• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Examenul

Copiii venisera mai de dimineata ca de obicei, dar soarele de mult se ridicase deasupra Oltului, si Doinaru Gheorghe vedea aievea cum imbraca tot riul in solzi de argint, in minunati solzi de argint, cit era de mare si de miscator, de parca ar fi inceput sa se trezeasca din somnul mortii balaurul sfintului Gheorghe. si indata inchipuirea il imbraca la rindu-i in zalele patronului din calendar, ii puse in mina o sulita cit raza aceea ce tisnea din soare ca dintr-o balta dc foc in care-ai dat cu prastia si venea sa-l impunga drept in ochi ; il punea apoi calare pe Corbul boieresc, al carui bot de culoarea murii c tot o spuma cind ii viri zabala intre dinti ; si asa, dichisit ca-n icoana, se vedea pornind din curtea scolii, pe drum la vale, spre riul ascuns intre zavoaiele departarii.

Copilul facu un salt si, smucind din picioare, se prefacu deopotriva cal si calaret. Zvirlind necontenit din copita inchipuita, dadu ocol unui rotogol de prichindei zgomotosi, nechezind cu glasul lui tineresc in aerul proaspat. Pumnii strinsi, unul in dreptul altuia, se apropiau sau se indepartau de pintec, dupa cum ar fi dat sau ar fi instrunit hatul naravasului.

Atunci, un strengar mai rasarit prinse si el sa necheze, se alipi de Doinaru si-i pali din latura o copita.

O clipa, cei doi cai se privira semeti si focosi, din profil ; numaidecit apoi se repezira unul intr-altul umar in umar, oferindu-si reciproc spatele, izbind cu piciorul numai inapoi sau intr-o parte, pastrind pina in amanunt normele unei veritabile lupte cavaline.

- Eu sint Corbul de la curte, proclama mindru agresorul.

- Eu sint Ducipal al lui Alisandru Machidon, riposta si mai mindru Doinaru... si dupa un pic de reflectie : Ba nu, ba... eu sint harmasarul lui sfintu Gheorghe...

Un raspuns atit de savant aminti celui dintii ca azi e zi de examen, si avintul i se potoli pe loc. Prima zi a celui din urma examen ; cea mai cumplita zi din toata scoala asta feri deci precaut de zburda vijelioasa a lui Ducipal si se aseza pe iarba, sub visinul de linga gard, la capatul siragului de omuleti, cu aer ingrijat, cu traistile golite alaturi, cu Cetirea dcschisa pe genunchi, rasfoind fila cu fila, sau descintind din buze ca popa Elcfterie de la Sf. Ilie, cu degetul intre pagini, cu ochii pierduti in gol.

Din capatul celalalt al rindului de mici momii descintatoate, ochii lui Ispasoiu se oprira melancolici in mijlocul aprigului virtej ce se iscase deodata la nechezatul triumfal al lui Doinaru. Sentinela româna se frinsc atunci in doua, si amintirea abatuta din firul ritmului dibui infricosata si zadarnic versurile ce aveau sa urmeze. Poticnitul isi simti deodata sira spinarii rece de sudoare, cu tor viul soarelui ce-i batea spatele ; mintea rascolita dc frica incepu sa faca disperate salturi in golul cadentei rupte, spre a gasi in cele din urma statornic punct de razim doar versul inceputului si chiar mai sus titlul.

De-abia de acolo pietroiul lui Sisif porneste iar de-a prestegala. Copilul inchide ochii ca sa nu mai vada incaierul ademenitor al puilor de centaur. si-n capul plin de versuri vitejesti si huiet, mijeste mic, ca flacarusa unei candele in noaptea bisericii, constiinta unei nedreptati mai mari decit a putut el sa vada pe mosia boiereasca. intr-adevar ! Cum in mintea lui Doinaru stau cocotate toate lectiile din carte ca minunatiile la panorama cu loterie din bilci ? Iei una, ori de unde, ramin toate celelalte ; cind pe el, biet necajit, il rastigneste taica-sau ceasuri intregi pe scaun cu Cetirea sau cu Geografia intre coatele infipte in dunga mesei, pentru ca rind cu rind invatat sa i se aseze ca brabetele linga brabete, pe gard ; cum ai ochit unul, fug toti ceilalti...

Dar gindul laturalnic si fara nadejde a frint din nou poezia : Ispasoiu isi simte neputinta topindu-i ochii in lacrimi. si munca lui Sisif reincepe zadarnic...

Monitorul clasei - baiatul vechilului boieresc - stefanescu stefan, cu care Doinaru imparte premiul cel mare in fiecare an, se tine ca de obicei razlet si de iuresul cumplit din largul curtii, si de razletii de sub visin. Cu hainutele lui negre, el pindeste ca un pui de corb acolo, pe banca aceea subreda, aruncata in umbra bucatariei, mic si neinduplecat tiran, necontenit cu creionul si cu hirtioara linga el (teribilul "raport", la cetitul caruia vergile domnului cad cu nemiluita la palma sau pe sezutul delicventilor mititei). in mintea celor de dincolo de marginea tirgului, creionul se lungeste in miinile fiului, luind proportiile harapnicului parintesc, care umple de vaier mosia ; pentru tirgoveti, acest simbol al nedreptatilor acumulate an cu an si abuzului in gaoace nu trece mai mult de dimensiunea vergii "domnului"...

De ieri, in mintea lui e necontenit prezenta figura posomorita a vechilului, patrunzind cu cakatura rara si apasata pragul odaii...

- Hm... Mi se pare mie... pacatosu asta de dascal a bagat in capu boierului ca loaza aia a tinichigiului e mai tare ca tine la arimetica. Baga de sama sa nu ma faci mine de ris...

Apoi, plimbindu-se cu pasii lui largi si grei intre patul cu macat galben, cusut cu paseri colorate de arnici, si vechiul scrin lacuit, mormaind ca pentru sine :

- He, afurisita cutra... Parca-l aud mironosindu-se (imitind un glas strain si pitigaiat) : "Nu m-amestec eu intre copii, nene aministratorule... fiecare cu invatatura lui..." (Revenind la vocea proprie.) Las', ca te potrivesc eu la banicior, boier Mladinescule...

Drept raspuns (si scena asta familiara, care nu-i mai iese din minte si-i da incredere si curaj inzecit, stefanescu stefan o retraieste intreaga in amanunt) se vede intinzind Cetirea tatalui sau :

- Deschide-o unde vrei...

- Zi la Tudor Vladimirescu...

Baiatul se repede fara nici cea mai mica sovaire : "Pe linga turcii care ne impilau tara si ne jefuiau cu biruri grele, de la o vreme cazusera si grecii pe biata mosie. Ajutati de domnii fanarioti"...

Parintele urmarea uimit rindurile rostite rar si semet, si la fiecare fraza noua obrajii i se inroseau de fericire.

- Ia vina-ncoa', Lina, sa auzi cum stie baiatul nostru...

De dincolo, zgomotul masinii de cusut, ce venea prin fereastra deschisa dintre odai ca ropotul ploii tinere de vara, inceta brusc...

- Ba l-am auzit si eu, minca-l-ar mama de flacau...

Strasnic lucru ! Cu toata scena aceasta necontenit prezenta in minte, poeziile nu se fring in bucati in capul dolofan al monitorului, ca-n bietul cap al lui Ispasoiu. Favoritul asta al norocului trece prin lectiile din carte cu gindul aiurea, ca un cal invatat pe-un intortocheat dram de noapte !

Acum, el nu vrea sa piarda nici macar jujnatatea de ceas care-a mai ramas pina la sunarea clopotelului. Ochii devoreaza cu iuteala pagini peste pagini si mintea-i simte lamurit cum fiecare foaie intoarsa i se asaza sub frunte, asa cum straturi-straturi stau asezate hirtiile vechi in dulapul cu contabilitati al tatalui sau. Din cind cind in cind, numai coltul cite unui ochi i se ridica de pe cartea cc, spre uimirea lui Ispasoiu, isi pastreaza si acum, la examen, scoartele tari, imbracate in rosu, cu eticheta mare, iscalita caligrafic ; si cind vede pe Doinaru, cu obrajii umflati si aprinsi, cu capul gol, cu fruntea bombata sub parul blond, scurt taiat, tot un ris, tot corpul intr-un spasm de ris, invirtindu-se inainte, ametit de betia jocului, ochii i se arunca din nou cu sete hoteasca asupra cartii, ca asupra unui lucru scump, de la care adevaratul stapin si-a intors nebagator de sama privirile.

Jocul s-a spart.

Copiii, obositi, s-au lasat roata pe iarba, cu obrajii rosii, cu pieptul zvicnind. Fiecare isi reclama voinicia in timpul vraistei atit de tare, ca nici unul n-aude pe celalalt. in cele din urma tac cu totii, amuzati de nenorocul lui Patrut Grigore. Caci pe bietul Patrut nimeni nu l-a vazut punind jos pe Constantin F. Constantin, iar Constantin F. Constantin neaga la inceput sfios, apoi cu nerusinare :

- Cind m-ai pus, domn'e, ce tot minti pe-aici ?...

Lui Patrut ii vine sa plinga. El stie ca unicul mijloc de convingere ar fi sa-l provoace din nou pe adversarul de rea-credinta ; insa daca proba se intoarce impotriva-i de asta data ? si ofteaza amarnic de cruda nedreptate, el, care credea ca azi a tras cu buretele peste toate rusinile trecute...

in coltul cel mai ferit al curtii s-au aciuat acum patru figuri intunecate si groaznice. Sint Budurascu, tiganul, si ceilalti trei din clasa siguri dc repetentie, atit de siguri, ca-n timpul jocului Ispasoiu ii privise cu o usoara umbra de invidie : ei doar stiau ce-i asteapta ! il recunosteau de capetenie pe Budurascu, ca unul ce urma sa ramina acum pentru a treia oara ; iar tiganul isi lua in serios rolul de vataf.

soaptele lor subversive ii aprindeau si mai mult de dorinta faptei. Planul era stabilit. Rafuiala avea sa se petreaca in adincul zavoaielor, cind baiatul vechilului va veni la scaldat. Stanoaga il va atrage acolo, departe de orice vaz omenesc, ademenindu-l cu un cuib de pasere motata, cum nu s-a mai vazut alta pe lume. Pe urma raminea pe sama lui Budurascu si-a celorlalti doi...

- Tu doar atita ai de facut... Sa-l aduci acolo... si chiar poti sa te faci ca-i tii apararea daca ti-i asa frica sa nu trinteasca tat-sau pe tat-tau, rosteste Budurascu. Asa-i, baieti ?

- Da, da, asa e, incuviinteaza ceilalti.

- Asa e, se hotaraste Stanoaga dupa inca o ezitare. Va faceti ca ma cirpiti si pe mine... si eu plec plingind, cerind ajutor...

- Da, dar daca te-o lua martor ? isi da unul cu banatul.

- M... face o miscare de eroica nepasare tiganul. Sa puneti toti pe mine...

De dupa latrine apare, bagator de sama si gata sa se traga inapoi, capul lui stefanescu stefan. Conspiratorii au prins miscarea din zbor si au plecat intunecatele priviri in pamint. Budurascu insa nu se intimideaza :

- si cum, ma Stanoaga, zici ca e motata rau ? ride el. Hai ma, sa ne-o arati si noua...

La fel cu copiii, clasa e si ea gatita de sarbatoare. Podeaua maturata din proaspat pastreaza inca vagi urme de gunoi dispuse geometric. Pare stropita de azi-dimineata, caci de pretutindeni se ridica placuta racoare pe care o ai cind intri in pravalia cu miros de cafea pisata si cornuri proaspete cu nuci a lui "domnu Petcu". Copiii pasesc cu cuviinta, in virful picioarelor, pe-o astfel de podea, cu care nu par de loc obisnuiti.

- Pentru ca vine boierul, isi lamuresc ei, privind cu respect ghirlanzile de frunze incingind pe sus paretii albi si incercuind deasupra catedrei cele doua portrete regale aduse special din cancelarie.

Pe sufletele mici, emotia se asterne usor ca praful, care, ceva-ceva, tot mai pluteste in aer ; le acopere ca un invalis ce se petrifica intr-una, contractindu-le incet si persistent, clipa cu clipa de asteptare. si deodata, ca suietul inainte mergator furtunii, fosnetul filelor intoarse umple odaia larga si patrata de nespusa infrigurare.

stefanescu stefan si-a luat locul de onoare pe catedra. Ar vrea ca boierul sa pofteasca de la inceput chiar, ca sa-l gaseasca in mina cu nuiaua scrijilita de coaja in forma de sarpe, a lui domnu.

Dar "clasa" se ridica in picioare. Domnu a intrat singur. Le face semn sa se aseze. N-are de gind sa ramina ; sta in usa, si ochii ii fug necontenit inapoi, in sala, spre intrarea principala. El vesteste pe baieti ca va veni, ca de obicei, la ultimul examen si boierul, si-i indeamna sa raspunda cu curaj si vrednicie ; le aminteste, in sfirsit, ca, mai in fiecare an, pe baiatul care raspunde mai bine la examen boierul il trimete pe socoteala lui la scoli, mai departe.

Toti ochii, chiar si ai domnului, aluneca spre figura, care s-a rosit toata, a lui Doinaru ; el pleaca in pa- mint ochii mari de fata. stefanescu stefan stringe buzele. Domnu e gata sa iasa, si el e gata sa reocupe catedra ; barem sa-l vada boierul ca de patru ani el conduce clasa, asa cum tata-sau conduce mosia. Dar domnu il opreste ; astazi nu mai este nevoie ! stefanescu se intoarce vinat spre bancile care parca au inceput sa se-nvirteasca in juru-i...

Domnu a iesit. Iar vocea lui Budurascu rasuna baritonat, imitind pe a lui domnu :

- Stai jos, baiete... nota trei...

Clasa dirdiie si ride, si stefanescu, galben, priveste sfidator toate aceste danturi care clantanesc spre dinsul de veselie si de frica judecatii celei mari, ce va sa inceapa peste citeva momente.

Are sa dea el si raportul acesta... lui taticu, si tot are sa-l dea... he, si cel dintai de pe lista va fi chiar domnu...

Clasa trece printr-o emotie fara seaman. Problema s-a incurcat de tot. stefanescu stefan face fete-fete ; innegreste, invineteste, apoi iar innegreste. insusi domnu e putin cam nedumerit. El face repede o mica ecuatie algebrica pe coltul catalogului. Aritmeticeste, insa, e foarte greu de iesit la capat. Fruntea boierului parca s-a umflat si-a devenit de doua ori mai mare ; ochii i s-au bulbucat, si mina grasuna si alba trece des batista peste obrazul umed...

- Sa vedem, mormaie el pentru sine... Prin urmare, daca tatal are cu treizeci de ani mai mult ca fiul... Stai, pardon !... care va sa zica, tatal are cu treizeci de ani mai mult ca fiul... Peste patru ani... adica atunci cind tatal va fi cu treizeci si patru de ani mai ma... pardon, ca si fiul se mareste cu patru... a-ha, bun... deci, peste patru ani... virsta tatalui va fi de patru ori mai mare... care va sa zica...

Boierul se opri deodata ; isi vazuse vechilul rinjind satisfacut. Ochii sireti graiau singuri : "Pai daca inaltimea-sa n-o nimereste, cum o s-o nimereasca stefanei"...

Boierul fu nevoit atunci sa zimbeasca :

- Asa-i, bun !... Asaa... E. ia sa vedem, stefanita... curaj...

Se inseninase de parca ar fi gasit misterul. si rizind camaradereste, aratindu-si jumatatea de dantura ce-i mai ramasese, el scoase un carnetel din buzunar si incepu sa astearna, privind cu grija la vechil :

-...Care va sa zica : x = y + 3C... bun... foarte bine... x + 4 = 4 y + 30... adica de ce... pardon, pardon... = 4 + 30 + y... cam asa ar fi... ba nu... ba da... ia sa vedem... deci x = ...

Boierul zimbeste inainte si, dupa fiecare tifra adaugata pe carnet, da din cap afirmativ, ca si cind nici ca s-ar mai fi pomenit o socoteala mai nimerita ca aceea care-i iesea acolo...

Dascalul suride siret. Algebriceste ii iesise. si simte lamurit cum ascutisul mintii prinde ca un fin piciorus de paianjen ultima ita a rezolvarii aritmetice. A prins-o...

- Ei, hai, stefanescule, ce mai astepti ? Da acum zor.

Copilul vechilului s-a innegrit la fata, de parca atingerea tablei l-ar fi carbonizat de-a-n picioare. Ochii cauta lacomi spre dascal, spre boier, inapoi in banci, si clipitul lor des si umilit pare clampanit sec de cine flamind sub masa. ii trebuie doar firul... doar prima bucata s-o apuce, apoi sa vada boierul cum stie el sa faca inmultirile si impartirile...

Domnu se sfatuieste cu inaltiniea-sa. Problema e prea grea pentru mintile lor...

- E grea de tot... intervine, rizind retinut si lingusitor, vechilul. Uite, eu... om batrin ce ma aflu...

- Pe vremea mea, se mindreste boierul fara sa-l asculte, o problema ca asta era moft. si mingiindu-si intre degete o mustata dupa alta, isi aminteste, clatinind capul sur, cu regret : Aveam pe bietul popa Mihalache, Dumnezeu sa-l ierte...

- Cum, ati urmat si inaltimea-voastra la scoala asta ? se repede uimit stefanescu.

- Da' de ce sa nu urmez ?... face grabit si parca mirat de intrebare boierul.

Conversatia ar continua tot astfel daca domnu nu si-ar aminti ca mai are atitia de examinat. Problema este intr-adevar peste puterile lor, insa trebuie sa arate neaparat ca el, dascalul, stie s-o dezlege. Mai ales ca se vede bine dupa chipul boierului ca inaltimea-sa nu i-a dat inca de capat.

- Problema nu-i de voi !.., ridica domnu piatra cea grea dupa micile inimi. Ascultati aici, sa va arat eu cum ar veni...

Dar boierul se opune.

- Sa vedem care-i mai tare in clasa, care o sa biruie, propune el, ca sa tina in loc pe dascal. Caci undeva, in gindu-i, un puisor de ambitie il incearca si pe dinsul - asa ca pentru sine, barem, daca nu pentru dascal si vechil - sa nu se lase mai prejos. Premiantii, numai premiantii, sa iasa toti, sa-i vedem ! continua boierul. Bunaoara, baiatul lui Mieluta...

- Doinaru, corecteaza domnu.

Doinaru se ridica in picioare. Ochii mari si umezi, incetosati inca de neintelegere, la indemnul boieresc se luminara deodata. si, fara sa mai astepte alta poftire, porni spre tabla, rationind cu voce tare :

-...daca are cu treizeci de ani mai mult ca fiul, iar peste patru ani...

Domnu il opri la mijlocul drumului. ii parea rau de vechil, pe fata caruia se intinsese culoarea macabra de pe obrazul fiului sau...

- intoarce-te in banca ! spuse domnu lui Doinaru dupa ce sopti ceva boierului. Treci si tu in banca, stefanescule... Scoateti tablitele ! Scriti si voi : Diaconescu si Malureanu. Toti premiantii. Aveti o jumatate de ceas. Ginditi-va bine ; acum sa va vedem...

Doinaru apuca vitejeste condeiul de piatra. insira citeva cifre si pe urma se opri. isi lasa capul intr-o mina. si cu multumire crescinda vazu cit de bine facuse domnu ca-l trecuse la loc. Totusi, condeiul zgiria ca de la sine cite-un semn bizar, vreun inceput de numar, care indata apoi era nimicit doar dintr-o lovitura de deget. Pe urma tablita fu parasita de tot ; caci in capul lui Doinaru se asternea, cu cit fruntea se incretea mai mult, negrul unei tablii enorme si boltite ca si cerul noptii sure de iarna. Nu vedea nimic, doar nouri parca veneau peste nouri, negri ca noaptea, ii simtea venind, incalecindu-se unii pe altii, destramindu-se ; dar totul se petrecea acolo in ascuns, nici o marturie n-ar fi putut fi de valma atitor limbi negre, decit numai o vaga banuiala. La urma urmei, ce-i pasa lui de tatal si de fiul si de virsta lor si de boierul, care acum socotea de zor pe carnetelul lui. inchise ochii si-i propti in pumnii strinsi, parca insurubati de banca. si-i facea o placere grozava sa ghiceasca norii aceia de neghicit, vinzolindu-se in noaptea de iarna. O clipa ii veni sa rida de stefanescu stefan ; cum se bulbuca la tabla, saracul... Hm, cum trebuie sa fie, intr-o noapte ca asta, acolo, in curtea internatului cu garduri uriase de zid, cu paznic la poarta, cu "monitori" batrini si rai, care te trezesc cu clopotelul din visul noptii... cum povestea feciorul babii Maranda, peste care cazuse acum doi ani norocul boieresc... Un tata este cu treizeci de ani mai mare ca fiul, iar peste patru ani...

Acolo, in bezna fara sfirsit unde se incrucisau necontenit norii cei grei, se incolaci deodata o cifra de foc... apoi alta... un trei, un zero... ceva mai incolo un patru. Lui Doinaru i se paru intai un licurici din- du-se tumba in aer, lasind urme de tifre... el zimbi fermecat de privelistea asta, si asa, intr-o doara, ii veni sa faca socoteala parasita... Va sa zica, peste patru ani tatal acesta va avea o virsta de patru ori mai mare ca a fiului... Ceea ce-l amuza acum era ca pe imensul cer nocturn de iarna, la orice numar ar fi gindit, acela aparea indata, de parca l-ar fi scris cu un chibrit umed pe o placa muiata in fosfor... Dar el facea socoteala alene, numai de dragul jocurilor acestora luminoase ; numai ca o data, doua tifre se incilcira, se impletira si se despletira, sprexa se impleti iarasi ca doi serpi infuriati care s-ar lua la harta... Pe urma venira si alte tifre si semne aritmetice, o harababura intreaga... Doinaru privea uimit, din ce in ce mai uimit in cuibul de serpi luminosi... ridica usor capul de pe pumnii strinsi... si indata tifrele devenira negre pe un fond de ziua si incremenira astfel. Trase tablita si asternu... Nu mai facu nici o alta socoteala... Scrise doar un 36, apoi un 6 si dedesubt un 40 si un 10... Peste patru ani tatal va avea patruzeci de ani si virsta lui va fi de patru ori mai mare ca a fiului sau. Iar acum are treizeci si sase si e cu treizeci de ani mai mare ca fiul, care n-are decit sase.

Se simti deodata usor si i se paru ca pluteste cu un centimetru deasupra scaunului dc se indura; si se apuca zdravan de banca, sa nu se ridice si mai mult. Se simtea atit de usor !

Un fior de mindrie ii colora obrajii; si pleca ochii in pamint ca o fata, desi nimeni nu se uita la el in momentul acela. Nici chiar ai lui ; maica-sa parca gasise ceva in tavan si ramasese cu ochii acolo, iar tata- sau privea uimit in ochii lui domnu, minunindu-se de intrebarile lui mestesugite. Un domn batriior, din tirg, ridea fericit dc raspunsurile nepotelului de la tabla, un altul parca atipise cu ochii cascati in gol ; cucoanele, zimbind, fara sa priveasca nicaieri, isi faceau necurmat vint cu batista.

Doinaru surise de pe-acum dc uluiala tuturor cind va trinti cu creta problema pe tabla rasunatoare de lemn si incepu sa impunga cu ochii provocatori pe domnu si pe inaltimea-sa, doar i-o prinde vreunul privirea sa-l intrebe : "Ai terminat, Doinaru ?" Iar el sa raspunda tare si semet, privind la fiul vechilului (care se vede" dc departe, numai cum socoteste de zor si sterge si iar socoteste, cum s-a ratacit de rezultat) :

"Da domn'e, am terminat si mi-a iesit!"

Dar boierul inca nu-si ridicase capul din propriile lui socoteli, iar domnu se necajea acum cu Ispasoiu, caruia ii venise rindul :

- Buun, care va sa zica, ne-ai inselat un an intreg, boier Ispasoiule, care va sa zica...

Lui Doinaru, o clipa, ii fu mila de Ispasoiu ; indata apoi simpatia lui trecu insa alaturi de domnu, caci se simtea tare si nepasator ca domnu. Iar bietul stefanescu, plecat peste caiet, avea un chip de-ti facea mai multa mila decit chiar Ispasoiu...

Atunci o privighetoare se aseza in visinul de linga fereastra deschisa. Se aseza si-si incerca de doua-trei ori glasul... Apoi se porni deodata intr-o arie lunga, fara sfirsit. Notele picurau lin si rar in tacerea desavirsita a clasei, caci Ispasoiu amutise de tot ; pe urma se legara intr-un arpegiu prelung, sfisietor de dulce. Parca fu un chiot de bucurie, un chiot nesfirsit, pe care l-ai tipa in desisul padurii, aruncindu-l nestiut de nimeni, doar arborilor si ecourilor, sa-l duca mai departe. Doinaru se cutremura ; asa ceva, o atit de noua si neasamuita placere, ciudat lucru, parca a mai avut el cindva - ciudat, foarte ciudat - demult de tot, foarte demult, poate mai demult chiar de cind este el. Dar mintea lui de bun despicator de probleme instruneste repede in loc aceasta amintire, scapata din baierele intelesului : Cum mai demult decit este el Hm... poate in vis... desigur...

...O, ba nu, de curind, foarte de curind, cind a fost singur in padure. Era departe de scoala, de copii, de domnu acesta care-l iubea in ascuns de frica vechilului, departe de stefanescu stefan, departe de tot. Era singur, singur, singur. si plaminii i se umpleau de aer, de-un aer atit de curat si de umbros, ca parca din toate tufisurile ar fi tisnit izvoare de vin tare si ar fi baut cu pumnii plini. Era singur, si era un muschi atit de fraged si de fin printre arbori, ca nici nu mai stia : sa se trinteasca pe loc, cu fata in jos, cu bratele desfacute ; sa se cocoteze pe-un tufan spre ochiurile de cer ce adiau usor ia mingiierea vintului, sau sa sara, sa salte, sa cinte...

si-a mai fost cindva... O... o... Atunci si mai si...

Atunci cind s-a suit cu tata-sau pe acoperisul casei boieresti... Era atit de inalt acolo, ca toti copiii din curtea scolii pareau biete oua de furnici, pe care iuti si vrednice lucratoare le plimbau de colo pina colo.

in preajma lui veneau doar paserile in zbor, il ocoleau putin, de parca i-ar fi adus salutul lor, si pe urma se pierdeau iarasi in adincimile de nepatruns. si-a plecat putin capul pe spate, si cerul, atunci, pentru intiia oara, i s-a parut ca se naruie pe el nameti, nameti albastri. Dintr-o parte se auzea ciocanul de lemn intinzind fierul si cintecul voios al tinichigiului. Atunci a sunat clopotelul scoalei. Suna atit de subtire acolo, jos! O, daca nu-l destepta taica-sau, caci parca l-a desteptat dintr-un somn... de atunci nu se mai cobora in lumea asta mititica...

Atit de sus, nici privighetoarea, cu tot vaierul ce picura din gusulita cea mica, nu se inalta... Numai ciocirlia...

- Ei, ce-ati facut cu problema ? intreba acum boierul, dupa ce si-a pus carnetelul in buzunar si-si freaca minile multumit, ca domnu Mieluta, tinichigiul, dupa o afacere buna.

stefanescu se scoala indoit din sale, si rosul figurii incepe sa-i capete iarasi palori negre. El biiguie un rezultat, dar domnu si boierul dau nemultumiti din cap. Atunci toate privirile se intorc asupra lui Doinaru ; a lui stefanescu mai repede si mai apriga decit a tuturor.

- Dar tu, Doinarule... mi se pare ca de mult ai sfirsit...

Doinaru simte din spate pe Budurascu agitindu-se. ii simte rinjetul cald adiindu-i obrazul si-l inchipuie bucurindu-se dinainte de necazul neamului de vechili. insa mina lui e ceva mai repede, si buretele uscat si prafos preface intr-o mizgileala albicioasa si informa tifrele nascute din foc.

Ca printr-o unghie de ac vazu Doinaru capul lui dom' Mieluta si-al coanei Smarandita privind cu frica mare si totusi cu ochii inrourati de nadejde spre dinsul ; ah, coana Smarandita il incurca rau, se uita la el asa cum se uita la icoana cind se inchina pentru toti, seara...

Doar boierul mai cata la el binevoitor ; dascalul parca se incruntase putin, iar toti ceilalti ochi il infruntau aprig, ca pe-un facator de rele, pe sub tot felul de sprincene.

De sticlisul atitor priviri se incetosa iar in juru-i ; la dreapta-i si la stinga, inainte-i si inapoi se intinse deodata orasul mare si indepartat unde invata feciorul Marandei. E acum sus, pe-un acoperis si mai mare decit al curtii, si paserile cerului vin sa i se inchine, iar de jos, zeci si sute si mii de stefanesti mici si rai azvirl cu pietre spre dinsul. Dar pietrele n-ajung atit de sus, si el ride de neputinta lor ; insa brate viguroase il apuca. El se intoarce ingrozit : boierul, domnu si tatal sau il string burduf, il iau pe sus, pe schelea ametitoare ; il duc, nepasatori la tipetele lui, intr-o curte ca un fund de hruba intunecoasa si umeda, intre ziduri mari si drepte, in care stau infipte suliti impletite in sirma cu ghimpi, asa cum povestea feciorul babei. stefanestii cei mici il inconjurasera si scoteau limba la dinsul, in timp ce el isi simtea inima lui mica ticaind, cit pumnul lui de copil, acolo, intre straini, zbatindu-se ca o pasare de-abia prinsa in colivie, departe de zavoaiele Oltului, departe de coperisurile insorite, de unde cântecul tinichigiului porneste atit de puternic in aerul proaspat al diminetilor de vara, departe de turlele bisericilor, unde te duc ipitropi cu chimirul plin si din inaltul carora oamenii cei mari sint doar biete oua de furnici.

...Departe de orice cintec de privighetoare... de ciocirlii, de soare...

- E, haide, baiete, raspunde odata, ce te uiti asa ? Ai facut, sau n-ai facut ?

Dar Doinaru Gheorghe se "uita" inainte "asa" si nu raspunde. ii cerceteaza pe toti pe rind, pe domnu, pe musafiri, pe parintii care schimbau fete-fete, pe boierul acesta prea milos, caruia nu i-a cerut nici o mila, pe Budurascu si pe toti ceilalti din fata sau din spate, asteptind cu totii cuvintul care-i atirna pe buze. ii simte pe toti parca strins uniti in asteptarea asta care-l inspaiminta ca o ceata de tilhari, asteptindu-l la marginea padurii. I-i frica de nestiut si de departare. si-i fring sufletul chipurile parintesti largite, zgiite si nemiscate in gramada care pindeste...

- N-am facut, domnule...

- Ei, si pentru ca sa ne spui asta trebuie sa ne tii atita ? zbiara domnu, scos din fire.

- Cum, nici n-ai incercat ? intervine insa boierul, mai impaciuitor. Nu ti-a dat nici un rezultat ?

- Ba da... n... nu... nu mi-a dat... am facut proba si n-a iesit.

De undeva se aude distinct un suier de usurare, urmat indata de un pufnet scurt dc ris.

- sezi jos ! porunceste domnu, neimpacat. Alta data sa ai bunatatea si sa raspunzi indata ce esti intrebat...

- Eh, copil, lamureste boierul cu ingaduinta lucrurile ; se vede ca avea el ceva-ceva in gind, dar pesemne nu era sigur...

Doinaru s-a asezat ferindu-si fata, caci simte cum il podidesc lacrimile de minie si necaz. Niciodata domnu nu i-a vorbit asa dusmaneste ca acum.ii vine sa strige in nasul tuturor : "Ba am facut, dar nu vreau sa spun !..." si durerea lui creste insutit cind isi inchipuie acolo, aproape, linga tabla, pe maica-sa, plecind, imbujorata de rusine, ochii care licarisera citeva clipe de nadejde si mindri ; de buna sama, ea tot timpul s-a rugat lui Dumnezeu, caci Dumnezeu i-a trimes tifrele de foc ; altfel, cum au putut ele veni din noaptea cea sura ?...

in murmur confuz, musafirii se indreapta spre iesire ingramadindu-se in jurul boierului, care le arata cheia problemei.

Prea grea, prea grea pentru mintile lor ! sint cu totii de acord.

Iar privirea lui Doinaru ii petrece cu lumina ei sireata, caci ciuda i-a trecut. De-acuma cimpii si zavoaiele, si toamnele, si iernile, si primaverile sint ale lui. si intreaga mosie boiereasca e mai mult a lui decit a boierului acestuia, care nu vine pe-aici decit in preajma secerisului!

Clasa s-a ridicat acum pentru rugaciune ; iar afara, privighetoarea, care se oprise din cintec, dadu un tipat speriat si fugi. in filfiitul grabit, Doinaru ghici parca un ris ce se indeparteaza... risul fonf al matusii din poveste, care se ospateaza cu copii...

Degeaba : tot cerul si toata zarea asta erau acum ale lui !




Examenul


Aceasta pagina a fost accesata de 2348 ori.