Autori > Gib Mihaescu
Cei din urma
Mergea agale, cu picioarele raschirate, zdrobit de greutatea pustii care-i cazuse pe brat, de greutatea ranitei si-a sacului cu munitiuni. Ranita il cocosase de tot; curelele ii ranisera de-a binelea umerii, ca haturile neridicate cu zilele de pe mirtoagele saracilor. Din dreptul soldului sting, pe care-l izbea intr-una sacul cu granate il tragea cu putere la pamintul negru si momitor.
La ultimul popas se razletise de compania sa, de dezmatata adunatura de momii istovite care fusese la inceput compania sa. Adormise sub un maracinis, pe presul moale de frunze galbui, si camarazii il uitasera acolo. Acum zadarnic scruta zarea nelamurita a drumului, pierdut in nesfirsit. Nu era nici urma de companie. O clipa a crezut ca a gresit drumul si ca, fara sa vrea, a luat-o inapoi spre ei - spre cei care veneau din urma, puhoiul amenintator al dusmanului, care inainta, inainta grabit, il simtea cum inainteaza, nevazut in adincimea linistii din urma. S-a uitat la soare si a socotit ca e pe drum bun ; dar cind te ratacesti, parca soarele poate sa-ti spuna pe unde trebuie sa apuci !
Dar mergea inainte, sovaind, pe drumul ce se deschidea ca o pirtie printre tarlalele de pamint negru si intelenit, patate ici-colo de petecele galben-verzui ale vegetatiilor paraginite. Simtea ca intr-acolo trebuie sa fie Moldova acea, catre care pornisera. intre soare rasare si miazanoapte.
De trei ceasuri de cind se trezise singur dupa somnul popasului, si de trei zile de cind avusesera cea din urma vraiste cu dusmanul ! inainta fara sa cricneasca, catind a ghici in mersul indarat al tarinei, de sub picioarele care parca statusera pe loc, puterea grozava, care-i tragea granatele, din fundul pamintului. ii simtea pe ei, din spate, vinatori nenumarati, cit frunza si iarba, inarmati pina-n dinti, dupa el, biet vinat singuratic si ogarit.
Ideea aceasta il facu sa rinjeasca prostit. Atiti pe unul ! Hi ! Oare daca l-ar prinde, ce i-ar face ?... Ce-ar putea sa-i faca ? Vor striga : „Stai !” „Ei, iaca, stau !” Ce vor putea sa-i faca atunci ?
Se poticni pe un bolovan si sovai o clipa : statu sa-si recapete cumpatul...
... si ! Sa se sature ! Dar ce l-au lasat acolo, in maracinis ? Doar isi catase si el un loc pentru odihna...
isi aminti insa de alt popas si de toate popasurile, cind cadea zdrobit de oboseala chiar in huietul tunurilor. si ochiul scaparator al plutonierului Birneata ii rasari deodata, ca o lumina brusca, suparatoare, drept in mijlocul creierului.
„Nu mint, traiti dom' plutonier.”
De altminteri, il vazuse si domnul capitan cind o luase spre tufisuri, si nu-i zbierase, ca de obicei, cu glasul lui de haraba sparta : „Mocanu Ion ! Un' te dosesti pe-acolo, hotule ? Sa te razletesti de noi ? Hai ?”
in zare, intr-un manunchi schilav de copaci, strapuns de o cumpana de fintina, luciul unui coperis ii rascoli orbitor adincul ochilor.
„Trebuie sa fie canton...”
...Hm. Toate sunt pustii. Dar tot s-o mai gasi o galeata de apa... Apa au lasat-o...
Picioarele ii catau tot mai in laturi. Bocancii cadeau greu pe pamint, stirnind pietricelele.
De undeva, poate de la canton, se auzi un latrat stins de departari. O pasare tisni speriata dintr-o brazda si porni sageata in scapatat.
„Se duce la ei... si nimeni n-o intreaba...”
Urmari in gind pasarea trecind ca un glont in revarsarea apusului, peste coifurile lucitoare ale nemtilor. Nici unul nu-i da aminte... si pasarica zboara inainte, ca vintul care-o duce. si poate miine ii cinta de pe sura buna dimineata nevestii...
Icoana casei batrinesti in lumina firava a diminetii ii facu parca un gol in inima. De cind nu mai vazuse el casa batrineasca ? Oare o fi ramas ea tot asa, cu ei acolo ? S-o fi schimbat ceva dintr-insa, din sat, din vazduh, din lunca Oltului ? S-o fi facut toata tara nemteasca ? Vrabiile s-or sfadi tot cu atita aprindere pe miristile pustii ? si vintul toamnei o cinta tot cu glasul ragusit al parintelui Nastase prin ogeagurile largi ? Ce s-ar putea schimba ? Lucrurile ramin totdeauna aceleasi. si totusi parca nu-i venea a crede. Se trezi oftind :
„Cum nu m-ai facut, Doamne, o pasarica...”
„...of, of, maica, maiculita, ce ti-am gresit eu tie ?...”
-...te-ai ascuns, nemernicule, sa fugi ! Hotule, hotilor ! Tradatorilor ! Toti ati fugit! Toti. M-ati lasat singur. Singur. Sa ma prinda si pe mine. Hotilor ! Cum sa nu ma prinda daca m-ati lasat singur?
- Ca nu fugim, domnule capitan.
- Taci, nemernicule ! Toti o sa fugiti. Va cunosc eu. Va stiu cine-mi sunteti. Dezertorilor. Azi unul, miine altul. Pina o sa ma prinda si pe mine. Voi o sa raspundeti de prinderea mea. Sa stiti ! Hai ? Ramineti unu cite unu in urma. Citi au ramas, Birneata, ieri ?
- Nici unu, domn capitan.
- Cum nici unul ? Da' alaltaieri ?
- Nici unu, dom' capitan. De cind n-am mai avut lupte, de-atunci sunt cu totii la apel.
- Minti, mintiti, nu mai esti bun de nimic ; o sa te degradez, sa stii. De ce n-a fugit ? Vreti sa scapati de raspundere daca m-o prinde cumva pe mine ? De-acum va planuiti ! Ha ? Tilharilor ! V-aduc pe toti la Curtea Martiala dupa razboi...
Cind ajunse la canton, soarele scapatase. Nourii viorii aninau pete dc cerneala turbure pe copacii schilavi. Ciinele, care latrase adineaori, se ridica greoi de dupa un ciot de copac si se apropie gudurindu-se de soldat. Cantonul raminca mut si oblonit.
- Ce, ma cuciule, mai, ma Corbea, ma, cum te cheama pe tine, ma Corbea, mai ? Te-au lasat sa le pazesti casa... hai...
Se gindi sa-i arunce o bucata de piine din codrul uscat, pe care-l mai avea in sac. Dar se temu c-o sa-i duca doru mai tirziu. Se multumi deci sa mingiie ciinele si se apropie de fintina. isi potoli setea cu o galeata intreaga. Apoi, rezemindu-se de ghizduri, strimba nedumerit din buze :
-...ce-o fi avind domn capitan cu raspunderea aia ?
Se lasa greoi pe o buturuga de alaturi. Ciinele i se lipi gudurator pe piciorul sting. Simti cum se revarsa oboseala din trup ca frigul iernii la dogoarea jaratecului din vatra. O simtea cum se destrama, pale-pale, din impletitura muschilor zdrobiti, din salele zdruncinate, din umerii incovoiati. Privi drumul pe care ajunsese. Calea pornea inapoi fasie inca limpede, invinetea incetul cu incetul, pierea in roiuri de neguri, disparea cu totul in domnia mogildetelor intunecate din fund. Acolo, in imparatia acea a intunerecului, ochii lui se oprira plini de teama si nedumerire.
...de ce l-au lasat singur ? Doar domnu capitan l-a vazut...
- ...Lasilor, nemernicilor ! Ati fugit cu totii si m-ati lasat singur. Ati aflat ce bine e la ei, acolo. Nu mai credeti in... in minciuni... cum spuneti voi... Va trebuie acum odihna si pat bun, cafea cu lapte si rufe curate... cum n-ati trait voi nici in vreme de pace. Tilharilor ! si acum vreti sa ma lasati singur...
„...odihna si pat bun... cum n-ati mai...”
Potolit din rasufletul aspru si indesit, ciinele isi potrivi privirea dupa cautatura omului. si se inghe- mui deodata intr-insul. infiorat de atita liniste necuprinsa, incepu sa scinceasca ca un copil ; apoi se porni intr-un urlet prelung si dureros. intoarse ochii la ciine ; se privira amindoi muti un rastimp. Dar parca, incurajat de mutenia omului, animalul se porni iarasi in acelasi plinset lugubru, sfisietor.
Soldatul isi facu cruce. Vroi sa-l mingiie, dar ochii ii ramasera pironiti la botul ciinelui, care se desclesta intr-un fel anumit, intr-un chip cum mai vazuse el undeva, de curind.
La Boita. Urletul ungurului, acelasi urlet de surprindere si durere al singurului om pe care stia ca l-a rapus, care-si proptise pintecele in ascutisul baionetei lui. si-si aduse acum bine aminte de ungurul acela care ramasese trei zile neingropat, in marginea transeei, la care se intorcea aproape zilnic sa-i vada ochii inspaimintati si urletul incremenit.
isi facu din nou cruce si intoarse privirea. O luminita se aprinse in fundul negurilor, pilpii o clipa, crescu si se stinse. in mintea omului insa ramase. Parca suflata de urletele ciinelui, ca de un duh necurat, incepu sa ia proportii. Fu mai intai o involburare ciudata de icoane fara sens, un amestec curios de flacari si singe si ochi de mort. in urma aparu ungurul de la Boita ; ochii erau ai lui. Dar ca norii alburii minati de vint, pe fondul senin al cerului, in creierul soldatului imaginele se desfaceau si se alcatuiau cu o mare repeziciune. Ungurul era acum parca imbracat femeieste ; ba era chiar o femeie cintind si surizind ; o figura stranie, dezmatata si fixa. Dar femeia aducea tot mai mult cu Ioana, cu nevasta-sa, si acum ea juca de foc si ridea tot mai salbateca, iar ungurul cel mort cinta, pe lada, din armonica. Ea chicotea ca o nebuna si saruta neamtul, ce ridea cu aceiasi ochi sticlosi, cu aceeasi gura incremenita pe vecie.
Soldatul tresari. Se ridica speriat de pe buturuga. Ciinele sari si el, inveselit deodata, dindu-i tircoale prietenesti. Omul il privi spaimintat si incepu sa-si faca cruce, stupind spre animal si bolborosind cuvinte de descintec.
Ajunse la drum de-a-nderetelea, intorcindu-se cu fata spre ciine la fiecare tircoala. Apoi, simtind pa- mintul tare al soselei, o lua tot inainte, in pas gimnastic, aproape fugind. Ciinele ii sarea in fata, raminea in urma, il ajungea in salturi nebune. El continua sa se inchine, scuipind spre animal ; uneori indraznea sa-l cheme pe nume, ca si cind ar fi vrut sa-i descopere prefacatoria.
- Ma, Corbea, ma...
Dobitocul devenea indata si mai sprinten. in bucuria lui, insa, i se parea ca ride ca un om. intetea atunci crucile si indesea pasii.
Deodata baga de seama ca-n juru-i s-a facut lumina - o lumina palida, singerie...
„...Ei, sunt ei...”
I se paru ca toate padurile lasate de mult in urma au izbucnit in flacari. Zarea se incinge necontenit de singele vâlvataii, ca si rosul ei reflex, care i se intinde tot mai pronuntat dinaintea ochilor.
Caci el nu indraznea sa se uite in urma.
Dar acolo, in rumeneala focului din spate, el nazarea umbre fioroase de osteni inzauati, aruncind in mars neoprit picaturi de flacari din tortele aprinse. si dincolo, tot mai in urma, prin perdeaua de fulgere si fum, vedea alti osteni, cit fir si iarba, inzorzonati ca-n basme, cintind de betia triumfului, scotocind bogatiile ascunse, ciocnind cupe spumoase, tirind dupa ei nevestele si fetele tarii ; si fetele si nevestele si Ioana lui rideau prosteste, rideau la lumina palosurilor, rideau vesele, rideau din toata inima de neputinta gonitilor...
Era luna. Abia acum o vazuse. Cind se ridicase ea tocmai acolo ? si Corbea, care de la un timp mergea atit de linistit alaturi, cu limba scoasa si cu privirea cuminte !
intoarse ochii tot cu fereala. Dar in urma stapinea aceeasi tacere deplina si acelasi intunerec de necuprins...
- Oamenii abia se mai tin, sopti plutonierul Bir- neata la urechea domnului capitan.
Dar domnul capitan parea ca n-aude nimic. si cind Birneata ramase iar in urma, ridicind din umeri, ca omul care nu mai intelege nimic, domnul capitan zimbi satisfacut, iutind si mai mult pasii.
Soldatii nu mai tineau nici un fel de rind, nici un fel de ordine. Unii ramasesera in urma de tot ; doar citiva se mai tirau nauciti in spatele domnului capitan, privind cu mare nedumerire la repeziciunea crescinda cu care-si muta picioarele.
Din cind in cind se oprea cite unul, tragind de curelele ranitei pentru ca s-o aseze mai bine pe iesiturile spinarii ; altii o lasau sa atirne dc umar, altii nascoceau tot felul de potriveli, pentru ca sa le gaseasca - arma, saci si ranita - o cumpaneala mai convenabila pentru corp.
Dar foloasele echilibrului gasit durau se vede putin, caci aproape numaidecit nascocitorii acestia, care se intreceau intre ei, gaseau un plan si mai nimerit pentru a impaca mersul ametitor al domnului capitan cu pofta pamintului de a-i covirsi sub greutatile din sapte ! si izbuteau. Caci nici unul nu cadea. Mergeau inainte, cocosati, adusi intr-o parte, clatinindu-se ca niste beti.
O ceata dezmetica de betivi, frinti de vin, parea frintura de companie a domnului capitan.
Dar el nu lua seama la l asta, cum nu lua seama la gemetele si la scrisnetul blestemelor care-l urmau. El mergea inainte, grabindu-se tot mai mult si zimbind tot mai fericit.
- A cazut Neacsu... se apropie din nou, timid si gifiind, plutonierul Birneata.
- Aha, a cazut...
Domnul capitan mai facu citiva pasi, apoi se intoarse brusc in fata uimita a plutonierului.
- intelegem noi siretlicuri de astea ! striga el. siretlicuri d-astea de badarani prosti. Vreti sa ramineti, hai ? Vreti sa ramineti cu orice pret...
- Dom' le capitan, toata lumea e rupta de oboseala...
Domnul capitan desfacu doi ochi mari, parca beti de fericire.
- Aha, toata lumea... si dadu de mai multe ori din cap intelegator. Aha, toata lumea, toata lumea... intelegem, intelegem !... Sa se stringa rindurile ! rasuna cu putere glastil lui de haraba.
Soldatii se strinsera. Gifiiau cu totii si ochii li se dilatasera inspaimintator. Unii miriiau printre buze sunete neintelese. Era insa ceva amenintator in privirile si-n miriielile acestei frinturi de companie.
Dar domnul capitan nu le dadea nici un fel de atentie. Examina pe toti cu aceeasi privire luminoasa si-l cintarea pe fiecare cu aceleasi clatinari semnificative din cap.
- inteleg, inteleg... spunea dumnealui. Care va sa zica, v-ati hotarit cu totii... sa-mi ramineti...
Un murmur ii raspunse :
- Nu mai putem, domn'e capitan.
- Noi avem ranite.
Dar domnului capitan ii sari tandara :
- Taci, mocofane! Aveti ranite... a ? Dar eu n-am purtat ranita ? Ati gasit pretextul, ha, tiiharilor ? V-ati inteles cu totii... Bine, bine... lasilor...
- Noi vrem dor sa ne odihnim.
- Suntem morti, domnule capitan !
- Ma rog, ma rog, rupse scurt domnul capitan. Eu nu ma impotrivesc. Ramineti. Va priveste. Dar eu nu pot sa-mi parasesc compania. Ramineti, poftim ! Rupeti rindurile, poftim. Dar asa sa povestiti lucrurile atunci, cind o fi sa ne dam seama... asa... cum a fost...
Soldatii nu mai ascultau. Nici nu mai puteau sa auda. Sarira cu totii santul, cazind unul cite unul pe pajistea moale de alaturi.
inserarea cobora rece si solemna. Un vintisor adia agale, susurind frunzele. Plutonierul Birneata facu apelul. Neacsu venise. Dar lipsea Mocanu Ion.
- Unde e Mocanu ? intreba numaidecit domnul capitan, largindu-si din nou gura a zimbet.
A ramas, traiti, domn capitan. S-a razletit de la popasul de la prinz.
- S-a razletit, ha-ha, s-a razletit. si dumneavoastra imi ramineti pe drum. Bun-bun, dusmanul e in spate, si dumnealor au gust de odihna...
- Ne odihnim putin, domn'e capitan.
- Nu raminem mult.
- Nu ne lasam prizonieri, domn'e capitan.
- Mai bine murim...
Domnul capitan paru ca se gindeste profund.
- Eu mi-am facut datoria, spuse el la urma. Daca n-ati vrut, se schimba socoteala. Nu mai ascultati de ordine, de nimic... si, privindu-le fetele cu nespusa luare-aminte, scapa printre dinti, intr-o doara : Am sa plec singur...
- Mergem cu totii, domn'e capitan.
Domnul capitan facu o miscare brusca si retinu cu greu un strigat de satisfactie.
- stiam, stiam ca n-o sa ma lasati. Vreti sa ma tineti cu voi, sa ma dati pesches neamtului...
- Nu ne dam, domn'e capitan.
- Murim cu totii.
- Murim pina la unu !...
- stim noi, stim noi basme d-astia... Aci domnul capitan ofta : Bine, baieti, fie voia voastra. Dar veti da seama... veti da seama... se va termina si razboiul asta. Sa nu fugiti de raspundere. Eu va iau pe toti marturie sa spuneti cum s-a intimplat. Eu ma spal pe miini. Eu n-am vrut... dar daca a fost peste puterile mele... Am facut tot posibilul...
- Sa ne odihnim putin, domn'e capitan. s-atit...
- Eu as pleca singur, dar stiu ca m-ati impusca...
- Cine sa va impuste, domn'e capitan ? sari speriat plutonierul Birneata.
- Va sa zica, nu ma lasati sa plec. Ca sa nu povestesc acolo... Bine, baieti, foarte bine. Asta asteptam. Sa nu-mi ascultati ordinul. Atita asteptam. Adica tocmai la asta nu ma asteptam. Daca vreti sa va predati, predati-va. Dar de ce nu ma lasati pe mine sa plec..,
- Cum sa va lasam, domn'e capitan ? Cine sa va lase ? Plecam cu totii...
- stiam, stiam... si dadu neputincios din umeri : Eu nu mai am nici o putere !
... Soldatii dormeau de mult, trintiti pe ranite, rasuflind zgomotos, transfigurati de lumina searbada a lunii. Plantonul, de pe marginea santului, anunta clar in tacerea umeda a noptii:
- Pe sosea un soldat... si-un ciine...
- si-un ciine, aici ? sari domnul capitan, care nu inchisese ochii de loc. ala e neamt...
- Lasa-i sa inainteze mai bine si ia-l la ochi, opina plutonierul Birneata.
- Aha, tu comanzi aici, Birneata ? rise amar domnul capitan. Uitasem ca sunt prizonierul vostru.
- Nu, domn'e capitan...
- Bine-bine, faceti cum vreti. Dar sa vedem cine este... Poate ne da deslusiri. Poate il facem prizonier. Poate e o avangarda...
Domnul capitan se sculase, alergase la santul din marginea drumului si acum privea cu incordare casca lucitoare a soldatului, care inainta singuratec prin funigeala razelor de luna. Zimbetul domnului capitan crestea din nou pe figura sa lungareata. Dar in ochii lui plutea nelamurit parca o teama.
- Poate ca e o avangarda. Mai mult ca sigur. si e de prisos, ce va mai prefaceti ? Ce sa-l impus- cam ? Ca sa ne impuste si pe noi cei care-l urmeaza. Prea tirziu acum, v-ati vazut visul cu ochii. V-au prins. M-ati dat legat neamtului de miini si de picioare.
- Ce facem, domn'e capitan ?
- Treaba voastra... ce ma intrebati ? Eu zic sa-l”' asteptam sa se apropie si sa-l luam cu binisorul...
Acum e prea tirziu sa mai facem pe eroii. Asa ati vrut-o... asa...
Soldatul de pe drum se apropiase de tot. El nu bagase inca de seama pe cei trei care-l priveau. Dar ciinele se oprise in loc miriind. Deodata plantonul striga :
- asta e Mocanu...
La strigatul plantonului, Mocanu se opri scurt. Statu un moment in cumpana, apoi intinse bratele si se napusti spre sant.
- Stanciule, domn'e capitan...
Sari santul ca o minge.
Pocni calciile in fata comandantului, asa cum nu le mai pocnise niciodata, nici cind era recrut.
- M-am intors, domnule capitan ! striga el cu bucuria senina a celui care se stie de mult asteptat.
Ciinele ajunsese din trei salturi soldatul, si-acum mirosea picioarele celor patru insi. Apoi puse labele pe galoanele ofiterului, intinzind capul, parca sa-l sarute...
- V-am ajuns, domn'e capitan, se bucura soldatul, rasuflind grabit, ca scapat de o mare psimejdie. Pina acum nu se vede nimic in urma... Dar vor veni, domn'e capitan. Sa mergem, sa mergem, sa nu ne ajunga, domn'e capitan, se ruga el tinguitor. Sa nu-i vedem necinstindu-ne femeile...
Unul cite unul, cu cascaturi grozave, intinzindu-si bratele ca la un supliciu, soldatii se trezeau, desteptati de larma lui Mocanu. Altii cadeau iarasi numaidecât pe iarba. Dar citiva ramasesera treji, cu urechile tinta.
- Sa mergem, domn'e capitan, indrazni o voce ascunsa in intunerec.
- Sa mergem, sa mergem, se auzi din mai multe parti.
Zimbetul domnului capitan pieri. Dar aparu iarasi indata.
- Hm, hm, bine, bine, sa mergem, hotari el la urma. Eu de cind va spun. Faceti cum vreti. Dar e prea tirziu. Prea v-a venit tirziu gindul... Haideti, la rind, dar degeaba... si dupa un timp : Ha, ha, ati adus-o bine... Ati asteptat pina acum, si acum faceti pe grabitii...
- Nu ne dam, domn'e capitan.
- Mai bine moartea, complecta Mocanu...
Soldatii erau acum cu totii in picioare.
Sareau santul rind pe rind si se asezau in linie de grupe pe sosea. Plutonierul Birneata ii potrivea cu mina. Iar domnul capitan bodogonea inainte.
- Ati auzit ca e mai bine acolo. Minciuni toate. Nici nu mai stii pe care s-o mai crezi. Din toate trebuie sa iei cite ceva. Dar eu mi-am facut datoria si v-am spus ; e o minciuna. Prizonierul e prizonier. Oriunde, amar de el. Nu v-am spus ?
Soldatii se asezasera. Birneata comanda :
- in coloana de mars, la dreapta !
Bocancii batura patru lovituri surde si sacadate. Coloana era gata. Dar domnul capitan crezu ca trebuie sa tina un mic discurs de imbarbatare.
Sa traiti, copii ! Cu Dumnezeu inainte ! Acum am vazut. Voi sunteti adevarati ostasi. Ce va pasa voua ca acolo puteti trai bine ? Lafaiti pe saltele moi si cu cafea cu lapte ? Pe loc repaos !
in executarea comandei, treizeci de pasi fura ca unul.
- Sa traiti ! Asa soldati mai zic si eu. Voi stiti ca aveti sa muriti, c-aveti sa va rupeti miinile si picioarele, ca nici unul n-o sa va mai intoarceti asa cum sunteti, daca v-oti mai intoarce. Voi stiti c-o sa muriti tot in noroiul santurilor, pe glodurile transeelor, in calduri de cuptor, si-n frig, de-o sa crape bolovanii sub voi. Voi stiti ca n-oti mai cunoaste mincare, somn bun, bautura, femeie. Doamne, Doamne, cine stie cit ! Poate ani de-a rindul. Zece- cinsprezece, Dumnezeu cum o vrea si cu noi ! si totusi mergeti inainte, nu vreti sa stiti de nimic. Asa soldati v-am vroit. Asculta; inaintee... mars !
Dar parca primul pas nu fu tot asa de energic ca si comanda mai razboinica decit oricind a domnului capitan. Ba de la citiva metri de drum, ritmul calcaturilor se amesteca, si detasamentul odihnit parea tot asa de zdrobit ca inainte de repaos. Soldatii inaintau pe ginduri.
Dar domnului capitan nu-i mai ardea de mustra. Nici nu se mai grabea de zor, ca inainte. Din cind in cind, privea tot mai patrunzator in negura adinca din fund.
De-acolo insa nu razbatea nici cel mai mic zgomot, nici cea mai neinsemnata lumina. Luna, care ajunsese acum in crestetul cerurilor, isi vedea de drum, rece si nepasatoare, prin maracinisul albicios si fugar al norilor zdrentuiti. Iar soldatul Mocanu Ion, care inchidea coloana, se straduia sa ghiceasca cum ar putea fi o cafea cu lapte ; si-si inchipuia o licoare galbena-alburie, in care pluteau, ademenitori, bulgarasi alburii de mamaliga... si o furie nebuna il cuprinse gindind ca Ioana lui ar putea minca acum asa ceva, in tovarasia vreunui neamt gros, cu luleaua de-un metru in coltul gurii.
Cei din urma
Aceasta pagina a fost accesata de 873 ori.