Autori > Eugen Lovinescu


Epica autobiografica - Mircea Eliade




In cadrele miscarii culturale din ultimii zece ani, Mircea Eliade a avut rolul de animator al "generatiei" sale, in care s-a amestecat atat de mult febrila-i si multilaterala-i activitate incat, daca n-a inventat-o, i-a dat cel putin constiinta existentei. Din iluzia unei indreptatiri superioare a catastrofei razboiului mondial, problema palingenezei universale s-a ridicat pretutindeni in acesti douazeci de ani, nu numai in ordinea politica si sociala, ci si in cea sufleteasca, schitandu-se intr-o vreme chiar curba unei intoarceri spre misticismul religios. La noi, Mircea Eliade e privit, ca interpretul tuturor problemelor  spirituale ale "generatiei" sale, deis, poate, cercetandu-si pulsul, i-au trecut intrucatva febrele si preocuparile. S-a descoperit astfel in ceilalti. Nu este insa locul de a-i fixa aici atitudinea destul de cotnradictorie fata de problemele si de oameni, pretioasa totusi si prin candoarea tinereasca a entuziasmului si prin nobletea unei activitati, pe atat de dezinteresata, pe cat de dezordonata. Ajunse la o amplaore aproape profesionala, legaturile lui cu literatura, singurele in discutie, par totusi numai sporadice si in intentia vadita a unui dilentatism, a unei concesiuni facute zilnic gustului public pentru forma romanului. Intaia lui incercare in acets gen nu-l putea, dealtfel, apropia prea mult de dansul. Isabel si apele diavolului (1930) e tot un fel de eseistica romantata, discursiva si ideologica, cu influente suparatoare. Papinismul activitatii lui anterioare face loc influentei lui Gide, a actului gratuit si a diabolismului, adica a perversitatii de a se substitui vointei altuia,impingand-o, in chip cu totul dezinteresat, spre destine straine si arbitrare. Exotismul mediului indian, nu inca destul de colorat pentru a putea sustine prin sine interesul unei naratiuni penisbile si sub raportul expresiie si al unei erotice deficiente si poate tocmai de aceea obsesive, nu se realizeaza pe deplin decat in Maitreyi (1933), poem de iubire, in nici o legatura cu epica, de o puritate de sentiment, de exaltare lirica, de o pasta atat de fina si atat de ciudata a eroinei, in decorul unui peisagiu inedit. E tot ce a scris Mircea Eliade, nu mai bun - in ordinea creatiei literare - ci mai unitar si mai nealterat de intentii ideologice...
Iesit din teoriile ideologului asupra autenticului asupra conferentialismului, spre care a impins atat de anarhic si pe tinerii generatiei lui - dar si din influenta inca prezenta a lui Andre Gide din Journal des faux-monnayeurs si Santier, se leaga tot de faza prepeica, aglutinand o pulbere de fapte nefolosite sub forma romanului, de blocuri de piatra nelegate "in trista categorie a creatiei epice", cum se exprima insusi autorul. In dezordinea lui cautata, materialul e inca subiectiv, interesant prin personalitatea vibranta a animatotului.
Aparuta in 1934, Lumina ce se stinge dateaza din 1931, adica tot din faza preepica; desi nu e mai indian, exoticul apare sub forma unui mediu conventional, nefixat in spatiu si timp, iar subiectul e de domeniul fantasticului; diabolismul din Isabel se mentine si aici sub forma dorintei perverse a lui Manoil de a schimba, printr-un act arbitrar, cursul existentei altora. Cartea ramane ideologica, romantic tenebroasa si nesatisfacatoare.
Activitatea epica propriu-zisa a scriitorului nu incepe decat cu aparitia Intoarcerii din rai (1934), in care, dupa ce a fost animatorul generatiei sale, facand-o sa se recunoasca in parte in preocuparile lui si fractionand-o pe spatii limitate de ani, a incercat sa o fixeze si literar. Confundand-o cu propria-i personalitate, ca sa dea impresia realizarii epice, si-a descompus-o in elementele constructive si adesea contradictorii, pentru a le proiecta apoi in individualitati independente; crescuti in atmosfera cafenelei Corso si a dezbaterilor publice ale Criterion-ului, pulbere planetara desfacuta din incandescenta insasi a autorului, cativa ditnre tinerii eroi ai romanului il reprezinta in diversele lui aspiratii. Paralizat in vointa si in actiune, Pavel Anicet e framantat de problema existentei metafizice si isi rezolva nazuinta spre unitate prin sinucidere; Emilian isi cauta realizarea in act, fie el si de natura anarhica; prins in miscarea comunista de la atelierele Grivita, nu are, la urma, curajul faptei si se retrage invins. La fel si David Dragu, Lazarovici etc., reprezinta solutiuni diferite pentru problematica vietii impinse la termenul final al abdicarii, al infrangerii ... Daca romanul contine si indicatii de realizare epica (unele tipuri de tineri de la Corso, descriptia revoltei de la atelierele Grivita etc), tehnica este insa vizibil si acceptabil influentata de manniera lui Aldous Huxley din Contrapunctm dar si inacceptabil, de cea a lui Joyce, a monologului interior si a interfetei suparatoare a persoanei intaia cu a treia.
ndicatia din Intoarcerea din rai devine siguranta in Huliganii (huligani, in intelesul arbitrar al autorului, sunt toti cei ce nu respecta comandamentele sociale, ierarhiile etc). Drumul spre epic este precizat printr-o realizare, de mult asteptata; romancierul "generatiei" sale a reusit, in sfarsit, sa creeze o serie de figuri bine definite, desi unele il proiecteaza intr-o vasta naratie epica influentata inca de tehnica lui Huxley, dar nu si de a lui Joyce. Oricat ar fi vorba de o fresca, compozitia e inca exagerat de sloboda si mai reusita in ceea ce nu-i esnetial. Lunga povestire de dragoste a lui Gheorghiu, de pilda, in nici olegatura cu tinerimea ideologica, si vag subiectiva, deci cu adevaratul obiect al romanului, e zugravita mai pregnant decat cea a celorlalti eroi, indicand cu mult mai mult asupra viitorului epic al scriitorului. Suparatoare in aceasta fresca, altfel viguros implicata, e iarasi influenta excesiva a lui Andre Gide, individualismul, imoralismul teoretic al tuturor tinerilor, impins pana la cinism si fanfaronada care dezgusta, daca il credem, si nu intereseaza, daca il luam drept poza. Atat de echivoc si de obsedant in intreaga lui opera, erotismul devine si el fornicatie universala si aproape un scop de sine.

  1. Mircea Eliade, Isabel sau apele diavolului, 1930;
  2. Mircea Eliade, Maitreyi, 1933;
  3. Mircea Eliade, Santier, 1934;
  4. Mircea Eliade, Intoarcerea din rai, 1934;
  5. Mircea Eliade, Lumina ce se stinge, 1934;
  6. Mircea Eliade, Huliganii, 1935;
  7. Mircea Eliade, Domnisoara Cristina, 1936.



Epica autobiografica - Eugen Lovinescu
Epica autobiografica - Garabet Ibraileanu
Epica autobiografica - George Calinescu
Epica autobiografica - Mircea Eliade


Aceasta pagina a fost accesata de 922 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio