• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Ierni jilave

In seara aceea de ajun eram nespus de agitat. Cu ingrijorare fara de seaman ma repezeam, dupa scurte popasuri, dintr-un colt al curtii intr-altul, scrutind cerul cu incordate priviri. Mai ales in miazanoapte imi pusesem toata nadejdea; de-acolo avea sa vina mult asteptatul nor de zapada. Mi-l inchipuiam enorm si alburiu, cu chip de om; un Mos Craciun plutind greoi sub povara darurilor, pe caile vazduhului.

Era cu neputinta pe-o vreme ca asta sa nu se iveasca, scuturindu-si barba de omat: un cer atit de plumburiu si potolit, e drept, dar atit de ghetos? Numai fata din casa ma tot necajea: - Domnule, poftim inauntru, ai sa racesti... Fara indoiala ca nici n-o luam in seama. insa cura iesea cam des: "Domnule, ii spun cocoanei!" ajunsese chiar de nesuferit. Atita nesimtire nu-mi mai fusese dat sa vad: sa se sinchiseasca asa de putin de norul cu ninsoare, cind a doua zi era Craciunul!

in fundul curtei, insa, salcimul cel mare, strajerul nostru inspre hotarul miazanoptei, luase o infatisare prea fantastica in negura crescuta pe nesimtite. Copacii mai scunzi si toate uscaturile acelea informe ale arbustilor din preajma-i conturau acum aratari din cale afara de stranii, pentru ca pasul meu sa se mai aventureze pina acolo. Chiar aici, aproape de usa bucatariei, unde, de la taierea porcului, se stramutase tot sufletul casei, susurul metalic al crengilor si fantasmele negre, care cresteau spre mine, ma faceau sa dau pas cu pas inapoi, spre scara salvatoare. Mos Craciun daduse drum inainte-i la toate lighioanele stihiilor, ca sa alunge pe cei ce-ar vrea sa afle secretul inchegarei lui din baierele vazduhului.

Cu drept cuvint ma gindii ca iscodirea mea mi-ar putea fi fatala; povesti batrine erau doar vechi marturii despre indraznetii prefacuti in dobitoace, arbori sau stei, pentru ca pindise din loc ascuns minunile nepatrunse, ca sa le fure taina.

Prudenta ma sfatui ca e timpul sa intru;t atunci surprinsei in dreptul unuia din geamurile, care tocmai se aprinsese, primul fulg. il vazusem; nu mai putea fi nici o inselare! Venise din imparatia neagra de deasupra, minusculul flutur degerat, se repezise in lumina geamului, spre a cadea orbit in intunericul dedesupt. Uitai toate fantasmele si toata intelepciunea povestilor stravechi si ramasei ca vin haiduc la pinda, in negura, cu ochii tinta in manunchiul luminos. Al doilea sol al fericirei mele nu se grabea deloc. stiam insa sa am rabdare...

- Domnule... Ia uita-te... vai de mine... unde s-a pitulat...

- Taci odata, cobeo... ca din pricina ta... fi-ti-ar... cata...

- Asa?... Ma duc drept la cocoana...

imi venea sa ma iau dupa ea si s-o apuc de coade. si rebegit cum eram, tremurind tot, lacrami de minie, de frig si de deznadejde imi inghetara in coltul ochilor.

Intrai in casa zdrobit. si numai marea pregatire din bucatarie imi mai aduse inima la loc. Mirosul drojdiei de bere ma inzdraveni si galbenul cocilor de cozonac, surizindu-mi gales din formele crete de tinichea, imi potoli minia...

Cind iesii intr-un tirziu afara, sa fut fulgi albi se vinzoleau buluc in patratele luminoase ale ferestrelor, roi de fluturi si fluturasi in virtej fara odihna, eterna intrecere catre sarutul mortal al flacarei inselatoare. Dar lampile erau departe, in dosul geamurilor aburite, si micile insecte de gheata pierdeau cerneri-cerneri, in noaptea vicleana, in care se ascunsese frigul.

Nu-mi venea sa cred ochilor si multa vreme r-am privit neincrezator; dar, cind pe negrul de pretutindeni au inceput sa rasara si sa se largeasca ostroave de albeata, n-am mai avut nici o indoiala. Nu batea acum nici pui de vint si totusi am auzit lamurit forfotul infinit al puzderiei de vietati, cu picioruse de steluta, cintindu-si astfel din cer si pina in tina bucuria fara margini a vietei.

Atunci n-am mai putut rezista bucuriei mele. si cu caciulita si cu umerii imbracati in solzisori de ie, ca intr-o armura de argint, am navalit inauntru:

- Mama!... mama, n-auzi... mama?...

- Ce poftesti?

- Ninge, mama...

- Ninge, mama, n-auzi...

- Sa faci bunatatea sa nu mai iesi afara si sa te culci numaidecit.

A doua zi m-am trezit cu noaptea-n cap. Nu indrazneam sa deschid ochii; imi pastram pentru tot mai tirziu placerea de a fi orbit de albul coperisurilor prin geamul din dreptul patului.

Dar nu putui avea prea multa rabdare; dezlipii pleoapele; dincolo de geam domnea inca intunericul. Cautam sa deslusesc prin negura caciula de omat a casei vecine. Dar nimic nu se putea distinge. Numai in auzu-mi incepuse sa prinda rasunet un zgomot monoton, infundat si sinistru. si cu el, o banuiala amarnica isi facu loc in camarutele inimei mele.

Nu se poate! Doar aseara nu s-a pornit cea mai zdravana ninsoare? Nu vazusem eu fulgii cu ochii mei? N-am intrat eu in bucatarie cu umerii plini de zapada, de parca as fi avut pe ei epoleti grei de general, si cu cusma troian de nea...? Fara doar si poate; de prea multa teama imi vijiie urechile...

Negurile se desclestau pe indelete, iar sindrila casei vecine se lamurea acum intunecata si posomorita, cu lugubrele ei rani verzi de muschi si licheni. Nici urma de zapada. si ropotul ploii vuia tot mai greu si uniform de parca se prabusea incoace goana necurmata a unui regiment de artilerie.

in ziua aceea a fost petrecere mare in casa batrineasca. Se strinsese toate neamurile, cu tineri si batrini, iar lautarii se rasuceau din sale ca foaia de hirtie pe jaratec. Din cutiile afumate ale viorilor, cintecele batrine ieseau trase de arcusuri, ca minunatiile trase de bagheta magica din cufarasul fara fund al scamatorului.

Vremi peste vremi, veacuri si mai bine stateau ingropate in sicriasele mici si sonore. Iar bunicul ne privea biruitor din ceata atitor timpuri de demult si povestea cu graiul lui uscat si intra-adins:

- ... Ehe, ce mai ierni, domnule! ingropau casele troienii! Veneau lupii pina-n mijlocul tirgului. Mi-aduc aminte odata, pe-o zapada cum n-a mai fost...

Ascultam pe ginduri vocea lui acum molcoma si priveam la copacii jilavi de afara.

- ...da ce... asta e Craciun?...

Aerul compatimitor, cu care ma invaluia, ma facea sa ma cutremur ca de frig. De ce se uita bunicul tocmai la mine?

in ochii lui stinsi si blinzi, citeam ca intr-o carte cu povesti triste ca frumusetea vremurilor se pregateste de duca odata cu ai lui. Iar noua ne ramineau Craciunuri jilave, cu baltoace si noroi.

Mult timp, dupa masa, am stat la geam, cu capul in miini, strivindu-mi nasul in sticla aburita. Cu neinteleasa incapatinare ascultam monotonia ucigasa a ploii, privind naucit cum repezi si nesfirsite suliti taiau vazduhul, de parca ostenii arhanghelilor se pusesera sa prapadeasca pamintul. O pasare neagra se desprinse din stolul speriat de afara si mi se aseza pe cuget, invaluindu-l tot in zbaterea aripilor intunecate. De ce tocmai cu mine incepeau Craciunurile posomorite, sarbede, murdare?

Dar pina intru-noptat tot nu putui sa talmacesc in impletitura incurcata a firelor de ploaie uriasa si nédreapta schimbare a firei. Pe strada treceau drumetii rari si intârziati. Un copil izvori si se pierdu in intunerec, sarind cu nepasare intr-un picior. Sarmanul, el nu stia carei triste soarte eram haraziti!

Seara petrecerea reincepu si bunicul isi relua povestirile pironind iarasi numai pe mine privirile lui, care parca veneau de departe, de foarte departe. in afara de parintii mei, erau acum numai batrini la masa, si-n mijlocul atitor capete albe, ca neaua Craciunurilor de odata, ma simteam nespus de stingher.

Ochi streini si reci ma tinteau; ma simteam inconjurat de necunoscuti. Ei isi povesteau nepasatori fericirea de odata, fericirea pierduta, pe care aveau s-o ajunga din urma in curind. Iar in locul ei si-n locul lor, nimic decit noapte, ploaie si frig. Ma vazui singur, cu totul singur, dibuind orbeste intr-o bezna fara sfirsit. imi fu frica.

- De ce tremuri? ma certa mama. Ieri toata ziua mi-ai stat in frig.

Incepui sa pling...




Ierni jilave


Aceasta pagina a fost accesata de 3675 ori.