare de suflete, unul singur, cel mai apropiat, necredincios si sarcastic, batjocoritor si inconstient: ochi de demon impielitat in cea mai fina piele. Ochi adinci si nevinovati ca geana inserarii, parind cei mai ferventi si mai sinceri; si totusi... e ingrozitor! Privirile astea candide il insultau tocmai cu nevinovatia lor, il insultau zilnic, necontenit, cu grozavia perfectei lor inselaciuni.

Are impresia limpede, ah, mai limpede ca dimineata asta de primavara, in care a primit teribila revelatie, ca nu va putea rezista covirsitoarei greutati, ca umerii lui vor tremura sub povara ei si mina i se va misca... A, da... o singura clintire si intreaga, unanima adulatie care-l inconjura va crapa in bucati, ca un geometric bloc de marmora, crapat inform de corosivitatea umezelilor si de injuria insectelor. Mina ii va tremura fatal si el nu va mai putea supravietui mindriei ei infrinte, rusinate.

Acesta e adevarul adevarat si de-acum altfel nu mai poate sa fie.

Masina l-a saltat deodata brusc si salbatec, inclinindu-i capul in sensul circular in care vrea sa-l zvirle; el s-a agatat strins cu miinile de volan si a ramas. Altfel ar fi fost aruncat poate drept inaintea rotilor acestora, care alearga zanatec sub vointa nervilor lui, si propria lui masina s-ar fi repezit cu iuteala de fulger, sa-l ia in colti, de jos, ca un imens si groaznic mistret...

Marele chirurg zimbeste. Pina acuma totul ar fi fost terminat... Terminat, a, cuvintul acesta ca un balsam, cuvintul care incheie si care potoleste. Definitiv.

si el repeta: "Definitiv, definitiv". Priveste cu ura mina stinga, care s-a grabit sa se stringa de volan, infricosata. La cea dreapta nici nu se uita, ca si cind ea nu s-ar fi agatat poate mai prompt si mai strins decit cealalta de roata lucie si buna la pipait. O, pe dreapta nu poate fi suparat chiar pentru nici o vina... chiar pentru orice gresala inainte...

Totul s-ar fi sfirsit si satenii astia, cu care se intilneste acum si care feresc de departe in laturi, i-ar fi cules lesul, lasat in urma de masina fara cap, facuta tandari de primul copac. I-ar fi cautat prin buzunare, l-ar fi jefuit... dar scrisoarea destainuitoare ar fi lasat-o... Canaliile, nemernicii...

si el da si mai grozava goana masinii contra noului pilc de camasi albe care s-a ivit in zare si care se risipeste cuprins de panica, furnici de zapada pe panglica fara sfirsit a soselei.

De-ar fi lasat-o...

Tot ar fi luat... toate lucrurile de pret de pe dinsul; moartea i-ar fi luat cea dintii mina, furata din cer, si ar fi chicotit de victorie, fugind cu ea indarat spre nori... Numai dovada tradarii si a rusinii ar fi ramas, rizind obraznic si sfidator, deasupra ruinei de glorie si de geniu, ca un excrement pe-o marmura celebra. E tot ce mai poate ramine pe urma frumusetei acestei vieti; si canalia grosolana ar fi ris satisfacuta de asemanare-i.

Viteza incepe sa slabeasca... scirbit de grotescul imaginei, marele izbavitor incetineaza si intoarce...

si drumul inapoi il face domol, agale, toata eleganta asta supla si sclipitoare de sub comanda sa inainteaza acum domol, agale, rusinos de ridicul... un Kreisler imperial mergind ca un car cu boi...

La marginea orasului a oprit. Unde poate sa se intoarca? Acasa? Cum? Ca sa simta in prima vorba cu care l-or intimpina toata palma trecutului? in prima vorba mieroasa si candida, inocenta... si el ce-ar putea raspunde, care ar fi primul lui cuvint de raspuns? I-e cu neputinta sa constituie aceasta scena, aceasta groaznica perspectiva...

Dintr-un salt, a trecut santul larg si s-a lasat pe muschiul verde si galben, care captuseste muchia hududoiului.

Contactul pamintului ii face bine parca; o placere curioasa i se furiseaza in suflet: sa se simta calator obosit, sa-si acorde ultima odihna, aci, la citiva pasi de tinta calatoriei. Dar pacea asta minunata pesemne nu i-e dat s-o guste decit in treacat; doua sclipisuri de masini ce-au irumpt din strinsoarea ultimelor case, departate, ca niste cuburi colorate de copii, il fac sa sara, sa se repeada la botul masinei, sa-i ridice invelitoarea metalica, sa se prefaca ochi scormonitor, cercetind pricinile unei metehne subite...

Considera cu privire vrajmasa alura crescatoare a celor doua masini inoportune. Mai au putin, vor ajunge si vor trece... Iar el va putea asculta din nou sfatul pamintului... L-au surprins prea devreme, inainte de a putea lua o hotarire, inainte de a asculta, cu urechea in ravaneala humei, cu mina pipaind moalele muschiului proaspat si asprul de barba tepoasa al muschiului vechi si galben, sfatul mosneagului etern; l-a uitat de mult si acum se-arata greu la raspuns bunul si iertatorul mosneag.

Dar din cea dintii masina un brat se inalta si face semn in urma: amindoua se abat ca la comanda pe marginea dimpotriva si stopeaza...

- Nu, n-am nevoie de ajutor, multumeste doctorul, incurcat de aceasta marca de solidaritate umana, ce nu mai poate sa-l mai amageasca. Va multumesc foarte mult, e foarte frumos ceea ce faceti, dar pe mine nu mai ma puteti ajuta cu nimic... Am indreptat eu totul... nu mai am nevoie de nici un ajutor, va multumesc, va multumesc...

- Dar avem noi nevoie de ajutorul dumneavoastra, domnule profesor, raspunde un glas smerit, care face sa tresara pe mintuitor, caci recunoaste in el smerenia tuturor celor ce i s-au adresat, implorindu-i ajutorul. de douazeci de ani de zile.

- Prin tot orasul v-am cautat, domnule profesor, si abia v-am gasit urma, reia si mai umilit alt glas, venind inaintea celui dintii. Va rugam sa nu ne lasati... implora el.

- Platim oricit... intrerupse o intonare de bas, care amuti indata de infatisarea rigida pe care figura doctorului o imbraca subit la aceste vorbe...

- Altfel mamica mea e pierduta, scumpa mea mamica... gemu sfâsietor un glas de copil...

- Dar, domnilor, mi-e cu neputinta... vedeti... tocmai astazi mi-e cu neputinta... Trebuie... am... sunt... in sfirsit, am sa va recomand...

- Va rugam, domnule profesor, nu ne lasati! cersi infricosat intiiul glas.

- Orice sacrificii suntem gata sa facem, declara semet vocea de bas.

- Nu lasati pe mamica... inainta cu miinile impreunate copilul.

- Dar tocmai ca mi-e cu neputinta... tocmai ca... ah, dar ce vroiti dumneavoastra... ce vroiti sa faceti dumneavoastra... adresindu-va mie... astazi... dar tocmai in interesul mamicei tale, micule...

- Domnule profesor, domnule profesor...

- ...tocmai ca sa scape... sa traiasca...

- Nu ne lasati, domnule profesor...

- Tocmai ca ma implorati asa... nu pot, nu pot, mi-e cu neputinta... de astazi...

- Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! isi astupa copilul fata cu miinile...

si gemete surde iesira din celelalte piepturi. Doar glasul cel gros trimbita grav, ca un enorm instrument muzical, complicat si incilcit, de alama:

- Dumneavoastra nu va e nimic cu neputinta... orice-ar fi...

Sunetul asta jos vibra profund in sufletul savantului. Cum? a inceput sa recunoasca, a inceput sa consimta ca o simpla, o comuna, o atit de meschina josnicie a fost in stare sa-i amputeze, ca dintr-o singura si sigura izbitura, bratul lui facator de minuni?... Bratul asta ferm, mina-i ale carei degete le desface acum cu o miscare atit de energica, atit de nesatioasa de fapta si de indrazneala?... O simpla murdarie... o...

- Nu...

- Ginditi-va la Dumnezeu, domnule doctor...

- Sa mergem, inainta el hotarit spre masina. Sa ramina copilul cu mine... ba nu, domnul cu vocea de bas...

si mina n-a dat gres nici de data asta. Cind totul s-a terminat, el i-a indepartat pe toti din sala de operatie si-a ramas singur acolo, privindu-si mina si rasfirindu-si degetele. A sarutat-o...

Iar glasul de contrabas de alama i-a rasunat precis in urechi: "Dumneavoastra nu va e nimic cu neputinta... orice-ar fi..."

- Orice-ar fi... repeta doctorul ca un ecou...

Cind intrase aci, isi daduse indata seama de ce toti oamenii aceia se zbateau atita, se zoreau sa-l gaseasca, il implorau cu ochii umeziti. Pe masa de operatii il astepta poate cea mai desavirsita imagine omeneasca pe care o vazuse in viata lui. inainte de adormire, femeia, nenatural de frumoasa, il invaluise cu ochii ei mari si verzi. I-a incredintat sufletul cu un zimbet, pe care el l-a acceptat cu o inclinare imperceptibila, dar sigura, a capului. si pina cind s-au inchis, ochii aceia au ramas atintiti spre dinsul, in lenta lor impaianjenire, ca spre un mintuitor.

Dar cind invelisul pintecului a fost dat deoparte, aceleasi mate, infecte si ulcerate, au iesit la iveala si el s-a cutremurat; e cu putinta oare ca in atita perfectiune omeneasca sa dainuie atita putregai? El a curatat aceste maruntaie informe de tot putregaiul lor periculos, dar organele readuse la forma lor obisnuita nu puteau ramine decit ceea ce trebuiau sa fie - aceleasi depozite de ramasite sordide de digestie, dospite si alterate...

Un zimbet i-a fluturat atunci deasupra acestui morman de intestine, acest balegar care intretinea floarea atipita ce-i zimbea inca in vis, ca frumoasa adormita din basme... Statea in puterea lui sa curme deodata scabroasa minciuna, sa anuleze dintr-o singura miscare infamia ascunsa sub invelisul oricarei ucigatoare frumuseti. Dar mina-i mergea singura inainte, nepasatoare de tot ce putea sa cutreiere sub fruntea lui aprinsa...

O usurare profund simtita se asezase pe toate ungherele sufletului lui. si pintecul pingarit de-acasa ascundea aceeasi nemernicie, inainte de a se deschide oricarei nemernicii exterioare. intru nimic aceasta din urma nu adauga sau scadea o iota celei dintii...

Murmure de admiratie ieseau din halatele albe care-l inconjurau. Dar el nu le dadea nici o atentie... caci se gindea acum ca si mina asta...

Nu, nu, nu... Nu trebuia sa mearga pina acolo, era o blasfemie... Mina lui incalte era o sfinta...

De aceea a trebuit sa ramina singur cu ea, sa-i ceara iertare, retractindu-si umilit usurinta, s-o sarute...

Ea rascumparase demult, prin minunile-i fara numar, orice pacat congenital... Ci mizeria omeneasca, pe care ea voia s-o nimiceasca, se ridica acum asupra-i, hidoasa si ingrata...

Tremurind pentru intiia oara, mina aceasta sfinta scoase doar de-un colt, ca pe un copil bubos de-o ureche, scrisoarea surprinsa. Ochii o cuprinsera intreaga, o stie doar acuma bine: pe rindurile mici si inghemuite era expusa, ca niste otrepe pe garduri scunde de tara, recunostinta celuilalt pentru darurile ei ascunse. si atita... Ba nu... intr-un loc parea ceva strain, ceva ce nu retinuse la prima si fugara lectura... nu-si aducea aminte ce fusese in locul acela...

O apropie si desprinse:

"...cu atit mai mult cu cit gloria sotului tau ma micsoreaza si ma umileste, cu cit inalta lui valoare ma face sa simt, ori de cite ori ma apropii de dinsul, meschinaria existentei mele... Iarta-ma, dar trebuie sa ti-o spun: am incercat alaturi de dinsul sa evoc farmecele tale, pentru a-l birui mintal, a-l scobori alaturi de mine sau mai jos... imi cer iertare de la minunatele tale farmece, dar mi-e cu neputinta... Ah, nu crede ca vreau sa te asmut prin aceasta destainuire, e numai purul adevar..."

Marele savant nu-si crede ochilor... Stupoarea, agitatia grozava in care-l pusese aceasta scrisoare, gasita intâmplator, nu-i ingaduise sa distinga intii in intregul ei decit un bloc de josnicie si dezgust.

Pe buzele lui flutura iarasi zimbet: si mintea i se intoarse spre inselatorul, pe care-l cunostea bine acum. cu dispretuitoare, dar cu putin indulgenta mindrie.

Se apropie apoi cu pasi hotariti de soba, viri inauntru scrisoarea, o aprinse cu o bricheta, statu pina se prefacu toata sul negru, pe care-l faramita in scrum marunt. Apoi, cu meticulozitatea tihnita a profesionalului, credul ca toti savantii, se aseza la masuta din colt. unde era toc si hirtie, sa uimeasca definitiv pe acel pigmeu, care nu pentru ca vrea sa "asmuta" pe complicea lui ii facea acea destainuire, ci numai pentru ca voia, ca trebuia, ca simtea ceva in suflet care-l indemna s-o faca...

Scrise:

"Iarta-ma, druga mea, pentru aceasta evadare prematura si neasteptata... Dar astazi, cind am avut unul din cele mai mari succese, despre care se va pomeni in analele chirurgiei, te asigur, am avut o clipa de indoiala... Am reusit, evident, dar clipa asta mi-a ramas in minte. Ea poale sa se mai intoarca si asta, Dumnezeule, chiar numai atita, mi-e cu neputinta sa suport... De orice m-as putea indoi cu seninatate si cu indulgenta, de orice... dar ca sa aibe o clipa de ezitare, de... necredinta, mina mea, asta niciodata, niciodata. Sunt nevoit sa ma opresc cu ea aci, noi amindoi... Tu, desigur, n-ai sa traduci aceasta fuga precipitata a ei si-a mea decit ca o manifestare de nebunie. E bine ca poti sa gasesti o explicatie atit de cuminte la astfel de lucruri si de aceea, tihnit, intrucit te priveste, ma indepartez in graba. Esti tinara, frumoasa, iubeste, iti spun, iubeste unul care poate sa gaseasca usor explicatii cuminti la orice, ca si line... Pentru a nu-ti lasa decit grija asta... iata, iti las tot ce va ramine, material, dupa mine... Eu plec cu mina mea"...

Data si iscali cu trasatura sigura...

Apoi, batindu-si mina prieteneste pe antebrat:

- Vom ramine definitiv asa cum suntem. Baga de seama... Acum sa te vedem... Ei vor aprecia trasatura...

Se dezgoli la piept si cele doua degete de la stinga, supuse, pipaira cunoscatoare, se fixara, se indepartara apoi usor unul de altul, facind doar atita loc cit ii trebuia dreptei sa-si arate maiestria...

O clipa doctorul zabovi. Dar numai pentru a-si termina fraza, in urechile ce parca incepeau sa vijiie, glasul de bas metalic: "Dumneavoastra nu va e nimic cu neputinta..."





Mana


Aceasta pagina a fost accesata de 867 ori.