Autori > Carroll Lewis
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 07
Ceaiul nebunilor
Sub un copac, în faţa casei, era întinsă o masă la care luau ceaiul Iepurele de Martie şi Pălărierul. între cei doi, cufundat într-un somn adânc, stătea Bursucul; cei doi cumetri îl foloseau drept pernă, sprijinindu-şi coatele pe el şi vorbind pe deasupra capului său.
"Trebuie să fie tare neplăcut pentru Bursuc", gândi Alice, "dar, din moment ce doarme, bănuiesc că nu-l supără."
Cu toate că masa era destul de mare, ei stăteau înghesuiţi într-un colţ.
- Nu e loc! Nu e loc! strigară aceştia, de îndată ce-o văzură pe Alice apropiindu-se.
- E loc destul! răspunse Alice indignată şi se aşeză într-un fotoliu mare, aflat la celălalt capăt al mesei.
- Doreşti un pic de vin? o întrebă îngăduitor Iepurele de Martie.
Alice îşi aruncă privirea asupra mesei, dar nu zări nimic altceva de băut decât ceai.
- Nu văd nici strop de vin, zise ea.
- Nici n-avem măcar, spuse Iepurele de Martie.
- In acest caz, nu-i prea frumos din partea dumitale să-mi oferi ceva ce nu ai, spuse Alice mânioasă.
- Din partea dumitale nu prea e frumos să te aşezi aici fără să fii poftită, răspunse Iepurele de Martie.
- N-am ştiut că asta-i masa dumitale, spuse Alice. E pusă pentru mai mult de trei persoane.
- De ce nu-ţi tai părul, nu crezi că-i prea lung? zise Pălărierul.
Acestea fură primele cuvinte pe care i le adresă; până în acel moment nu făcuse altceva decât să se uite la ea cu o deosebită curiozitate.
- Dar dumneata de ce faci observaţii nepoliticoase, spuse Alice, cu o oarecare duritate. Să ştii că nu-i frumos!
La auzul acestor vorbe, Pălărierul îşi holbă ochii, mulţumindu-se doar să întrebe:
- Care-i asemănarea dintre un corb şi o masă de scris?
"Foarte bine, prin urmare o să ne amuzăm niţeluş!" îşi zise în gândul ei Alice. "Mă bucur că au început să spună ghicitori." Apoi adăugă cu glas tare:
- Cred că o să pot ghici asta.
- Vrei să spui că tu gândeşti c-ai putea găsi răspuns la întrebare, zise Iepurele de Martie.
- Intocmai, răspunse Alice.
- In acest caz, continuă Iepurele de Martie, trebuie să ne spui ce gândeşti.
- Spun ceea ce gândesc, se grăbi să răspundă Alice, sau cel puţin, gândesc ceea ce spun, e totuna, nu-i aşa?
- Nu-i totuna, spuse Pălărierul, dacă ar fi totuna, ar însemna că: "Văd ce mănânc" e totuna cu: "Mănânc ce văd!"
- Ar însemna, întări Iepurele de Martie, că: "îmi place ce găsesc" e totuna cu: "Găsesc ce-mi place!"
- Ar însemna, adăugă Bursucul, care părea a vorbi în somn, că: "Respir când dorm" e totuna cu: "Dorm când respir"!
- La tine e totuna, zise Pălărierul.
Aici discuţia se întrerupse. Vreme de un minut, tăcură mâlc cu toţii, în timp ce Alice se străduia să-şi aducă aminte tot ce ştia despre corbi şi mese de scris - şi nu-şi amintea cine ştie ce.
Primul care puse capăt tăcerii fu Pălărierul:
- În ce zi a lunii ne aflăm? întrebă, întorcându-se către Alice; îşi scoase din buzunar ceasornicul şi îl privea cu un aer necăjit, scuturându-l şi ducându-l din când în când la ureche.
Alice stătu o clipă să se gândească, apoi răspunse:
- În a patra.
- E cu două zile în urmă! oftă Pălărierul. Ţi-am zis eu să nu-l ungi cu unt, adăugă acesta, săgetându-l cu privirea pe Iepure.
- Era un unt de cea mai bună calitate, se apără umil Iepurele de Martie.
- Da, dar o dată cu untul, or fi intrat în el şi câteva firimituri de pâine. Nu trebuia să ungi roţile cu cuţitul de pâine.
Iepurele de Martie luă ceasul şi-l privi cu un aer posomorât; apoi îl înmuie în ceaşca cu ceai; negăsind altceva mai bun de spus, reluă ceea ce spusese mai înainte:
- Era, într-adevăr, un unt de cea mai bună calitate.
In tot acest răstimp, Alice, oarecum curioasă, se uita peste umărul lui să vadă ce face cu ceasul.
- Ce ceas nostim! remarcă ea. Arată ziua lunii, dar n-arată ora!
- De ce-ar arăta ora? mormăi Pălărierul. De parcă ceasul dumitale arată anul?
- Bineînţeles că nu, răspunse Alice, fără urmă de şovăială, dar asta pentru că stă aşa de mult în acelaşi an.
- La fel se întâmplă şi cu al meu, spuse Pălărierul.
Alice rămase complet uluită. Observaţia Pălărierului îi părea lipsită de noimă şi, cu toate acestea, vorbise englezeşte, în limba ei.
- Nu prea pricep, spuse ea cât putu de politicos.
- Bursucul a adormit din nou, spuse Pălărierul, vărsând un pic de ceai fierbinte pe boticul acestuia.
Bursucul, enervat, scutură din cap şi spuse, fără a deschide ochii:
- Bineînţeles, bineînţeles, tocmai asta era să spun şi eu.
- Ai reuşit să afli răspunsul la ghicitoare? întrebă Pălărierul, întorcându-se din nou spre Alice.
- Nu, n-am reuşit. Mă las păgubaşă, răspunse Alice. Care-i răspunsul?
- Habar n-am! mărturisi Pălărierul.
- Eu nici atât! recunoscu Iepurele de Martie. Alice oftă plictisită.
- Cred, zise ea, că ar trebui să aveţi şi altceva mai bun de făcut, decât să vă irosiţi timpul cu ghicitori la care nu există răspuns.
- Dacă ai cunoaşte Timpul, aşa cum îl cunosc eu, spuse Pălărierul, n-ai mai vorbi despre el ca despre un lucru. Timpul e o fiinţă.
- Nu înţeleg mai nimic, zise Alice.
- E firesc să nu înţelegi! făcu Pălărierul, clătinând din cap, cu un aer dispreţuitor. Pun prinsoare că nici măcar nu i-ai vorbit vreodată!
- Se prea poate, răspunse Alice, cu prudenţă. Dar la lecţia de muzică am învăţat să bat timpul.
- Aha! zise Pălărierul, acum pricep. Timpului nu-i place să fie bătut precum animalele. Vezi, dacă nu l-ai supăra şi dacă aţi fi prieteni buni, ar pune ceasul la ce oră pofteşti tu. De pildă: să zicem că-i ora nouă dimineaţa, când trebuie să te apuci de lecţii, nu ai decât să-i spui Timpului ceea ce doreşti, iar el va învârti ceasul într-o clipită, până la unu şi jumătate. Şi - gata! A sosit ora prânzului.
- Aş vrea eu să fie aşa! şopti pentru sine Iepurele de Martie.
- Ar fi extraordinar, cu siguranţă, zise Alice, gânditoare, însă, vezi tu, atunci nu mi-ar fi încă foame.
- La început, poate că nu, zise Pălărierul; dar n-ai decât să ţii ceasul în loc, la unu şi jumătate, cât pofteşti.
- Aşa faci dumneata? întrebă Alice.
Pălărierul dădu din cap, amărât, în semn de negare.
- Eu nu pot! răspunse. Ne-am certat astă primăvară, prin martie, chiar înainte de a înnebuni dumnealui de colo (şi-l arătă cu linguriţa de ceai pe Iepuraşul de Martie). Era la marele concert dat de către Regina de Cupă, iar eu trebuia să cânt:
Străluceşte, liliac,
Oare cum îţi faci pe plac?
- Bănuiesc că ştii cântecul, nu-i aşa?
- Parcă l-aş cunoaşte, răspunse Alice.
- Mai departe ştii cum e, continuă Pălărierul:
"Zbori tu peste lumea toată –
Tavă-n ceruri aruncată.
Străluceşte -"
Aici Bursucul tresări şi începu să cânte:
"Străluceşte, străluceşte,
străluceşte, străluceşte"
şi tot aşa mereu, încât fură nevoiţi să-l ciupească pentru a-l face să
tacă.
- Ei, nici n-apucasem să sfârşesc primul vers, continuă Pălărierul, că Regina a sărit în sus ca friptă şi s-a pus pe ţipat: "Ucigaşul! A venit aici să-şi omoare Timpul! Să-i fie tăiat capul!"
- Câtă cruzime! E înfiorător! exclamă Alice.
- Şi de atunci, continuă Pălărierul cu glas necăjit, Timpul s-a supărat pe mine şi nu e chip să mă mai împac cu el! Acum e întruna ora şase.
Alicei îi veni o idee straşnică:
- Asta-i motivul pentru care sunt atâtea ceşti şi farfurioare pe masă? întrebă ea.
- Fireşte! oftă Pălărierul, fiindcă e mereu ora ceaiului şi n-avem timp să strângem masa.
- Şi atunci bănuiesc că vă mutaţi, fără-ntrerupere, de la o masă la alta, nu-i aşa? întrebă Alice.
- Aşa e, pe măsură ce le folosim, spuse Pălărierul.
- Dar ce-o să se întâmple când o să ajungeţi din nou la prima ceaşcă? cuteză să întrebe Alice.
- Mai bine-am schimba subiectul, zise Iepurele de Martie, căscând. Am început să mă plictisesc. Propun ca tânăra domnişoară să ne spună o poveste.
- Mi-e teamă că nu ştiu nici una, spuse Alice, pe care ideea n-o atrăgea sub nici un chip.
- Atunci, să povestească Bursucul! strigară ceilalţi doi.
- Hai, Bursucule, trezeşte-te! Şi-l ciupiră din ambele părţi. Bursucul deschise încet ochii.
- Nu dormeam, zise el, cu glas slab şi răguşit; am auzit tot ce-aţi discutat.
- Spune-ne o poveste! zise poruncitor Iepurele de Martie.
- Da, da, spune-ne o poveste! insistă şi Alice.
- Şi spune-o iute, adăugă Pălărierul, că altfel ai să adormi pân-o termini.
- "Au fost odată trei surori", începu Bursucul, cu mare grabă; "se numeau Lizica, Lucia şi Tilica; şi trăiau în adâncul unei fântâni..."
- Cu ce se hrăneau? întrebă Alice, care dădea o mare importanţă la tot ceea ce era legat de mâncare şi băutură.
- Se hrăneau cu melasă, răspunse Bursucul, după câteva clipe de gândire.
- Dacă s-ar fi hrănit cu aşa ceva, s-ar fi îmbolnăvit!
- Cu siguranţă, erau bolnave, chiar foarte bolnave! răspunse Bursucul.
Alice încercă să-şi închipuie cum ar fi acest fel de viaţă, dar era prea greu, aşa că preferă să mai întrebe:
- Dar de ce trăiau într-o fântână?
- Mai ia puţin ceai, propuse înţepat Iepurele de Martie, adresându-se Alicei.
- Adică cum să mai iau! zise ea, cu un aer tare jignit. Că doar până acum n-am luat nimic!
- Aş înţelege să te miri dacă ţi-ar fi spus să iei mai puţin ca nimic, zise Pălărierul, dar mai mult ca nimic e foarte uşor să iei, nu-i aşa?
- Nu ţi-a cerut nimeni părerea, zise Alice.
- Da! Cine face acum observaţii nepoliticoase? întrebă Pălărierul, cu un aer triumfător.
Alice nu prea ştiu ce să mai răspundă, aşa că bău puţin ceai şi mancă puţină pâine cu unt, apoi se întoarse către Bursucel şi repetă întrebarea:
- De ce trăiau în fântână?
Bursucelul stătu câteva clipe să se gândească, apoi zise:
- Era o fântână de melasă.
- Aşa ceva nu există! zise Alice, foarte supărată. Era gata să mai adauge ceva, dar Pălărierul şi Iepurele de Martie făceau: "Şt! şt!", iar Bursucul spuse îmbufnat:
- Dacă nu poţi să fii politicoasă, atunci spune tu mai departe povestea!
- Nu, te rog, spune mai departe! zise Alice foarte smerită. N-o să te mai opresc.
Poate că într-adevăr există vreuna.
- Una! Ha! făcu Bursucul şi mai enervat. Totuşi îşi continuă povestea: Şi aşa cum ziceam: "cele trei fetiţe trăiau în adâncul fântânii... şi toată ziua nu făceau altceva decât exerciţii de desen..."
- Ce desenau? întrebă Alice, uitându-şi de promisiunea făcută.
- Melasă, răspunse Bursucul, fără a mai lua în seamă de data aceasta întreruperea Alicei.
- Vreau o ceaşcă curată, zise Pălărierul. Să ne mutăm cu toţii în alt loc, un pic mai încolo!
Şi, zicând aşa, se şi mutară pe locul următor, iar Bursucul procedă exact la fel. Iepurele de Martie luă locul Bursucului, iar Alice, vrând-nevrând, trebui să ocupe locul Iepurelui nebun.
Pălărierul fu singurul care profită de pe urma acestei mutări; Alice însă se alesese cu un loc mult mai neplăcut decât cel de dinainte, fiindcă Iepurele de Martie tocmai ce răsturnase din neatenţie cana de lapte în farfurie.
Cu băgare de seamă, ca nu cumva să-l supere din nou pe Bursuc, Alice întrebă:
- Dar nu pricep. Cum puteau scoate melasa ca s-o deseneze?
- Din moment ce poţi scoate apa dintr-o fântână, cum să nu poţi scoate şi melasa, isteaţo? zise Pălărierul.
Alice trecu cu vederea observaţia acestuia şi se apucă iar să-l întrebe pe Bursuc:
- Bine, dar n-ai spus că erau înăuntru?
Bursucul răspunse apăsat:
- Am spus că erau în fântâna de melasă; şi, către ceilalţi: Vedeţi, nu-mi dă pace!
Alice, un pic încurcată, ascultă câtva timp povestea Bursucului, fără să-l mai întrerupă.
- Făceau exerciţii de desen, reluă Bursucul, căscând şi ştergându-se la ochi, fiindcă-l prinsese deja somnul, şi desenau tot soiul de lucruri... tot ce începe cu litera M...
- De ce numai ce începe cu litera M? întrebă Alice tare curioasă.
- De ce nu? răspunse Iepurele de Martie.
Alice tăcu mâlc.
Bursucul îşi închisese deja ochii şi începuse să moţăie; dar, de îndată ce Pălărierul îl ciupi, acesta se trezi brusc, scoţând un ţipăt plângăreţ şi continuă:
- ... ce începe cu M, de pildă: mica, marea, memoria, multitudinea - ştii că se spune uneori, "mult dintr-o multitudine"? Dar ai văzut vreodată un desen care reprezintă o multitudine?
- La drept vorbind, mărturisi Alice, care n-avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbea Bursucul, nu cred...
- În acest caz, mai bine taci din gură! zise Pălărierul.
Alice nu mai putea îndura atâta obrăznicie: foarte plictisită, se ridică şi plecă. Bursucul adormi de îndată, iar ceilalţi nici măcar nu dădură vreun fel de importanţă plecării ei, deşi ea întorsese capul de câteva ori, nădăjduind că o vor chema înapoi. Ultima oară când îi văzu, aceştia încercau să-l bage pe Bursuc într-un ceainic.
"N-am să mă mai întorc aici nici moartă!" îşi zise Alice, în vreme ce mergea temătoare prin pădure. "De când m-am născut, n-am mai luat ceaiul cu aşa nebuni!"
Şi, tot vorbind aşa, zări un copac, care avea o uşă ce ducea înăuntrul lui. "Asta chiar că-i ciudat!" gândi ea. "Dar ce nu-i ciudat azi? Cred că aş face mai bine să intru de îndată". Şi aşa şi făcu. Ajunse din nou în sala mare, lângă măsuţa de cleştar.
"De data asta, ar trebui să reuşesc" îşi zise ea, şi înhaţă cheiţa de aur, ca să poată descuia cu ajutorul ei uşa care ducea spre grădină. Apoi începu să ronţăie bucăţica din ciupercă, pe care o mai păstrase în buzunar, până ce ajunse de numai treizeci de centimetri; străbătu coridorul, prin mijlocul răzoarelor de flori, de culori strălucitoare şi trecu pe lângă proaspetele fantani.
Poezie Alice in tara minunilor
Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului
Capitolul 02 - Balta de lacrimi
Capitolul 03 - Un miting alergator si o poveste cu coada lunga
Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel
Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida
Capitolul 06 - Purcel cu piper
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina
Capitolul 09 - Povestea Falsei Broaste Testoase
Capitolul 10 - Cadrilul homarilor
Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?
Capitolul 12 - Alice depune marturie
Aceasta pagina a fost accesata de 3890 ori.