• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

La Grandiflora - Partea 02

Intr-o zi, dupa ce conduse pe Ignatescu la gara, Manaru se grabi sa sune la intrarea minunatei vile in stil romanesc, pe care acela abia o cladise putin timp dupa expirarea contractului cu primaria. Cinsti frumos, ca de obicei, pe ochesica servitoare, ce grabi sa-i deschida la dinainte convenitul semnal, dindu-i binete cu ochii ei mari, recunoscatori. Din salon, glasuri ajungeau lamurit pina in antreul unde Manaru sfirsise tocmai de scos blana si-si potrivea cu mina parul negru, lucios, dinaintea cuierului cu oglinda.

Soneria raspunde de-a dreptul la bucatarie, iar sosirea lui fu anuntata, ca si pina acum, de catre servitoare, doamnei Ignatescu prin semne conventionale; altfel nu se explica frintura imprundenta de conversatie pe care Manaru o prinse distinct, prin usa putin intredeschisa a salonului de primire:

- inchipuieste-ti, draga mea, venind incoa, nebunul ala de Manaru m-a persecutat pina-n poarta ta... Dar ce insistente!... Cuviincios, desigur, insa m-ametise...

Manaru, care, vazind ca sunt musafiri, o luase spre o usa alaturata, cirni acum spre salon. Cunoscuse glasul. Era intr-adevar al enormei doamne Maruntache, singura din oras pe care-si impusese s-o respecte, nu atit din cauza dimensiunilor ei neobisnuite ce pareau sa aiba farmecul lor, cit a prieteniei cu Maruntache, cel cu haz mare si vesnic cu asmutarea pe buze, cind Manaru ii incredinta la ureche ultimele succese si recentele nazuinti.

La vederea noului venit, doamna Maruntache avu un gest de spaimintata surpriza: Manaru nici macar n-o zarise in ziua aceea, cum nu-si amintea s-o fi intilnit de saptamini intregi. Totusi (pentru ca din vorbele ei isi vazu imaginea reflectata in dorintele tuturor, ca intr-o incapere tapetata peste tot cu oglinzi) se prefacu ca n-a auzit nimic si se purta intr-astfel incit lumina cu totul figura dolofana a statuei de carne - mai ales ca aparitia lui, indata dupa venirea ei, ii intarea spusele - si intuneca repede, repede, chipul, pe care n-ai fi stiut deosebi albul de roz al doamnei Ignatescu, cuprins de minia rosie-aurie a cirliontilor creti, si zburdalnici, ca de para unui foc tainic si de neinteles.

Vizita se scurta de la sine si el fu gata sa conduca pe doamna Maruntache acasa si chiar sa mai zaboveasca acolo timpul cit fu nevoie sa sadeasca in timplele absentului Maruntache micile excrescente, pe care acesta, sigur de sine, le cauta cu atita ardoare pe fruntile celorlalti.

Ramasa singura, doamna Ignatescu fu zguduita de-un teribil acces de lacrimi cu trimbe de furie, ce fu potolit instantaneu, ba chiar transformat intr-un adevarat transport de bucurii divine cind se pomeni cu Misu Ignatescu, navalind pe usa, ca adus de virtejurile crivatului stirnit pe neasteptate afara. Ignatescu povesti ca s-a intors de la statia apropiata, cu trenul ce venea din contra, motivind ca uitase tocmai lucrul cel mai important intru reusita scopului calatoriei sale. Ori, cu acest negindit prilej, el arata doamnei dovezile unei netarmurite iubiri, asa cum nu s-a mai intimplat de cind o luase. in tot timpul ii saruta mai ales incheieturile degetelor, si din vorbele lui inginate ca in delir si din faptele lui, cineva strain ar fi putut crede ca e impins la aceste nebunii subite de-o frenetica recunostinta. O ridica in brate, se imbata de aroma parului ei imbibat cu esenta de roze, o privi cu duiosie in ochii mari, necontenit schimbatori intre verde si caprior si ceti acolo cea mai limpede, cea mai naiva sinceritate. Pe urma se despartira intr-o mare efuziune de sagalnicii si noi dezmierdari, el ca sa plece a doua oara la gara - de asta data de-a binele - ea sa se aseze la masuta ei trandafirie, ca sa astearna pe-o foaie, la fel de trandafirie, cuvintele:

"Vino neaparat. Misu intors inopinat ca sa plece a doua oara, linistit si definitiv. Amanunte iti voi da personal. O sa murim de ris. Te astept."

Fara, desigur, nici o iscalitura.

O chiti, o puse in plic la fel, si dind-o servitoarei, i se paru, privindu-se fugar in oglinda, o petala smulsa din trupul ei, ca sa fie purtata pe vint... vorba cintecului...

si intr-o buna zi invidia femeiasca plesni ca gheata in mai multe locuri, zgomotoasa, in citeva din saloanele oraselului, la mesele de pocher. Rasunara violent apostrofari, dezvaluiri senzationale, epitete tari, injurii. Dulci intonatii de privighetoare se schimbara in ris rau de huhurez sau in indignare de paun. Iesiri precipitate uimira servitoarele, usi trintite de mini inmanusate cutremurara antreele.

A doua zi unii incepura sa rida, dar Manaru rise mai tare si le-ngheta hohotul pe buze. Caci risul lui stringea ca frigul si era ascutit ca sloiul de gheata. Nasturas il provoca in mod public sa dezminta calomniile ce circulau de la o vreme in jurul sotiei sale, "care, domnule, niciodata nu s-ar injosi sa imite tiriturile altora". si apasa pe "altora" cu un curaj care stirni admiratia auditorilor. Manaru, necontenit rizator, dezminti cu placere:

- Ei iaca, am dezmintit, Nasturas, acum cred ca esti multumit si raminem prieteni.

- Nu asa, domnule, nu asa, spumega de furie Nasturas in fata acestei seninatati.

- Dar cum, Nasturas...

- Cum, dar cum? si ramase el insusi atit de mirat ca nu mai stiu ce sa mai spuna.

si pentru ca bolboroseala ce-i macina gitul, si din care tisneau silabe desperecheate si stropi de scuipat, tindea sa transforme in comicarie eroica lui iesire, izbuti sa rosteasca de mintuiala:

- Pe cuvint de onoare, domnule...

- Pe ce vrei. Nasturas.

Hotarit lucru! Era de-un cinism atit de feroce Manaru in razbunarea lui pe intreaga lume, incit toti convenira ca trebuie sa se ia masuri urgente.

- Pe prinsoare ca nu e adevarat nici a mia parte din ce se spune, domnule! insa nebunul trebuie legat! Ne compromite familiile, ne demoralizeaza nevestele.

- S-a ispravit! Asta-i tactica lui, sa ne zdruncine credinta in femeile noastre.

- Sa credem c-au fiert toate in acelasi cazan de ciorba cu nevasta-sa.

O conspiratie avu loc in gradina "Grandiflora", lipsita de scaune si mese in miezul unei nopti caldute de februar. Dupa dezbateri extrem de insufletite, in timpul carora se respinse cu majoritate covirsitoare propunerea tragerii la sorti a celui care avea sa aduca singur la indeplinire mandatul conspiratiei, se vota in unanimitate o bataie la care sa ia parte toti cei prezenti, pina la complecta scoatere din functiune a celui condamnat.

Livizi, cum le sade bine unor conspiratori, isi dadura miinile crucis, infasurati ca niste miri romantici ai noptii si ai intunecimilor in beteala firava a lunii.

Cineva scoase ceasul. Discutasera cam mult. Era ora patru dimineata. si tuturor de fata li se paru ca aud patru lovituri grele, grave, sinistre, batind darabana destinului. Sentinta era deci pecetluita de vrerea sortii.

Pornira hotariti si tacuti. tepile metalice ale bastoanelor cazura surd pe pamintul intelenit.

La poarta se oprira.

"Unde-o fi? Unde-l gasim? Unde-l pindrm?"...

Zambiloiu, care mergea in frunte, fu oprit de taria acestei probleme, aruncata din urma ca o piatra in capu-i involvurat de dorul razbunarii. intr-adevar unde ar putea sa fie. Poate s-a retras din vreme si s-a culcat ca un om cuminte! Pacat de bunatate de avint. Pina mine le trece imbecililor astora... As, ce sa se culce? Manaru, pe luna asta! Doamne fereste! Cine stie cu nevasta caruia din dobitocii de fata imparte acum dulceata asternutului! in orice caz, la el, la Zambiloiu, nu putea sa fie... si avu parca un vag simtimint de usurare...

Rinji si striga cu vesela rautate:

- E, la care... o fi acuma? (Era sa zica "dintre noi», dar ii fu frica.) insa siguranta ca la el nu mai poate fi ii schimba repede ironia in durere. si i se paru bucuria lui dintai un pumn de apa aruncata de la etaj si inghetind la mijlocul drumului.

- Asa-i, Zambilica, ai dreptate, pe la tine a trecut demult!

Atunci ochii lui scinteiara iarasi rai si incepu deodata sa fredoneze:

Unde-o fi

Unde-o insera,

Pe-a cui mina s-o culca.

Un freamat trecu printre conspiratori la auzul groaznicelor versuri:

- Mi se pare, sopti Gorunescu, ca-l vazui spre seara apucind-o pe Tudor Vladimirescu.

- Cum ti se pare? tresari nervos Goruneanu.

- Adica, vorba ta, nu mi se pare deloc...

- ti s-a parut.

- Nu mi s-a parut deloc. Era pe strada ta si da tircoale cam prin imprejurul tau.

- Pentru ce nu mi-ai spus pina acum...

- M... mi-era greu... ma-ntelegi... insa, daca nu ma insel, parca s-a ridicat putin in virful picioarelor, in fata ferestrei, aia... luminata cu rosu...

- Parca, daca nu ma-nsel... mi se pare; sa nu crezi ca sint d-aia carora sa... pe care sa... care sa...

- Auzi acum si p-asta... eu spun ce vazui, baiete, si zic... sa-l asteptam cum intri pe Tudor... asta e...

- si eu spun ca e la nevasta-ta...

- Nu fi porc.

- Porc esti tu...

- Stati, nu va certati, interveni Ignatescu... Apoi dac-o luati asa... niciodata... uite d-asta si-a batut joc si de unul si de altul... pentru ca am ascuns... Ascultati ce va spun eu: Goruneanu... poate sa aiba mai multa... dreptate...

- Adica vrei sa spui ca eu, intrerupse Gorunescu.

- Nu tu! Goruneanu are dreptate. De citeva zile da necurmat tircoale pe Regina Maria...

- Trebuie sa fii nebun si tu... Pai cind il vazui eu pe Vladimirescu...

- L-oi fi vazut... Eu il vazui pe Regina Maria, dinaintea portii tale, sopocaind cu baietasul ala care-l ai in curte.

- Mai Ignatescule, stiu, draga, ca ai interes ca sa le cobori pe toate la nivelul... (si batindu-se cu mina peste gura)... in sfirsit, nomina odiosa... insa vezi si tu... ca...

O palma puternica rasuna deodata in tacerea desavirsita.

- si ce dai asa, mai pacatosule? racni de asta data Luncescu... Ce te mai feresti in dosul palmelor? A ajuns scandal public povestea cu nevasta-ta. De sase luni de cind ti-e musafirul cel mai credincios...

Barbia lui Ignatescu incepu sa tremure. Palma lui descrise din nou, fulgerator, o frintura de cerc spre obrazul negru si uscat al lui Luncescu. La jumatate de drum, insa, se opri, impiedicata de brusca si imperioasa nevoie a unei explicatii.

- Ei si de ce crezi tu, mai dobitocule, ca vine de atita amar de vreme? Sa spun eu! Pentru ca intimpina rezistenta, neghiobule; pe cind la tine si-a facut omul treaba demult, a scuipat si a plecat... n-auzeai cum isi batea lumea joc de tine?...

Luncescu se clatina, cit era de lung si de subtire, ca un par destepenit din strinsoarea voinica a pamintului.

si micului discurs al lui Ignatescu, ii urma repede deschiderea ostilitatilor, care fu marcata printr-un ropot grabit de palme, ca o tacaneala de mitraliera.

Pe urma bastoanele intrara in functiune si tabara se-mparti in doua.

Numai Zambiloiu sta deoparte si contempla trist imprejurarea: cu ce placere si-ar fi intins si el spinarea acestei ploi binefacatoare, daca i-ar fi ramas numai o saminta de nadejde.

Lupta trezi resentimente vechi. Cuvinte, de luni intregi oprite in git, isi facura loc minioase. Bastoanele suierau. Pumnii, bizar, cu cit deveneau mai grei, cu atit sareau mai agil. Gardistul speriat din somn incepu sa fluiere; iar prepusul domnului Alexandru Cocosel pentru a-i pazi gradina peste iarna, cu ochii cirpiti si imbracat pe jumatate, incepu sa se vaicareasca milog:

- Aoleo, boierilor... cirmiti mai pe strada, ca-mi spargeti geamurile!

O lovitura gresita il reduse insa la tacere.

Dar atunci un glas ingrozitor, patrunzind in noapte ca o voce supranaturala din scripturile sfinte, ragi un chiot prelung umplind toata bolta cerului si tot orasul intunecat. si ca la un semnal divin, taberele se departira; combatantii inlemnira cu gesturile in aer.

Din neguri, in mantia-i de cauciuc, aparu silueta zvelta a lui Manaru.

- Ce dracu v-a apucat, dragii mei?

El inainta cu pasul lui larg, cu ochii rizatori in bataia becului infirm al strazii, cu sufletul beat de cine stie ce nou succes. Mina lui despica gramada ca barda voievodului si de indata se gasi tocmai in inima incaierarii, unde degetele lui Gorunescu stateau inca incurcate in chiotorile jiletcei lui Goruneanu; dar el ii desfacu pe loc cu taiusul bratului de fier.

- A, va sa zica ii tii parte! striga Gorunescu, zbatindu-se furios sa-si apuce din nou prada.

insa cind se trezi drept in gard, in loc sa schiaune si sa ameninte, cum avea obiceiul, incepu deodata sa aplaude:

- Foarte bine! Foarte bine! De ce sa nu-i tii partea? Te inteleg, cavalerule ocrotitor... Bravo, te inteleg, iti dau dreptate si te scuz.

Cuvintele acestea, ca si teribilul ris, ce urma, al conspiratorilor, plesnira ca plumbii cnutului in obrazul lui Goruneanu. intr-adevar, la fel cu toata lumea de fata, pina si el observase ca-n descaierarea asta, luarea-aminte a lui Manaru se concentrase toata in jurul lui si ca, vadit lucru, il partinise mai mult sau mai putin. Oare sa fi fost cumva vreo rasplata? si cind afara de intrebarea aceasta, scrisa cu litere de singe, el nu mai vazu nimic altceva in golul mintii, ochii i se dadura peste cap si cu disperarea poltronului, degetele i se infipsera in beregata protectorului.

Conspiratorii, cistigati de interesul scenei si linistiti de minune despre partea drumurilor batute de Manaru in asta-noapte, se dadura linistiti de o parte si de alta. Lupta fu desigur scurta si Goruneanu adus repede, repede, cu miinile la spate. Totusi Manaru se purta neinchipuit de uman cu invinsul, ceea ce stirni aclamatiile vesele ale multimii complect cucerite, ba chiar il saruta pe frunte, asigurindu-l si pe viitor de netarmurita lui prietinie. si atunci nebunia lui Goruneanu de asemeni nu mai cunoscu tarmuri; degetele lui se implintara crispindu-se nervos in buzunarul de la spate si, la lumina searbada a felinarului municipal, tocul de piele de caprioara al revolverului ii rasari in stinga, cenusiu si gras ca un pitpalac, in vreme ce dreapta desfacea febrila incheietoarea de portofel. insa dreapta lui Manaru fu mai prompta, asa ca in secunda urmatoare asistenta putu vedea teava revolverului insusi lucind in mina lui Manaru, iar tocul dezumflat in aceea a lui Goruneanu.

- Frumos trofeu, declara Manaru, contemplindu-l. Apoi il puse in buzunar: sa poftesti miine sa-l ridici de la domiciliul subsemnatului. Vezi? Ar trebui sa nu ti-l mai dau. Dar te iert; mi-esti scump si te iubesc, Gorunule draga! (si-nainte ca el sa se apere, il saruta din nou.) Toti sunteti niste suciti! continua mustrator Manaru... Nascociti o gramada de bazaconii si pe urma singuri nu stiti cum sa va scapati de ele. Ascultati-ma pe mine: miniati-va pe fapte, nu pe vorbe...

Cuvintele acestea spuse verde si neted in noapte, cu timbru si tilc apostolic, avura adinci ecouri in inimile de fata. Nu mai trebui mult ca pacea si armonia sa se reintoarca si cu totii pornira infratiti si insufletiti.

in urma zgomotosului grup, dibuia ca un orb Zambiloiu. El doar era miniat pe fapte si nu pe vorbe. Totusi marea veselie dinaintea lui strecura o raza de veselie si in urma: "Te pomenesti c-o fi tot vorbe... Parca, he! Cine ce-a vazut?..."

Tot in piata orasului, in dosul "Cafeului Gustav", se afla si beraria-varieteu, cu titulatura curioasa "Hotel Bucuresti" (are camere numai pentru "artiste"), localul de iarna al domnului Cocosel. Casa straveche, lungareata si scunda, hotelul isi sticleste ochii rosii in nesfirsitul noptilor de iarna, si pufaieste fum pe cosuri, ca un tren gata de pornire. Aici samsarii statoresc ruptoarea vinurilor, aici se beau adalmasele, aici se intetesc chefurile hibernale, care pot dura cite trei zile cu noptile lor. (Dupa care, cind descind pe pamintul ce se invirteste cu ei, de atita drum, mustereii lui Alexandru declara c-au calatorit cu "transsiberianul".) Un pian automat zdrancane cu inversunare la fiecare noua moneda impinsa in cutiuta; iar pe citeva scaune aliniate de parete, patru fete vopsite motaie monoton si bat toate odata tactul cintecelor mecanice, cu o viteza de parca ar fi puse in legatura, prin sirme invizibile, cu sipetul muzical. Sint artistele care-si asteapta rindul. Deodata pianul tace si incepe brusc marsul vioarei, al cobzei si al tambalului; tiganii in [haine] negre-verzui ("olive", cum spune vataful lor) se incovoaie mladiosi pe instrumentele afumate si saluta obisnuitii localului, cu surisuri largi, dezvelind danturi albe si puternice. Dupa citeva tacturi, marsul se transforma neaparat in vals. si iarasi dupa citeva tacturi, se schimba in altceva necunoscut, un fel de introducere bizara si zgomotoasa, ai zice vin inceput de jazz, daca una din artiste, cea mai nou-venita, n-ar sari de la locu-i, de linga pianul automat, si nu s-ar propti intr-un picior, plimbind pe celalalt in urma, cum ar da un animal dintr-o coada virtoasa, intinzindu-se in chip de salut gratios peste rampa lautarilor. Arcusurile se grabesc atunci sa ispraveasca introducerea si chiar cele minuite mai repede sfirsesc inaintea celorlalte; iar prea de tot ramasele in urma intrerup cintecul pur si simplu. Artista se aseaza de asta data solid pe amindoua picioarele, isi da pieptul inainte si porneste cu accent energic:

- Blé-riot s-a suparat

Im tam... tam, tam...

Publicul o priveste cu ochii crunt de judecator: ce are a face Blériot? Asta-i poveste scoasa din lada de vechituri! Dar ea suride ingereste uitaturilor de lup, care-i infulica picioarele lungi, mijlocul strins, sinii prea tremuratori. ("Asta-i prospatura, nea Niculae!») Asa i s-a spus de catre cine a invatat-o: sa zimbeasca intr-una, cit tine "numarul». si ea zimbeste cu incapatinare grozavilor ochi sticlind de parca-s boabe de chiciura sub luna.

in cele din urma tot ii topeste, ii imblinzeste; in orice caz e bine facuta! Aplauze pornesc razlete din colturi; doua, trei si mor. Succesul e hotarit. Cu farfurioara in mina se avinta la cheta. Surisul n-a parasit-o, ba chiar a crescut, caci buzele inrosite pina peste margini fac o pata rosie atit de mare pe fata varuita, de parca ar tine o garoafa intre dinti.

Deodata, suris, ochi dulci, garoafe dispar; o masca sinistra cu ochi mici si rai, brazdata de creturi adinci, cu o gura exagerat de mare, de strimba si de rosie, ca si cum i-ar fi smuls cineva limba, s-a asezat pe chipul zimbitor. Se aude un: "porcule!" indesat si demn. Cineva, desigur, fusese obraznic pe sub masa. "Eu nu sunt d-alea, mojicilor!" si cu privire de regina ofensata, ea lasa in graba masa mojicilor, care se vad dupa haine cite parale fac, cautind parca aprobare departe de tot, in fundul salii, unde grupul Manaru s-a prapadit de ris, de la inceputul cintecului si pina acum. si zimbetul, prins din veselia mesei inecate in fum de tutun, la inceput nehotarit, pilpiie cu tot mai multa staruinta si lumineaza iarasi masca de var.

in timpul intermezzo-ului, adica al chetei, orchestra delecteaza pe auditori cu "nationale". E rindul chitaristului:

...Toate lampile s-au stins,

Numai la fereastra ta

Arde lamba ca o stea.

Dar cheta se sfirseste, cintareata s-a asezat intre Manaru si Maruntache. Ea chiraie ostentativ, catind mindra la tovarasele ramase la rind si ride grozav de zgomotos, caci glumele pe sub masa au inceput sa-i faca placere. (Nu uita totusi sa mai arunce din cind in cind ochi plini de cel mai nemarginit dezgust spre masa mojicilor.) Iar cintaretele celelalte se perindeaza pe estrada in picla din ce in ce mai groasa. Miroase a vin proaspat si a rom. Apoi deodata mirosul patrunzator al fripturii la gratar umple narile atitator. Cinta acum artista a treia; cinta pe frantuzeste: e frantuzoaica localului:

Ninon, Ninon!

Ne dis pas non.

si vocea ei plingatoare se intinde spre masa boierilor ca o mustrare dureroasa. Linga Manaru, pina ieri, era locul ei. Sub cununa parului oxigenat, ochii parca-i lacrimeaza in lumina clipicioasa, iar cutele pe care fardul topit de sudoare le dezvaluie nesimtit pe fata puhava par a fi urme de plins. E tragica in disperarea cintecului. insa deodata isi revine si ca o frantuzoaica veritabila ce se simte, isi arunca mindra capul indarat. Cintecul e altul: sprinten, saltaret. Piciorul ii bate nervos tactul; apoi porneste cu pasi marunti si masurati inapoi, se opreste batind pantofii, revine majestuos cu mina la timpla, salutind militareste:

Je suis la belle Margot Im-tam-im tam-im-tam, tam... J’y viens de Chicago Im-tam-im tam...

si glasul ei devine din ce in ce mai eroic in invalmasagul de mirosuri si de zgomote, in privirile de entuziasm timid ale practicantilor de la judecatorie si ale vinzatorilor din magazine, neintelegatori ai acestui jargon, pentru ei pasaresc, uimiti de bravura ei galica.

E un zbucium grozav in gitlejul de contralta cvadragenara al frantuzoaicei, naufragiata in umilul orasel oltenesc. Vocea a inceput sa-i gilgiie fals, caci, atacind refrenul, corul lui Manaru nu s-a grabit, ca de obicei, s-o insoteasca cu urlet tunator de bas, cu darabana batuta zgomotos in masa, cu clinchet de cutit in pahare. Nu, Manaru, acest "gaillard" inalt, subtire si brun, vesel, vorbaret si chefliu ca si cel mai autentic marseiez, era aproape intors cu spatele spre estrada, gura in gura cu nou-venita. Toata masa parea ca asculta la glumele lor; Ramura singur mai privea cu ochi focosi la scena cea scunda, pe care acum se juca o puternica drama. insa "la belle Margot" nu putuse pune la inima pe acest bucalat blond si roscovan; vocea ei suiera acum de gelozie si de mindrie infrinta; o clipa sovaitoare, isi reveni cu puteri inzecite. Aplauze rasunara in toate partile; chiar si la masa boiereasca. Nu se duse la cheta. Cind se facu din nou tacere, un batrin lung si galben, cu fata incretita, se ridica in picioare si trosni deasupra capului din trei degete.

- Un pol si-o robla! declara el cu o voce de parca ar fi vorbit printr-un butoi gol.

Pornira risete si asmutituri.

- sezi jos, nea Niculae!

Dar nea Niculae taie ceva cu aratatorul in aer si se aseza grav la masa, trecindu-si printre doua degete mustatile umede si parca inverzite.

- Negostor, n-auzi?

si facu cu ochiul la sticla goala, plescaind dintr-un colt de buze. Apoi fredona:

Marioara... dintre monti...

Pe urma inghitind in sec, ca un fel de pauza, reincepu acelasi unic vers, incercindu-l pe mai multe tonuri.

Frantuzoaica se lasa trista pe scaun, singura la masa. Ea privea cu zimbitoare melancolie imbierile nenumaratilor admiratori, facute cu gesturi mutesti sau intr-un idiom cu totul necunoscut filologilor francezi.

- Que-ce-qué-les vous, ma chère?

- J’ai vous l’honneur, ma’m’aselle!

Dar ochii ii luceau intr-atita, ca parca stau sa podideasca in lacrimi.

Ramura veni la dinsa. Ochii ei albastri se umbrira. Consolarea acestui inoportun, pe care, hotarit, nu-l putea suferi, o umilea si o indigna, iar complimentele lui neghioabe, ca si imprecatiunile la adresa lui Manaru, ca poate sa neglijeze "une colombe si blanche", o scoteau din sarite. Tocmai atunci Manaru intoarse privirile.

- Venez ici tous les deux! ii pofti el indata.

Ramura avu o usoara incruntatura fugara; frantuzoaica paru ca ezita; cu totul altfel ar fi vrut sa fie chemata.

- Iata, s-a intors iar la pupaza aceea! striga Ramura triumfator si repeta pe frantuzeste, pentru ca "la belle Margot" era nedumerita asupra cuvintului"pupaza" (il traduse cu "pie", ceea ce tot aduse un zimbet pe figura amarita). El era chiar gata sa se aseze din nou la acest zimbet pe scaunul de pe care, urmind miscarea ei, tocmai se ridicase, insa frantuzoaica aluneca zglobie de linga dinsul si se opri la stinga lui Manaru.

Ramura se lua dupa ea si se aseza alaturi. Noi comenzi rasunara. Margot nu asculta deloc ce-i spunea Ramura. Urechea ei dreapta sta tintita la soaptele lui Manaru si la chicotele cotofanei; atit de atenta ca luase si puterea urechei stingi. Asa ca Ramura trebuia sa repete de trei si de patru ori aceleasi vorbe. Totusi el nu se da batut; staruia cu indirjire in propunerile lui:

- Ne dis pas non, Ninon...

Frantuzoaica, distrata, parea sa consimta. Dar cind el se grabea, atunci, sa precizeze termenul si conditiile, ea se ferea ingrozita:

- Mais qu’est-ce que j’ai dit, moi? C’est toujours non...

- Vous avez consenti...

- Je n’y faisais pas attention.

Ramura spumega. El, care avea faima cuceritorului irezistibil, era compromis cu totul in fata amicilor de la masa, caci cocota asta raspundea prea tare soaptelor lui. Refuzul unei cintarete, si inca cvadragenare, il scotea din sarite. si doar despre dinsul se dusese vorba ca nu lasa sa treaca o artista pe la localul de iarna al lui Alexandru Cocosel fara ca sa nu treaca si el pe la dinsa. si vorba se mai ducea ca el nici nu plateste vreodata, privilegiu unic in acest orasel, de cind exista intr-insul un café-chantant. Iar el auzise vorba asta si parea ca nu-i displace deloc. Ba dimpotriva.

El isi rasucea coltul mustatii roscovane cu salbatacie, totusi pe figura contractata de suparare pastra necontenit un zimbet pentru asistenti si-l insotea adesea de un clipit din ochi, cu inteles, fara sa observe ca acestia nu-l luau in seama, prinsi de virtejul risului zgomotos din jurul lui Manaru si al pupazii. De la un timp chiar Margot se-ntorsese aproape complect cu spatele la dinsul si parea ca ia parte directa la hazul general. insa Manaru, probabil din nebagare de seama sau pentru a-si aseza si mai bine cotul pe masa, ii intoarse la rindu-i tot spatele sau voinic si arcuit. Gestul acesta indirji cu desavirsire pe frantuzoaica. Ea reveni la Ramura, fara un pic de singe in obraz, si surise cu un rinjet zdrobit, care-i lungi buzele pina-n sfircul urechilor galbene, ca de cadavru proaspat.

- Ah, dis-moi que’ q’chose. Pentru ce tacut?

Gura lui Ramura se intinse si ea pina la urechi si parea ca daca ar fi avut loc, s-ar fi intins si mai departe.

Tocmeala nu dura mult. Tratativele fura imputernicite prin stringerea unui genunchi al ei intre genunchii lui si printr-o stringere de brat, mai sus de cot.

Localul incepuse sa se goleasca. La masa mojicilor o violenta controversa se isca intre chelnari si consumatori asupra numarului comenzilor, a pretului si a calitatii consumatiilor. Domnu Niculae, care statuse, ca de obicei, singur tot timpul serii, vroi sa plece.

- Ha, ha, domnu Niculae, ai luat fata de masa dupa dumneata.

Domnu Niculae se uita cu ochii impaienjiniti inapoi si pe urma fixa incruntat pe interpelator:

- N-am plecat de tot, striga el sus si tare, agitindu-si aratatorul in aer, apoi ridicindu-l brusc spre tavan, asigura: "un pol si-o robla!" Pe urma fredona scurt:

Marioara dintre monti...

si porni in volte scurte, inegale si in sensuri diferite, dar in asa fel ca ultimul sens fu de-a dreptul in usa ce parca-l aspira ca o gura de intuneric.

Curenti reci se strecurara serpuitori prin spatele intarziatilor.

- Hai sa mergem, sopti Ramura la urechea frantuzoaicei, infrigurat si tremurand ca o piftie, asa cum de obicei devenea inaintea femeilor, in momente hotaritoare.

Dar ea refuza sa mearga de pe-acuma. Cind se va inchide localul, da! Atunci pleaca toate fetele. Acum s-ar supara chiar patronul.

Ramura mai astepta putin si pe urma deveni si mai insistent. Ea trebui sa cedeze, aruncind o ultima privire in ceafa lui Manaru. Daca el vrea astfel!

Dar atunci se-ntoarse Manaru. Privi cu mirare la Ramura, apoi cobori ochii pe frantuzoaica.

- Margot, striga el... Tu erai aci, linga mine, frumusete in declin, ii spuse el mingiind-o pe gusa moale si alba... Pe domnisoara Blériot o cunosti?... Faceti cunostinta, dragile mele....

Ramura ridea prosteste si pe nevazute tragea pe frantuzoaica de haine. Dar Margot se scutura deodata ca un curcan infuriat.

- Fiche-moi la paix!

si pentru ca, de ciuda, el o ciupi cam adinc, ea izbucni intr-un sir de blesteme franco-romane, printre care nu uita sa strecoare cite-o trasatura din portretul lui Ramura, asa cum il vedea acum, cu ochii holbati de furie. Impresiunile ei, in fata acestui portret, ce se reconstituia astfel bucata cu bucata, erau asa de groaznice insa, ca Ramura rosi, apoi ingalbeni. Minia ei culmina intr-un persiflaj de foburg, la adresa neghioabelor ("puisque j’ai entendu que vous êtes’ci une sorte de don Juan" ) care au putut sa cedeze unui astfel de caltabos... "Pfui!..."

si scuipa cu atita greata, ca Ramura simti cum stropii sar din podea in obrazul lui. Un hohot formidabil se dezlantui la masa. Doar Manaru ridea putin cam incruntat si foarte incurcat, nestiind daca trebuie sa se-nveseleasca mai departe sau sa se supere.

Atunci se intimpla ceva cu totul neasteptat. Ramura, rosu ca o sfecla, ridica deodata palma lui grasuna deasupra frantuzoaicei; Manaru i-o opri in cadere si amindoi se privira adinc - desi un moment numai - foarte adinc si rascolitor.

Dar Ramura se insenina cel dintii.

- N-am ce-ti face, rinji el, si dintii albi aparura mici, de soarece, din dosul lauzelor carnoase. Esti mai tare... Ai un succes... care ma dezarmeaza...

insa pali deodata, caci ochii lui Manaru recapatara luciul acela groaznic de otel.

Fu ca repedea sclipire a doua taiusuri ce se ciocnesc. Pe urma Ramura se grabi sa iasa. Manaru goli trei pahare pe nerasuflate, cum facea cind era rau intaritat, si batu cu pumnul in masa.

- Sa ridicam sedinta, striga el salbatec. Eu ramin cu frantustele astea, declara apoi, mingiindu-le pe amindoua sub barbie si privindu-le pe rind cu un suris larg, betiv. Mergem citesitrei... facem figuri...

si plesni iarasi cu pumnul in masa, de se cutremurara sticlele si paharele.

Abia intr-un tirziu se trezi din minie, singur in tot localul, cu fiecare din ele pe cite un genunchi. Le ridica pe amindoua cu cite o mina, ca pe doua pachete, si porni pe usa din fund, in vreme ce fetele chicoteau de spaima si admiratie subt strinsoarea muschilor de piatra.

Dupa citiva pasi se opri.

- Nu! striga cit il lua gura, fringindu-si uitatura dura de statura aramie si gheboasa a domnului Alexandru Cocosel. care aparuse mic in prag, ca un cine rosu cu cap de om... Nu aici!... La mine acasa, in patul conjugal...

si izbucni in ris grozav dinaintea acestei idei nastrusnice. Iar fetele, lipite de pieptu-i, se privira rizind fugar, redevenira apoi serioase si-si intoarsera spatele cu dispret.

Iesira.

in urma-le, Alexandru Cocosel isi salta ghebul si-si freca minile punctate de pistrui. in lumina rosie obosita a becurilor, parul lui rosu parea ca luase foc. Se strecura printre mesele pe care le intrecea doar cu tidva si incepu sa urle la slugi:

- Mai repede, ca se face ziua!

Apoi se indrepta spre "casa", leganindu-si intr-o parte si intr-alta capul ce iesea din cocoase ca dintr-o cutie.

in coloanele groase de praf, stirnite de maturoaie, si-n raceala aerului navalit prin usile larg deschise, domnul Alexandru isi facu soptind socotelile. Capul i se legana intr-una, automat, ca o jucarie curioasa, neobisnuit de mare.

Fetele plecara de la Manaru a doua zi, putin inainte de ora prinzului in vazul intregii lumi. Manaru le primise chiar in camera de culcare si se trinti cu ele in cele doua paturi conjugale, alipite unul de altul in mijlocul odaii. Toata noaptea se petrecu o orgie sinistra, cu tipete si chiraituri salbatece, care trezi servitorii, ii aduse spaimintati in antreu si-i facu sa se priveasca buimaci de somn si de neintelegere. Pe urma unul descoperi un colt al perdelei si ochiul ii scormoni in lumina mare dinauntru. isi perindara apoi rind pe rind vazul la coltul viclean, si cum il puneau acolo, ochiul sters al fiecaruia se-acoperea deodata de-un luciu sticlos. incepuse sa se indese unul intr-altul si sa-si dea brinci. Privirile lor luau acum infatisari turburi, minile lor indraznete se zbateau lacome si ascutite ca niste cirlige asupra fetei din casa, care abia isi mai putea feri pieptul si inabusi chicotele, facind-o s-o ia la fuga in lungul salii, urmata de aproape de suflarea calda a rindasului. Pe urma, in tacerea noptii, rasuna puternic trintitul unei usi departate, zgomot care scoase din minti pe Marin, baietanul argat trimes de la vie. il facu sa-nlantuie cu putere pe bucatareasa Ilina, tiganca cu parul pe trei sferturi argintiu, tragind-o de la fereastra unde ramasese zgiita, molfaind vorbe neintelese din gingii si facindu-si cruce.

Dar peste citva timp, citesipatru erau iarasi gramada la pinda. Una din artiste descoperi chiar ochiul iscoditor, patrunzind lucios si impungator prin coltul perdelei, de parca tocmai luciul lui mistuitor daduse sfredel petecului de geam. Ea se inspaiminta si tipa atit de tare, ca indata cirdul de servitori o lua la goana, in lungul salii colturate, cu baba in urma.

inauntru tropotul neregulat veni ca un zgomot material si fetele se cutremurara, virindu-se sperioase subt subtioarele lui Manaru. Dar el rise nespus de voios de aceasta intimplare; vazu stafeta pornind cu precizie in zorii zilei spre Dealul Verdei si inima ii crescu de fericire.

Manaru trece zimbitor prin lumea toata a oraselului, multa si baltata, de dumineca. El ceteste in mintea tuturor scena din noaptea trecuta, amplificata. Nu stie de ce sufletul ii ride de fericire; poate pentru ca de acum nici un ochi nu-l va mai desira cu compatimirea lui! Ah, ochiul asta scormonitor al multimii cum taie si cum sfisie, cum doare! Acum i-a infrint taria, l-a uluit, l-a infricosat. E cu neputinta sa nu exulti la privelistea acestui ochi rapus, umilit, cu multiplele-i lumini frinte si piezise!

El isi leagana acum corpul inalt si subtire intr-un grup de prietini, care-l tachineaza cu glume proaste. ii priveste cu indulgenta superioritate si-n gindu-i face socoteala de cite ori avusese pe fiecare din nevestele lor. suvoaiele de burghezi se desfac de grupul zgomotos al boierilor, ca apele incontinuu reinnoite ale piraului de un pietroi colturos. Se impreuna apoi la un loc, dupa ce saluta cu plecaciuni adinci si zimbesc, inchizind dintr-un ochi:

- Conu Iorgu Manaru...

- A dat iama prin femeile boierilor.

- Dec, dar lui Ramura n-are ce sa-i faca.

- Nu stiti!... I-a poruncit sa se insoare cit mai curind... altfel...

Manaru priveste deasupra orasului intreg, strins in juru-i in ziua aceasta de sarbatoare, ca un stapinitor clientela ce i se inchina. Tot ce aduce a cit de putina frumusete dintre femeile acestea, care trec in fosnete de stofe si-n leganari ritmice, el a cunoscut, a avut, a stapinit. El stie toate dedesupturile lor si-i place sa si le aminteasca, privind pe subt gene cum isi plimba in grup siluetele elegante in costumuri fumurii sau in tonuri stinse de iarna, in saluturile exagerat de ceremonioase ale mestesugareselor, inzorzonate tipator, comentind, in soapte respectuoase, numele animalelor in pielea carora cocoanele s-au imbracat.

si toata aceasta perindare de tonuri si culori, patata de singele soarelui ce moare, i se pare un imens dans pe care concetatenii i-l ofera, nemernici si tematori.

in adincurile boltii, albastrul ia o culoare rece, metalica; in apus au ramas doar nori lungi, taind cerul de la o margine la alta, si sulemeniti diferit, strigator si incurcat. Ai zice gratii suspendate in infinit, pe care s-au cocotat pasarile maiastre ale amurgului; un invalmasag de aripi, care se zbat usor, isi potrivesc un loc mai bun, se infratesc subt impacarea somnului. Iar plumbul inserarii le infasura in valurile uitarii, pe nesimtite, ca o mina duioasa de gospodina, tot mai mult...

Prietinii au plecat.

Manaru se simte multumit peste fire: in git ii izvoraste parca un gust dulce, de licoare imbatatoare. si-i simte parfumul raspindindu-i-se prin toate membrele, umplindu-i tot corpul. Amurgul, lumea aceasta care zimbeste, petrecerea din noaptea trecuta, petrecerile din noptile trecute, atitea femei de tot felul: slabe, corpolente, blonde, oachese, inalte, mici, femei cu pielea alba ca laptele sau roza ca aurora, de un brun sidefiu, mistuindu-se in invizibile flacari violacee, subtiri si reci ca vinele marmorei, sau de-un brun aramiu, cald si poftitor ca dulcea coloare a ciocolatei, cu fete ovale sau prelungi, cu pieptanaturi linse sau zburlite; cu ochi sfaramaturi de oglinzi ceresti, verziu ca tremurul frunzei in soare sau fulgere negre, rostogolindu-se ca privirile de tigru in orbite si apoi fixe si pironitoare, ca uitatura fascinanta a sarpelui... Toate, totul, intregul, nemarginitul strins in doua brate omenesti, in bratele lui! Pina acum era doar o singura femeie pe care si-o amintea cu o neobisnuita claritate in cele mai ascunse amanuntimi ale corpului si sufletului: o vedea parca la picioare-i si parca o cerceta cu o lupa uriasa si atotcuprinzatoare, caci o vedea toata deodata, in toate ale ei... O vedea si-i venea sa rida: atita ciuda, pentru atita lucru... cind bratele lui puteau cuprinde nemarginitul.

- N-ati mai venit pe la noi, domnule, si lucrul asta o sa te coste amarnic! il ameninta in treacat, din virful buzelor, silutea inalta, invorvorita in blanuri, a doamnei Ignatescu.

Ea se mai indeparta citiva pasi, apoi se intoarse, si aproape de tot linga dinsul, din fularul urias de castor, picura iarasi in urechea lui chemarea sfielnica, tremuratoare:

- Miine, la cinci, sint singura...

Paru ca ar mai vrea sa spuna ceva, dar vocea se opreste de emotie. Ea trecu, dar Manaru ramasese inecat in atita zbucium cit putu vedea doar printr-o ochire fugara, in sufletu-i trecator. "Sarmanica, ea ma iubeste inca!" sopti el induiosat, amintindu-si vocea timida si moale, de parca ar fi fost uda de lacrami. Se va duce! isi strinse pumnii si se intinse de umeri cu voluptate retinuta. "Ah, viata!" facu el si arunca din nou privirea de cuceritor peste multimea de capete, peste care forfota dihaniilor imateriale ale intunericului incepuse sa se lase in haite mai compacte...

Atunci fu deodata o tacere; apoi trecu ca o rumoare: orisicum, prin urechile lui Manaru a vibrat ca o rumoare. Lumea trotuarului parca se despica in doua, ca sa faca loc unei parechi, ce inainta agale spre dinsul, raspunzind cu simplitate si binevoitor la neincetatele saluturi. inainte de a-i zari bine prin negura crescinda, ii ghici. Cum nu se gindise niciodata la dinsii?

Erau domnul si doamna Moraru, sau cum li se spune in orasel: Moraru si Morarita. Se apropiara amindoi, cu acelasi pas nezorit de nici cea mai mica grija, leganati de acelasi ritm de ginduri, zimbind cu acelasi zimbet, care parea ca se continua de pe buzele unuia pe buzele celuilalt.

Manaru saluta adinc.

si el n-avu ochi sa vada decit raspunsul Moraritei: o repede inclinare a capului, mai degraba o simpla plecare a pleoapelor, pe fata smeada de intuneric, pe care totusi o simteai alba, stralucitoare in volvura blanilor si a parului negru, scotind cirlionti ispititori de subt palarioara ca o caciulita. si el observa bine: nimic, nici o miscare in intreaga-i faptura nu tocmai inalta, nici macar o usoara miscare a capului catre barbatul ei si nici a acestuia catra dinsa, nici mai apoi, cind trecura de el, indreptindu-se in aburii intunecimii, manunchi de suflete infratite.

Manaru intelese ca ei nu aflasera deloc, sau stiau prea putin, de cele ce se sopteau prin oras. Altfel, oricum, aparitia lui solitara in noaptea ce umplea oraselul cu salve surde de neguri i-ar fi facut sa se cutremure, in orice caz, numai de oroare...

El rinji putin zgiriat in amorul propriu, dar in sufletu-i simti ca-si face loc o vraja nemaiincercata, avu impresia ca parca i se topeste ceva cald in adincuri.

in urechi ii rasuna vechea si cunoscuta zicala in orasul acesta: "Se iubesc ca Moraru cu Morarita"... si toata fiinta lui se infiora de grija si de bucurie, la rasunetul vag al acestui de demult ecou.

- Aici vom poposi putin! rinji el din nou, incordind privirile in noapte si sagetindu-le drept in spatele doamnei Moraru. I se paru atunci un lucru ciudat: i se paru, din cauza intunericului, pe care numai lumina stelelor il mai trasvea putin, i se paru ca subt puterea ochilor lui, care o ajungeau din spate, Morarita se oprise. I se vedeau desigur pasii, mutindu-se unul dupa celalalt; dar la oarecare distanta, in negura, pasii acestia pareau ca se misca fara sa inainteze si silueta fina a Moraritii se straduieste zadarnic sa iasa din magnetul puternic ce-o tintuie.

Manaru avu exact aceasta parere, pe care deseori ti-o da noaptea incepinda sau departarea prea mare in zile de arsita. El isi aminti de Mephisto, oprind pe Margareta la opera, cu gestul lui magic. Arunca atunci privirea sus spre stele si plimba ochii siguri pe liniile frinte ale constelatiilor, ca un vraci pe semnele bizare ale unei carti sibilice. I se paru ca dincolo de noaptea aceasta este o lumina si un foc neispravit, care se intrezareste in ciurul intunericului prin lacrimile stelelor; si razele acestora se lungeau pina la el in smocuri care-l incununau, iar unele ii patrundeau drept in ochi si el avu atunci senzatia unei contopiri cu infinitul, cu vesnicia, un moment de atita multumire, de atita incredere in sine si atita intalegere a sensului lucrurilor, incit i se paru totul al lui, incit i se paru ca, numai sa vrea, si totul i-ar cadea, ca la un semn, la picioare. Crescu atunci atit de urias in noapte, incit avu senzatia ca daca ar fi intins mina cu bastonul, ar fi stins stelele ca un paradisier cu capacul prajinei luminarile bisericii, dupa denie; si i se paru foarte curios acest lucru, cu atit mai mult, cu cit azi toata ziulica nu pusese picatura de vin, rachiu sau bere, pe limba. Sa fi ramas drojdia din ajun care-l lungea si-l scurta astfel?

Nu, era cu totul altceva; Manaru simti cu precizie; era o dispozitie cu totul particulara, licoarea aceea noua, cu totul imateriala, care i se varsa in gind si-n simturi ca o inspiratie... in seara aceasta era inzestrat cu puteri diabolice!

- Toate, toate, toate! murmura el ca un descintec, zdrobind in cuget un gind nou, sovaielnic. si isi placu mult, vazindu-se cum boscorodeste astfel nemiscat, invaluit in pardessus-ul pe care-l rasucise in juru-i ca pe o toga antica sau o pelerina medievala. Crezu acum ca, subt magnetul privirii lui, Morarii se oprira, se-ntoarsera si crescura apropiindu-se de dinsul. Cind ajunsera dinainte-i, ea isi refugie, in ochii barbatului, privirea nelinistita de porumbita, in fata primelor semne ale vijeliei.

Miscarea aceasta bucura la culme pe Manaru: fluidul diabolic ajunsese la tinta; era inceputul. Acum crezu de-a binelea in orice izbinda. Iar piata se uda indata de lumina felinarelor electrice, care izbucnira, sirag brusc, ca o confirmare.

Chiar in cea dintii zi de lipsa a lui Moraru din oras, Manaru se infatisa Moraritei. El stia, din lungul sir de indrazneli, cu care dovedise pina acum, ca o femeie e pe jumatate cistigata de curajul nemarginit al celui ce stie sa-l arate. Se intimpla insa sa nu nimereasca drept in odaia in care credea ca va gasi pe stapina casei, si asta il facu sa se intoarca tiptil in antreu si sa sune ca orice vizitator. in alte imprejurari, Manaru ar fi dat buzna prin toate incaperile si ar fi rasarit, ca un cavaler din legenda frumusetei inchise pe viata, in iatacul ferecat al zmeului. De asta data picioarele isi indoira putin coardele lor de otel si vitejia i se lasa ceva mai jos de nivelul obisnuit, pe arcurile slabite. Era de-ajuns sa vezi numai cum stateau asezate jilturile acelea batrinesti cu speteaza inalta, insirate de-a lungul zidului si imbracate in aparatori albe de pinza, ca niste bunicute umflate de crinoline, motaind visul fara sfirsit al trecutului, ca indata sa ti se taie orice indrazneala. si asta inca n-ar fi fost nimic; dar usa cea mare de la antreu, pe care o gasise descuiata, ca si cum in casa asta teama de neprevazut n-ar tainui in nici un ungher! Ascultind tiriitul stins al clopotelului in departare, probabil in vreo sala din dos, Manaru se gindi putin uluit la indirjirea pe care, cu un moment mai inainte, i-o insuflase aceeasi usa deschisa si la pasul viteaz cu care intrase, fara sa bata, fara sa cheme, la siguranta cu care strabatuse camerele, de parca ar fi mers la dinsul acasa, si la credinta nestramutata c-o va gasi in a treia odaie din dreapta, coltul dintre strada si curte, unde le stia demult iatacul si unde vointa lui, de puterea careia nu se mai indoise de vreme indelungata, ii poruncise din departare, prin usi si prin pareti, sa-l astepte.

Acum insa se intimpla ceva ce-i marea si mai mult nedumerirea: sunase de trei ori, asteptind cite trei minute dupa fiecare impungere a butonului, si nici un semn de viata din casa asta, care parca era goala. Suna a patra oara, hotarit ca, daca nu va veni nimeni, sa cotrobaiasca iar odaile, incapatinat la culme sa ajunga la un sfirsit oarecare sau - Doamne! - la un inceput! in orice caz, sa nimiceasca orice gind de opunere, cit de neinsemnata, cu indrazneala si repeziciunea miscarilor lui!

Ci iata, ca usa cea mare se deschise in sfirsit. Adica se crapa atit cit ar lasa sa iasa un cap cu par rosu, zburlit, si o fata rumena si aburita, pe care vreun glumet parca lipise un gogosar. Gogosarul facu o miscare de animal marin si lasa sa se vada cele doua gauri ale narilor, care parura sa adulmece pe cel venit. Manaru avu impresia ca fu privit cu narile, caci alte urme de ochi nu se mai zareau pe fata aprinsa si informa, si asta-i taie iarasi curajul.

- Domnul e la Bucuresti! auzi o voce surda, care i se paru ca vine de departe si nu de sub gogosarul ce se zbatu intruna cit tinu vocea aceea, ca o echinoderma pe nisip.

- Vreau sa vorbesc cu cucoana...

- Cucoana?... Aici vocea ascunsa facu o pauza mai lunga. Echinoderma se zvircoli dureros, de parca ar fi fost presarata cu sare, si iarasi se auzi ca de sub apa.

- ...nu se poate... Domnul nu este aici...

Usa pornise sa se inchida peste strania aparitie, dar mina puternica a lui Manaru apuca vinjos clanta din afara; citeva clipe usa aceasta se zbatu intre Manaru si aratarea rosie, dar bratul lui fu desigur mai tare.

- Du-te de cheama pe cucoana! se rasti atit de puternic Manaru, ca gogosarul se facu mic pe fata rotunda si abia acum se deschisera deasupra lui doua crestaturi negre, lungi si inguste ca doua urme de creion.

Apoi indata capul se viri in burduful dedesupt, incotosmanat in saizeci de boarfe, si toata aceasta alcatuire diforma se porni brusc, in miscare grabita si nemodificata, ca un ghem de petece impins cu piciorul. Drept la jumatatea antreului se opri:

- Cine sunteti dumneavoastra? se auzi vocea din stomah.

- Un domn...

Ghemul porni iarasi. Disparu prin usile din fund si reaparu dupa minute de asteptare.

- Cum te cheama?

- Un domn, ti-am spus! urla Manaru scos din fire; am treaba cu stapinu-tau sau cu stapina-ta...

Din ghemul de boarfe, se desprinsese iarasi ghemul mai mic al capului, apoi amindoua se contopira si aratarea se mistui din nou.

si iarasi trecura minute.

Manaru se asezase cu spatele spre fundul antreului. Era bine sa nu fie vazut chiar de la inceput. De aceea nici nu intoarse fata cind se auzi usa. Se prefacu plin de luare-aminte pentru albumul de fotografii de pe masa, intorcind cu mult interes paginile cartonate, in vreme ce urechea prindea cu atentie de asasin pis-pisul pantofilor de pisla, pe covorasele lungi, ca niste poteci.

Manaru tresari cu prefacuta putere numai cind simti pe Morarita aproape de tot de dinsul. Atunci se inclina adinc, ii apuca mina alba, pe care o trase spre buze, smulgind-o, cu afectata delicatete, pina deasupra cotului, din mineca larga a capotului cu desemne egiptene, si bratul prea alb il cutremura.

Ridica indraznet ochii si-i implinta in ochii Moraritei, care-l cerceta severa si neintelegatoare:

- Ce doriti, domnule?...

"...A, va sa zica, nu «domnule Manaru»?"

- Nu ma mai cunoasteti, doamna?

- Ba da! Domnul Manaru!

- Chiar el, chiar el...

s-apoi tacere, caci el daduse acum drum sa vorbeasca ochilor, care scinteiau jucausi ca flacarile acelea infime pe metalul inrosit in spuza.

- Cautati pe barbatul meu?...

- Da... o afacere urgenta... unde as putea sa..."

- ...sa?...

- ...discutam...

- Sa discutam, daca socotiti ca va pot lamuri cu ceva, chiar aici, domnule...

Vocea ei, la inceput semeata, paru mai prietineasca acum si fata i se discorda; Manaru o privi din nou patrunzator, dar sovai putin, simtind ca-i lipseste cuvintul din git. si asta il facu sa-si strige singur in gind cuvinte aspre si insultatoare!

Pe figura ei se cumpanea inca mirarea cu bunavointa. Birui cea din urma. Clipa aceasta paru s-o fi asteptat Manaru, caci abia acum isi reveni. si ca sa n-o strice de la inceput, batu putin cimpii, departe. Ea-l privea uimita si se vedea din mobilitatea intregei figuri cum se sforteaza sa inteleaga ceva.

Era frumoasa, grozav de frumoasa, asta e! Parul negru, taiat intr-o parte de-o suvita argintie ca de-o carare abia perceptibila, cu virfurile incirliontate in toate chipurile si strins in graba intr-un coc destramat. Figura nepudrata pastra o albeata mai mata, mai intima, iar umerii obrajilor luceau de la sine cu rozul lor aprins de carbune. Gulerul capotului, cu desenuri visinii, se inchidea tocmai cind incepea santuletul sinilor, taind, pe pieptul puternic, un triunghi alb.

- Domnule, eu nu inteleg deloc ce spuneti dumneavoastra...

- Doamna, nu intelegeti ca aiurez, ca va iubesc...

Ea facu un pas inapoi, mai mult surprinsa, ca si cind convorbitorul ar fi innebunit brusc dinaintea ei. Migdalele negre ale ochilor isi intoarsera virful de inimioara si mai mult spre timple si fruntea i se increti, iar toata fata, cu triunghiul pieptului cu tot, se acoperi deodata de-o roseata apriga. Ea-l masura apoi de sus pina jos, rasuflind scurt si suierator, se-ntoarse spre fundul antreului, privindu-l inca peste umar, cu buzele schimonosite de tot dispretul de care era in stare, si porni cu pas de sus, rar si apasat.

insa in adincul negru al privirilor acelora, Manaru, ochitor dibaci, prinse din zbor doua unde caprii de teama; pasul ei tocmai se grabea, cind el o ajunse din urma si o apuca in latul de otel al bratelor, pe dupa mijloc.

Fu o lupta scurta si muta, o. grindina violenta de sarutari pe ceafa, pe umerii care se dezgoleau si se acopereau necontenit, unul dupa altul, in zbaterea ei inversunata, pe parul al carui coc se desfacuse de tot Ea incepu sa strige, dar din gitul umflat de nebunia indignarii nu pornira decit citeva sunete aspre, guturale. El vazu in dreapta usile larg deschise ale dormitorului, plin aproape tot de cele doua paturi alaturate, cu tabliile uriase, galbene-lucitoare ca lamiia; dintr-o smucire ii intoarse fata spre dinsul si-i prinse buzele strinse intre buzele lui, inabusindu-i orice putinta de strigat si impingind-o incet, dar sigur, spre intinsoarea desavirsita a macaturilor rosii.

in prag ea-si indoi, isi intrei fortele, fara izbinda, si acum, alba ca hirtia, cu figura ravasita de cutele groazei adinci, cu parul despletit, cu ochii mariti de tot mai spaimintata mirare, orbiti de roua lacramilor disperarii, ceda, milimetru cu milimetru, spre marea de ros a macatului intins pina la nemarginire.

Dar pe somiera ce se scufunda adinc, o lupta se incinse, de asta data crincena, necrutatoare. in cele din urma, ea scapa izbindu-l cu un sfesnic electric mobil, apucat de pe masuta de noapte, si se napusti prin usa cu canaturile de parete, inecindu-se subt sugrumul innebunitei respiratii.

Manaru ramase intins intr-o prostratie desavirsita, scirbit, descurajat, nu de lovitura care-l palise cu nadejde, dar de aceasta indirjire furioasa, de care nu se mai impiedecase niciodata si care il nelinistea - lucru nespus de straniu - ca o grozava presimtire. Nu i se parea deloc neexplicabila, dar absolut deloc, incapatinata rezistenta, si totusi nelinistea crestea...

Un gol mare in cap, in pintece si in suflet il tinea inca printre cuverturile si cersafurile vrasulite. Atunci urechea prinse un fosnet usor, de fantoma, si inchise ochii, prefacindu-se ametit de-a binelea. Desigur, intrigata de nemiscarea lui, ea se intoarse sa vada efectul loviturii; daca avea sa se aplece asupra-i, sa-i incerce bataia inimii, o va apuca iarasi, de asta data cu toata furia deznadejdii, ii va sfisia vestmintele, o va musca, o va zgiria cu ghearele, cu dintii...

Dar ea nu se grabea deloc. O simtea nemiscata, fixindu-l dintr-un colt; crapa putin pleoapele si-o vazu intr-adevar privindu-l linistita, superba, frumoasa. El astepta inca, doar o va pacali in cele din urma.

- Daca nu pleci mai degraba, voi chema slugile sa te imbrinceasca.

El nu raspunse. Auzi atunci zgomotul usor al pantofilor de casa departindu-se. Era de tot sigur ca se va opri dupa citiva pasi, ca si intii; dar zgomotul acela continua sa se auda la intervale sigure si hotarite. Acum se indeparta prin antreu. Sari din pat si se lua dupa dinsa. O gasi in mijlocul antreului, asteptindu-l caci gematul somierei usurate o prevenise. in mina avea un revolver foarte mare si contrasta glumet cu mina ei micuta, dar in cutelc fetei se desemna in linii tari accentul hotaririi.

- Ei bine, cheama-i! spuse el. Voi ramine necontenit in pat. imi voi scoate haina, toate hainele si ma voi viri in asternut. (incepu sa rida rautacios.) si n-aveti decit sa ma dati afara si sa aruncati hainele dupa mine! Cred ca orasul se va amuza mult de aceasta imprejurare.

Aiura inainte, inventind amenintari de copil; si le spunea hotarit, caci se simtea in stare sa mearga chiar pina acolo. Dar risul pe care ea i-l arunca in fata ca un stropsit de saliva, ii dezbraca si cel din urma val al curajului. Se simti atit de mic, atit de urit, atit de slab, ca picioarele i se taiara. Se lasa pe-un scaun.

- Iarta-ma! biigui. N-am stiut ce fac. M-am purtat ca un rindas. Dar nu mai sint de mult stapin pe faptele mele...

Ea-l privea incruntata si totusi in ochii ei se vedea o picatura de intelegere; din instinct ea intelegea totul si-i primea vorbele care urmau, pentru oricine altul fara fir, neclintita, cu liniste si - Doamne! se insela el? - cu interes si compatimire.

- Ha! Ai putea sa-mi spui daca ea s-a... zbatut la fel... spune, si indata, indata plec...

Apoi deodata se ridica in picioare, clatinindu-se, inaltindu-se parca si scazind ca umbra agitata de o lampa zgiltiita. Ochii ii scinteiau amenintator si pumnii i se inclestasera.

- ...toate femeile pe la care am trecut, suiera el printre dinti, mi-au dovedit ca nu-i decit o gluma, o nebunie trecatoare. Mi-au limpezit sufletul de veninul rosu, si iata, acum, mi l-ai turnat iarasi inauntru...

Figura i se strimbase fara incetare, de durere si de nebunie; apoi deodata creturile acelea, intretaiate sinistru, incepura sa se descilcieze; chipu-i lua acuma infatisarea blindetei.

- Spune, se ruga el milog, asa-i ca daca nu eram astfel, violent... cum sa spun, daca m-as fi purtat altfel... daca... delicat... alta data... mai tirziu... tirziu de tot...

I se paru ca ea e gata sa izbucneasca iarasi in risul fals si batjocoritor si parca-i fu frica de ascutimea risului aceluia, caci facu o miscare brusca. Dar fata ei ramase linistita si corpul parca i se desclesta din atitudinea teapana si brava. Ea-l privea acum cu toata compatimirea, dar buzele ii ramineau pecetluite.

- De ce nu raspunzi?...

- E de prisos...

- ...de prisos...

Ea nu mai zise nimic. El o privi inca neincrezator, dar il uimi siguranta ce se cetea pe chipul ei; de buna seama c-asa trebuie sa fie, se gindi el, si mai spuse stins:

- Buna seara! desi era la namiazi.

Porni clatinindu-se si la usa se odihni putin, razemat in minerul de alama.

si inainte ca sa dispara cu desavirsire, se intoarse, in acelasi timp amenintator si rugator:

- Voi mai veni o data... nu stii ce mare nenorocire... se va intimpla... daca nu ma vei primi...

Crezind c-o ameninta pe dinsa, ridica din umeri, plictisita...

A doua zi Manaru se destepta cu durere mare in timpla; in camera erau transparentele lasate, intuneric si frig. De cind cu hoinarelile lui, servitorii astia isi bateau joc; faceau foc de mintuiala, cum de mintuiala le faceau pe toate. Dincolo de cuget, Manaru intrezari cum s-ar putea indrepta aceste neorinduieli. Dar inchise repede pleoapa gindului, gonind cu scirba din lumina lui pe cea menita sa-i readuca tihna caminului.

intoarse butonul electric; undele galbene umplura indata odaia si el le vazu chiar izbindu-se de portretul Frosicai, ca razele rasaritului de o razleata stinca marina; pareau ca toate s-au adunat acolo, ca s-o faca sa straluceasca intr-un nimb nesuferit.

Vazul lui se opri astfel fara vrere pe chipul celei care, de sapte luni si mai bine, isi ispasea exilul in dealul viilor. El ii cerceta acum mersul cutelor fetei, arcuite cu rotunjita maiestrie de fotograful "in culori" de la Viena, sa vada care din ele ar fi putut deveni accentul acela sever de energie si scirba, o! mai ales de scirba, de pe figura severa, din ajun, a Moraritei.

Le lua pe rind pe toate, si toate, adincite sau intinse, dau boiului zimbitor, expresii de placere, de extaz chiar, sau cel mai putin de cochetarie, de inchipuita pudicitate: "Ei lasa, lasa, ce faci? Esti nebun, vai, dar esti scandalos!" si nimic mai departe. Putina rezistenta, o zbatere cu miscari prefacute, stingace, dind cistig de teren tot mai mult lui Ramura, care intelege ca trebuie. in orice caz savirsit acest ritual si care se lupta alene, sigur de izbinda.

Durerea din timpla apasa acum ca un virf de cutit. Inima lui Manaru bate in ritmul, din ce in ce mai grabit, al miscarilor spurcate pe care le vede cu inchipuirea. Sare din pat, neputincios sa mai reziste vedeniei. Pe inaltele-i picioare, trupul de otel vibreaza ca o lama calita. Se repede la lavoar si potoleste jarul din piept cu pumnii plini de apa grea si rece. Se imbraca si trage transparentul.

Ninge: pe prichiciul din afara, rozetele de nea isi tremura convulsiv piciorusele inflorate, parca se infricoseaza si ele die suflul aprig al navalei de deasupra. Sfintii s-au pus sa-si scuture presurile cu nadejde. Pe Manaru il orbeste puzderia de stelute albe; clipeste, stringe ochii in pleoape, dar roiurile necurmate il orbesc din nou. si simte in ochi o placere, c usoara placere, care se intinde tot mai mult inauntru, trezeste inceputuri de amintiri vagi, asa cum tresar clapele pianului vechi subt slabe apasari de fantoma, in odaia neumblata a unui mort demult.

Dar iata, apasarea amintirii atinge acum o clapa al carei vuiet, aspru si dureros, il cutremura de sus pina-n picioare, ii clantene dintii, ii zburleste toti nervii, parca i-ar fi apasat pe-o buba. Primii fulgi de anul trecut! Sarbatorirea aparitiei lor, in trei: Frosica, Manaru, Ramura... Oare trecusera atunci peste formalitatea luptei?

Manaru iese in fuga, trintind usile; si afara il intimpina bucuriile celorlalti si ale vietii. Zapada a prins; si fulgii rid cu totii de bucuria omeneasca. Parca-i un miraj multiplicat la infinit de dinti rizatori; pretutindeni domneste risul.

- Prinde! Prinde! Asta-i buna! Cam tirzie, dar e buna! isi da cu parerea mos Mitrica Dranovete, misit, cotar si la nevoie chiar comisionar, scuturind voios cizmele de pecingenea alba. Salut boierule! Sa traiesti si la multi ani!

si el apuca raspunsul lui Manaru cu un suris, din zbor, trecind inainte vesel ca poate vesti si altora parerea lui buna: "S-a prins, se prinde!"

Bietul mos Mitrica, el n-are poate lemne nici pentru o saptamina si se bucura ca si un copil ce-si curata tarlia in sopru. "S-a prins, se prinde!" Vor urma poate vifornite, geruri peste fire si atunci desigur va blestema iarasi "vremea asta afurisita, parca-si face de cap Dumnezeu!" - cum zicea anul trecut, dar acum e fericit ca zapada e lipicioasa si covorul alb se intinde cu sirguinta, astupind uritenia glodului.

Manaru simte si el, curios! parca in afara de constiinta lui, undeva, departe, in hau sau in vreme, mijeala de bucurie. Dar de acolo, din departarea aceea, pina in adevarata-i, imediata-i constiinta, e o distanta de temut, un abis in care se intretaie si scapara norii grei ai amaraciunilor, indoielilor si dezgusturilor. Albeata asta nesfirsita, care alta data ii umplea sufletul de toate bucuriile caminului, de la focul din soba, pina la albeata identica a Frosicai goale, in caldura de subterana adinca a odaii de dormit; de asta data i se pare stricata de ceva negru, distonant si suparator; un punct inexistent si totusi persistind sa intunece vederea ca acele neguri subite din coltul ochilor, care te sperie pe neasteptate, te fac sa intorci brusc capul, pentru a nu surprinde nimic real, si totusi impaienjenind necontenit izvorasul secat al lacrimilor - incetoseri nedefinite si insezisabile, ca o veste a nevazutului, ca o prevestire sinistra.

Piciorul lui Manaru despica acum pirtii prin mahalalele departate, apoi coteste spre Olt, prin tarinile inzapezite, in care talpa lasa urme pe covorul alb. Pe aici parca n-a nins asa ca in oras si, Doamne! parca nu mai ninge deloc. in vazduh a ramas un fel de fulguiala neputincioasa si lenesa; ultimele stelute de nea de-abia sosesc leganate si batjocoritoare ca acei soldati beti si nedisciplinati ce-ncheie totdeauna coloanele lungi, sure si posomorite. E parca un facut: trebuiau sa-i arate si ele lui Manaru ca totul nu-i decit un fel de gluma si o bataie de joc.

Miristea inzapezita, buburosata de cuiburile negre ale porumbilor taiati, se sfirseste repede in poalele zavoiului. Talpa lui Manaru stirneste acum fosnetul de metal subtiat al frunzelor cazute. Pe aici zapada n-a prins decit insulete-insulete, pe subt ochiurile mai largi dintre copacii tristi si pudrati. Cite unul se desteapta din somnul hibernal, vede desigur ca a incetat ninsoarea si scutura cu dispret buleandra de ghetusuri de pe umar, care se naruie toata in capul musafirului nepoftit. insa Manaru razbate indata la capul podului, pe sleahul larg, sta in loc si priveste in urma-i: mare ocol a facut! Apoi o ia tot inainte pe scindurelele rasunatoare ale podului, dispuse in chip de trotoar.

Dedesubt Oltul curge intre doua chenare inguste, argintii, de nea, in suvoaie grele si adinci; gaurile invirtitoare, ochi de bulboana privesc lumea de deasupra cu hainosia intunecata a adincului. Ochii aceia multi si toti se fixeaza asupra lui Manaru, de parca divinitatea raului s-ar fi ridicat dusmanoasa si pinditoare la suprafata. Sprincene crunte de unde galbui ii inconjura in curgere necurmata si-n vuiet fara oprire; brate de apa se desfac din trupul inmugurit de ochi si aluneca lacome prin maluri; apuca hraparete la subtioara ostroave intregi, inramate de zapada, si se infunda iarasi in buzunarele matcii, pierzindu-se in zavoaiele departarii.

Pretutindeni un zbucium necurmat de scapare din sine si pretutindeni o intoarcere rusinoasa, infringere si neputinta.

Manaru retraieste lupta din ajun si abia aici, in mijlocul sanatatii aspre a naturii, incepe sa se indoiasca. "Hm... Oare sa fie intr-adevar vreuna... Una singura..."

si intrebarea asta neterminata il lumineaza deodata.

Ride cu voiosie privind suvoaiele groase si galbene; dar ochii vuitorilor ii moaie putin veselia. Se indeparteaza de albul parapet metalic si-o ia agale, inapoi spre orasul departat ce-si scoate cupolele si virfurile ascutite dintr-un nor despletit de ceata, de parca ar fi luat foc din vale, pe dedesubt.

Drumul se intinde negru si ridicat, lasa burta la mijloc si urca iarasi spre oras; subt bolta de plopi centenari, hat, la jumatate, i se nazareste, in tulburul zilei, o caruta inaintind mica si domoala ca o jucarie.

Scapat de obsesia riului, el ride acum zgomotos. Se revede parasind pe Morarita... isi aduce aminte de toate vorbele, de scincelile lui... si la fiecare, cite-o noua unda de rusine il loveste in obraz. A putut el sa se poarte atit de slab! S-a facut de ris! Totul trebuie indreptat astfel ca sa se creada intr-o prefacatorie a lui, un rol jucat in mai multe chipuri, cel lacramos de la urma fiind coarda de rezerva a canaliei care nu da indarat de la nimic...,

Manaru era satisfacut; el cobori costisa podului cu pas alene, cu fata iluminata. Cuvintul "canalie" l-a inzdravenit complect.






La Grandiflora - Partea 01
La Grandiflora - Partea 02
La Grandiflora - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 699 ori.