Autori > Eugen Lovinescu

Epica autobiografica - Eugen Lovinescu

Preocuparile literare a le lui E. Lovinescu pornesc in acelasi timp cu preocuparile critice: Nuvele florentine (devenite apoi Crinul, 1906), drama ibseniana De peste prag (1906), Scenete si fantezii (1911), romanul Aripa mortii (1913) si Lulu. Adevarata lui activitate epica se desfasoara insa mai tarziu in sase romane: Viata dubla (prin contopirea a doua naratiuni mai vechi), Bizu, Firu-n patru, Diana (din ciclul Bizu), Mite si Balauca (din ciclul neterminat inca al lui Eminescu). Fie ca se numeste Andrei Negrea (din Viata dubla) sau Anton Klentze, zis Clenciu, zis si Bizu (din ciclul lui Bizu), sau Mihai Eminescu, se poate desprinde de pe acum unitatea de tom, de psihologie, involuntara, fireste, a eroului, pe temeiul inadaptarii, adica a unei teme literare mai vechi care, caracteristica sufletului moldovenesc, se poate identifica sub forma pasivitatii, de la ciobanul fatalist al Mioritei, pana la literatura lui Mihail Sadoveanu si Cezar Petrescu sau, sub forma razvratirii, in eroii lui C. Stere. Moldoveneasca, ea nu trebuie confundata totusi cu samanatorismul, dupa cum nu se confunda nici ruralismul. Samanatorismul nu reprezinta o problema de material uman, ci o atitudine lirica fata de dansul.
De ordin pur sufletesc, inadaptarea din Viata dubla se manifesta in inferioritatea sentimentala a eroului. Tratate cu intentie psihologica, primul episod e strabatut de un lirism vag, vaporos, iar cel de al doilea, de un simplu schematism dramatic, descarnat, cu un amestec de poezie, de pitoresc, descriptiv si cu idealizarea neconturata a personagiilor. Cu totul altfel e "inadaptarea" din ciclul lui Bizu, al carui prim volum ne evoca aliric o copilarie pusa in condiunile normale ale fericirii, fara sa o cunoasca totusi. Neferiicre sufleteasca, nemotivata din afara prin nimic, ci, organica, determinata numai de lipsa de apatenta a vietii, vaga aspiratie, netradusa macar in schita unui act, spre moarte, cu un sentiment de "precaritate", de "labilitate cosmica"; lipsa de reactiune in fata dragostei, a bolii si mortii, fixata in preparate analitice discontinui. Prin absenta vitalitatii, omul ar putea parea morbid, daca psihologia lui nu s-ar desprinde totusi pe un fond de echilibru moral, iesit dintr-o comtemplativitate fara urma dezaxarii sau a nemultumirii personale sau sociale. Pe cand in Bizu (1932) se stabileau temele principale ale unei psihologii deficitare, fara pasta epica, in Firu-n patru (1933), subiectul se limiteaza la un simplu episod sentimental. Sub linistea aaprenta, sub ataraxia totala spre care tinde, mocneste, in realitate, o sensibilitate dureroasa, nevoia complicatiei pentur a elucida poate actul, o suspiciune de fiecare clipa. Duelul dintre Bizu si Diana se desfasoara in cadrul unor elemente minime, sporite doar prin rezonanta lor sufleteasca in erou, ce-si apara refuzul raspunderii printr-o cazuistica frenetica.
Fara alte interferente cu viata, romanul e strict psihologic, analitic si intr-un ton prea eseistic; in lipsa faptelor, se dicuta cu prea multa pertinenta didactica intetia lor. Trecut din cadrul deliberarilor in cel al unor intamplari cu totul neprevazute, duelul se prelungeste si in Diana (1936), roman de tehnica, cu un interes gradat intretinut intr-o formula teatrala, cinematografica aproape rezolvat abia in ultima scena. Mediul lui e de alta calitate morala: Rosina, Diana, Hugo, Lica Scumpu nu sunt lipsiti de contur si chiar de nuante; tipuri de vointa, de viclenie, de mare ipocrizie, exprimate in forme si mijloace diferite. In total, din aceste patru romane se desprinde viziunea unui erou central, a unui om cu un mare deficit de vointa, cu un refuz integral al vietii, cu o superioritate morala instinctiva, cu un fel de nepasare aparenta, indaratul careia e o sensibilitate dureroasa. Cu toate ca s-a spus ca e un naiv, un simplu poate, Bizu e, in realitate, un nelinistit, un sceptic fundamental, un banuitor pornit sa-si complice datele cele mai clare: in Firu-n patru, pentru a scapa de raspundere; in Diana, pentur ca nimeni n-ar fi avut mai multa luciditate in plasa unor intamplari neobisnuite. Identitatea punctului lui de vedere cu cel al cititorului constituie probabil singurul interes al cartii.
Cu mult mai asteptata este deslusirea aceleasi viziuni si in crearea fizionomiei lui Eminescu, in cele doua romane aparute pana acum, Balauca si Mite. Eminescu e, in fond, acelasi Bizu, cu acelasi abulic refuz al vietii, nu din nemultumiri sociale sau personale, ci al vietii in sine, crescut, fireste, prin adaosul inaltei lui contemplativitati, al genialitatii chiar, ce-l proiecteaza peste timp si spatiu sub aspectul ideal al "poetului". In Mite (1934), autorul se straduieste de a-i spori in conditiile umile ale mizeriei lui existente aura superioritatii morale, asa ca, prin marea lui dezinteresare, prin frumusetea unui suflet candid, dezlegat de orice apetenta, in situatiile cele mai penibile, el depaseste cu mult pe Carp, pe Maiorescu, pe Caragiale...
Balauca (1935) situeaza episodul Veornica Micle intr-un cadru de mai amre miscare si cu mai multe lemente de creatie obiectiva; la oricate confuzii ar da loc tehnica amestecului de vis sau mai bine-zis de rememorare a unor episoade trecute, cu interferenta de situatii prezente, era impusa de faptul anterioritatii scenelor esnetiale ale episodului fata de legatura poetului cu Mite, - si triologia trebuia sa aiba cel putin aparenta unei succesiuni cronologice.
S-a vorbit de intentia de ponegrire, de injosire a marelui poet, numai pentur ca nimic nu poate dezarma reaua credinta sau simpla nepricepere. Intentia idealizarii lui pe fundalul mizeriei si umilitatii umane se poate, dimpotriva, deduce si din faptul ca, in crearea lui Eminescu, autorul vedea incununarea fireasca a propriei sale viziuni, conceputa cu un sfert de veac inainte. (Aripa mortii dateaza din 1913) di urmarita involuntar, dar tenace, intr-o serie de sase romane - popasurile unei acensiuni literare probabile.

E. Lovinescu, Nuvele florentine, 1906;
E. Lovinescu, Scenete si fantezii, 1911;
E. Lovinescu, Crinul, 1912;
E. Lovinescu, Aripa mortii, 1913;
E. Lovinescu, Comedia dragostei, 1920;
E. Lovinescu, Lulu, 1920;
E. Lovinescu, Viata dubla, 1932;
E. Lovinescu, Bizu, 1932;
E. Lovinescu, Firu-n patru, 1933;
E. Lovinescu, Mite, 1934;
E. Lovinescu, Balauca, 1935;
E. Lovinescu, Diana, 1936.

Epica autobiografica - Eugen Lovinescu
Epica autobiografica - Garabet Ibraileanu
Epica autobiografica - George Calinescu
Epica autobiografica - Mircea Eliade

Aceasta pagina a fost accesata de 869 ori.