• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Jucatorul

Zadarnice au fost plingerile domnisoarei Irina ; batrinul Petre Stama a ramas neinduplecat.

Oricit izvor de lacrimi ar fi avut ochii ei intunecati, farmecul incetoserii lor era cu atit mai mare cu cit zbuciumul care o framinta era mai navalnic si mai nemilos ; iar frumusetea aceasta era aidoma acelei frumuseti a disperarii de demult, care-l intimpina exact cu aceiasi ochi in adincul noptilor de iarna sau in zorile turburi, fie ca revenea naucit si cu ochi rataciti, cu mina zgiltiiata de-un tremur epileptic, stringind si delasind ca pe o basica goala, in fundul buzunarului, portmonnaie-ul de piele scumpa, fie ingropind pe cea care-l astepta, innebunita de veghe si groaza, in albastre hirtii de banca mototolite, in gologanii de argint si de aur zimtuit.

Niciodata nu-i vor iesi din minte lui Petre Stama noptile acelea, Doamne, ochii aceia, intunecati de mustrare si de mihnire de moarte, pe care acum ii aduce iarasi, ca un dar al amintirii, copila asta, asa de incapatinata. Dumnezeule, de cind nu-i mai vazuse ! Ei murisera de mult pe figura incretosata si ingustata ca un obiect de piele scapat la etuva a cocoanei Eugenia.

si-n locul lor le ramasese strigoii, doi bulbi storsi, decolorati.

in glagoma fara incetare dintre fiica si tata, cucoana Eugenia nu se amesteca niciodata. Dar fata ei pungita lasa sa fie taiata de-o zbircitura mai mult; un rictus sinistru, care scotea si mai bine in evidenta cei doi bulbi decolorati. si asta era de ajuns ca batrinul insalbatecit deodata sa schimbe tonul calm si grav al neinduplecarii paterne si sa strige, scos din sarite, fetei, care nu consimtea sa se plece :

- Ah, spune-i sa intoarca ochii aceia de la mine...

Apoi, cind raminea singur cu batrina :

- De ce nu te amesteci ? De ce nu-mi vii in ajutor !... O vezi cit este de rea... cit e de teribila... imi otraveste singele, ma distruge, ma ucide...

si batrina tacea. Dar rictusul apasa mai adinc pe fata ravasita, ca o taietura de cutit nevazut. si ceea ce fusesera odata ochii minunati, ceea ce fusesera ochii de acum ai Irinei, se bulbucau brosteste.

La aspectul acesta, intotdeauna acelasi, el se simtea zgiltiiat dc sus pina jos si-si auzea cum ii scirtiie nervii sclerozati sub arcusul neurasteniei... Gemea zdrobit, lasindu-se pe scaun sau pe marginea vreunui pat :

- Nu, nu voi consimti niciodata... Mai bine sa plinga acum... La virsta asta ochii nu seaca... nu pot sa sece...

Rictusul disparea si apoi aparea din nou pe chipul batrin, cu mult mai batrin decit al lui, desi o intrecea cu zece ani. Pe urma, cocoana Eugenia se ridica tacuta si iesea, fara sa i se auda nici macar pasii.

Iar el batea ingrozit cu toate degetele toba pe masa...

- Am spus : fantoma... o fantoma... atit a mai ramas...

si dupa o pauza lunga de nemiscare, cu ochii holbati cine stie unde, se scutura din nou :

- E razbunarea ei... Biata ei razbunare... Teribila raz... Trebuie s-o respectam... trebuie s-o primim.

si capul i se ingropa in miini.

Batrinul alerga zanatec prin odai.

- Eugenio, Irino... Unde sinteti ? Ah, nici una, nici una...

Le gasea pe amindoua, cine stie unde, intr-un colt mai putin umblat al casei, stind de taina.

- Ati putea sa raspundeti cel putin cind va striga cineva...

- Dar ce e, frate, ce s-a intimplat ? se auzea glasul cocoanei Eugenia, care se ridica pe indelete de pe scaun, indreptind spre el umflaturile stoarse de sub frunte cu miscari nesigure, de oarba...

Nu i se parea de loc curios ca-i auzea glasul ; nu era, de buna seama, tocmai cea vorbareata coana Eugenia, ba chiar - foarte ciudat pentru virsta ei - ii placea sa taca mult si sa asculte. insa vorbea adesea cu barbatu-sau, si nu numai pentru a raspunde necurmatelor lui intrebari ; dimpotriva, isi da la rindu-i o parere, ii punea si ea intrebari si uneori mergea chiar pina acolo cu bunavointa si cu buna dispozitie pentru dinsul, incit chiar ii istorisea cite ceva. Ce-a vazut in ziua acea sau ce-i venea deodata in amintire.

Mutenia ei incepea doar cind era vorba de casatoria fetei. De noul ei pretendent, la care domnisoara Irina se vede ca tinea cit se poate de mult.

Poate ca intr-ascuns, cind nu erau decit ele doua de vorba, ii da si ea bunele-i sfaturi. Asta o banuia coconul Petre Stama si se mingiia macar cu atita, altfel... Dumnezeule, ar fi fost groaznic, nu i-ar fi ramas decit sa ia cimpii, sa-si plesneasca fruntea de pereti sau sa se arunce cu capul in fintina...

O, nu... o mama nu putea merge pina acolo cu cruzimea... era doar si fiica ei ; jumatate dintr-insa era singele ei... Cu siguranta ca ea trebuie s-o pregateasca pe indelete pentru ideea renuntarii ; cu siguranta ca-i povesteste, imprumutind fiorul acela de strigoi pe care-l degajeaza intreaga ei persoana, despre acele nopti albe ca sticlisul zapezii, ce i-au topit si i-au uscat umorile ochilor, pe-atunci fara pereche...

Ceea ce-l sfisia cumplit era insa ca ori de cite ori le afla impreuna, le surprindea totdeauna, cu o potriveala ostentativa parca, in jurul altor subiecte de vorba. Erau totdeauna chiar asa de multumite amin- doua de vorba lor tihnita, de intelegerea deplina dintre ele, ca banuielile reincepeau sa scapere, incrucisindu-se ca fulgerele in noptile de vara in cremenea uscata a creierului obsedat.

De la un timp, Irina, cum il zarea, se ridica deodata, hotarita si dreapta, si sideful figurii se imbraca subit intr-o paloare inca mai inchisa. El nu mai gasea atunci cu vintul cu care s-o opreasca, si parca, ascunzind cu grava si poruncita mohorire a figurii o bucurie ascunsa, abia stapinita, o satisfactie fara de seaman, fata iesea, apasind pasii si lasind ca usa sa plesneasca o idee peste cit ar fi trebuit.

Ochii lui cadeau numaidecit ca o ploaie de scintei asupra femeii fara ochi ; totusi, cumplita lui banuiala nu indraznea inca sa i-o arunce in fata puhava. Dar vedea, din miscarile zbirciturilor, ca-i intelege bine grozavia din dosul fruntii.

Dumnezeule ! Oare zbirciturile astea se miscau a ris, pentru ca, fatal, erau caraghioase, ca unele ce nu mai puteau contura si brazda decit o caricatura, sau ele schitau cu adevarat un suris dracesc, cea mai neauzita si mai demonica perversiune ? si totul exprimat atit de usor, cu aerul celui mai nepasator si mai inconstient cinism ! Fara nici cea mai neinsemnata cuta de intelegere a grozaviei, fara pic de oroare, de sovaire... A, nu...

- Eugenia...

si pumnul cadea categoric si surd pe masa imbracata cu plus verde, ros usor pe desemnul ogival al dungii care arata marginea.

- Trebuie sa inceteze odata asta... Vreau sa stiu tot, tot! Ce ai vorbit cu Irina zilele astea ?... Tot, tot!

Zimbetul de caricatura se adincea si mai mult, marind si impletind cu rost definit viermusorii zbirciturilor, ce pareau, obisnuit, fara nici o legatura si noima incremeniti pe fata infricosetoare. Acum ei prinsesera miscare si viata. Iar bulbii stinsi ai ochilor pareau ca se aprind la rindu-le de ris ; albusul lor parca se-nalbastrea mai mult, picat ca de sorobeala, si se in- virtoseau. Doi ochi de orb care rid : ah, razbunarea, razbunarea cea groaznica...

Eugenia disparuse, fara sa zica un cuvint, la fel ca fiica-sa...

Iar domnul Petre Stama, cu miinile in buzunare si cu ochii in covor, se nedumerea ca in fata unui miracol daca in intretesatura aceea hieroglifica de pe fata neveste-sei nu ghicise cumva parca un fel de deridere, de bataie de joc, ceva mai putin complicat, in orice caz, decit incurcatele si fioroasele lui supozitii.

Oricum, infatisarea Eugeniei cind il parasise semana, avea ceva lamurit asemanator cu acea a fetei, facind acelasi lucru...

Doamne, e oare el un caraghios ? E pura histrionie la proportia pe care o da asa, de la un timp, unui lucru care, poate, luat mai domol, s-ar putea dezlega mai cu usurinta ?...

Batrinul Petre Stama simti instinctiv nevoia oglinzii...

De citeva zile intrebarea asta i se infigea adinc in moalele capului : sa fi ajuns intr-adevar de hazul maruntei sale familii ? Dar ce, ce poate fi de haz intr-o temere destul de legitima, cit poate fi acea a unui parinte pentru viitorul copilului sau ? Unui parinte care-a simtit pina-n prasele cutitul celei mai neinduplecate patimi sfredelindu-i sufletul in mai multe parti deodata, facindu-l sa sara in sus de durerea neimplinirii ei imediate si sa tremure ca o varga de nerabdare si dc spaima, de negrul terorii pe care trebuie s-o simta hotul in savirsirea faptei lui, bijbiind in bezna de cimitir a temerii de a nu fi prins si care rascumpara cu prisosinta toata grozavia nelegiuirii. Asa se strecura si el, sfichiuit pina la singe de bicele imboldului si cu gitul apasat pina la asfixie de unghia de Otel a aceleiasi temeri, in noptile cind plutea in oglinzile obscure ale coridoarelor si ale antreului, ca o stafie de care se speria el insusi, in drumul nemaipomenit de lung si de istovitor, de citiva metri, pina la usa mintuitoare ce da in gradina si, uneori, in noptile cu zapada adevarata sau cu zapada de luna, pina chiar la portita gradinii.

Nu fara neasteptate tresariri isi aduce aminte domnul Petre Stama de noptile acelea, pe care vointa lui le-a sters totusi odata, cu o singura lovitura dc burete numai, dupa o indelunga si incordata cumpanire intre inima si minte. Cu hotarirea aceea a lui de atunci - se implinesc acum cinsprezece ani - el socotea nu numai ca a luminat deodata chiar inaintea ochilor stinsi ai neveste-sei, dar ca explozia liberarii de sub povara doboritoarei patimi va straluci ca o izbucnire de foc stelar pina-n adincimile neamului, pina-n strafundul generatiilor. El credea cu tot dinadinsul ca aceasta liberare avea ceva de maretie clasica, de gest eroic, ca-n tragedii si ca-n ispravile istorice. El se credea, in dosul negrelor draperii ale orbirii, dominind exclusiv, de cind s-a intronat in admiratia Eugeniei cu fapta lui gigantica. si-n ochii fetei, prin povestirile intr-ascuns ale mamei, asisderi.

Sfinte Doamne, si acum ele rideau de dinsul cu rigiditatea expresiei lor cind il vedeau si mai cu seama cu acest stupid obicei pe care-l luasera de a-l parasi doar ca auzeau, ca un bufnet de coada de paun ce se desface, primul cuvint de autoritate parinteasca amintindu-le, prin rezonanta lui de metal rasunator, ca rostitorul a ramas complet imbracat in superba aureola a marelui gest de odinioara.

Vai, la ce bun un gest ca acela daca el nu impune pina la nesfirsit necurmata admiratia si recunostinta pe care o merita ! Domnul Petre Stama e profund mihnit si descurajat...

- Poate - si asta il mai mingiie - sa aibe din parte-le un tratament atit de nereverentios si chiar insubordonat din cauza ca el da prea mare amploare evenimentului actual, prea marunt si destul de obisnuit. Prea face mare caz, prea se repeta, prea... oricum... trebuie s-o recunoasca, e si ceva-ceva cam putin teatral in toata atitudinea lui. Ma rog, in ce consta, la urma urmei, toata afacerea ? O fata, fata lui, care va sa zica, s-a amorezat de un tip... Nici ca se poate ceva mai normal... Tipul e bine, orice s-ar zice... atit numai, ca e stapinit de aceeasi patima de care odinioara era stapinit el, tatal fetei... Care, cu- noscind despre ce-i vorba, se opune cu toata indirjirea... Va sa zica, pina aici iarasi totul normal.

Nota nepotrivita porneste numai din exagerarea modului in care se savirseste opunerea... din tonul tremolat cu care se rosteste acel veto parintesc. Domnul Stama, care e om inteligent, trebuie sa inteleaga lucrurile astea. si le intelege de minune, ca dovada ca se gindeste la ele.

Veto se pronunta o data pentru totdeauna. Scurt si categoric. Repetarea inseamna inceput de cedare sau... declamatie.

Se impune deci si din parte-i metoda muteniei: "Am zis odata" ! si se inchipuie crescind din nou, fenomenal, la inaltimea gestului din trecut, pe labe enorme de piatra, cu neclintire de piatra pe fata, ca un sfinx, batut zadarnic de caldele vinturi ale pustiei si stropit in ochii care nu sclipesc de nisipul schimbacios al rugamintelor muieresti. Dixit ! (Conul Stama, care-si mai amintea vag de latineasca liceului, obiect la care stralucise, intrebuinta cu convingere persoana treia, exclusiv, in orice imprejurare gasea ca e cazul sa se exprime, fie chiar numai cu un cuvint, in limba Cezarilor, stramosii sai.)

Totusi, o toana de inchipuire facindu-l sa vada obrazul I rinei scrijelit si bratele-i dulci zgiriate si insinge-rate de duritatea iesiturilor colturoase ale neimblinzitului si recelui monument, inima i se mai muie putin si admise si o portita ce s-ar putea deschide conditional, ca sa faca loc incuviintarii eventuale :

Daca el are taria sa-l imite, daca el se va debarasa, din citeva scuturaturi, de pasiunea care-l roade. Un post preliminar, de, poftim, nu mai mult de doi ani, ar putea fi socotit edificator... O conditie mai indulgenta, mai parinteasca nu exista... Altfel, veto categoric.

si mina intinsa a domnului Stama taia iatagan aerul, in vreme ce, subconstient, un piriias fin de multumire, cit un fir, se abatu, apucindu-i ca un lat sufletul, pe care-l revazu reintronat in fata tariei lui dovedite, luat ca masura fixa si sigura, in compararea cu sfortarile cestuilalt, de a se smulge din ghearele unei cumetre ce nu se resemna, Doamne fereste, sa fie lasata cu una, cu doua de credinciosii de pina acum adoratori.

Aci domnul Petre rinji neincrezator, ca omul trecut prin ciur si dirmon.

"Hm, trebuie sa fii om, domnule !...", se inchipui glasuind mai cu nitica emfaza, dar si cu destula ingaduinta, mititelului.

Dar atunci un macanit asurzitor si aspru de claxon napadi prin fereastra deschisa dinspre gardul din dos al gradinii, de parca s-ar fi lasat asupra-i o greoaie pasare antediluviana, cu cioc de crocodil.

Numaidecit domnul Stama auzi raspunzindu-i trintituri de usi si pasi precipitati pe scari. intelese repede despre ce-i vorba si se mindri in treacat de iuteala perspicacitatii lui. Dintr-un pas fu la fereastra si vazu salul fluturator al fetei serpuind si disparind printre boschetele patate cu violet ale liliacilor.

O striga, poruncindu-i cu o siguranta si cu un aplomb pe care si-l aprecie cu incintare :

- Irino, Irino, Irino... Nici un pas mai mult...

si nici un cuvint mai mult. Doar stabilise procedura cea noua. si surise vazind o gramada alba incremenind intre tufele de liliac. Efectul era instantaneu.

Dar tot atunci rasuna, izbita, si poarta din dosul gradinii ; reptila de fier tacu, apoi reincepu sa macane iar ; si zbirniitul motorului fu intrerupt de citeva plesnituri de explozie, pe urma redeveni regulat si se micsora repede, indepartindu-se...

Vintul despica liliacul inalt, descoperind pitice lugere miscatoare, leganind albul narciselor de-abia desfacute.

Cind domnisoara Irina reveni dupa un ceas, afla ca poarta gradinii a fost batuta in cuie, iar orice plimbare in vreo masina, in afara de cea parinteasca, va fi urmata de rigorile regimului de claustra, aplicat la domiciliu.

Desigur ca domnisoara Irina a convenit, cu nestapinita bucurie, la termenul de incercare, insa gratie usoarei excitabilitati a glandelor ei lacrimale, cit si a schimbarii totale de atitudine fata de tatal ei (acum numai ce intra pe usa, si-i sarea indata la piept, impletindu-i gitul cu bratele si sarutindu-l cu zgomot ostentativ pe amindoi obrajii), din doi ani, sorocul s-a strimtat la sase luni. in toata aceasta vreme, domnul cel tinar, pretendent, domnul Antioh Georgescu, avea drum liber in casa si in gradina, iar ceva mai pe urma, tot un astfel dc drum obtinu si domnisoara Irina, alaturi dc dinsul, in masina cu macait metalic si paleontologic, pe strazi, la cinematograf si la sosea si chiar si la padure.

Era de-atunci o mare veselie in casa, pentru ca regulatorul dispozitiunii lor sufletesti cine putea fi alt decit Irina ? Insa domnul Petre Stama, care, dupa propria spusa, avea fin miros, simtea ceva factice in toate acestea. Pornind de la ochii alburii ai coanei Eugenia, care se iluminasera ca doua cioburi de portelan - in dosul carora ai asezat luminari - el ajungea la negre ginduri si la cele mai hazardate planuri de curse si incercari.

Femeile astia doua s-au luat de mina, o oarba si-o nestiutoare, isi zicea dinsul, si merg asa, la intimplare, prin pajistea inflorita spre prapastie. Pentru ca acuma se convinsese : coana Eugenia nu mergea desigur pina acolo incit sa-si razbune trecutul ci prin viitorul fetei : era prea simpla pentru aceasta, prea o biata femeie de casa, ca sa complice lucrurile pina la tragedie. Asta convenea acum in urma domnul Stama, dar tocmai asta era mai dureros, mai sumbru si mai groaznic. Era si ea deci tot o biata nestiutoare, o biata fetita, ca si Irina, si cu drept cuvint, caci suferise, sarmana ! insa rolul lui de parinte al amindoura tocmai prin asta crestea, caci el isi pastrase mintile si limpede-vederea intreaga ; si iata de ce domnul Stama intreprinsese o adevarata vinatoare pe urmele subtiratecului Antioh, baiat destul de dragut de altminteri, trebuia s-o recunoasca si domnul Petre, cu ochii lui incodânati de sprincene ca de fata si cu obrajii umezi, pe care zimbc- tul se aseza asa de dulce, incit te dezarma cind il certai. O buna pereche pentru Irina : parca erau frati, nu altceva...

insa... nu, nu, nu... nimic, nici o concesie... absolut de loc !... Daca mai pune mina pe carte... de joc, fireste... scurt... pasaportul, si gata, ca si cind nici nu s-ar fi cunoscut...

si cu ochii sfredelitori de sa ia in furculitele lor ce-ar fi intilnit chiar si dincolo de usi si de ziduri, conul Petre Stama urca pentru intiia oara treptele clubului celui care-i fusese mai drag si pe care, cu juramint de moarte, fagaduise sa nu-l mai calce...

A fost o adevarata fierbere printre vechii prieteni de acum cincisprezece ani si chiar printre noii-veniti, in povestirile carora ispravile de odinioara ale conului Petrache reveneau intr-una, ca un mit.

Dar domnul Petre cel nou a privit de sus, mindru si sigur de sine, imbierile gloatei acesteia de indivizi mai jos de vointa. El s-a retras in seara ceea cam pe la doua jumatate, trei, acasa, din clubul atit de scump odinioara si atit de plin de amintiri, dar a stat atita acolo numai pentru a privi peste umere, cu compatimire, stingaciile acestor noi adepti ai norocului si - mai ales - pentru a-si arata taria, puterea rezistentei lui chiar aci, cu nasul deasupra ispitei.

Pe urma a luat toate cluburile la rind, aducind peste tot aceeasi senzatie si rumoare. Dar penele albe de inotatoare au ramas necontenit nepatate de apa murdara prin care trebuia sa treaca, si doar pretutindeni ochii lui n-au mai facut decit sa fulgere scormonitori pentru a vedea daca, in sfirsit, baiatul acesta, alesul Irinei, e vrednic sa-i calce pe urme.

sase luni de abtinere e intr-adevar lucru mare, si el suridea ingaduitor amintindu-si bucuria fara margini a Irinei atunci cind, prefacindu-se ca in sfirsit cedeaza marilor ei rugaminti, redusese termenul de incercare numai la sase luni.

"Copila de ea ! sase luni insemneaza doar totdeauna."

Domnul Petre Stama si-a intins investigatiile prin toate cluburile orasului. si pretutindeni a zabovit putin, ca sa compatimeasca pe ageamii de neofiti, care puneau tremurind hirtioara marunta in dreapta sau in stinga bancului, sau o aruncau sec si stupid, fara nici o noima, fara nici un plan, ca niste imbecili si cu ifose de printi, de parca, aruncind sarmanul lor pol de dupa razboi, ar fi pus la mijloc o avere. Atita inconstienta si atita calicie il dezgusta[u] literalmente ! Ce vremuri ! Ce vremuri !

incit, scirbit peste masura de toata aceasta decadere, ochiul batrinesc nu mai putu prinde, din iuteala lor, oarecare miscari ciudate in juru-i, care incepeau de indata ce se intorcea cu spatele spre garderobier, ca sa-si lase in miinile lui pardesiul de pe umeri; o privire cu semnificatie anume alerga atunci din ochi in ochi printre personalul garderobei, si in timp ce acei care-l serveau il intirziau respectuos cu plecaciunile si atentiile lor, in mod regulat o persoana, parca pusa anume sa dea acest semnal optic, disparea instantaneu in club, intoreindu-se apoi ca sa ia din nou in primire pe batrin, cu alte plecaciuni si luari-aminte, interesindu-se ce anume doreste sa consume si la care masa prefera sa se aseze in seara asta. insa si aceasta primire prea din cale afara de atenta i se parea domnului Stama un nou indiciu de decadenta ; aceasta linguseala nemernica, frizind atragerea in cursa si escrocheria. Ce vremuri ! Ce vremuri !

Dar, iata, intr-o seara, avind fantezia sa se intoarca la acelasi club pe care-l mai vizitase cu o seara inainte, desi se exprimase catre portar si personalul garderobei ca nu-i va mai calca vreodata piciorul intr-o taverna asa de imputita, se intimpla - ora fiind prea inaintata - sa nu mai gaseasca la vestiar decit doua domnisoare, cu ochii indobitociti de somn si carora trebui el singur sa le ajute ca sa i se scoata miinile din minecile pardesiului.

Aceasta fu cu adevarat ceea ce se numeste o mare inspiratie ! se bucura din toata inima conul Stama cind, in sala cea mai din fund - mai ramasesera doar doua sali luminate, restul se golise - prin marea oglinda pe care ochii lui o intilnira cum pasi inauntru, il vazu pe el, pe junele Antioh, la masa de bacara, cu spatele spre intrare. si-i mai despartea un pas doar, care, se intelege, fu suprimat dintr-o miscare.

si atunci, in oglinda, cele doua capete fura reflectate unul deasupra altuia ; al batrinului, radios si uluit in acelasi timp, totusi grav si demn ; al viitorului ginere dedesubt, incordat si palid, facind la cite o miscare sa-i sticleasca pe fruntea asudata, in jocul reflexelor electrice, usoare siraguri de perle infime.

Din spate, batrinul i-avea fata in oglinda si cartile in ochi. De doua ori Antioh ridica privirile in oglinda spre capul de deasupra, care plutea ca o vedenie decapitata in ceata fumaraiei. Dar spre uimirea acestuia, nemarginita, pe conul Petre Stama, pe viitorul socru, care schimba din tapene in tot mai tapene atitudini martiale, nu-l vazu. Ochii lui, mari si ovali si negri si care ei singuri dau dreptate Irinei in alegerea ei, probabil ca n-ajungeau cu drumul lor pina-n luciul oglinzii ; ei se opreau desigur in norii ce schimbau intr-una voluptoase forme ai fumului de tigare. Acolo, in acea necurmata depanare de albe si instalabile statuare, de miscatoare si fantomatice profiluri, de lungi si blonde sau albastrii chice de amazoane in zbor de monstri intraripati, el parea ca vedea ceva ce nu mai putea sa vada nimeni altul, el parea ca citeste ceva anume, ascuns pentru toti altii si pe care numai ochii lui, mari, cascati si copilaresc de umezi, cu tot acest fum uscat, puteau sa descifreze. incit batrinul pali ; arcurile de deasupra sprinccnelor se sapara adinc in frunte si astepta.

- Carte...

Cartea veni...

- inca...

si cartea veni iarasi...

Tacere de moarte. si din nou privire lunga in norii ce treceau pe dinaintea oglinzii, ca pe deasupra unui iezer incremenit si fermecat, in fundul caruia ochii albastri ai conului Stama stateau cuminti si ficsi, ca doua pietricele scumpe in nisip.

- Carte...

si cartea, acum aruncata mai de sus, facu o volta in dunga si pe urma se lasa in incovoietura de spirala spre degetele ce-o asteptau nervos...

- Noua...

Gramada de bancnote se misca parca singura spre partea câstigatorului; pontatorii si chibitii, care ispravisera exclamatiile de surpriza si de placere sau de necaz, comentau zgomotos.

Unul singur numai, in dosul cistigatorului fermecat, nu scotea nici o vorba, nu facea nici o miscare. incremenise stana si astepta intr-una, rabdator, in spatele ratacitului, in norii de fum ai norocului, incruntat si sever ca o piaza.

Iar jocul reincepu...

- Carte...

- Nu !

Toate privirile se indreptara catre cel care strigase astfel. A lui Antioh, cea din urma, pe indelete si peste umar, ca si cind oglinda din fata nici nu ar fi existat...

Apoi ochii cei negri se cascara poate chiar dincolo de marginile orbitelor, intr-atit devenisera de mari ; un freamat trecu prin asistenta. Antioh nu prea ierta pe cei care incercau sa-i dea sfaturi si-ai caror ochi nu-i placeau. De asta data, insa, se scula sovaind de pe scaun si buzele abia punctara :

- Dumneata...

Dar era de ajuns ca sa te uiti in ochii batrinului ca sa vezi plutind in ei aceeasi expresie vaga, absenta, de vizionar, care domnise inainte in ochii celuilalt.

Jos si rest ! soptira drept raspuns buzele vestejite.

- Rest, rostira clar si sonor cele tinere.

Iar prin oglinda, Antioh vedea acum pe batrin transformat cu desavirsire, cu ochii para, cu buzele tremurind ca foile vestede toamna, agitat la culme, in asteptarea momentului suprem.

Norocul veni si acum.

- Vezi ? facu batrinul, in vreme ce trasaturile i se destinsera si fata i se aprinse ca de iluminat.

- Ce carte venea ?... intreba atunci cel tinar.

- Bancul arata cartea care ar fi urmat.

- Vezi ? fu acum sa zica rindul celui tinar.

Batrinul incuviinta admirativ din cap si lasa prieteneste o mina pe umarul inspiratului. in sfirsit, gasise unul ce se ridica pina chiar deasupra asteptarilor...

- Aveai dreptate... dar si asa a fost destul de bine.

in zori pornira strinsi lipiti unul de altul, ca doi rataciti de nu se mai tinea minte, care in sfirsit s-au regasit. Se despartira, batrinul binecuvintind pe cel tinar cu unicul nume ce socoti acum ca i se cuvine cu drept:

- Fiule !

Si din chipul cum se desfacura buzele lui sa-l pronunte, din dragul infinit al pronuntarii, Antioh ghici mai mult decit o fagaduinta, el auzi mai pur, mai cald si mai adinc decit totdeauna rasunind pentru dinsul accentul celui mai desavirsit simtimint parintesc.





Jucatorul


Aceasta pagina a fost accesata de 848 ori.