• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Frigul

Ea priveste soarele cum se ineaca in propriul lui singe; ceva grozav si sfâsietor parca se petrece la hotarul amurgului. O lupta crincena intre titani, muta si incordata, iar singele tisneste pretutindeni pina-n mari departari, pina jos sub fereastra, pe toata intinderea de omat. Tot zidul trebuie sa fie improscat cu singe si chiar pe fata ei trebuie sa luceasca reflexul rosu.

Singele sfirsitului sfirsiturilor.

Un soare rapus, zburatacind ca un vultur ranit, inaltindu-se doar ca sa minjeasca de singe, pina-n fantastice departari, dezolate peisagii de zapada eterna, pe care nici un vint de primavara n-o va mai sufla inapoi spre norduri; iar duhul inghetului biruitor coborind mut si intunecat, aproape, tot mai aproape... Straniu si tragic amurg, incremenit peste veci de veci.

Azi-dimineata, cind a primit scrisoarea poruncitoare, a iesit afara; avea nevoie de aerul rece si limpede. Oameni de-ai curtei adunati intr-un loc rideau tare; la apropierea ei, s-au indepartat cuviinciosi, ducind o pasare taiata in mijlocul glumelor. in urma-le a ramas sufletul rosu al orateniei intins pe zapada. intii s-a gindit ca poate fi doar o intimplare, dar mai apoi a avut multe clipe in minte ideea ca singele fiecarei fiinte ucise ia forma celui mort. Umbra cea din urma.

insa nici aceasta si nici culoarea de cireasa a omatului stropit cu licoarea vietei n-au spaimintat-o; numai cind coltul plicului din buzunarul paltonului i-a intepat degetul, atunci ochii i s-au zgiit deodata, caci au vazut, intr-o urma de ciubota, o pojghita mica de singe inghetat. A simtit atunci in obraji toata asprimea iernei si s-a intors in casa, hotarita sa trimeata inapoi stafeta: "Nu se poate. Pentru nimic in lume..."

O, de-ar fi fost vorba de oricit singe varsat, de oricit singe proaspat si cald, putin i-ar fi pasat... dar pojghita aceea... inghetul... frigul. Frigul. Dihania asta mare si nevazuta ca zarea, cuprinzindu-te pe nesimtite, stringindu-te in aripele de gheata...

Ea o cunoaste de mult... isi aduce aminte... odata..? ningea... pe atunci n-avea sosoni... era in vremuri de razboi si trebuia sa astepte la sir, dinaintea unei brutarii. Ghetele subtiri se scofilcisera, iar virfurile apucasera in sus... degetele de la picioare parca nu erau ale ei si parca se infipsesera in picioare ca niste cutite...

A fost totul parca un vis; un basm. insasi venirea lui Mircea, puternicul, bogatul, pina si cu numele de poveste, a fost parca tot ceva de poveste, parca n-ar fi fost deloc...

Dar senzatia aceea a contractarei lente si persistente a oaselor, infipte ca niste corpuri straine in corp, a ramas...

Iar mai apoi, intr-o gara, batrina aceea vaietindu-se in gerul diminetei si tropaind greoi din bocancii de fier i-a amintit brutal ca o simpla invirtitura mai inainte sau mai inapoi a norocului, si povestea n-ar mai fi fost intr-adevar. Batrina pesemne astepta un tren mai saracacios, care avea sa treaca mult mai tirziu, iar acum privea cu jind la aburul cald ce iesea de subt vagoanele lungi si vopsite proaspat. Uneori norul de aburi o cuprindea si ea-si scotea miinile incrucisate prin minecile largi ale zeghei, ca sa primeasca larga rasuflare a caldurei vagonului de bogati. Pe urma trenul s-a urnit, gara cu batrina a ramas in urma si trenul s-a infundat sub bolta joasa si sura a unui cer aspru si fioros. Pe cimp, arbori zgribuliti erau strinsi cobza in lanturile albe si inflorate ale gerului; era un intreg convoi de copaci cocosati si striviti de catusele zeitatii salbatice - pareau minati din urma de nevazutii osteni ai aerului cu cnuturi grele de vint, amarnic si necajit pohod.

Pe urma imaginea dusa spre fundul compartimentului de ochii fericiti brusc se stringea; aerul se cobora si mai mult, orizontul se strimta, vazduhul imbicsit de alba funingine a gerului se facea totusi cu atit mai intunecos, trenul pierdut in sinistrul tunel de gheata alerga acum cu ultimele puteri ale caldurei din caldare spre fundul pesterei cu aspre si racoroase reflexe, unde trona zeitatea inghetului, suveranul nemarginitelor puteri care minau incoace, razvratita sau resemnata, toata suflarea luminilor.

Ea se cutremurase atit de tare, ca barbatu-sau incepuse s-o cerceteze cu ochi curiosi. Dar de sub canapea, susurul lin si inviorator al caloriferului o readuse la realitatea apropiata. Privise cu multumire semicercul cu indicatii, pe care regulatorul era asezat la punctul "cald". Apoi ridicase ochii spre cele trei becuri din tavan care arsesera toata noaptea, se simtise in mijloc de confort si civilizatie, iar auzul i se desfata de risul calatorilor din compartimentul vecin, care izbucnisera intr-un haz strasnic, cu gind departe de inghet si de sfirsitul lumei...

O, acum, cind isi amintea toate acestea, se simtea atit de bine in iatacul mare, cu geamuri spre apus si miazazi. in soba de teracota, inalta cit un monument, trosneau salbatec crecile padurei, pe care o stia imensa dincolo de curti, spre miazanoapte. Divanele mari si moi pareau, intre sulurile de la capete, poale de gospodina intinse imbietor de miini gigantice. E intr-adevar atit de cald si de bine aci, in semiobscuritatea asta dulce, fulgerata ades de jocul flacarilor din gura de Moloch a caminului, ca raspunsul nu poate fi decit unul.

Oho, s-a facut tirziu si trebuie intr-un fel sa raspunda: "Nu". Atit. Un "nu" mare scris pe o pagina intreaga... Ba nu, sa scrie lamurit, asa cum e de fapt. Mircea poate si-a modificat, cum se intimpla adesea, cursul calatoriei. Iar noaptea - doar e stiut - in fiecare noapte se da drumul din lanturi la cei patruzeci de ciini, care nu-si cunosc nici macar stapinii...

Trebuie, trebuie neaparat sa raspunda. Iaca, uitase de cei patruzeci de dulai, care pina spre ziua misuna in jurul conacului! Numai slujitorul care n-are decit grija lor ii mai poate stapini... Doamne, cum a putut sa uite tocmai un lucru asa de important... Dar se mira cum el a putut sa nu-si aduca aminte, doar a venit de atitea ori la Mircea, iar Mircea niciodata nu aduce vorba despre bogatiile lui fara sa nu pomeneasca de ferocitatea jivinelor sale.

...I-a vazut si ea in mai multe rinduri, pe toti gramada, la lumina lunei. Mircea tinea mult sa-i contemple alaturi de dinsa si sa rida de nazdravaniile lor. Erau toti mari ca viteii si stateau ca lupii pe sezut. Se jucau muscindu-se prieteneste, dar gemetele lor de placere erau adevarate urlete lugubre. Iar citeodata razbateau din mijlocul haitei latraturi seci, clantaniri fioroase. indata atunci sareau toti in picioare si se priveau miriitori intr-o noapte, Mircea a iesit cu un bici enorm in mina; l-a trosnit cu putere si toata haita a sarit ca arsa. Ea urmarea de pe fereastra; si intreaga haita s-a prabusit asupra indraznetului. Zadarnic vocea lui cutremura temeliile noptei, zadarnic biciul plesnea ca bubuiturile de arma. L-a vazut lipindu-se poltron de zid; mina mecanic impartea lovituri in dreapta si-n stinga, dar ragetul lui a ragusit si s-a transformat in dureroase strigate de ajutor. Au sarit oamenii curtei, a fost vuiet mare... L-a vazut apoi intrind galben, de parca, in locul capului, ii pusese cineva un cap de ceara. Zadarnic incerca sa-si tina dreapta sira spinarei si zadarnic vrea ca pasul sa nu mai dirdiie ca la paralitici.

Slujitorii au intrat la porunci, dar el a pastrat multa vreme tacerea, pentru ca sa-si adune vorbele, care pesemne ii fugisera din git ca albinele din stup. Au rasunat atunci doua feluri de pedepse: cincizeci de bice de fiecare fiara si cinci condamnari la moarte. Executia era sa aibe loc a doua zi in faptul diminetei, iar osindele capitale aveau sa fie suferite de cei cinci dulai batrini pe "care-i stia bine ca-l cunosc si totusi au sarit la dinsul". Se plimba furios cu miinile la spate, rostind sentintele si dind amanunte asupra felului executarei...

Apoi deodata... o, cum si-l aduce aminte... se oprise cu ochii tinta la ea. si atit de puternici erau, ca ea a trebuit sa si-i plece pe ai ei.

- Nu, sa nu se impuste nimic, a zis...

si dupa o tacere:

- Miine sa se indoiasca portia de mincare la toti ciinii; carnea sa nu se mai friga de acum inainte; iar ceior cinci batrini, chiar sa li se intreiasca portia...

Cind ea si-a ridicat privirile, nu se mai uita la dinsa. Fixa un colt al iatacului si parea ca din nou a inceput sa dirdiie: ochii si figura si corpul lui intreg pareau ca rid... rideau intr-adevar si dintiia tot...

...Haide, trebuie sa scrie, e foarte cu putinta ca el sa fi uitat. Sau sa puna prea putin pret pe furia javrelor. Sau sa nu fi dat crezare laudaroseniei lui Mircea. Trebuia neaparat prevenit de pericolul ce-l astepta. Mai ales ca lipsa raspunsului ar fi putut-o socoti ca o incuviintare; poate chiar isi inchipuie ca masuri au fost luate ca intrarea sa-i fie aparata.

Biata minte nestatornica a lui Dinu! Necontenit virtej de ginduri, fantasme, planuri si iluzii...

Ea se dezlipeste alene de soba monumentala, si pasul o duce fara graba si leganat spre masuta incrustata cu flori de ivoriu; si simte cum o adiere de tristete se revarsa din ungherul ei ascuns spre celelalte ascunzisuri ale sufletului. Oare de ce? E limpede asa... Doara niciodata nu va putea sa se intimple...

Scoate pe ginduri globul lampei. Niciodata. si se lasa pe scaun fara sa aprinda. Niciodata. Iar totdeauna frigul va ramine numai acolo, afara, dincolo de ziduri. Gindul cel nou o scutura din toropeala si flacara chibritului izbucneste. stafeta va porni chiar acum calare; intr-o jumatate de ceas va fi in oras la prietena cea buna, tainicul regizor.

si totusi... micul parc din fata e unit cu restul curtilor doar prin poarta din dreptul terasei. incolo toate celelalte sunt inchise... iar daca si aceasta...

Ea totusi a terminat scrisoarea. Trebuie sa fie inteles ca niciodata nu va fi cu putinta sa se implineasca un plan atit de indraznet si absurd... si apoi ea iubeste mult pe Mircea... ceea ce nu-i place la el este doar grija asta de a o inchide atit de strasnic... Numai atit doar... si nici atit... caci daca ar inch... daca ar... daca ar fi inchisa si cea din dreptul terasei, jivinelor nu le-ar ramine decit restul curtilor... Parcul ar fi liber de teroarea lor...

De ce-a stins lampa asa de grabnic? Ca sa vada lucrurile astea care se potrivesc atit de minunat in rosturile gindului. Slugile trebuie sa fie acum la masa... iar abia mai tirziu se da drumul haitei...

Ea se infasura in salul mare si gros de matase sl iese afara. Negurile inghetate sunt incremenite in luciul lor straniu, copacii inalti sunt rotunzi si tufele de smeura si agris susura tainic lovindu-si roada bogata de chiciuri; parcul e o dumbrava de argint peste care a inceput sa se inteteasca adierea ce va face sa cinte frunzele. Acum nu se aud decit slabe atingeri de foi zimtate si troznetul de atlaz al zapezii sub pasii grabiti si marunti. Basmul noptei abia se pregateste...

A ajuns la poarta larg cascata: o smuceste din gheata care i-a cuprins balamalele si o impinge in cadrul ei. Nu stie daca trebuie sa se mai necajeasca si cu drugul s-a ruginit intr-atita incit e cu neputinta sa-l mai clinteasca din intepeneala. Dar nu e nevoie; poarta s-a cuprins prea bine in cadru si, uite, parca s-a umflat deodata, ca nu mai vrea sa se deschida... Oho, ciinii in nici un caz n-o vor putea urni...

si se puse pe fuga inapoi inspre casa, iar salul care-i flutura in urma-i pare o pasare neagra ce s-a luat dupa dinsa. Pe veranda se gindeste la dira pantofilor; de la ultima treapta si pina unde noaptea nu mai lasa vederea, pe violetul zapezei, urmele de pasi par mai albe, mai luminoase, un covoras alb intins pe pardoseala de mister. Sunt prea multe, prea amestecate ca sa se distinga ale ei.

Intra, si caldura o cuprinse in imbratisarea ei dulce. "De amant", sopteste ea si clatina din cap cu tristete; e doar singurul amant care a imbratisat-o si de despartirea caruia se cutremura. Singurul amant: caldura - o femeie... insa asa trebuie sa fie si imbratisarile lui, dulci, delicate, sa patrunda in corp prin toti porii, pe nesimtite, asa cum le intrevedea, de departe, ca in ceata, in tumultul imbratisarilor salbatice ale celui plecat.

Sufletul i-era usor dupa fapta ce indeplinise, incit corpul i se parea la fel si avea senzatia ca pluteste mergind de la un scaun la altul, caci un neastimpar, caruia nu-i gasea rost, o facea sa-si schimbe locul necontenit. il vedea necurmat pe Dinu, subtirel, cu inmladieri de sopirla, atit de asemanator cu o sopirla, incit avea intr-una toane de ris, prevazind cum se va strecura de nebagat in seama, cum totul avea sa se intimple simplu, nu se poate mai simplu, ca a doua zi va fi aceeasi liniste si aceeasi odaie calda, iar spre 6eara, acelasi soare de sfirsit de lume va arunca inutile si decorative palori de bronz pe zapada cimpului. Totul va fi ca inainte, gindea ea, caci uita, sau poate nu-si da seama ca dincolo de noaptea aceasta se casca lungul lant de prapastii ale noptilor viitoare: sirag de privelisti din ce in ce mai ametitor de frumoase...

Ea nu facea acum decit sa-si rida de temerile ei de mai inainte; e o copilarie sa-ti inchipui ca viata are cotituri brusce ca in romane... O, alta data, cine stie... dar acum, el e atit de departe...

Acum era de tot intunerec in casa. insa ea stia si cele mai mici obiecte unde sunt asezate, incit vedea totul ca ziua. Luna avea sa iasa mult mai tirziu si desigur el tinuse socoteala de rasaritul lunei; el trebuia s-0 ia inaintea lunei. Iar stelele razbisera cu atita profuziune, ca te asteptai sa acopere toata bolta intr-o mantie de diamant topit. Fantoma stinsa a Varsatorului se scufundase mai demult in oceanul suborizontului; iar acum, pe locul unde soarele isi dusese agonia, cei doi pesti ai zodiacului cautau lacomi urma disparutului. Ea le desfacea obisnuita conturul din volbura pulberei de foc, caci singuratatea si iatacul ei cu ferestre spre miazazi si apus o invatasera sa citeasca bine in semnele fara clintire ale cerului.

Dar un zgomot brusc, care deveni pe urma prelung si tumultuos, o facu sa plece ochii din privelistea de aur; ochii intii se lovira de duritatea cumplitului intuneric si se inchisesera parca de durere. Pleoapele batura ca aripi ce vor sa-si ia zborul si infrunta din nou puterea noptei; zapada stralucea viclean dedesupt, dar cind ridica si dintr-insa ochii, ei se lovira din nou de intunericul acela grozav. Atunci vazu inchegindu-se in bezna bulgari si mai compacti de bezna. Unul dupa altul veneau prin cer ca duhurile vrajitoresti. Se pravalira intr-un iures nebun spre poarta din dreptul terasei, parca ar fi stiut ca acolo se petrecuse ceva. Ea se muta repede la fereastra de la miazazi.

Cele patruzeci de fiare nocturne se abatusera in crincen asalt asupra portei inchise. Lemnul umflat rezista insa bine in cadrul gardului. Ei isi dadura atunci tircoale unul altuia schelalaind prieteneste. ii vedea bine acum pe luciul zapezei. Erau enormi si licarul ochilor li se aprindea si se stingea ca licuricii; smaltul cel alb al pamintului le sedea de minune, ii prindea ca propriile lor blani. Iar fiorul fricei, care i se prelinse lung si cutremurator de-a lungul sirei, semana atit de bine cu fiorul frigului, ca amindoua se confundara intr-un tremur puternic, nepotolit. Eternul frig licarea in ochii jivinelor, in bizarele jocuri fosforice ale zapezii, in luciul tern al planetilor morti de pe cer, in vapaia rece de diamant a stelelor zbatindu-se de prisos, in inghetul intunericului fara fund si zare. Din tot infinitul asta covirsitor, numai aici, linga soba a carei infatisare i se parea acum mica si umila, era caldura si viata. Iar ceea ce trebuia sa se intimple i se paru atit de apropiat, ca scoase un gemat de spaima. N-ar mai fi vrut sa se intimple nimic. Ar fi vrut sa se intinda pe divanul ei si s-adoarma, sa se fereasca in somn, ca in cel mai bun ascunzis, de orice intimplare ar fi putut sa survina. Sa se trezeasca a doua zi in zori, in lumina soarelui alb, libera de toate grijile si de toate fricile.

Atunci veni de departe un latrat de alarma, furios si tenace; si indata un huruit sinistru ii urma si intreaga haita cu clampanituri seci, cu colti mai albi ca zapada, se napusti de naprasna spre miazanoaptea curtei, dupa zvon pesemne, acolo unde incep hotarele padurei. Ea astepta cu suflet strins zgomotul care avea sa urmeze si care izbucni formidabil si fioros, se dezlantui fara chip de curmare. Ceva extrem de grav trebuia sa se petreaca acolo, caci acum se auzi cornul de alarma al slujitorilor.

in vaierul teribil care se stirnise, pietricelele ce plouara in geam fura ca sunetele clopotelului de argint in tumultul liturghiei. Soarta incepea sa se implineasca. Pentru ca, fara voia ei, se vazu rasarind ca o fantoma, cit era de inalta si alba, in apa de plumb a oglinzei. La inceput crezu chiar ca sta inca pe loc si numai imaginea ei din oglinda, scapata din legaturile firei, pornise spre ea s-o ia de mina, s-o duca; dar cind trecu de oglinda isi simti corpul mladios, ducindu-i vointa in fosnetul capotului de matase alba.

Trecu antreiasul. Deschise.

si el se inalta pe treptele verandei infasurat in blana cenusie, de culoarea noptei insasi.

- Du-te, du-te, sopti ea fringindu-si miinile. Pentru Dumnezeu, du-te...

si miinile se rasucira nervos si fantastic imbratisind aerul rece:

- Du-te, sopti din nou plingator... Nu intelegi... nu vezi... Frigul...

Dar el rise nepasator:

- Acolo sunt oamenii mei! arata el spre fundul noptei. Ei au pornit toata larma, ca sa-i atraga pe-ai vostri intr-acolo. O, e un plan minunat... haidem, sa ti-l spun...

si-o cuprinse de mijloc, usoara si alba ca o fantoma.

Ea isi lasa atunci capul in jos si chiar il scutura ca sa i se desfaca parul. Acum, pentru ca el venise, ritualul trebuia indeplinit pina in cele mai mici amanunte. Din noapte, deasupra, Frigul care-o mingaia cu degete reci, prin haina subtire, o privi rizator si sticlos prin miile lui de ochi.

Huietul de departe continua tot timpul nebuniei. Cind parea ca se sfirseste intr-un colt al hotarului, rabufnea indata tocmai in coltul cel mai opus. El ridea atunci si-n noapte dintii lui straluceau asigurator si bratele ei 8e intindeau atunci lacome.

De doua ori incercara sa se desparta la usa cea mare a antreiasului, pentru a se inlantui iarasi si a se inturna in sanctuarul pacatului. Ea fu aceea care i se anina de git a doua oara, acum nu atit din iubire, cit dintr-o sfidare aruncata Neprevazutului si Frigului.

Cind, in cele din urma, el porni de-a binelea, ea numara, batind usor cu virful piciorului in covor: una, doua, trei, patru... el trebuie sa fi si ajuns departe... cinci, sase, sapte... o-ho, el e demult pe drumul gol si e cu neputinta de vazut cu haina lui de culoarea straniei lumini a zapezii in noapte... opt... noua... asta e tot... o clipa... citeva... si totul e repus in starea de mai inainte... si iata, neprevazutul asta, cu gravitatea lui tragica si cu sloii lui imensi invirtindu-se de-a surda in nepatruns, pacalit cum ai pacali un copil... din noua batai de picior...

Dar de unde poate sa vina frigul asta? Pesemne ca usa de la antreu s-a deschis singura... poate ca intr-adevar el a uitat-o neincuiata...

- Prea tirziu, amice, prea tirziu iti viri nasul inauntru, rise ea frigului, pe care-l simtea curgind pe sub canaturile usei cesteilalte in iatac; o izbea atit de tare in fluiere si-n gleznele calde ca avu impresia curentului de munte, pe care-l treci vara cu picioarele goale.

Afara, dragul meu, afara! N-ai ce cauta in buduarul unei femei cu aventuri, ii spuse rizind din nou si iesi in antreias sa incuie usa cea mare si sa puna dedesubt sulul calduros de lina.

si intr-adevar, in antreu, usa cea mare era deschisa si intr-adevar in deschizatura ei statea nedecis Frigul, cu caciula tuguiata, cu haina verde imblanita a ispravnicelului, cu cizme inalte rasfrinte peste genunchi. Da, era insus Frigul, caci mustatile mari umpleau obrajii cu flori de promoroaca si razbatind peste umerile-i solide, asprul duh al noptei ghetoase o privea cu milioanele de ochi.

Ea se dadu inapoi, amutita de groaza, si aparitia o ajunse in iatacul in care inca plutea mireasma calda a dragostei. Curajul ii reveni odata cu lumina lampei, care se proiecta ironic pe infatisarea de vechil. Caci nu era decit vechilul. Pe figura ii trecu atunci, ca umbra unui vislit de aripa, tresarirea asteptatei dezamagiri. si ascunsa de rigiditatea, care deveni de piatra, a chipului, surise in adinc inselarei de-o clipa, ce-i suridea la rindu-i zburind acum departe, ca un dracusor sugubet.

- Cum ai indraznit sa patrunzi aici?... si-n tot timpul cit pronunta aceste cuvinte se stradui ca vocea sa pastreze aceeasi asprime biruitoare din ochii si din trasaturile ei.

Iar cind sfirsi, auzi atit de firesc, ca i se paru ca un ecou, raspunsul din care n-o surprindea decit vulgaritatea exprimarei.

- He, he... eu ca eu, ca sunt de-ai casei, da boier Dinu, cum s-a ratacit el tocmai de la oras in odaia cocoanei si cum a nimerit-o el tocmai cind a izbucnit tambalaul...?

- Iesi...

Astepta cu capul plecat ca el sa execute, iar virful piciorului, care odata cu strigatul ei lovise atit de drastic in podea, se porni imperceptibil sa puncteze iar clipele... una... doua... trei... "si din atitea poti pacali destinul!" isi spuse iar, privind cu un fel de ironica melancolie scrisoarea de adineauri, pe care o uitase pe masuta.

Dar vechilul intirzia. Cind il privi din nou, el isi rasucea zimbitor mustatile roscovane si sarbede, de pe care gerul isi luase masca rece, muta, cu taiusuri de sticla. in locu-i, o figura josnica rinjea.

- Sa n-aibe grija cucoana, n-o sa stie nimic boierul... nu suntem nici noi asa prosti sa pirim frumusete de cucoana...

- Iesi odata...

De asta data a tipat atit de tare, ca namila a facut involuntar citiva pasi de-a-ndaratelea. La use s-a oprit, ca sa adauge amenintator:

- Asa ti-i vorba?

Apoi a iesit tropaind din cizmele grele.

Mireasma care plutea inca in aerul iatacului era acum acra, respingatoare. Sanctuarul fusese profanat. Toate obiectele de pe mese, de pe etajere, de pe gueridoane, toate perinele divanului, mototolite de spasmul dragostei, ofereau acum o priveliste anosta, dezgustatoare. Pretutindeni se incuibase mirosul de cojoc umed si de iuft. si pentru totdeauna.

infiorata, ea-si imbraca paltonul imblanit din dulapul in care mirosul impur nu putuse sa patrunda. isi acoperi capul cu salul si porni zorita spre iesire.

Caci afara o astepta Frigul tare, limpede, curat de orice duhoare, de orice josnicie. Ea se codi putin la usa antreiasului, dar numai o clipa! Deschise apoi larg si pasi; iar Frigul o cuprinse indata si o saruta pe buze. Ea surise biruita amantului infinit, care o astepta de-atita amar de vreme. si cu un avint fara seaman i se arunca in bratele nevazute.

Si toti ochii de diamant ai cerului clipira atunci de fericire.




Frigul


Aceasta pagina a fost accesata de 985 ori.