• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Intre portelanuri

Ramineau mult timp, dupa masa, in sufrageria mica si intunecoasa, in care becul ardea si-n timpul zilei. Uitai daca afara e noapte sau lumina. Oricind, afara, trebuia sa fie noapte.

Paretii pina mai sus de jumatate erau imbracati in stinghii inguste de nuc lustruit, pe care se sprijinea policioara lunga ca o cingatoare, cu glastre de flori straine si ciudate. Cum puteau trai florile acelea in odaia in care, singur soare, lumina doar globul mat al lampii cu lumina puhava si rece? Sau izbutisera ele oare sa inlocuiasca soarele cu lumina moarta a globului mat? Erau niste plante tiritoare si ofilite, ce-si trageau jalnic tijele din cutiile si glastrele lor, pentru ca florile sa priveasca cu stearsa lor culoare de ochi bolnav, Doamne! felurile baltate ce se perindau la masa, sau oamenii care veneau de afara, din soarele mare, aducind in ochi si pe haine ceva din bucuria lui fara sfirsit!

Artemie le inchipuia ca intr-o sala de spital, de unde, in cele din urma, ieseau sa nu se mai intoarca... si-n locul lor veneau in cutiile cubice, ca pe niste targi, condamnatele cele noua, nestiutoare si rizatoare. Gindul lui de mosier, zburdind in voie subt un urias cer liber, se razvratea contra acestei schingiuiri lente si crude; florile cu culori sarbede il intelegeau si priveau la el cu trista lor simpatie.

Avea de odaia asta ascunsa o frica instinctiva, ca de orice sala de spital. Masa mare, patrata, care se putea lungi intr-o parte sau intr-alta; divanul urias, coperit cu chilim oltenesc; bufetele de moda veche, greoaie, din acelasi nuc lustruit si somptuos; scaunele cu sezatoare de piele neagra, basoreliefata; portelanurile strigator de albe; tacimurile; paharele de cristal existente pentru ochi doar prin conturul lor; totul ii facea impresia de ceva greu, lucios si totusi putred, bolnav, tinjitor. Totul ii parea acoperit de pojghita luminei acesteia artificiale de glob mat, asa cum ii parea coperit de praf si duhoare de benzina tot orasul asta, asa dupa cum erau ascunsi subt un strat de fard toti obrajii fetelor dintr-insul; asa dupa cum se stingeau, subt masea lor de-un palid alb de muribund, minunatii obraji de odinioara - din cimpurile departate - ai Elenei acesteia, eu care statea acum ceasuri intregi dupa masa, in sufrageria tivita cu lemn de nuc lucios, in lumina cetoasa si molesitoare. De ce albeata asta de portelan, de ce aceasta pietrificare alba si sinistra a minunatului corp, care vibra odata la cea mai nesimtita vibrare din juru-i, ca firele lungi din nesfirsita zare de ierburi, de unde venise sa se opreasca aici. in cetatca de asfalt!

Se hotara adesea, in drum spre Bucuresti, sa nu mai traga la dinsii, cu toata supararea ce i-ar fi pricinuit-o lui Mina. Se hotara chiar sa-i spuna sincer, raspicat: e ceva ametitor in sufrageria aceea si-n toata casa cu perdelele vesnic lasate si cu vesnica lumina electrica. E ceva de noapte fara zi, un fund de mina sau mai bine o pestera cu stalactite - candelabre - si cu stalagmite de portelanuri si gheriduane. Dar se gindea ca Mina are sa rida prea puternic, cu toata infatisarea lui robusta si temuta in vesnic neastampar. Are sa rida prea batjocoritor de comparatii asa de stupide. Avea sa-l traga de mina, dupa sine, la hotel, sa-i incarce calabalicul in trasura, sa-l arunce sl pe el deasupra, ducindu-l astfel prizonier, ca un parinte care nu stie multe pe-un copil fugar.

Cobora hotarit din vagon si calca si mai hotarit prin siroaiele de lume ce se scurgeau printre trenuri, spre iesire, in penumbra marilor coperisuri de geam afumat de deasupra peronului.

Dar afara, in fata soferului, soptea automat adresa lui Mina, si automobilul, peste putin, il lasa cu inima ticaind dinaintea usii cu geamuri verzi, albastre si portocalii, strabatute de jos in sus si de sus in jos de sageti negre de fier, ca poarta unei cetati misterioase.

Dupa masa Mina pleca totdeauna grabit, clocotitor, impins de suvoiul violent al singelui sau neastimparat. Se arunca in marea agitata a orasului cu placerea inotatorului, care singur cauta vultorile. Se amesteca in gilcevele cetatii cu patima si facea politica din necesitate fizica, fara ca vreo cange a pescuitorilor de partizani sa fi izbutit sa-l fixeze. Lui Artemie nu-i raminea nimic de facut in Bucuresti; il descosea pina afla toate cite il adusese incoace, ii lua apoi din mina toate hirtiile si pornea singur prin ministere, banci si institutii, ca sa-si serveasca amicul, lasind pretutindeni in urechile celor din urma-i ecoul vocii lui sonore si nepotolite si in suflet ingaduitoare prietenie.

Iar Artemie incremenea pe jiltul de piele neagra, cu ochii pierduti in atmosfera minerala. Elena se ridica inalta de pe scaunul ei si se tolanea, minune de sculptura, pe divanul lat, cu scoarte romanesti; atunci carnea de pe dinsa se cutremura si lui Artemie ii era teama ca papusa de portelan sa nu se sparga. si gindul ii scapa departe, peste cimpuri, la Elenuta lui cea mica, faptura umana si fireasca, cu vorba sanatoasa, cu riset sprinten, cu vagi creturi pe fruntea usor palita de soare, cu rosul vietii in obraji. si atit era de ajuns ca un fior de multumire sa-l strataie si un zimbet de siguranta sa-i arunce departe teama aceea nelamurita, pe care femeia din fata i-o picura in suflet si-l tinea inlantuit de speteaza scaunului. Respira atunci din adinc si-si misca minile. Se ridica in picioare si facea citiva pasi in jurul divanului. si in adinc ii murea un chiot de bucurie ca e liber, liber, liber. Iar femeia intinsa pe-o parte, pe divan, cu minile - goale pina-n radacini - subt cap, cu soldul de deasupra izbucnind de exagerata voluptate, cu piciorul dedesupt iesind pina peste genunchi de supt capotul plesnind de intinsoare, il urmarea cu ochii adinc uimiti de brusca indrazneala, compatimindu-l cu un zimbet sters si totusi atit de sever pentru acest biet simulacru de libertate.

si Artemie revenea la jiltul de piele, cu capul plecat, cu privirea umilita.

Vorbeau lucruri cu totul straine de ei; se fereau sa vorbeasca de ei. Artemie ii spunea numai de Elenuta si iarasi de Elenuta. Iar Elena asculta de obicei, asculta cu ochii aceia mari pironiti pe dinsul. Lui Artemie i se parea[u] atit de mari si atit de grei, ca nu putea intalege cum se intorc intr-o parte sau intr-alta, la rastimpuri rare, fara ca sa cada din orbitele exagerat incercanate. Din cind in cind i se parea ca lucesc de-o flacara umeda, ca si cind cineva ar fi aprins o luminare in faptura de portelan. ii vorbea mult de Elenuta si avea impresia ca zdrobeste astfel molecula cu molecula infatisarea aceea mindra si severa, tolanita dinainte-i intr-o risipa de linii atit de perfecte. si indata simtea cum, molecula cu molecula, ceea ce credea ca a zdrobit se refacea intr-o potrivire si mai desavarsita de contururi, umbre si lumini.

Cind revenea Mina din oras, cu toate treburile aranjate, sa-i ia la plimbare si cind da iarasi de mirosul rece, de praf si de benzina, de pe strazile asfaltate, Artemie se simtea grozav de caraghios. ii era rusine de ea! Ce inseamna aceasta supunere oarba si aceasta privire de ciine umilit, ce-i aratase tot timpul dupa-amiezii; si ce insemna acea inversunare cu care-i vorbea de Elenuta, ca si cind s-ar fi ferit, in dosul ei, a micei Elenuta, de un pericol imens si nevazut ce-l ameninta? Exista intr-adevar acel pericol si-si da ea. Elena, seama ca el exista! Vroia intr-adevar sa se joace cu pericolul acela si o curiozitate nebuna o impingea sa vada pina unde se intinde marginea jocului? Sau era numai o inchipuire a lui, o gresita vedere, si ea a observat aceasta inchipuire si ride de prostia lui cu hohotele luminilor nesfirsite ce izvorasc intruna din ochii si din zimbetul ei?

Se gindea la toate acestea, iar Mina ridea cu multa bucurie. El a terminat toate treburile lui Artemie, dar actele nu i le da in mina decit peste trei, patru zile, ca sa nu plece. si ride cu atita pofta, cind isi aminteste unde a ascuns actele, ca si ceilalti doi nu se pot stapini sa nu se molipseasca de risul lui.

Iar Artemie isi pare tot mai caraghios la risul acesta, care parca-l lumineaza ca o facla necrutatoare in intunericul unde se ascunde. Cu siguranta ca Elena n-a putut ceti nimic in gindul lui si la urma urmei ce sa ceteasca. Doamne! ce sa ceteasca?

Globul electric isi varsa lumina parca intr-un suiet fin.

Fata de masa intinsa si curatita de vase scinteia subt lumina ca un cimp de zapada. Cu coada ochiului, Artemie o vedea intinzindu-se pina la nemarginit, auzea clinchet de clopotei si se vedea incotosmanat in blanuri, in fundul saniei, lunecind spre conacul parintilor Elenutei. Era un frig atit de patrunzator atunci, ca totul se inchircise pe cimpie. Copacii zgribuliti se cocosasera de tot ca niste batrinei ce nu mai dau cu degetele inghetate de fundul buzunarelor; iar altii cu cracile lor incurcate pareau ca-si vira bratele in mineci, catind c-o mina caldura celeilalte. Sania, ca solnita aceasta de mica, luneca pe luciul polar, caci Artemie, desi intr-insa, o vedea de departe, printr-un ochi mare, negru, tacut, printr-unul din ochii care-l privesc acum lung si atit de coprinzator, ca parca-l inghit in cuprinsul lor. Ochii care vorbesc, aud, cintaresc. Asa cintareau si atunci intre bietul lui cuvint molatec si cautat si intre verva indracita, cu repeziri si volburi de cataracta, a lui Mina.

Sunt citiva ani de-atunci. Lui Artemie i-a fost de-ajuns ca ea a zimbit lui Mina o data mai mult decit lui, ca sa vesteasca numaidecit, cu glas zvicnit, ca a doua zi va strabate tot cimpul de zapada spre miaza cealalta, pina la conacul Elenutei. Elena zimbea neincrezatoare, vrind parca sa-l imbuneze cu minunata apa intunecata ce-i izvora din ochii ei. Dar el a plecat hotarit...

si plecarea asta, ani intregi a binecuvintat-o in urma.

Gasise linga Elenuta o fericire asa de tihnita, atit de potolitoare, ca trecutul se aseza in inima lui, chiar de la inceput, ca pojghita drojdiei subt limpezimea de sticla a vinului batrin. Iar fardul din ce in ce mai gros al Elenei, rochiile ei din ce in ce mai excentrice, decolteurile din ce in ce mai indraznete, nepasarea-i din ce in ce mai afectata, cu care lasa sa-i scape vazute atitatoare dedesupturi, il indemnau sa chiuie de cumplita bucurie si-l faceau sa strige de cruda durere.

in masura in care-i imbata mintile norocul vazut cu ochii, in masura aceea isi plingea prietenul in gind si cu greu se stapinea sa-l indemne a fi mai cu luare-aminte. Dar putea sa arunce cu pulberea tulburarii in inima aceasta atit de dreapta si atit de voioasa?

La orice noua venire in Bucuresti, gasea pe Elena tot mai ginditoare, mai absenta, mai straina. Raminea cu dinsii ceasuri intregi fara sa scoata un cuvint, iar gindul ii ratacea. Lui Mina putin ii pasa de gindul acela, dar Artemie il vedea plutind misel peste capetele lor, trecind prin ziduri, serpuind scormonitor intunecate ascunzisuri.

Iar intr-o seara chiar o surprinse, la un colt indepartat de strada, despartindu-se de cineva, care apoi disparu repede in negurile ce-l infasurara prieteneste, ca pe tot ce poate fi rau. Elena nu vazu pe Artemie, in graba cu cart se arunca in trasura; dar el fu sigur ca Mina e pierdut. Indignarea il cotropi de data asta cu atita tarie, ca na mai gasi in drum nici un zagaz... Porni sa ceara socoteala Elenei.

O gasi in aceeasi sufragerie, tolanita pe aceeasi sofa, cu miinile supt cap, cu ochii departe, asteptindu-i cu masa pusa. Nu facu nici o miscare la venirea lui; paru ca nici nu-l simte. si asta il indirji si mai grozav. Se vedea desigur inca in bratele din care abia scapase. si inchipuirea lui privi in inchipuirea ei, pentru a vedea mai bine pina unde poate sa mearga nemernicia acestei femei. si ramase ingrozit. Cazu pe scaun si ramase ingrozit. Vazu piciorul acela care iesea de la jumatatea pulpei de subt rochie, gol tot; vazu tot corpul acela, acum invorvorit, stralucind de goliciunea sinilor, a soldurilor, a coapselor; aruncind subt puterea luminii electrice, undeva, intr-o incapere straina, necunoscuta, puterea albetei de piscuri inzapezite subt revarsarea soarelui. si se cutremura tot de atita risipa de alb. Fugi repede afara si ratacind zanatec prin camere, impiedecindu-se de covoare, de blani asternute, care rinjeau cu dinti de fiara, de perinute cu harapi negri, imbclciugati, ceru iertare lui Mina pentru nelegiuirea gindului sau. si inainte de a se intoarce Mina din oras, fugi la gara.

Cine-l tine pe scaunul acesta? Ea niciodata nu i-a spus sa sada sau sa ramina! Totdeauna el a ramas de la sine si a tinut-o de vorba. si conversatia a durat ore, s-a lungit uneori pina spre seara, el vorbind intruna; ea ascultind necontenit cu cei doi ochi neobisnuit de mari, in care scinteiaza doua diamante negre.

Tacerea ei ride suierator si biciuitor. Artemie se opreste speriat de vorba-i fara sfirsit si se scoala. Ea nu-l tine, nu-l opreste, nu-i spune nici un cuvint. Numai flacarile negre il urmaresc cu lumina lor draceasca. El se apropie de usa si vrea sa gaseasca cuvintul de despartire. Dar nu-l gaseste si flacarile iadului il aduc la loc. Da, a observat el bine: cind a pus mina pe minerul usii, ele au crescut parca o secunda, insa si-au revenit indata. si el se trezeste iarasi pe scaun si ghiceste din nou risul formidabil, care se zbate in corpul acela mare, imobil.

S-a ispravit! Nu mai trebuie sa ramina nici o indoiala! si el incepe o poveste veche, cu sotia unui prieten bun, care l-a strins cindva de mina pe subt masa - si l-a mai strins o data si inc’a o data. si pe urma l-a chemat la dinsa. cind prietenul cel bun era dus departe. Dar el a stiut sa reziste si a rezistat pina la urma, cu toata inversunarea de amor propriu ranit a necredincioasei.

Aici flacarile negre cresc ca adiate de-un spirit straniu. Artemie ride in sufletul lui: a dat in sfirsit lovitura care trebuie: ea cunoaste acum ca limbutia aceasta si incremenirea pe scaunul sufrageriei nu sunt decit un mod de a pierde vremea in orasul pe care-l dispretuieste si din care Mina nu vrea sa-i dea drumul decit peste citeva zile.

si Artemie incepe o banala prelegere asupra prieteniei. Cu siguranta, cel mai puternic sentiment. Mai puternic decit amorul chiar, asta tinind seama numai de marimea sferei fiecaruia; cea dintii cuprinzind pe cel de al doilea...

Ea-l priveste necontenit si-n figura ei parca s-a schimbat ceva. Buzele parca i s-au botit putin a zimbet, dar zimbetul nu vine niciodata. Piciorul dedesupt parca i-a tresarit de oboseala statului intr-o rina si parca i-a iesit si mai mult la iveala de supt tivul capotului de culoarea tabacului.

El si-a pierdut firul vorbei si nu stie de unde sa-l ia. Da incurcat intr-o parte si intr-alt-a, apoi o ia razna de unde se nemereste. si oda inchinata prieteniei devine ditiramb.

Iar zimbetul ei creste.

L-a intrerupt. I-a spus ceva. El n-a auzit nici un cuvint lamurit in inflacararea discursului. Dar vorbele ei i-au cazut, cu zgomotul unor lazi rostogolite, in urechi. si ea a repetat in virful buzelor botite tot asa de incet, ca si la inceput:

- Spui ca n-ai sacrifica un prieten bun unei femei...

- Nu, raspunse solemn Artemie, intrerupind-o.

- ...frumoase, intregi ea.

- Oricit de frumoasa.

Ea-l privi pe subt sprincenele prea crud imbinate de creion si rosul artificial din umerii obrajilor se intinse peste tot portelanul figurii. Apoi izbucni deodata in ris; pe urma tacu brusc si gura ii incremeni intr-un rictus curios. insa ochii continuau sa rida si lumina lor crestea.

Artemie, jignit de aceasta neincredere, complecta si el in gind, gindind la Elenuta cu obrajii fragezi si cu decolteul usor umbrit de tusul soarelui:

"in orice caz, nu pentru o pictura".

si o privi rautacios, multumind in sine ca a izbutit in sfirsit sa-si bata joc de dinsa, fara ca ea sa stie, ceea ce, dupa socotelile lui, dovedea un si mai strasnic dispret.

Urma tacere lunga.

Ochii ei incetasera sa rida. Incandescenta eterna a globului paru ca pilpiie de citeva ori, facind sa adie prin odaie aripi suprafiresti. Florile zaceau acum cu tijele intinse, istovite. Bufetele posomorite isi aratau prin cristaluri maruntaiele stralucitoare de vesela si argintarie. O musca, ratacita cine stie cum, se indaratnicea impotriva geamului de la usa, dornica de libertate si de lumina camerei vecine.

Artemie si-o inchipui neintelegatoare in fata transparentei sticlei, care pentru ea era una cu aerul libertatii. si totusi sticla inselatoare si solida o arunca inapoi in camera otravita.

Artemie simtea dincolo de paretii acestia vazduhul urias; auzea surd, adus de vinele zidurilor, suvoiul zgomotelor de afara. Acolo era lumea, miscarea, femei, huiet, veselie si lumina de soare. si toate usile erau deschise pina acolo. si totusi el nu se misca din locul acesta, din celula de sticla invizibila in care il fixa... el singur n-ar fi stiut sa spuna ce anume...

Musca tacu, izbucni iarasi, apoi tacu definitiv invinsa; groaza lui crescu atunci peste margini. Ditirambul prieteniei aparu iar pe buzele lui, monoton ca zbirniitul mustii; pasul i se desfacu de-a-ndaratelea spre usa.

Ea-i spuse numai un singur cuvint: "Vino!" Nici poruncitor, nici rugator, nici slab, nici puternic. ii spuse atit de firesc acest cuvint, ca el pierdu orice sir. si cum ramasese ingrozit, cu ochii cascati, cu gura cascata, cu miinile intinse ca spre aparare, ea repeta: - Vino!

Luni intregi n-a mai dat Artemie prin Bucuresti. Iar cind a trebuit sa se duca, hotarirea lui de a nu mai trage la Mina nu mai cunostea margini. S-a oprit intr-adevar la un hotel si s-a ferit pe strazi sa intilneasca pe prietenul cel mai bun. Ha, prietenul cel mai bun! Lui Artemie i-e rusine de usurinta cu care alatura aceste cuvinte. insa, spre seara, fara sa vrea, s-a oprit in fata usii cu geamuri colorate si cu sageti de fier. A sunat. Ea l-a primit tot in sufragerie, tolanita, cu bratele goale, smulse din capot pina la radacini, cruce supt cap. Nici nu s-a mirat de ce nu si-a adus bagajul, nici nu l-a intrebat de ce n-a mai dat de atita vreme pe la ei. Nici n-a ramas surprinsa de venire, nici n-a zimbit. O cuta nu i s-a miscat pe obraz.

incurajat de aceasta liniste, Artemie s-a inseninat. Va sa zica, totul s-a uitat, ca si cind n-ar fi fost nimic. si el incepu sa rida si ceru lamuriri despre Mina. si vorbi numai de dragostea lui pentru Mina si de dorul ce-l avea de dinsul.

Ea il privea la fel ca inainte. Parea ca nu-l mai asculta nici cu ochii. Parea ca asculta pe altcineva care-i vorbea in interior. si numai dupa ce acel altcineva sfirsi de spus, ea clipi de placere, ca si cind ar fi aprobat pe vorbitorul ascuns; apoi, ca si in trecut, il intrerupse brusc numai cu atit:

- Lasa astea, vino.

ii spuse astfel cu acea liniste poruncitoare careia era cu neputinta sa te impotrivesti.

Se auzira intr-un tirziu usi bubuitoare, pasi precipitati si un Mina furibund, cu ochii salbataciti, cu parul incilcit, cu vorbe de minie groaznica, navali inauntrul sufrageriei fara un pic de singe in obraz, sovaind si cazind ametit pe cel dintii scaun de care se impiedeca.

- Mina! striga Artemie, care sarise de mult departe de divan si privea cu ingrijorare pe cel intrat in chip asa de neobisnuit.

Dar Mina il privi cu ochi tulburi, aiuriti; i se parea parca nespus de ciudat ca intilneste o astfel de aparitie, in acest loc si la aceasta vreme.

- Mina, mai biigui slab Artemie. Dar Mina intoarse capul neintelegator, apoi privi spre Elena; paru ca se desteapta din indobitocire, se napusti asupra ei, o smulse cu o mina, oricit era de mare, si o tiri dupa sine in odaia alaturata. si multa vreme paretii vibrara de blesteme, de urlete, de gemete.

Cind usile trintite din nou cu furie, una dupa alta, vestira ca furtuna se indepartase, ducind acum pe uliti minia ei tunatoare, Artemie intra alaturi. Elena era desigur intinsa tot pe o sofa si zimbetul ei era mai luminos ca niciodata. Aproape ridea, iar ochii luasera o stralucire parca de nebunie.

- Vino, ii sopti ea, cind paru ca-l vede, peste putin. El ezita, dar ea repeta:

- Vino.

si inlantuindu-l in moliciunea bratelor, ea rise acum de-a binelea. Iar Artemie, tot mai neintelegator, statea ametit de moliciunea calda a statuiei, pe care te asteptai s-o simti rece si colturoasa ca piatra.

- Era asa de galben si asa de desfigurat! sopti el cu infiorare. Eu am crezut ca te zdrobeste.

Ea surise de placere nesfirsita la auzul ultimului cuvint. si raspunse, dupa un timp, pe ginduri:

- Nu ma zdrobeste...

Artemie se cutremura. Ea il simti si se uita lung si luminos la dinsul.

Apoi rise:

- O, ar dori atit de mult...

Apoi scoborind tonul, ca si cind ar fi avut de facut o mare destainuire:

- Dar... trece de puterile lui. L-am vazut de multe ori galbenindu-se si mai groaznic, luind infatisarea crimei... A ridicat chiar cutitul si mi-a infipt degetele in git... Dar n-a izbutit... Nu izbuteste... O, si era groaznic, cind cadea el, zdrobit de neizbinda... Mi-era asa de mila de dinsul. Dar acum nici nu mai incearca... desigur i se pare lui insusi caraghios... I-e rusine. Numai se zbate, tipa si plinge... O, e asa de dragut...

si ochii ei se inchisera cu deliciu, infasurindu-i imaginea in pleoape.

Artemie asculta ingrozit. Nu mai spunea nimic, nu mai misca; ramasese cu suflarea retinuta. Statea cuminte si infricosat linga dinsa, ca un copil ce asculta un basm teribil al doicei.

Iar in odaia asta mai spatioasa si luminata doar de un bec slab, obiectele, dilatate de imprecisul semiobscurului, aveau infatisari amenintatoare si pareau ca iau viata. Un polog din partea opusa parea ca-si ridica si-si inainteaza tavanul ca pe-o falca, iar perdelele atirnate de dinsul adiau in inchipuita miscare. Claviatura unui pian ridea de albeata pe intunericul abanosului, risul nemiscat al mortilor.

Ea-i povestea inainte, cu involburari de veselie, cu induioseri si cu dezmierdari nenumarate in glas, cu dragoste nemarginita pentru Mina, deznadejdile lui. Cum a ghicit la inceput inselarea si sta inca la indoiala, cum se straduia sa descopere adevarul intreg si apoi prima lui minie grozava si neputincioasa, pe urma miniile celelalte, mai obosite si mai indobitocitoare, si mai pe urma de tot cum singur se ferea de orice nou prilej de descoperire, cum se amagea singur adesea, gasind natural ceea ce l-a scandalizat inainte si cum dintr-o data, dupa iertari si incuviintari, cadea in genunchi, rugind-o sa inceteze pentru totdeauna. Acest,,pentru totdeauna» era cuvintul suprem, idealul insezisabil, mirajul catra care se intindeau minile cu extaz de fanatic.

Dar ea nu putea admite abdicarea lui. Ar fi vrut sa-l vada inainte temut si razbunator... si nu stia ce sa mai nascoceasca, pentru a atita si a intretine flacara acum muribunda a miniei lui.

Ea vru sa mai adauge, tirita de pofta subita de a se mindri fata de un prieten al trecutului cu puterea ei. insa se opri brusc, vadit contrariata de limbutia asta pe care nu si-o cunostea.

Cu sufletul in git, Artemie incepu sa inteleaga ceva spaimintator. O usa bubui departe, afara... usa de la intrare. El tresari cu urechea tinta in tacerea amagitoare si incepu sa se ridice. O a doua usa mai apropiata paru numai ca scirtiie, impinsa incet. Se repezi in sus... dar mina ei il ajunse si-l trase cu putere inapoi. Ochii, zbatindu-se in cap ca doua paseri speriate de moarte, intilnira pe ai ei, limpezi, rizatori si totusi parca rugatori.

Ramii... n-are sa te banuiasca pe tine... nu te poate banui... Cersea parca. El se smulse cu toata puterea si ajunse din citeva sarituri la usa pe care se incurca s-o deschida cit mai repede si cit mai fara zgomot. si-n rastimpul acesta scurt, avu vreme s-o vada in urma-i, ridicindu-se de pe divan, inceata, alba si mare, fixindu-l cu puterea neagra, fascinanta, a celor doi ochi bulbucati exagerat de jignire si vointa.

Fugi ca un zanatec de-a lungul odailor si coridoarelor laturalnice, ascultind ingrozit, in urma, pasul usor de fantoma, dibuind cu ochii spaimintati inaintea-i cufundata in intuneric, banuind la orice nou colt, la orice noua usa, aparitia subita a lui Mina.

Cind razbi afara, supt puntea de aur a Caii lactee, ce se sprijinea de pe-un coperis pe altul, cazu parca in fluviul vietei. Caci, deschizind larg pieptul, porni cu pasi largi, respirind adinc aerul demiasmat al strazei nocturne.

Mina il gasi in ziua urmatoare facindu-si bagajele la hotel. Deschise usa dintr-o lovitura de pumni si inainta cu pasi mari, apasati, spre dinsul. Artemie astepta linistit, cu ochii plecati, resemnat. Ce va fi sa se intimple, sa se intimple! Mina puternica a lui Mina ii apuca bratul, il zgudui voiniceste si-l trase spre sine, zmulgindu-l din mijlocul pachetelor si a geamantanelor cu guri cascate. il repezi cu forta lui vestita in pieptu-i de fier si-l strinse acolo cu bratele lui voinice si prietenesti. il saruta pe frunte si pe urma, indepartindu-l brusc, tinindu-l doar de-o mina, il mustra cu vocea inecata:

- M-ai tradat!

Artemie se cutremura, asteptind fulgeratoarea urmare. De ce ar mai fi negat? ii venea sa plinga si sa cada in genunchi. Nu de frica. Vroia sa-si ceara intai iertare si pe urma sa plece capul supt urgia oricarei pedepse. Atit de blind si atit de amar fusese tonul stinsei dojane.

- Lasa ca n-ai venit de atita timp... Dar cum ai putut sa ma ocolesti, cum?

Abia acum Artemie ridica ochii lui mari spre dinsul. inca neincrezatori, dar in putere sa-i infrunte privirea. si atunci vazu bine ceea ce numai indraznea sa nadajduiasca. Vra sa zica, n-a apucat sa-i destainuiasca nimic. A fost poate o halucinatie momentana ori un acces subit de isterie si atit. Sau o izbucnire socotita, un joc rafinat si primejdios. Doamne, cum putea sa-i destainuiasca astfel de lucruri..., si Artemie surise de naivitatea lui. Dar acum pofta de a plinge la pieptul lui Mina crescu si mai navalnic. insa Mina nu intalegea ragazul pentru duiosii.

- Haide numaidecit acasa, glasui el poruncitor... Haide, inchide repede si haide...

si aci Artemie ciuli iarasi o ureche. Dar Mina continua:

- Haide... Doamne, ce stupid am fost... Ce-ai putut tu sa crezi... Spune ce-ai crezut?

si fara a astepta raspunsul:

- N-a fost nimic... o simpla neintelegere, pentru un lucru cu totul banal in fond... si chiar in aparenta... Dar nu stii tu cum sint eu... pornit... si pentru atita lucru, Doamne... uite, asa am ajuns sa ma minii... daca nici pe tine nu te-am observat... eram orbit. Doamne, si pentru ce? Uite, nimica toata... Doamne, Doamne...

Aci Mina se inchina. Artemie asculta indurerat cum cuvintele i se indoiau supt greutatea minciunii. Cine stie, poate s-au impacat in sfirsit! Poate acel mult asteptat "pentru totdeauna" a fost in cele din urma pronuntat de buzele ei.

Mergeau acum pe intesatele strazi bucurestene, facindu-si cu greu loc prin multime, coborind de pe trotuar in fata miscatoarelor ziduri de trecatori, razletindu-se si intilnindu-se iarasi. Mina sfredelea paretii de lume, virindu-si umarul cu usurinta in compactul grupelor si umarul lui taia tot ce intilnea in cale. Capete nemultumite se intorceau dupa dinsul, dar cineva pronunta un nume si atunci capetele zimbeau: "A, asta e!". Iar Artemie, debarcat, tinea lungul santului, alerga uneori sa-l prinda in vreun luminis, unde Mina, oprit o clipa, il astepta nerabdator sa si-l alature. si Mina vorbea intruna, uneori peste capete, alteori singur, cind Artemie, smuls de suvoi, inota prin mijlocul strazii. Lumea privea uimita la chipul acesta frumos si elegant, care inainta asa de barbateste si vorbea singur. Dar numaidecit venea o soapta cine stie de unde, faramindu-se in zeci de zimbete pe buzele tuturor: "A, el..."

- Doamne, dar intr-adevar, asta nu mi s-a mai intimplat niciodata... inchipuieste-ti, sa nu te recunosc pe tine... inchipuieste-ti cit eram de orbit. si de ce crezi, dragul meu, de ce, de ce... uite, cind ti-as spune... dar e asa de neinsemnat...

Pina acasa el nu gasi acel lucru asa de neinsemnat care-l orbise atita.

Elena ii primi zimbitoare, intinzindu-le mina molatec, de pe canapeaua ei. Lui Artemie ii surise doar in treacat si paru ca nu-i arata prea multa luare-aminte. Dar pe Mina il coplesea cu intrebarile, ii raspundea cu voiosia risului, ii urmarea toate miscarile cu ochii impaienjeniti de cea mai duioasa dragoste.

Primirea aceasta ii ferici pe amindoi. Artemie intelese ca trecutul a fost uitat "pentru totdeauna", ca ea a lasat sa-i scape in sfirsit cuvintul mintuitor. si el insusi se simti in stare sa ridice ochii spre prietenul cel mai bun. Iar Mina aproape aiura de fericire. El aducea necontenit vorba de pricina care-l facuse sa se poarte asa de ciudat in ajun; acum izbutise sa gaseasca "o pricina", dar mai tirziu. aflind alta mai potrivita, o spuse si pe aceea.

- intalegi, mon cher, un complex de imprejurari. Un complex...

El raminea putin melancolic la amintirea acelui complex, dar indata se scutura ca de o preocupare fara noima, privea rind pe rind la nevasta-sa si la cel mai bun prieten si privirile se inflacarau indata de fericire intensa.

Seninul lor se pogora si-n sufletul lui Artemie, unde se introna de asemeni. Caci acum lumina electrica nu mai avea aspectul acela. Iar bufetele deschise straluceau de portelanaria vesela, care improsca opulenta cu un smoc neastamparat de raze, ce cresteau si descresteau, se lungeau si se trageau in sine pentru a saluta cu lumina caminul refacut.

Dumnezeu se cobori printre ei si se aseza la masa aceasta.

Dar indata, ca o pasare cobitoare si nocturna, mana Elenei se abatu pe genunchiul lui Artemie. Dumnezeu fugi. Mai ramasese reflectat doar in ochiul lui Mina. Artemie il vazu inca acolo, in ochii aceia muiati de fericirea bunatatii si a iertarii si alunga pasarea iadului. Dar aceasta, supt forma unui picior cald si nervos i se aseza din nou, de asta data pe picior. El cata ingrozit spre diavolul de-alaturi, care uzurpase nerusinat locul lui Dumnezeu. Dar privirea Elenei era scaldata intr-o iubire fara seaman si se revarsa asupra lui Mina toata, izvor potopitor si nesecat.

Mina se scula sa aduca - spuse el - o surpriza mare. si cu el se duse orice urma a lui Dumnezeu.

- Cum mai poti indrazni...

- Niciodata nu mi-ai spus asa, complicele meu scump, cel mai scump, rise ea cu veselie. Haide, spune inainte, sa auda si el... cit ii esti de prieten...

- Ai gonit pe Dumnezeu, aiura el ragusit. Ha, ochiul tau de drac n-a fost in stare sa-l vada...

Apoi deodata isi reveni si incepu s-o roage cu glas plingator... De ce sa tulbure si cel din urma ochi de apa curata din fintina sufletului lui Mina: credinta lui ca Artémie nu stie, nu banuieste, n-a inteles nimic.

Ea asculta si pe buzele ei ridea nebunia, in ochii ei lucea nebunia, pe fata ei se incondeia strimbatura nebuniei. si groaza il apuca puternic in gheare.

Dar lucirea nebuniei pluti numai o secunda pe fata ei. Pe urma seninul paru ca se asterne pe figura de portelan, treptat, cu fiecare nou cuvint al lui Artemie; va potoli-o el in cele din urma? O, cum ar fugi acum, pe loc, din casa asta blestemata, daca nu l-ar tinea singur ochiul acela de apa curata din sufletul inveninat al celui mai bun prieten!

Se auzira pasii lui Mina si din instinct Artemie se ridica brusc de pe scaun, parca sa-i iasa intru intimpinare. Dar groaznica inchipuire pe care se fortase s-o alunge se prefacu in fapt. in acelas timp, cu iuteala sclava, de umbra, ea facuse aceeasi miscare. Miinile ei moi, de pe care minecile cazura, i se agatara de git ca un alb si sinistru colan si buzele ei se apropiara lacome de buzele lui.

Ah, Mina mai intirzia inca! El se smuci cu putere, ea il scapa, se clatina, dar inainte ca el sa-si stapineasca din nou miscarile, il inlantui iarasi. si-i sopti rinjind: "Cel mai bun prieten". Atit. si pe figura ei ridea cu hohote nebunia. Dar aceasta lupta apriga, disperata, corp la corp, nu dura decit iuteala unui vis: o secunda, doua, atit cit ii trebui lui Mina sa reapara.

Cutia surprizei se rostogoli din miinile tremuratoare si cea mai cumplita surpriza il pali fara mila, nimicitoare, in moalele timplei. Abia mai putu apuca canatul miscator sa nu se rostogoleasca si el - si innebunit incepu sa muste lemnul usii. Ochii i se dadura peste cap si-n toata infatisarea si purtarea lui se schimonosea ingrozitor epilepsia.

Artemie nu mai putu suporta privelistea.

- E o minciuna, suiera el ratacitului din minti. N-ai vazut c-a fost o miscare potrivita, calculata. Un joc de nebuna.

ii spune astfel Artemie si aproape plinge: iar Mina rage asa de cumplit si ochii ii licaresc asa de groaznic, ca parca ar fi gata sa-i sara din cap; nici nu pricepi ce-l opreste sa inhate, sa sfisie, sa sugrume.

Artemie n-ar putea spune cum s-a trezit in antreu, linga usa colorata, cu sageti de fier. Un pas usor de fantoma l-a ajuns din urma si un chip diafan si dulce si blind ii ride cu bunatate.

- Stirv lustruit! si Artemie, la rindu-i, scapat de tot din baierele mintii, scuipa drept in mijlocul chipului plin de bunatate ingereasca.

Femeia in alb facu atunci gestul lui Cristos. Umilita si resemnata sterse de pe obraz groaznica injurie cu zimbetul celei mai sfisietoare blandeti. si adauga:

- De acum Dumnezeu poate sa vina... Am ramas singuri... si pe soptite: E rindul lui acum...

Rise pentru ultima oara.

si se topi tot asa de nesimtit precum se ivise. in urma-i, portiera de plus tremura usor ca apa lacurilor peste zina adincului.




Intre portelanuri


Aceasta pagina a fost accesata de 872 ori.