• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Intamplarea

Docarul luneca acum ca o pata galbena, fugara, prin noaptea codrului. De cum ii inghitise padurea, roatele incetasera deodata sa mai scrisneasca pe pietrisul drumului. Dadusera de pamint viu. Copitele celor doi cai voinici izbeau in plin si loviturile se succedau mai repede; iar zgomotul lor parea de asta data mai invaluit.

Luna, pe a carei tovarasie, in plimbarea aceasta nocturna, mai ales doamna Glogovan pusese tot temeiul, intirzia la intilnire. Deasupra, pe fisia de cer dintre doua linii de arbori, stelele ieseau cu nemiluita din ascunzisurile negre. Bucuroase parca de intirzierea lunii, se lasau pin’a deasupra padurii, in ghirlande de lumini. Se inghemuiau, se ciocneau intre ele, stirnind flacari vagi si momentane; unele, mai indraznete, se pierdeau si cadeau, lasind in urma dire de artificii; altele, mai sfielnice, abia scoteau ochiul de insecta din vizuinile tainice, inchizindu-l inspaimintate, pentru a-l redeschide iarasi, peste putin, cu aceeasi teama tremuratoare. si necontenit spuzeau din vesnicie, forfotind tacute si stralucitoare.

Ea privea extaziata magica splendoare, urmarind cu multa luare-aminte jocul lighioanelor de foc, care ii parea atit de asemanator cu al lighioanelor pamintului. si era fericita sa descopere, odata cu minunea revarsarii de aur, minunea ochilor ei, care puteau descifra atâtea lucruri, de nepatruns pentru altii, in misterul hieroglifelor instelate.

Alaturi, lasind moale frinele, Glogovan urmarea in gind dialogul ce-l va avea a doua zi la oras cu omul lui de afaceri. Trebuia sa-i lamureasca numaidecit o nastrusnica idee ce-i venise. si in dialogul imaginar el descoperea, la rindu-i, cu uimire, la ce avutii ar fi putut ajunge daca lenea si visatorul dintr-insul n-ar fi dominat spiritu-i de intreprindere.

De la un timp, insa, atit de mult banet i se acumula in inchipuire, ca privi ingrijat in juru-i. si ramase multa vreme cu ochii atintiti in intunericul puternic, la copacii cari, ca niste uriasi din mituri, pareau gata sa-l primeasca in sutele lor de brate intinse, sfirsite in multiple si stranii articulatii. Cind si cind surprindea, in vreun desis tainic, inchipuiri fosforice care ii rinjeau cu sarcasm. Alteori i se parea ca il urmareste cu staruinta magica un ochi fixat asupra-i. si o temere surda i se stringea pe indelete in fundul sufletului, din adincuri de necunoscut.

Deodata duse mina la frunte, ca si cind ar fi vrut sa prinda acolo ideea care il napadise. Cum de n-a putut sa-si aminteasca mai dinainte? Banditii, ceata de banditi care se incuibase de citava vreme in codrul Colibasului!

Auzise chiar azi-de-dimineata povestea asta din gura unui taran, care tocmai se intorsese de la oras. Dar nu prea daduse ascultare, caci de multe ori zvonuri la fel umblasera pe socoteala batrinului codru, fara sa fie adevarate. si de buna seama ca nici acuma nu era vreun temei in cele auzite. Doar pina in seara, inainte de plecare, statuse de vorba cu atita omenet din sat si nimeni nu-i mai pomenise de asa ceva.

Glogovan isi pipai cu grija revolverul, pe care nu-l uita niciodata in plimbarile acestea de la conac la tirg si inapoi. Planui chiar sa intoarca. Baga de seama insa ca au ajuns tocmai la drumeacul de cara, ce taie calea mare drept in inima padurii. Erau la jumatate de drum. Ori inainte, ori inapoi...

Nu fara vie stinjenire, cauta el la fisia aceea ingusta de pamint galbejos pe care o facea imbucatura drumeacului. Mai mult si-o inchipui decit o vazu, hurducata, buburosita de hopuri, taiata in toate chipurile de urme adinci si stravechi de carute, ascunzindu-se chiar de la incèput pe dupa smocuri de arbusti tineri, infratiti in impletituri de nepatruns, ferindu-se necontenit in ocoluri curioase si indoielnice, pierzindu-se in nesfirsitul lumii de mister si legende infricosetoare, cu care oamenii locului isi inspaiminta ascultatorii seara, in jurul focurilor de la crame.

Dar pina sa se intoarca de pe drumul umblat de fantasmele trecutului, caii repezi trecusera de mult lugubra priveliste. Docarul zbura inainte in lumea de neguri. Tropaitul copitelor era acum asa de repede, de regulat, ca parca nici nu mai exista pentru urechile celor doi calatori. incolo nimic, decit tacerea profunda a stelelor care se lasasera atit de in jos, ca puteai sa vezi ramurile de vis ale copacului infinit, pe care se coborisera in jerbi de chiciura. Nici cel mai mic zgomot, nici cel mai neinsemnat fosnet de frunza. Nici un sforait de cal; se parea ca zdravenele animale visau de asemeni, dormitau profund, miscind picioarele in goana automata.

si deodata, de undeva din padure, tisni o lumina searbada, poleind toti copacii cu straveziul ei de vis, infasurind trunchiurile in scutece de hirtie argintata. Glogovan avu impresia copilareasca ca i se desface dinainte o imensa padure cu pomi de Craciun.

- Luna! sopti doamna Glogovan fermecata.

Lumina se mari si acoperi totul in aur topit; stelele intr-o clipa se urcara pe ramurile copacului infinit si disparura in musuroaiele lor. Doar cele mai mari, mai greoaie, n-avura timp si ramasera locului, palite de lumina hipnotica.

Caii se inveselira. in plina goana, se uitara cu inteles unul la altul, inclinara rind pe rind din cap si izbucnira intr-un nechezat zgomotos si puternic de ris.

Acum drumul drept se lamurea pina hat-departe, in lungul lui. si nimic, nimic neobisnuit nu se vedea intr-acolo, pina puteai cuprinde cu ochii.

Glogovan prinse sa fluiere usor printre dinti un refren favorit. Lumina umplea tot mai mult sleahul, ca si cind ar fi varsat-o cineva cu galeata. Dar indata inima lui se poticni in piept. Colo, drept, sub un copac izbit in plin de luna ce se si ridicase deasupra padurii, vazu o fantasma nemiscata, ceva cu seaman de om.

Padurea se lasa aci putin in clin si caii o pornisera nebuneste. Tropotul lor era neregulat acum, pasii li se amestecase. Din cind in cind pareau ca-si mai spun cite ceva la ureche, aprobind din cap sau ridicind repetat botul rinjitor in semn de negare.

Glogovan le privea nepasarea linistitoare cu un singur ochi, iar cu celalalt sfredelea ingrijat departarea. si omul de-acolo crestea necontenit si statea tot asa de nemiscat. Se apropiasera bine de el: parea impietrit in ploaia razelor si de sub suman ii iesea un capat vinjos de bita. Cind Glogovan vazu acest amanunt, nu se mai putu stapini: cuvintele se smucira singure din gitlej:

- Fantosa, un om...

Fantosa, intrerupta din visuri, privi nedumerita spre el. si trasura trecu ca un virtej pe linga omul galben si nemiscat.

Cind fura departe de tot, Glogovan simti ca trebuie sa-si lamureasca exclamatia.

- Ai vazut cit de nemiscat si cit de galben era? Parca nici nu ne-a auzit...

- Probabil ca era surd. Abia cind ne-am apropiat de tot a intors capul.

- Da, a intors? Curios. Parca era o papusa de ceara...

Tacura. Apoi peste putin inaltara amindoi capetele, instinctiv. Parca li se ridicase ceva apasator de deasupra. Codrul se rarise deodata. si dupa putin timp inceta. Glogovan respira adinc.

Cerul se desfasura acum imens, captusit de tesatura subtila a luminei pale. Luna suia incet la deal, ca un paianjen saturat si dolofan, spre doua-trei musculite de lumina ce se zbateau sa scape din impletitura vicleana; in urma ei, searbazi si nemiscati, fara nici o izbucnire de viata, doi planeti ramineau fixati de rigiditatea mortii in colbul de aur.

- Fantosa, acum trebuie sa-ti spun. Am trecut printr-un mare pericol. stii de ce am exclamat adineauri?...

- Tot omul ala, frate?... Lasa acum... facu ea plictisita.

- Ei, nu asa... imi pare rau... asculta colea, stii ce am auzit alaltaieri la oras? Ca o banda de hoti s-a pripasit iar in codrul Colibasului.

Ea-l privi lung, intrebatoare. Dar cind Glogovan vru sa continuie, izbucni intr-un ris atit de puternic, ca el ramase cu totul uimit.

- Atunci, de-aia te-ai speriat asa?... spuse ea abia inteligibil prin cascadarea de neoprit a hohotelor. Vai, ce mai barbat am!...

Glogovan dadu plictisit din cap; ea tacu si-i privi serioasa:

- O banda de hoti, zici? Aveai revolverul la tine?

- Fara indoiala. Dar ce faci cu un revolver contra unei bande de tilhari

- Cum? stii ca sunt tilhari in padure si pleci noaptea la oras?...

- Uitasem. De dimineata am auzit pe Nastase al Maricai. Dar de atunci nimeni nu mi-a spus nimic. si stii pe Nastase... Abia pe la mijlocul codrului mi-am adus aminte, cind am vazut ca nu mai iese luna...

Ea ramase pe ginduri. Deodata incepu sa zimbeasca si se intoarse spre dinsul.

- Ei bine, daca ne-ar fi atacat?...

Se scutura ca de un fior. Departe, drept inainte, luminile oraselului se inmulteau in constelatii regulate; Fantosei ii parea o bucata de cer peste care luna nu pusese inca stapinire. Apropierea orasului ii dadu chef de vorba:

- Ei bine, inchipuieste-ti ca ne-ar fi atacat... tu cum m-ai fi aparat, viteazul meu Mihai?...

Glogovan misca buzele fara sa raspunda. Ea ramase iarasi pe ginduri.

- in definitiv, adauga la urma, daca erau multi, la ce ne-am mai fi aparat? Le-am fi dat tot ce ne cereau si basta...

- Da, dar daca ne luau docarul...

- Mergeam pe jos...

si dupa o noua reflectie:

- I-as fi rugat frumos: "Domnilor tilhari, sunteti buni sa ne conduceti cu docarul pina la marginea p’adurii si pe urma puteti sa-l luati..."

- Hm, parca stau ei sa se uite la gratiile tale!

- Eu cred ca da...

El intoarse brusc capul spre dinsa, dar ea, fara sa-i observe miscarea, isi sfirsi gindul:

- Ar fi fost o aventura nostima. Dar pacat de docar. Aveam insa ce povesti...

Glogovan privea neintelegator la dinsa.

- Fantosa, dar tu nu stii ce vorbesti...

- Am spus, pacat de docar. Dar ma rog, spune ce ar fi fost de facut altceva? Cind curajosul meu sot ma ia prin padurea de tilhari, noaptea, si numai cu un pistol la dinsul...

- si ai fi facut gratii unor brute?

- Viata inainte de toate...

Apoi schimbind tonul numaidecit:

- Ia nu ma mai plictisi, te rog; iar ai inceput cu prostiile tale? Nu cumva esti gelos si de hotii de drumul mare?...

- si daca ei ar fi devenit mai... mai exigenti...

- Cum mai exigenti?...

El nu raspunse. Ea paru ca gindeste. Apoi, deodata:

- Vai, ce badaran. Dar asta e cu neputinta. in sfirsit, sa lasam. Cu unu... un... ca tine este imposibil de glumit...

Tacura amindoi. Pe intinsul cimpiei, case razlete surideau prietenos prin ferestrele rosii. De undeva, de departe, venea larma potolita a unui cor barbatesc. Glogovan lasa caii la pas. Parea cu totul preocupat de un gind indaratnic, caci incremenise cu ochii pe biciusca infipta in toc, subtire si lunga, parca o inchipuire.

Deodata se intoarse spre dinsa:

- Ei bine, si daca totusi...

Ea nu raspunse.

- Admitem ca ne-ar fi atacat, relua el incapatinat. si ca le faceai gratii, cum spui. si ei puneau ochii... si pe mine ma dezarmau, ma imobilizau...

- Dar inceteaza, pentru numele lui Dumnezeu! striga ea scoasa din sarite. Ai citeodata... parca n-ai fi crescut cu oameni...

- Ci ia raspunde, frate! striga el la rindu-i, atitat de o invincibila curiozitate. Ma rog, s-ar fi intimplat... vorbim si noi...

- Alt subiect de conversatie nu gasesti? Ei bine, m-as fi impotrivit, fireste, ce ma tot intrebi?...

Dar atit nu putea linisti pe Glogovan, in care inchipuirea acum fierbea.

- Da, te-ai fi impotrivit? Chiar asta ar fi mai trebuit, nici macar sa nu te impotrivesti. Dar, fetito, aceia-s banditi, ar fi fost mai puternici, te-ar fi invins.

- Ce-as fi putut sa fac? raspunse ea nelinistita.

- Sigur! urla el atunci scos de tot din titini. ii atiti, si pe urma ce-ai fi putut sa faci? N-ai fi facut nimic, desigur. Ar fi fost o aventura si nimic mai mult, hai? Am fi avut ce povesti, hai?

- Dar ce ai, draga, de tipi asa? Doar nu s-a intimplat nimic.

- Aha, nu s-a intimplat nimic, cu asta scapi dumneata; dar gindul, gindul...

- Ce gind, ce ti-a venit? Pentru Dumnezeu, nu mai tipa, te rog...

Glogovan prefacu vocea intr-un scrisnet de rautate:

- Va sa zica asa, o aventura, nu? si nimic alt decit o aventura... ar avea ce povesti dumneaei cind hotii ar... ar...

- Dar inceteaza odata, sau... si crezind ca-l imblinzeste, muie tonul: ...Cum poti sa-ti inchipui ca as putea povesti ceva, daca lucrurile ar ajunge pina acolo?

- Ah...

A fost atit de puternic ragetul acesta al lui Glogovan, ca ea s-a ferit ingrozita in laturi.

- Aha, sforai el apoi infundat, cu ochii bulbucati de cea mai nemarginita indignare... Care va sa zica n-ai spune nimic, ha?... am pastra amindoi secretul... daca lucrurile ar ajunge pina... pina acolo... Foarte simplu, nu? Ce simple sunt toate pentru ea... dar eu... eu... ce m-as face cu acest secret?... toata viata...

- Taci odata, ai innebunit? Uite, am intrat in oras, ne facem de ris.

Docarul trecea acum linia ferata. Fantosa privea, aiurita de aceasta neasteptata izbucnire, spre stinga, unde felinarele garii, invizibile, ascunse dupa o dumbrava de tufe, scaldau intr-o lumina vie sinele multiplicate in curioase figuri geometrice si se proiectau searbede pe un colt ponosit de magazie. Alaturi, in penumbra, gheara imensa a unei macarale se ridica fantastica si amenintatoare.

Glogovan, ametit de asemeni, privea spre dreapta si era privit la rindu-i de departe, de undeva, din intunericul profund, de un ochi singeros si dusman.

indata copitele incepura sa izbeasca mai repede, iar roatele prinsera sa duruie pe piatra. Casele, la inceput gramezi sure-alburii, se desluseau tot mai bine din intuneric, mai mari si mai luminoase.

Glogovan tacea ostentativ. O tacere intrerupta de miriieli surde, de tuse seci, prefacute, Fantosa zimbea dulceag. Lumina prietenoasa a ferestrelor ii alungase supararea si-i umpluse sufletul de bunatate.

- Tot mai esti necajit pe mine?

ii raspunse o violenta scuturare din umeri si un bombanit neinteles. Ea prinse a ride usurel: dintii ii lucira in negura. Apoi, cind docarul apuca pe strada casei parintesti, spuse deodata:

- Ei bine, poftim, m-as fi omorit, na, esti multumit acum? si intr-o pufnire vesela, sugrumata indata: Ca la cinematograf...

Glogovan tresari minios, privi spre ea mestecind intre dinti o riposta drastica; apoi renunta si lasa scirbit capul in piept.

Cind se intoarsera peste citeva zile la mosie, Glogovan avea la el doua revolvere si un pumnal, iar Fantosa un revolver mic si delicat, dar in stare sa faca minuni, ascuns in poseta. Rezemata de tablia din fata a docarului, o pusca uriasa isi scotea tevile in vazul tuturor, asa ca, de la prima aruncatura de ochi, orice hot ar fi putut pricepe ca are a face cu un docar armat.

La oras, venirea lor provocase o zarva nemaipomenita. Tatal Fantosei se suparase foc. Numai cu o noapte inainte, trei trasuri fusesera atacate si doi calatori, cari nu se lasasera jefuiti, impuscati. Se ceruse invoirea guvernului ca sa se aduca armata. Glogovan trebui sa astepte pina ce padurea fu curatata; abia dupa ce compania de soldati parasi orasul, primi si el ingaduirea sa se intoarca.

Acum inaintau in trap repejor pe sub boltile uriase ale padurii. Deasupra, printre virfurile copacilor, ca printre doua maluri dantelate, fisia albastra a cerului curgea ca un piriu curat si adinc de munte. Ici-colo, frunzisul crengilor se impreuna astupind albia de cristal. Dar indata riul isi relua cursul, se largea, facea un lac imens de azur, se ingusta iarasi, siroia inainte, conducind parca dupa mersul lui trasura, ca un drum de ziua al robilor.

Cu ochii tinta la el, Fantosa ii urmarea sinuozitatile capricioase. Glogovan privea galbenul drumului batatorit, crescind ca undele in cercuri tot mai largi si revarsindu-se pe sub roate. De cum intrase in codru, vorba Fantosei se implintase iarasi in cosul sufletului ca o lama rece, chinuitoare:

"O aventura si nimic mai mult, aveam ce povesti!"

si ca la un semn atunci, aminitirile care il necajeau obisnuit navalira buluc in minte-i. Cum, atit de des, o surprindea privind putin mai indelungat decit se cuvine in ochii convorbitorilor mai dezghetati si mai buni de gura. Cum, ori de cite ori o descoperea cercetind cu grija prin dantelaria perdelelor lasate, trecerea mai asidua a vreunuia din fostii lui tovarasi de petrecere prin fata caselor. si era parca un facut cu trecatorii astia tineri! Nu era unul care sa nu intoarca ochii si sa nu treaca in revista ferestrele. in dosul privirilor scormonitoare, Glogovan le citea lamurit gindul: "Aci sta ea!" si o ura oarba il cuprindea pe toti acesti iscoditori ai fericirii lui. Le hotara in gind razbunare, pe care o implinea prin nepoliteti afectate, prin porniri vehemente in discutiunile de cafenea, prin dispretul profund ce-l lasa sa se intrevada ori de cite ori vorbea prin saloane despre unii din ei. si nu arare i se raspunsese pe acelas ton, nu arare se vazuse stricind prietenii, pe care le socotise de nedesfacut inainte, sau ajungea sa se descopere singur nedrept si sa regrete unele gesturi pripite.

De multe ori avusese explicatii violente cu Fantosa si, totdeodata, dupa ele, ajunsese la convingerea ca e un biet caraghios.

Cind o surprindea spionind la ferestre, inainte ca el s-o intrebe, Fantosa marturisea:

- A trecut Jan, amicul tau. Ca intotdeauna, afectat si foarte impresionat de propria lui persoana. imi place mult sa urmaresc pe imbecilul asta...

Glogovan ii cauta atunci atit de atent, atit de adinc in ochi si in cuvint, ca-i venea sa se creada un ciine care vrea sa ghiceasca gindul stapinului. Cit de ascuns ii parea sufletul asta, cit de invaluit in atitea valuri de mister, ca o viata intreaga i-ar fi trebuit sa le desfasure, unul dupa altul, fara sa ajunga a-l dezgoli vreodata. Vedea asa de bine cum il minte acest suflet, cum isi ride de dinsul, cum il inseala sub ochii lui. si sta, neputincios, in fata grozaviei acesteia, zimbind prosteste, rizind singur, fricos, galben, fals, in vreme ce ea se prapadea de risul ei clar, sonor, rau, sanatos, vazindu-l atit de "comic".

"Ar fi fost o aventura nostima, am fi avut ce povesti."

Nu mai incape nici o indoiala ca ea ar fi dorit aceasta aventura, isi spunea infiorat acum Glogovan. Dar cind gindul incepea sa imbratiseze scena care ar fi putut sa se petreaca in intregimea, in brutalitatea ei, isi parea lui insusi mai stupid ca niciodata: "Trebuie sa fiu nebun: cum pot sa-mi inchipui ca ar dori asa ceva?" Zimbea atunci inseninat si-i arunca o privire prieteneasca. Dar era de ajuns sa-i intilneasca profilul visator, pierdut in lumea straina de el, a gindurilor, ca sa-si spuna numaidecit: "Dar poate ea crede ca totul s-ar petrece asa frumos, ca-n romanele ei".

"Cum m-ai fi aparat atunci, Mihai, viteazul meu?" O, asta vrea ea sa vada, asta o muncea pe dinsa! si inchipuirea lui Glogovan il purta in lupte groaznice cu banditii fiorosi, il vira in cele mai teribile impasuri, il dobora singerind la pamint, ca de-acolo sa vada, in chinul ultimelor clipe, desfriul cel mai nemernic, sa auda rugaciunile cele mai lase ale unei femei fara rusine, care cerea, in schimbul oricarei ticalosii, gratia sa se intoarca, sa aiba ce povesti in saloanele oraselului, in privirele de lacomie si de admiratie ale imbecilului de Jan si ale celorlalti imbecili.

Aproape sa-si plinga de mila, Glogovan facu sfortari desperate sa scape de nemiloasele imagini.

- Curios, spuse el tare, dupa ce privi inaintea si in urma docarului. De un ceas de cind mergem prin codru si nu ne-am intilnit cu nici un car, cu nici o caruta...

- Nu sunt toti curagiosi ca noi, ii raspunse Fantosa, privindu-l glumet.

- Rizi, si totusi sa nu ti se para curios, scumpa doamna, ca am putea avea si azi oarecare surprize.

Armata a plecat ieri, si nu e exclus ca sa gasim si azi ceva de povestit...

Ea il privi zimbitoare, cu buzele strinse, cu barbia mica tremurind, gata parca de raspuns, dar pastrind vorbele pentru mai tirziu, dupa ce el va fi spus tot ce mai avea in gind.

Cum Glogovan tacea insa, ea privi poznase in lungul drumului.

- Mihai, un om! striga apoi deodata, imitind exclamatiunea lui din noaptea aventurii.

Glogovan se prefacu ca nu-i ia in seama cuvintul, temindu-se de vreo pacaleala. Ridica totusi ochii pe furis si observa intr-adevar, foarte departe, chiar la imbucatura drumeagului de cara, o pata alba, nemiscata, ceva ca o camase de copil intinsa pe o cruce de speriat ciorile.

- si e nemiscat, sopti ea.

Ciudat, lui Glogovan i se paru ca ingrijorarea din vorbele ei nu mai avea accentul, glumet si prefacut, dintii.

- Sunteti foarte nelinistita, nu? intreba el rautacios. Va simtiti, desigur, in pragul aventurii pe care o visati atit...

- Se misca...

- Ce?

- A disparut...

Glogovan ridica privirea si vazu camasa taraneasca zdrentuindu-se printre copaci, apoi pierind cu totul.

Figura ei, care pentru moment se intunecase, deveni iarasi vioaie.

- Cum vezi, spuse ea, n-am noroc, n-am parte de aventura.

- Vad, esti foarte dispusa, Fantosa. si crezi ca cu spiritele tale vei da o nuanta de gluma unor cuvinte care ti-au venit in suflet, fara voia ta. Dar te inseli...

Ea-l privi lung prin intretesatura genelor. Apoi izbucni intr-un ris sonor si silit.

- Cum, draga, crezi tu oare cu tot dinadinsul ca as dori o aventura de aceste, ca as dori sa fim atacati de hoti?... Pesemne ca nu esti intreg, iubitul meu...

il privea inainte, lung si staruitor, si fata i se insufletise de mult drag.

- si pe urma, de unde stii cum m-as purta intr-o astfel de imprejurare? De vreme ce nu s-a intimplat nimic...

- Nu s-a intimplat nimic, desigur, ii rupse atunci indata vorba Glogovan, plesnind nervos frinele. Asta-i marele noroc, marele ascunzator al nepatrunsului. Dar daca intimplarea n-are de lucru, si intr-o buna zi dezvaluie totul pe neasteptate, atunci te sperii de ce-ti arata. Nu s-a intimplat nimic, zici? Degeaba... a fost de ajuns sa-ti aud vorbele, ca sa stiu cum te-ai fi purtat... atunci.

si in ureche paru ca-i rasuna, cu sonoritatea de cristal a glasului ei, riposta aceea care il facuse cu citeva seri inainte sa tresara de indignare si groaza:

"Ce as fi putut sa fac?"

Le auzea si acum atit de clare cuvintele acestea, asa cum auzea tropotul cailor si rostogolisul rotilor, si ele ii plesneau timpanele cu rautatea lor triumfatoare.

intr-adevar, ce ar fi putut face in fata imprejurarii irezistibile, mai tare decit vointa si puterile ei? Glogovan nu gasea nici un raspuns la aceasta intrebare, care ii parea uneori atit de stupida si atit de nefireasca si care il muncea totusi cu staruinta ei neimpacata si corosiva

"Ce as putea sa fac atunci?" I se parea ca in vorbele acestea ea a invaluit o bucurie ascunsa, curiozitatea vaga de a-l vedea zdrobit de furie neputincioasa, in fata neprevazutului teribil, inaintea caruia nu exista putinta de opunere.

Fantosa il privea, zimbind compatimitoare, lasindu-si trupul leganat de hurducaturile si destinderile arcurilor.

- Cit de copil esti, spuse ea la urma, ridicind din umeri cu un aer neintelegator. Ne certam pe inchipuiri! Apoi, urmarind cu atentie pe spinarea calului din fata impletitura frinelor, murmura pe ginduri: Ai, desigur, mare dreptate. intimplarea le dezvaluie intr-adevar pe toate. Dar pe noi ne-a crutat pina acum. si pina cind nu va veni sa ne imbrinceasca, haina si neinduplecata, pe unul. de linga celalalt... nu ne e ingaduit sa... Cine stie, poate atunci cel care se arata mai plin de virtuti acum se va purta mai nedemn... si tocmai cel care se arata mai voinic va fi mai las... Dar numai atunci ne vom putea incerca puterile.

Micsora ochii, concentrindu-i in aer, intr-un punct fix, care se porni, modulindu-si goana dupa mersul cailor.

- Vom fi eroi? Vom sucomba in fata teribilei imprejurari? Cine stie? E cutremurator si intr-un caz si intr-altul. si iata de ce trebuie sa ne bucuram ca suntem departe de ea...

- Sa ne bucuram, asadar, striga el, si haturile plesnira din nou deasupra spinarilor mobile ale celor doi cai. Sa ne bucuram de marea fericire ca nu stim ce ascundem fiecare in pielea noastra. Ura! Traiasca! Vino sa te sarut, iubita mea, inainte de a te cunoaste...

- Poti sa fii ironic cit vei vrea. Asa e, cum spun eu. Daca Dumnezeu va fi bun cu noi, ne va ajuta sa nu ne intilnim niciodata cu ea, ne va ajuta sa traim ascunsi unul de altul. Deunazi, numai am trecut pe aproape si tot... si totusi...

Fantosa tacu deodata si ochii i se holbara.

- Uite-l, sopti ea infiorata.

Glogovan ridica privirile. Un soldat scurt, dar grozav de pieptos, iesise chiar din imbucatura drumului de cara si astepta linistit docarul.

- intimplarea! sopti in gluma Glogovan, dar simti cuvintele ce mai avea de spus topindu-i-se in git si pipai revolverul. Zimbi totusi, cind vazu pe Fantosa strecurind ingrijata mina in poseta.

- Stati, striga soldatul ridicind minile in sus.

Era descins si pusca din spate-i nu prea parea militareasca.

Glogovan incetini mersul cailor.

- Opreste, boierule. Cine sunteti dumneavoastra si unde va duceti?

- Dar dumneata cine esti? intreba el autoritar, tragind totusi de haturi.

Soldatul raspunse cit se poate de prieteneste:

- Apoi eu sint post fix aici, c-avem ordin...

si pentru ca Glogovan ii examina banuitor imbracamintea suspecta si pusca de vinatoare din spate:

- Sintem militieni, din sat, de la Meruseni. Ne-a luat de la munca, boierule, si ne-au pusara prin codru sa vedem cine trece.

- Eu credeam ca esti intimplarea, glumi Glogovan cu jumatate de voce, privind incurajator la Fantosa. Eu sunt proprietar aici la Glogovani, ma baiete. Ai fi putut intelege doar de la inceput cu cine ai a face...

- Asa ne-a dat ordin domnu plutonier de jandari, boierule, nu trebuie sa va suparati. Oricine-o trece, fie cine-o fi, sa arate dovada precum ca cine este.

Glogovan il examina inca o data de sus pina jos. I se paru ca ochii militarului aluneca de sub privirile lui. Avea insa arma in banduliera si miinile ii erau goale. Lasa deci friul si incepu sa-si cerceteze buzunarele.

- Pai, ce sa-ti arat eu dumitale? Vreo scrisoare... ceva...

Soldatul se apropiase de tot de docar. Glogovan despaturea o hirtie timbrata, un act pe care-l incheiase cu omul lui de afaceri.

- Sa iertati, saru’mina coconita, se adresa postul fix Fantosei, cu o lucire stranie in ochi. S-a intors lumea pe dos de la razboi incoace. Hoti, tilhari, in toate partile. Misuna ca lighioanele...

Gura i se largi rinjitor si ochii o masurara fugitiv.

- Uite aici, ma baiete! il intrerupse Glogovan. Asta e uri act, cum sa-ti spun... un zapis...

Soldatul cauta cercetator hirtia desfacuta, intinzind linistit minile spre ea. si dintr-o data, dintr-o miscare brusca si sigura, inclesta degetele voinice pe bratele lui Glogovan. il tiri jos dintr-o smuncitura. Cazutul simti numaidecit genunchiul banditului strivindu-i pintecele sub o apasare de neindurat.

O suieratura scurta; vreascurile piriira parca speriate. Apoi rasuna o detunatura slaba, ca pocnetul unui pistol de copil. Glogovan intelese ca Fantosa se apara de celalalt, de vlajganul urias, imbracat taraneste, care tisnise pe neasteptate din tufis. Un capat de fringhie ii zvicni dinaintea ochilor, in vreme ce un pumn al soldatului ii cotrobaia pe dedesubt. Fringhia il incolaci indata peste brate, peste pintece, peste picioare, ca pe un pachet.

Fu trintit in fundul docarului, care porni aproape in aceeasi clipa. si tot in aceeasi clipa banditul care il legase se arunca dintr-un avint asupra-i, cazind peste el ca o pasare de prada.

- Va dam tot ce avem, si cal si trasura, gilgii Glogovan inabusit. Ce mai aveti cu noi?

Banditul nu raspunse. Docarul fugea cu o repeziciune uimitoare, hurducindu-se pe hirtoape, piriind si plesnind din incheieturi ca o haraba, lovind cu putere ametitoare pe Glogovan in moalele capului. De sub picioarele hotului, care-i sfirsise de golit buzunarele, vedea nuiele lungi, infrunzite, plecindu-se deasupra-i rinduri-rinduri, inaltindu-se apoi cu aceeasi graba. Sus de tot, in nepatrunsul albastru, un nor alburiu parea ca fierbe, invirtindu-se pe loc.

Un singur gind mai dainuia acum in capul lui Glogovan: "De ce nu m-au ucis de indata, daca aveau gind sa ma omoare?"

Dar la o cotitura scurta, capul ii fu izbit cu atita putere de scindura docarului, ca si gindul acesta ii porni in virtej, ca si norul de deasupra. Loviturile incepura sa urmeze apoi cu nemiluita, din ce in ce mai puternice, mai ingrozitoare, alungindu-i orice gind nou. Glogovan incerca zadarnic sa se miste din pozitia ucigatoare: banditul il tinea strins in clestele genunchilor.

Abia intr-un tirziu strinsoarea de fier se destinse.

- Acum poti sa te duci dracului! auzi el mormaind pe soldat.

si inainte ca sa apuce sa se inspaiminte, fu repezit peste muchea docarului. Cazu pe spate, intr-o groapa de bulgari sfarimati, tari ca molozul. Cu putin n-a fost sa-i apuce piciorul roata din urma.

Ramase citva inghemuit in groapa de bulgari aspri care i se infigeau in piele. Privea uimit cerul nemaivazut de albastru, pe care nourasul invirtitor se potolise si se destrama usor in fire de tort, ce se topeau in ametitoarea nesfirsire. Asculta cum timplele i se potoleau; scindura docarului parca-l palea inca, din ce in ce mai slab, mai alinator. Avea impresia unui ecou care se pierde necontenit prin sine insusi in prapastii.

Cu cele din urma zvicneli ale capului, o fericire neinteleasa il napadi deodata, de-a valma cu toate gindurile care ii ramasesera acatate pe privazul cugetului, cind scindura docarului il izbise.

Asta a fost tot. A scapat!

Fringhia cu care era legat nu fusese innodata; isi aduce bine aminte. O va putea desface asadar la prima miscare. Banditii il aruncasera aici, atit de departe de drumul mare, ca sa-l incurce prin codru. Pina sa dea acum de veste c-a fost jefuit, aveau destul timp sa ajunga la bilci, la Riureni.

O mina izbuti in sfirsit sa se descurce de sub impletitura fringhiei, restul fu treaba de un minut.

- Fantosa! striga el biruitor, fiind sigur ca ea trebuie sa se afle aruncata la fel, pe undeva, pe aproape. Niste hoti asa de grabiti si de metodici, cari n-avusesera nici timp sa-i omoare, numai de dragoste n-ar fi putut sta, fara indoiala.

"Astia-s hoti destepti, care isi inteleg meseria" gindi Glogovan admirativ, vroind sa inlature orice posibilitate de replica cugetului sau, intotdeauna nesuferit de indoielnic.

"Dar daca o fi aruncat-o in urma?"

Spre stinga, de unde venisera, drumul se desfacea in doua: la dreapta cotea pe dupa troiene verzi de tufa.

Glogovan se lumina: fara indoiala, Fantosa trebuie sa fie chiar dupa acest tufis.

inainte de a sfirsi gindul, a si ajuns la cotitura, iar buzele ii framintau cuvintele de intimpinare:

- intimplarea, Fantosa, ai vazut-o? Ea a fost...

Dar abia acum se dumeri bine de ce hotii l-au adus pina aci. Se trezi intr-un fel de luminis, lunguiet si umflat intr-o parte, pe care se innodau sumedenie de drumeacuri, poteci si potecute. si toate dispareau de la prima aruncatura de ochi, ascunzindu-se printre tufarisuri salbatece si abundente.

El striga din toate puterile si padurea ii duse strigatul pina in departari. Dar nici un raspuns nu veni de nicaieri. Porni aiurit pe drumul care i se paru mai larg.

Trecuse mai bine poate de un ceas de mers. si iata, i s-a parut sau a vazut intr-adevar un vestmint alb ferindu-se pe dupa un dos de copac.

- Fantosa, striga din toate puterile pieptului.

Nici un raspuns. O clipa, doua: nici un raspuns.

- Fantosa!

si iarasi nici un raspuns. Nu poate fi ea. Doar distanta pina la copac e destul de mica. si cu toata vocea lui stilcita, a strigat destul de lamurit, cum striga si acum:

- Fan-tosa! si nimic, nici un raspuns.

Totusi e cineva acolo, cineva care poate spune daca docarul a trecut pe aci, ori nu. Glogovan ezita sa se urneasca, dar vestmintul alb apare iarasi de dupa copac. Sta citva nemiscat, ascuns pe jumatate, apoi porneste. si inima lui se zbate acum ca un ciine salbatec in lant, la vederea zdrentelor care inainteaza.

O recunoaste. si intelege totul. Era de inteles totul, dcaltminteri, numai din sovaiala ei de a se arata.

Hainele sfisiate de pe dinsa si zgirieturile adinci de pe fata spun de-a fir-a-par ce se intimplase. Ea vine cu pas tot mai grabit, de ce se apropie de dinsul. si la oarecare distanta, se opreste, izbucnind intr-un plins zgomotos, puternic.

O fixeaza cu ochi mariti, nemiscati, strivit de grozavia, de elocventa spectacolului. Pieptul ii fierbe in clocot, dinele din inima se framinta sa smulga cusca din temelie. E gata sa izbucneasca, si buzele pe care le stringea cu desperare se misca necontenit, ca unui copil caruia ii vine sa plinga. Dar nu poate articula un sunet, iar ochii cascati descopar pe gitul inalt si alb o vinataie adinca. Se apropie. Se cunoaste perfect tiparul unui deget gros si scurt, cu unghie voinica. Pe buza de deasupra, urma unui colt de fiara musteste rosie intunecata ca o picatura de vin negru.

si lupta indirjita, inegala, intre o femeie si cele doua salbaticiuni de padure, i se limpezeste deplina, amanuntita. Un fir il scutura ca destinderea infrigurata a clipei din urma. Iar zbuciumul plinsului ei e atit de puternic, si atit de sincer e accentul suspinelor! Subtire si firava, o biata coarda omeneasca, tremurind sub apasarea intimplarii de nerostit. Furise si stingace, Glogovan simte toropeala milei incropindu-i usor-usor sufletul.

Mina lui o cuprinde mingiietor, vorbe de alintare ii scapa nedibace printre dintii inca strinsi. Cu cel dintii cuvint al lui, suspinele o napadesc si mai furioase, se ingramadesc fara noima in farima de trup, o inabuse.

Apoi se opresc deodata; ea il priveste mirata, neintelegatoare, uimita, prin ceata lacrimilor. Vorbele lui sunt atit de bune acum, sunt ale unui parinte bun care isi mingiie copilul.

Dar in dosul lor, Glogovan simte indata curiozitatea muscindu-i sufletul. O mihnire subita ii casuneaza acolo, in adinc. Ce-l privesc pe el cele intimplate, de vreme ce ea s-a purtat astfel! Ce-a fost s-a petrecut fara vointa ei, e ca si cind n-ar fi fost nimic.

si totus e ceva, acolo, inauntru, care vrea sa stie totul pina la ultimul amanunt. Poate, desigur, pentru a nu mai ramine nici o indoiala, nici cea mai mica umbra de indoiala ca vointa ei a ramas curata, ca e profund razvratita, pina in cea din urma fibra, impotriva imprejurarii oarbe si triviale prin care a trecut. Dar atit si nimic mai mult. intrebarile pornesc asadar indiferente, ascunse in cuvintele cele mai frumoase, cele mai prietenesti.

Iar raspunsurile ei se feresc la inceput, in ocoluri largi, concentrice, cari se string din ce in ce mai mult apoi, pentru a-i zugravi in sfirsit totul, in citeva semne de aprobare, in citeva gesturi de groaza.

Caci scena luptei o reface el, aducind, din creierul ravasit de nebunie si curiozitate, bucatica cu bucatica, toate fatetele cu putinta intr-o astfel de imprejurare. Ea nu face decit sa nege usor din cap, sau sa incuviinteze prin imobilitatea sfisietoare a privirilor a doua oara inspaimintate.

Pina in clipa din urma, cind ghearele brutei i s-au infipt in git, a rezistat cu toata puterea furiei si a tineretei. Degetele apasau insa atit de tare, intrau atit de incet si atit de sigur si de adinc in carne, ca minile ei bijbiiau degeaba in aer. si atunci, in fata clipei din urma... a fost peste puterile ei... Genunchii i s-au impleticit de la sine; si, cu cel din urma pic de cuget, a crezut ca prefacindu-se moarta...

Aci Fantosa s-a oprit, privindu-l ratacita. El a inteles insa indata gindul care a oprit-o. Caci povestea era ajunsa la oea din urma raspintie. Ea putea continua: "si astfel, banditul a renuntat atunci»...

in ochii Fantosei scinteia stranie s-a aprins si mai mult: ei sunt acum doua diamante care varsa focuri de lumini. Glogovan asteapta infrigurat, cu privirile legate de buzele ei.

- s-atunci? intreba el.

- Atunci... raspunde ea... si izbucneste iarasi in plins.

Sinceritatea aceasta ar trebui sa-i placa lui Glogovan; el intelege ca ar trebui sa-i placa si totusi figura lui exprima acum dezgustul cel mai deplin. Ea vede si-si acopera fata cu amindoua minile: masinaliceste, cuvintele de mingiiere izvorasc iarasi din glasul lui; dar amindoi inteleg bine cit sunt de nepotrivite, de false si abia pot sa ascunda minia surda care se infasoara in ele, ca intr-un val transparent si zdrentuit.

- Sa lasam, Fantosa, e stupid sa mai continuam. intelegi, e scirbos. Tu nu strici nimic, biata femeie, si te-ai purtat cum trebuie... dar e asa dezgustator ca nu mai putem continua...

Soarele apunea parca la marginea padurii si parea printre copaci o gramada imensa de jaragai topit, scazind pe nesimtite, ascunzindu-se pe indelete in pamint.

Pornira atunci intr-acolo, caci conacul era chiar la apus de codru. El mergea acum repede, stapin pe puteri noua, neasteptate.

- Sa lasam, sa lasam, e asa de scirbos; ce puteai la urma sa faci?... intre moarte si viata... ar trebui sa fiu nebun ca sa-ti pretind...

Ea se atinea dupa dinsul, schiopatind, impiedecindu-se de buturugi, alergind sa-l ajunga si scincind ca un copil care a fost pedepsit.

- ... Vom povesti, desigur, cum am fost atacati... aruncati in mijlocul padurii... dar incolo nimic, intelegi... Fantosa... absolut nimic... Numai noi doi... vom sti... ai facut totul, tot ce se putea... dar in fata mortii... oricine... dar nimeni, nimeni nu va sti si asta e de ajuns... ei vor asculta povestile noastre inflorite... caci trebuie sa povestim, sa inventam... si vor crede... ne vor crede doi eroi... si noi ne vom uita unul la altul si vom suride...

De buna seama trecuse demult, foarte demult de miezul noptii, caci lor li se parea vecie de cind umblau prin intunericul de moarte. Parca se imbatasera de oboseala; calcau strimb ca doi beti, se impiedicau la fiecare pas, se izbeau unul intr-altul, se razleteau pentru a se ciocni iarasi.

- Vom ride ca i-am inselat... intelegi?... si nimeni nu va sti ca mintim... asa de sfruntat, nimeni, decit tu... care-mi vei zimbi atunci... cu zimbetul tau, cu zimbetul acela al tau...

Se opri deodata in loc, apucind-o brutal de mina. si o privi cu toata puterea ochilor lui, in cele doua pete mari pe cari le faceau ochii ei in noapte, ca doua pete de cerneala...

- si cine imi va spune atunci... daca tu-ti vei ride de ei... sau... sau de cel care nu va mai sti ce sa mai nascoceasca...

Ametita cu totul, ea nu intelegea nimic. Privea nedumerita, lipsita de orice pricepere, spre tavanul fosnitor al pesterii de frunze prin care se tirau de atita vreme. O zgudui cu putere:

- Asculta, asculta ce-ti spun...

Ea se lasa moale in miinile lui ca un pachet de boarfe. O impinse scirbit si ea ingaima plingator, abia auzit:

- Cind se mai sfirseste?

- Ce sa se sfirseasca? Codrul? Noaptea aceasta neagra? Ar putea oare sa se sfirseasca vreodata?

- Niciodata nu vom mai iesi din padurea asta, din noaptea asta, stii tu? Ea va tine mult, mult de tot, totdeauna, oricit s-or sfirsi copacii, oricit s-ar face ziua...

- intelegi tu? de-acum va fi vesnic noapte si codru...

Daca ar fi fost cit de putina lumina, ea s-ar fi speriat desigur de marimea exagerata, de privirea sticloasa a ochilor lui. Dar oricit ii despartea[u] pentru moment gropile, radacinile si ierburile incilcite, ea bijbiia dupa el prin intuneric, se ghemuia intr-insul infiorata si zapacita. Nimic din ce vorbea Glogovan nu-i intra in urechi.

O secunda inca de apasare si totul s-ar fi oprit aici. Tot, chiar si zimbetul acela al ei, zimbetul acela al carui inteles adevarat numai el il va sti... totdeauna, toata viata...

- O secunda numai, Fantosa... dar tu, tu n-ai avut taria sa mergi pina la capat... singura n-ai avut taria...

Ramase iaras locului, tremurind, apucind-o de mina.

Ce inseamna invalmaseala asta in gindurile lui? O padure... docar... hoti... ea a fost... a fost siluita... de ce nu si...? cine ar putea sti daca... hotii sau...

Glogovan nu mai poate asculta mai departe glasul acesta salbatec, revoltator, care ii sopteste de-acolo, dinlauntru. El scutura din cap cu energie. Asa ceva e cu neputinta! Doar ea a facut totul...

Tot corpul ii tremura apucat de friguri... Trebuie sa fie curat nebun... Dar e monstruos... dar vointa ei a fost fara prihana, fara pic de prihana... dar ea a rezistat pina la cea din urma clipa... o singura clipa mai mult de apasare si totul, totul ar fi fost stins, orice zimbet... si pe git sta inca urma degetului scurt si gros si noaptea e neagra... codrul... cine ar putea banui...

- Du-te, Fantosa, fugi...

Dar ea se infige intr-insul, i-e frica de codrul negru cu miros muced de pestera, si atingerea lui numai ii mai aduce aminte de viata...

O impinge inainte, si grumazul ei alb parca straluceste. in ochii lui e atit de stralucitor, ca-l orbeste si distinge perfect urmele degetelor patrate. Uite, si pe ceafa... Cine ar banui in impletitura aceasta de degete, de vinatai... si gitul straluceste ca un zimbet... neintales, viclean, rau... toata viata...

Mina i se intinde, dar tremura asa de tare si e asa de grea... cu neputinta s-o ridice. si degetele, cum ii tremura!...

"...ca o leoaica... a luptat ca o... suiera acum ascutit vocea lui infiorata si prelunga ca un vint ce trece pe departe, dar astea toate nu pot sterge coltul... coltul fiarei pe buza... acolo... Ei nu vor sti nimic, dar eu... Semnul... mic si groaznic...»

- Fantosa, ce-ai facut? Auzi, ce-ai facut?... izbucni in cele din urma, cu toata puterea glasului, izbutind, in sfirsit, sa fringa in coate cele doua mini, amortite parca de ger... Cum ai lasat...

si tot in aceeasi clipa, ea striga, oprindu-se deodata:

- Mihai, ai vazut...

in oprirea-i brusca, el s-a izbit cu putere de dinsa, impingind-o citiva pasi inainte...

- Mihai... o vezi?... lumina...

- Ce-ai facut cu mine, cu linistea mea? bolboroseste Glogovan greoi, nestiind ce sa faca cu miinile care i se balabanesc in aer fara rost.

si deodata ea da un tipat lung, sfredelitor, un chiot nesfirsit de bucurie.

- E chiar la noi, Mihai, conacul, uite!... lumina din turn... uite ferestrele noastre...

S-a napustit oarba, inainte: zadarnic ii pun piedici impletiturile de ierburi, zadarnic crengi tinere i se pun de-a curmezisul, zadarnic tufisuri ghimpoase o trag de haine inapoi. El o urmeaza masinal, zdrobit; miinile i-au cazut de-a lungul corpului si acum el e copilul care o urmareste docil, biruit.

- Suntem la noi, Mihai, la cuibul nostru...

Au iesit la lumina. Caci fata cu noaptea neagra in care au bijbiit pina acuma, lumina stelelor e o adevarata feerie. intre cele doua brate ale codrului, negre, greoaie, intinse la nemarginire, catapeteasma cerului straluceste de podoabe, si Glogovan priveste aiurit risipa de candele pe bolta giganticului templu.

Ochii lui cauta uimiti la Fantosa. I se distinge asa de bine figura! Ea merge cu pasi mari, regulati, siguri si din ce in ce mai grabiti. si s-a facut atit de inalta acum! O priveste lung; pe fata ei e cea mai deplina seninatate... Dumnezeule, ea zimbeste...

Codrul e in urma de tot. Pe fondul noptii, conacul cu acareturile lui se desemneaza ca o turma somnoroasa de bivoli antediluvieni. Doua ferestre stralucesc prietenoase pe silueta unui turn: e camera lor de culcare...

Dar ochii lui Glogovan clipesc acum straini de orice intalegere: acolo, inauntru, el bijbiie necontenit in noaptea infioratoare a codrului nesfirsit. Iar dinainte-i, zimbetul vesel al Fantosei, ce se tot intoarce sa-l imbie, parca sare din loc, in zboruri scurte, amagitor si zglobiu, ca o libelula.




Intamplarea


Aceasta pagina a fost accesata de 1164 ori.