• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Icoana

Ei se sarutau pierduti, cu ochii in ratacire. Miinile li se inlantuiau, virindu-se necontenit una pe sub alta, ca serpii ce se incolacesc in nestire; neodihnita si totusi prevenitoare, delicata intrecere de a stapini cit mai deasupra spatiul ucigator de cald dintre bratul si coasta trupului iubit. Pe urma miscarile asidui cedau una alteia; ritmul lor obosea in amplitudini largi, tot mai largi... Urechea le era totusi dincolo de ziduri si de usi.

Iar in ratacirile imbratisarilor supreme, grabite si salbatece, teama se topea. Sfiriia calcinata in lumina orbitoare a spasmului... Avea miros de tamiie si de mirodenii nemaicunoscute.

Iar afara domnea intruna linistea uniforma si impunatoare. Vuietul departat al strazilor era ea, linistea aceasta, care se zbatea ca marea in propria ei imensitate. Era numai un vuiet linistea aceasta si nimic altceva deosebit. Ei insisi o mareau la neinchipuit cu tacerea lor agitata.

Dar pendula cea grea batu despartirea si ei ascultara cuminti aceasta sfatuitoare batrina, care niciodata nu daduse gres. Se ridicara aproape instinctiv, iar ea rise putin cit de mecanica fusese aceasta miscare. insa in risul ei era mai mult siguranta, era bucuria sigura de implinirea, punct cu punct, a ceea ce ea numea in deridere "programul" ei si care se desfasura cu regularitate de masinarie.

Daca el ar mai fi zabovit chiar putin peste tot ce trebuia facut si zis ca bunul ramas sa fie deplin si nici searbad, ea nu s-ar fi suparat, de buna seama; dar o unda patrunzatoare de tristete ar fi incercat-o, caci ar fi ghicit atunci apropierea sfârsitului.

Dar ii placea la amantul ei, la acest vlajgan solid, putin cam trecut, dar destul de zdravan, cum stia de bine sa masoare totul, sa prevada si sa sfirseasca la vreme, sa umple timpul, cind devine gol si dezgustator, sa scurteze pauzele lungi si umilitoare. Iar bunul lui ramas era un cap-de-opera de precizie si tact; un financiar genial, care taie in citeva minute cea mai grea si mai delicata operatie. O graba prea mare, prea vadita, ar fi fost cu adevarat o jignire; o retragere stingace, poticnita, intirziata, i-ar fi produs neliniste si mila. Dar el punea in cele cinci minute, cit mai stateau dupa bataia ceasului, alte ceasuri intregi; aci era marea lui arta. Era ceva fatal si cabotin in toata atitudinea lui din aceste cinci minute; ea-si da seama perfect de intreaga mascarada, dar ii placea pentru siguranta si aplombul cu care jocul era condus. si nu arare se indoia daca era numai un joc.

Propriu-zis, indoiala aceasta o cam nelinistea pe ea in rastimpuri; dar o necajea mai mult pentru ca, pur si simplu, isi facea loc in capul ei. N-avea nevoie de nici o sinceritate si de nici o credinta.

si acum, cind trupul ei se sfirsea, subtilizindu-se intre miinile barbate ce indeplineau jocul savant, ochii i se oprira pe Fecioara cea mare de deasupra divanului iubirei lor. si ochii spusera: "Nu-mi trebuie nici o credinta, nici o credinta... caci si astfel el e atit de cald". si izbucni acum in ris si mai aprig.

Iar Fecioara si pruncul de la sin cu figurile lor de ulei plesnit de vechime, parca acoperite de o plasa de paianjen, ramasera nemiscati in cadrul greu de bronz.

- De ce rizi? o intreba el, tresarind brusc si cu o figura atit de uluita, ca parca i-ar fi smuls cineva o masca de pe obraz.

Dar ea rise si mai grozav si pe urma ii spuse:

- Cit esti de actor...

El se desfacu deodata de dinsa, facu citiva pasi inapoi si puse mina pe inima. Ei ii displacu miscarea, dar observa, asa cum fruntea lui se incretise acuma, ca sprincenele-i negre se imbinau atit de puternic, incit parca formau una, iar ochii-i erau oblici, ca de Mefisto. si aluneca domol spre el. Numai ca el pastra inca postura aceea caraghioasa, cu mina pe inima, lipsita de orice legatura cu gesturile fine de pina acum; iar cind se apropie mai mult de dinsul, el facu citiva pasi inapoi.

- Hai, sfirseste! ii striga si paru atit de nedumerita, de parca el ar fi innebunit subit.

Dar atunci unul din picioarele lui se invirti in jurul celuilalt, ca un compas, si el cazu deodata pe-o rina, greu si infundat. si dintre buzele lui scapa, ragusit si bolborosit, numele ei, pe care pina acuma il pronunta ca pe-un nume de sfinta:

- Anisoara, Anisoara, Anisoara!

Atit. Pe urma mai bolborosi ceva indistinct si tacu de tot. Iar ea se uita infiorata la Fecioara, singura de fata la aceasta nemaipomenita intimplare. si Fecioara o privi la rindu-i de sub plasa de paianjen, ca de departe, de foarte departe, atit de departe, ca se inspaiminta.

Se repezi la trupul intins si incepu sa-l zgiltiie.

- Scoala, scoala-te... haide, scoala-te... Mircea trebuie sa soseasca.

Vocea ei poruncitoare devenea tot mai rugatoare: ca fuse in genunchi si se ruga:

- Haide, Sandule, intelege, te rog...

ii soptea la ureche si miinile ei se plimbau pe corpul inert.

- Caldura! caldura! striga deodata, asa cum corabierii rataciti ar striga: "Pamint!" Haide, Sandule! revino-ti... caci traiesti, dragul meu, esti cald... iata, esti tot cald...

si atita ea credea ca e de ajuns, ca el sa traiasca si sa inteleaga. De aceea se abatu cu noi puteri asupra-i, plina de nadejde si de indirjire.

Corpul de jos statea insa nemiscat si era greu ca o buturuga; si miinile erau grele. Un magnet puternic parca le lega de restul corpului.

Ea privi aiurita pendula de stejar vechi, asemeni unui turn de castel medieval, spart de vechime. Discul de alama aparea necontenit prin spartura, lucios ca un disc lunar printre ruine. si timpul curgea cu fiecare smucitura si tic-tacul cadea dulceag si armonios peste stupoarea de moarte.

"Mircea trebuie de-acum sa vie." A doua oara ideea aceasta se pravali in gindu-i cu greutate de porunca. si instinctiv miinile ei apucara miinile zgircite, care rezistau; cautara punct de reazim intre subtiorile unde cautasera voluptatea. Se opinti si trase. si corpul de plumb incepu sa se tirasca cu greutate pe parchet. Observa ca pe covoare mergea mai anevoie si-l ocoli doar pe scindurile lucioase. Izbi cu spatele usile, care se deschisera larg. (Atit de regulat se succedasera pina acum punctele programului, ca siguranta n-o lasa nici macar sa incuie.) in antreul putin incarcat de mobile fu ceva mai usor.

Cind il aduse in sfirsit la usa, isi indrepta salele frinte si respira de mai multe ori larg si suierator; reveni in iatac sa aseze presurile deranjate, se intoarse linga cel cazut, sa-l potriveasca cu crestetul spre usa cea mare a antreului, ca si cum ar fi cazut pe spate, abia ce intrase si facuse un pas, doi. Se repezi la telefon, ca sa dea alarma, dar o idee si mai luminoasa o facu sa nu mai astepte legatura ceruta. Se repezi sa deschida usa si sa aseze pe cazut jumatate de trup dincolo, jumatate dincoace de prag.

- Mircea, Mircea! Dumnezeule! Ah, ai venit, in sfirsit... si astupa cu degetele tremuratoare sticla de eter patrunzator. Mircea... este Sandu... A sunat, am venit sa-i deschid si el s-a prabusit deodata peste prag...

- A venit de mult? de-abia se auzi, parca zugrumata, vocea lui Mircea...

- O, nu cred sa fie un sfert de ceas inainte de a veni tu... Doamne ce vorbesc, poate si mai putin...

- Cum, si de ce n-ai chemat slugile? izbucni el parca intr-un fel de ciuda si ea statu la indoiala daca necazul acesta subit este pentru prietenul strafulgerat sau pentru intrebarea cea noua si cea mare, care se deschisese poate in gindul lui...

- Nu-i nici o sluga... Le-am invoit pe toate..:

- A-ha...

Ea-l priveste incordata, printre genele lasate alene peste luminile scormonitoare ale ochilor; i se paru chiar curios ca o intrebare, asa de grea si de importanta, atit de tirziu incepe sa incolteasca intr-un creier omenesc. si privi cu compatimire si curiozitate tidva atit de solid construita a sotului sau.

- Doamne, bietul Sandu! sopti Mircea, parca raspunzind gindurilor ei. Frate, dar nu putem sa-l lasam aici...

- Desigur, desigur, incuviinta si ea, iar prisosul de suflet, care i se oprise un moment in gitul supraincarcat, isi lua zborul ca o usurare.

- Ajuta-mi tu, Anisoara... Apuca-i tu picioare...

Iar Mircea il apuca voiniceste de subtiori.

- Bietul Sandu, sopti si ea:

si i se paru curios ca pina acum un moment nu gasise sa-l compatimeasca. Deci nu-l iubea si indoielile ei trecute cadeau de la sine. Surise voioasa acestei constatari, ca si cind si-ar fi descoperit puteri uriase, pe care pina acum si le ignorase. si acum ajungeau in iatacul unde se iubisera, ochii-i fugira sireti spre sfinta fecioara, care statuse, ca de obicei, martora indragostirii lor de astazi, mai grozava ca niciodata.

"Ce vei fi crezind tu, oare, buna femeie?" o intreba cu clipisul ochilor, contemplindu-i marama albastra, de-o culoare limpede si curata, cu un suflet ingeresc. "Ce-ai crezut cind ai vazut atita pasiune adineauri?"

si-apoi ca o completare, dupa ce il asezara pe divanul bucuriilor de moarte de pina acum un ceas:

"La noi nu mai merge credinta, madame..."

Ea spunea toate acestea dintr-o pornire spontana de inveselire launtrica, subita, ca lucrurile se limpezisera mai repede decit se astepta.

Totusi indrazneala acestui "madame" o sperie si o facu sa-si plece ochii. Roz-albul pal, vechi si linistit al obrazului dumnezeiesc o ului mai ales. Ramasese atit de calm dupa insulta cuvintului lumesc si nepotrivit, ca parca se intorsese sa astepte si palma cealalta. Un clopot se porni la biserica din capul strazei si ea se cutremura de sus pina jos.

"Nu e bine sa glumesti cu lucrurile sfinte", se sfatui singura... si fara de voia ei, gindul, pe care se sili sa-l opreasca aci, continua:... "cel putin acum"...

isi scutura nervos pletele taiate si negre-lucii si abia acum vazu figura schimbata a lui Mircea si auzi ragetul lui:

- Unde ti-s gindurile?! N-auzi ce-ti spun? Sticluta de eter!... La ce te gindeai, spune!... urla el, si era atit de infiorator cu ochii aceia care scinteiau ca riiste carbuni.

- La sfinta fecioara... ma uit...

- Acum e timp de sfinta fecioara?..:

- Acum, cred... mai ales...

El tacu si, vazind ca narile lovitului de soarta nu tresar sub intepaturile licoarei patrunzatoare, dadu sticla la o parte si incepu sa-i ridice si sa-i lase rind pe rind bratele tepene... in curind obosi.

- Ia tu bratul asta...

Vru sa-i faca loc alaturi, dar chiar atunci amindoua bratele moarte ii scapara din mina...

- Dar cine a doborit scaunul asta?

- Eu... probabil... cind a sunat... m-am ridicat repede.

- Tu te-ai ridicat asa de repede?... Curios... si cum probabil... probabil...

- Ei da... in impreju...

Se opri brusc. Dar el smulse restul cuvintului din gura.

- ...in imprejurarile astea, ai vrut sa spui... dar imprejurarile nu se ivisera inca atunci cind el a sunat.

Ea asculta intrebarile si argumentele lui, mirata ca mintea lui tirzielnica le poate formula atit de repede si precise. si se inaltase din talie, gâta sa le prijoane cu racheta iscusintei ei, amuzata ca un jucator de tenis.

- Nu inteleg ce vrei sa spui cu asta... ii replica acum, cu aer de jignire. M-am ridicat si a cazut scaunul.. si pe urma, cred ca se poate intelege, fara mari sfortari, ca n-am avut timp ca sa-l ridic... si mai pe urma, te rog, n-am nevoie sa dau explicatii...

Iar dupa o pauza, vazind ca el si-a ispravit munitiile prea repede:

- Pardon, te rog acum sa-mi explici dumneata... De ce ma intrebi toate acestea?... si ce sunt aerele acestea de inchizitor?

Dar el nici nu o asculta. Privea cu luare-aminte toate lucrurile din camera, ochii lui fugeau neçontenit de la scaun la scaun, aluneca pe dunga presurilor, se intorcea la divan si iarasi porneau inapoi, crescuti, disperati, din ce in ce mai disperati, ca ochii acelui care a pierdut o piatra pretioasa. Simtea ca e-n apropierea pietrei scumpe si totusi era un facut ca sa n-o gaseasca; un fir de iarba o acoperea poate, sau poate nimic n-o acoperea; oricare altul, dintr-o singura aruncatura de ochi, avea s-o gaseasca, desigur; o vraja ascunsa insa il impiedeca anume [pe] el s-o poata singur descoperi.

si atunci, zdrobiti si umiliti, dintr-un indemn atavic, de buna seama, sau poate numai in mod reflex, ochii acestia se ridicara si ei acuma pe vestmintul albastru al sfintei fecioare.

Anisoara, care-i pindea miscarile cu luare-aminte ferita, de pisica, tresari deodata si-n ochi i se inroura brusc ceata nesigura a temerei. Dar fu ceva trecator, de care ii veni sa zimbeasca. intr-adevar, ce-ar mai fi putut nascoci si icoana asta, oricit ar fi de sfinta? intr-adevar, ce-ar mai fi putut sa nascoceasca pentru a mai veni in ajutorul nedumerirei lui? E o margine si-n puterea lucrurilor sfinte, cum e o margine in toate!...

Ea-si dadea seama destul de bine ca e un dracusor mic in capsorul acela neastimparat si palid din marea oglinda a paretelui din contra; si el o atita spre chipul sfint, cum se indeamna copiii la joaca in preajma focului urias si viclean din noaptea cimpului si sar deasupra-i si se imbrincesc intr-insul, pacalindu-se. Ea vrea sa-l alunge din minte, dar in oglinda sprincenele ei erau atit de negre si imbinate, ca-i pareau o departata pasare in zbor, care atinge slavile si cade si se ridica iaras; iar in singe-i fierbea navalnic dorul zburdalniciei.. intr-adevar, ce-ar mai putea, face acum sfinta fecioara?... Zau ca ar fi curioasa sa afle.

- Cum, Anisoara, tu gasesti acuma timp sa te contempli in oglinda? rasuna deodata vocea uimita a lui Mircea. Doamne! voi femeile...

si-n cuvintele lui mustratoare era atita bucurie si atita siguranta, ca ea vazu limpede cum se inseninase acum de orice indoiala tidva lui atit de bine construita. si-i raspunse rizind:

- Observam ca intentionai sa te rogi la icoana si vream sa-ti respect...

si el, in prada celei mai mari fericiri, o intrerupse uimit si el, totusi, ca pot vorbi si ride astfel linga icoane si muribunzi:

- Sa lasam astea, Anisoara... intelege, e prietenul meu cel mai bun... Doamne, trebuie sa vestim pe cineva... Dar slugile alea nu s-au mai intors, frate?...

si iesi pasind atit de usor si atit de fericit, cu toata nemultumirea vadita contra servitorilor, si trinti cu atita nepasare usa, care nici nu se inchise, ca ea simti cum rid toate organele dintr-insa si asculta fermecata, ca un ecou placut ce se repeta intr-una, usile celelalte trintindu-se rind pe rind, tot mai departe si mai incet...

Atunci, apucindu-si de o parte si alta cutele rochiei scurte cu virful degetelor si petrecindu-si gratios un picior dupa altul, facu o reverenta adinca sfintei fecioare din cui, pe care o incheie cu cuvintele obisnuite dansatoarelor si acrobatelor:

- Et voila, madame!

Dar tot atunci, deodata, si de buna seama din pura intimplare, omul cel teapan prinse glas. El bolborosi la inceput ceva neinteles, apoi cuvinte articulate, insa fara sir...

Anisoara se apropie mirata de dinsul. si dadu plictisita din umeri, caci lucrurile de-abia se aranjasera... acum cine stie ce incurcatura se mai putea ivi... cel putin de-or trece momentele cele grele ale trezirei pina nu vine barbatu-sau...

Dar in gitlejul acela gilgiiau intii sunete vagi, silabe greoaie, farimituri de vorbe. Se amestecau toate ca un hiriit de ornic ruginit, care se pregateste sa bata orele. s-apoi cite un cuvint distinct si clar iesea izolat si fara rost, ca din beregata mecanica a unei papusi.

Atunci ea simti cum tremurul irezistibil al fricei celei mai groaznice incepe s-o zgiltiie din nevazut.

Se apropie de adormit si-l zgudui la rindu-i cu putere.

- Sandule... desteapta-te, Sandule...

Iar drept raspuns, gilgiitul lui Sandu lasa sa se auda:

- A-ni-soara... A-ni-soara...

- Sandule, trezeste-te, il ruga ea grabita, privind aiurita usa ramasa intredeschisa; si-l zguduia necontenit, in rastimpuri. Iar vocea ii lua intonari plingatoare si triste: El este aici, intelegi?... A venit... ii sopti infiorata la ureche, privindu-l cu incredintare ca aceste cuvinte isi vor face indata efectul, ca un descintec...

Dar omul intins pe canapea statea nemiscat inainte si cuvinta intruna printre gilgiituri. Bolborosea vorbe fara rost, ca un muribund in agonie, dar din cind in cind cuvintele lui aveau intelesuri care o zguduiau.

- Bratele... bratele tale...

Ea astepta ingrozita trintiturile usilor prin care iesise barbatu-sau. Dar ele intirziau. si muribundul cuvinta necontenit, alcatuia fraze, clama adevaruri groaznice, inconstient, ca oracolii epileptici, turburati de fumurile subterane ale pesterilor.

- Ce moi... sunt... bratele tale...

Atunci ea baga de seama cit de hidos rinjeste de intunerec cascatura usei prin care iesise barbatu-sau; vroi sa fuga intr-acolo, sa suprime dintr-o imbrincitura aceasta gura sinistra a intunerecului si a indoielei, dar se opri de la primul pas, caci in urma-i rasunau acum stiutele vorbe:

- A-ni-soara... imbecilul n-a inceput inca sa banuie...

- Taci! ii striga, nemaistiind ce sa faca si batind cu piciorul in podea.

Dar partasul ceasurilor trecute de fericire boscorodea inainte, palid ca moartea si cu ochii inchisi, cind zugrumat si de-abia inteligibil, cind raspicat si clar:

- O... imbecilul n-a inceput sa banuie... n-a inceput sa banuie...

- Taci, suiera ea si degetele ii si apucara buzele tradatoare, stringindu-le una intr-alta cu deznadejde, aiurita, insalbaticita. Dar vorbele lui isi faceau necontenit loc, scapau parca printre degete ca apa printre steii stâncilor si o inecau de furie si spaima. Sau parca vorbea cu nasul.

- Anisoara, Anisoara... imbecilul cu tidva pa...

Atunci ii apuca si nasul si strinse cu toata furia, cu toata disperarea de care era capabila, pina cind in sfirsit vorbele acelea care o ucideau incetara, topite in hiriituri surde, in suspine vagi, in nimic...

si numai cind vazu ca ochii lui se deschisesera enormi, ficsi, sticlosi, numai atunci dadu un tipat si se dadu citiva pasi inapoi. si tot atunci rinjetul de intunerec al usei vecine se casca si mai mare si Mircea iesi din bezna, vesel, radios:

- Ai terminat, cred... ii spuse.

Numai atit. si traversa cu pasi largi, majestuosi iatacul plin de lumina, trecind printre ea si mort.

Ceasurile trecura. Luna discului de alama strabatea necontenit pendulul in chip de ruina. si afara domnea necontenit linistea, care acum se biruise pe sine insasi. Era acum pura si desavirsita, ca linistea fundului de ocean. Zadarnic Anisoara mai tragea cu urechea la ferestrele pline de intunerec fara margini de afara. Zadarnic ochii ei spionau cea mai mica miscare, cea mai neinsemnata iluzie de miscare a corpului inert, intins pe divanul celei mai neinfrinate dezlantuiri de patima pe care o traise.

Nimic. Nimicul domnea pretutindeni.

si ochii obositi de nimic si asteptare se ridicau invinsi si infricosati pe chipul sfint zugravit pe lemn, cu pruncul in brate si cu marama albastra. Acolo, in dosul ochilor limpezi si buni, se hotara desigur ultimul destin... Care putea fi acesta?

O iertase oare?

Dar Fecioara din dosul plasei de vapsea crapata privea tot acest zbucium si toate aceste grozavii de departe, de foarte departe.




Icoana


Aceasta pagina a fost accesata de 830 ori.