• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel

Capitolul 04

Iepurasul trimite un biletel


Era Iepuraşul Alb. Venea iute, aruncând în jurul lui priviri neliniştite, de ca şi cum ar fi pierdut ceva; Alice îl auzi bombănind:

- Ducesa! Ducesa! Vai de lăbuţele mele! Vai de blana şi de mustăţile mele! O să dea poruncă să mă execute, sigur cum sunt copoii copoi! Unde am putut să le pierd, mă întreb?

Alice ghici imediat că era vorba despre evantai şi despre mănuşile sale albe din piele de căprioară şi, cu toată bunăvoinţa, începu şi ea să de săvârşească.

După puţină vreme, Iepuraşul o zări pe Alice, care căuta de zor şi-i strigă cu glas tare supărat:

- Ei, Mariana, tu ce cauţi aici? Fugi repede acasă, chiar în clipa asta şi adu-mi o pereche de mănuşi şi un evantai! Hai, iute!

Alicei i se făcu aşa de frică, încât, fără să încerce măcar a-i explica că greşise, o luă îndată la fugă în direcţia ce i-o arătase Iepuraşul.

"M-a luat drept slujnica lui", îşi zise ea, alergând. "Ce mirat o să fie, când va descoperi cine sunt! Totuşi ar fi bine să-i aduc evantaiul şi-mănuşile, fireşte, cu condiţia să le pot găsi."

În vreme ce rosti aceste cuvinte, dădu de o căsuţă curăţică, pe a cărei poartă se putea zări o plăcuţă de alamă strălucitoare, pe care era gravat numele: "Iepure A."

Intră fără să bată şi urcă scările în fugă, temându-se ca nu cumva să dea nas în nas cu Mariana şi să fie astfel alungată înainte de a fi găsit evantaiul şi mănuşile.

"Ce  ciudăţenie!"  îşi  spunea  Alice.  "Auzi,  să  mă  trimită  după  treburile  lui  un Iepuraş! în curând şi Dina va ajunge să mă pună să fac treburile în locul ei!"

Şi începu să-şi închipuie cam cum ar fi asta. De pildă, ar chema-o dădaca ei: "Alice! vino de îndată şi pregăteşte-te de plimbare!", iar ea ar trebui să răspundă: "O clipă doar, vin imediat! Trebuie să pândesc lângă gaura asta de şoarece, până se întoarce Dina, ca să n-o zbughească şoarecele."

"Numai că", gândi mai departe Alice, "dacă ar începe să facă pe grozava, punând lumea la treabă, cei de acasă n-ar mai ţine-o pe Dina nici o clipă."

Intre timp, Alice ajunsese într-o odăiţă drăguţă, cu o măsuţă în faţa ferestrei; pe masă  (după  cum  nădăjduise)  se  găseau  un  evantai  şi  o  pereche  de  mănuşi mititele, din piele albă de căprioară.

Luă evantaiul şi perechea de mănuşi şi, tocmai când era gata să plece, îi căzu privirea pe o sticluţă care se găsea lângă oglindă. De data aceasta sticluţa nu avea nici o etichetă pe care să scrie: «Bea-mă»; şi cu toate acestea ea îi scoase dopul şi o duse la gură. "Ştiu bine", îşi zise ea, "că ori de câte ori mănânc sau beau ceva, se întâmplă ceva neobişnuit: hai, să văd, ce se va mai întâmpla de voi bea din sticluţa asta! Nădăjduiesc, zău aşa, c-o să mă facă să cresc iar mare; m-am săturat să mai fiu atât de micuţă!"

Şi chiar aşa se întâmplă; începu să crească, însă mult mai iute decât se aştepta; nu apucase să bea nici jumătate din sticluţă, când îşi dădu seama că se lovise cu capul de tavan şi trebui să se aplece pentru a nu-şi rupe gâtul. Puse iute sticluţa jos, spunându-şi: "Gata! Sper că n-o să mai cresc şi mai mult de-atât! Cum sunt acuma, nu mai pot să ies pe uşă. Ce bine ar fi fost să nu fi băut aşa de mult!"

Dar, ah! Părerile de rău erau acum zadarnice! Continuă să crească, şi încă atât de mult, încât fu nevoită să stea în genunchi; o clipă mai târziu, nu mai putu să stea nici măcar în genunchi şi încercă să se întindă pe podea, cu un cot proptit în uşă şi cu celălalt braţ încolăcit în jurul capului. Dar tot mai creştea; în cele din urmă, când nu mai avu încotro, scoase un braţ pe fereastră şi un picior prin hornul de pe acoperiş, spunându-şi: "Ce-o să mă fac, dacă tot mai cresc!"

Dar, din fericire, sticluţa fermecată îşi făcuse efectul pe deplin şi Alice încetă să mai  crească.  Cu  toate  Acestea,  poziţia  în  care  se  găsea  nu  era  nicidecum comodă şi, cum nu vedea în ce fel ar mai putea ieşi din încăpere, Alice se simţea, fireşte, tare nefericită.

"Era cu mult mai plăcut acasă", se gândea biata Alice. "Nu eram nevoită să mă fac, întruna, ba mică, ba mare şi nici să ascult de şoareci sau de iepuraşi. Mi-aş fi dorit să nu fi coborât niciodată în vizuina aceea de iepure şi totuşi... şi totuşi... e destul de nostimă viaţa pe care o duc! Când citeam câte un basm, îmi închipuiam că astfel de lucruri nu se întâmplă niciodată şi iată-mă că trăiesc în plin basm! Ar trebui să se scrie o carte despre mine, zău aşa! Şi când mă voi face mare, o s-o scriu chiar eu! Dar sunt încă de pe acum mare", adăugă necăjită, "în tot cazul aici nu mai am loc să cresc!"

"Dar oare o să rămân la vârsta pe care o am acum?" se întreba Alice. "într-un fel e plăcut să ştii că nu vei deveni niciodată bătrână. Ei, dar şi să ai mereu lecţii de făcut! O, nici asta nu mi-ar plăcea!"

"O, biata de tine Alice, ce prostuţă eşti!" îşi răspunse tot ea. "Cum ai putea să faci lecţii aici? Dacă abia încapi tu, unde să mai încapă şi cărţile pentru lecţii!"

Şi, tot gândind aşa, privind situaţia când dintr-o latură, când din cealaltă şi purtând o adevărată conversaţie cu sine însăşi, deodată, nu după multă vreme, auzi un glas afară şi se opri să asculte.

- Mariana! Mariana! strigă cineva. Adu-mi mănuşile în clipa asta!

Apoi paşi grăbiţi se făcură auziţi pe scări. Alice înţelese că era Iepurele, care venea  să  vadă  ce  face  ea  acolo  şi  începu  să  tremure  aşa  de  tare,  de  se cutremura întreaga casă, uitând cu desăvârşire că acum ea era de o mie de ori mai mare decât Iepuraşul, şi că, prin urmare, n-avea nici un motiv să se mai teamă de el.

De  îndată,  Iepurele  ajunse  la  uşă,  încercând  s-o  deschidă,  dar,  cum  uşa  se deschidea spre interiorul camerei, de unde Alice o împingea cu cotul, încercările Iepuraşului fură zadarnice. Alice îl auzi bombănind:

- Din moment ce nu reuşesc pe uşă, o să dau ocol casei şi o să intru pe fereastră.

"S-o crezi tu!" gândi Alice. După ce aşteptă până ce i se păru că-l aude pe Iepure sub fereastră, scoase brusc mâna afară şi se făcu că înhaţă ceva. Nu înhaţă nimic, dar auzi un strigăt ascuţit, apoi o bufnitură şi-un zgomot de sticlă spartă, ceea  ce  o  făcu  să  creadă  că  poate  Iepuraşul  căzuse  în  vreo  răsadniţă  de castraveţi  sau  cam  aşa  ceva.  După  aceasta,  se  auzi  un  glas  furios  (era  al Iepuraşului):

- Pet! Pet! Unde eşti?

Apoi un glas pe care nu-l mai auzise până atunci:

-  Aici sunt, unde altundeva! Sap după mere, Cucoane!

-  Da, da, sapi după mere! îl îngână supărat Iepuraşul. Vino-ncoace şi ajută-mă să ies de aici. (Se auzi din nou un zgomot de sticlă spartă.)

- Acuma, spune tu, Pet, ce se vede acolo-n fereastră?

-  E cu siguranţă un braţ, Cucoane (bra-bra-bra..., rosti el, bâlbâindu-se de frică ce-i era.)

- Un braţ, nătărăule! Cine-a mai văzut un braţ atât de mare? Nu vezi că-i cât fereastra?

- Cu siguranţă că aşa-i, Cucoane! dar tot braţ e.

- Ei, bine, în tot cazul n-are ce căuta acolo;   du-te   şi   dă-l afară!

Urmă apoi o tăcere lungă, întreruptă din când în când de şoapte greu de înţeles:

- Nu-mi   place una ca asta, Cucoane! zău aşa... nu-mi place deloc!

- Fă aşa cum îţi poruncesc, fricosule!

In cele din urmă, Alice îşi întinse din nou mâna şi se făcu că înhaţă ceva.

De data asta se auziră două ţipete ascuţite şi iar zgomotul de sticlă spartă. "Câte răsadniţe de castraveţi au ăştia în jurul casei?" se întrebă Alice. "Acum ce-or să mai facă? Măcar de-ar reuşi ei să mă scoată prin fereastră! Eu una, chiar că nu mai vreau să rămân închisă aici, nici pentru o clipă măcar!"

Rămase câtva timp cu urechile ciulite, fără să audă însă nici un zgomot; într-un târziu, auzi un huruit asemănător cu cel al unor roţi mici de car şi zarva mai multor glasuri, care vorbeau de-a valma; pricepu câteva frânturi din vorbele acestora:

- Unde-i cealaltă scară?

- Păi, eu trebuia să aduc doar una; Bill trebuia să o aducă pe cealaltă.

- Bill! Ad-o-ncoa' flăcăule!

- Aşa, urcă-le aici, în colţul ăsta. Nu, întâi pune-le una peste alta, aşa n-ajungi nici până la jumătate.

- A! Las c-o să meargă; nu mai face pe deşteptul!

- Prinde   coarda,   Bill!   Fii atent la ţigla asta desprinsă!... O! ia uite-l, cade! Jos capetele! (se aude o trosnitură puternică)... Cine a făcut una ca asta?... Bill trebuie să fi fost!... Cine intră pe coş?...

- Nu, eu nu! Du-te tu!

- Să coboare Bill prin coş.

- Ei, n-auzi, Bill? Stăpânul zice că tu eşti cel care trebuie să coboare prin coş!

"Aşa! Deci Bill e cel care va coborî prin coş! Văd că tot ce-i mai greu cade pe spinarea lui Bill! Pentru nimic în lume n-aş vrea să fiu în locul lui! Hornul ăsta e cam strâmt, ce-i drept, dar cred că la o adică voi fi în stare să trag un picior zdravăn prin el!"

Încercă să-şi tragă, pe cât putu, piciorul înapoi şi rămase nemişcată până ce auzi, aproape,  deasupra-i,  o  lighioană  mică  (nu-şi  putu  da  seama  ce  o  fi  fost) căţărându-se prin horn; şi-apoi, îşi zise: “Ăsta e Bill!" Alice lovi o dată zdravăn cu piciorul şi îşi ciuli urechile să audă ce se mai întâmpla.

Mai întâi îi auzi pe toţi, într-un glas, strigând:

-  Ia uitaţi-l pe Bill, cum îşi ia zborul!

Apoi doar glasul Iepuraşului:

- Prindeţi-l voi, cei de lângă gard!

Apoi tăcere; apoi iar învălmăşeală de glasuri:

- Ţineţi-i capul!

- Niţel rachiu!

- Vezi   să  nu se-nece!

- Ce s-a întâmplat, băiatule? Ce-ai păţit? Spune-ne tot!

Intr-un sfârşit se auzi un glăscior slab şi foarte ascuţit ("ăsta-i Bill", gândi Alice):

- Zău, nici eu nu prea ştiu. Nu, nu-mi mai daţi, acuma mă simt mai bine, dar sunt prea năucit ca să vă pot povesti. Tot ce ştiu e că... nu ştiu ce naiba s-a repezit la mine, prin horn şi mi-a pocnit un bobârnac de-am zburat ca o rachetă.

- Da, zău, Bill, chiar c-ai zburat! întăriră ceilalţi.

- Trebuie să dăm foc casei! se auzi glasul Iepuraşului.

Alice strigă cât putu de tare:

- De-o să faceţi aşa ceva, o pun pe Dina să vă înhaţe! Urmă o tăcere de moarte, iar Alice gândi: "Mă întreb, ce-or să mai pună la cale? Dac-ar avea un piculeţ de minte, ar scoate acoperişul."

După un minut, două, începură iar să se agite şi Alice îl auzi pe Iepuraş:

- O roabă ar fi de ajuns pentru început.

"O roabă cu ce?" se întrebă Alice. Dar nu apucă să se întrebe prea mult, că, în clipa următoare, o ploaie de pietricele mici pătrunse pe fereastră, unele lovindu-i faţa. "îi fac eu să se-astâmpere", îşi spuse şi strigă cu glas tare:

- Să nu mai faceţi asta, c-o să vă pară rău!

Alice  bagă  de  seamă,  nu  fără  mirare,  că  pietricelele  căzute  pe  podea  se prefăceau toate în prăjiturele şi-atunci îi veni o idee grozavă: "De voi mânca o prăjiturică din astea, e sigur c-o să mi se schimbe iar statura într-un fel sau altul; şi, cum mai mare nu pot să mă fac, probabil c-o să mă fac mai mică."

Aşa că înfulecă o prăjiturică şi fu nespus de încântată să constate că începe imediat să se micşoreze. De îndată ce ajunse îndeajuns de mică pentru a se putea strecura prin uşă, părăsi casa în fugă. Afară văzu o grămadă de animale şi de  păsări  mici,  care  o  aşteptau:  un  Pui  de  Şopârlă,  adică  bietul  Bill,  aflat  în mijlocul lor, sprijinit de doi Şoareci albi, care îi dădeau să bea ceva dintr-o sticlă.

Când o zăriră, se repeziră cu toţii către Alice; dar ea o luă la fugă cât putu de repede şi, în curând, se văzu la adăpost, într-o pădure deasă.

"Primul lucru pe care-l am de făcut", îşi zise Alice, rătăcind prin pădure, "este să-mi recapăt statura mea dintotdeauna; al doilea, să găsesc drumul ce duce la frumoasa grădină. Cred că, pentru moment, ăsta va fi planul."

Părea într-adevăr un plan extraordinar de bun şi totodată simplu şi clar; singura dificultate era aceea că n-avea nici cea mai mică idee despre felul în care va putea  să-l  îndeplinească.  Şi,  în  vreme  ce  mergea  cu  prudenţă  prin  pădurea deasă, un lătrat scurt îi răsună în urechi, făcând-o să-şi ridice privirea curioasă. Un căţel nespus de mare se uita la ea, cu ochi mari şi rotunzi, întinzându-i o labă cu care încerca să o atingă.

"Bietul animal!" zise Alice, cu voce linguşitoare, străduindu-se din toate puterile să-i vorbească, dar nu fără teamă, la gândul că acesta ar putea fi înfometat şi că, în acest caz, ar fi înfulecat-o în ciuda tuturor linguşelilor sale.

Nu stătu prea mult pe gânduri şi, luând de pe jos un beţişor, i-l întinse căţeluşului; acesta începu să sară peste beţişor, lătrând de bucurie; prefăcându-se că vrea să-l facă bucăţi, căţeluşul se repezi asupra beţişorului, însă Alice, de frică să nu fie călcată în picioare, se furişă în spatele unui scaiete; dar, ori de câte ori aceasta apărea de după scaiete, căţeluşul se năpustea din nou asupra beţişorului, făcând nişte tumbe grozave, în graba lui de a-l prinde. Alice, care avea impresia că are de-a face cu un cal năzdrăvan şi aşteptându-se ca dintr-un moment în altul să fie călcată în picioare de acesta, se dădu din nou pe după scaiete; crezând că se joacă, căţelul tăbărî iar asupra baghetei, făcând de fiecare dată câţiva paşi înapoi, pentru a-şi lua avânt şi scoţând câte un lătrat puternic. într-un sfârşit, gâfâind de osteneală, cu limba scoasă şi abia ţinându-şi ochii deschişi, merse să se aşeze ceva mai departe de locul unde se găsea Alice.

Acesta i se păru Alicei momentul prielnic ca s-o taie la fugă; plecă degrabă şi alergă cât o ţinură puterile, până ce lătratul căţelului nu se mai auzi aproape deloc.

"Şi totuşi era un căţel tare drăgălaş!" îşi zise Alice, sprijinindu-se de o floare-broştească, pentru a-şi mai trage un pic sufletul şi făcându-şi aer cu frunzele acesteia. "L-aş fi putut învăţa atâtea lucruri, de-aş fi fost un pic mai mare! Vai! uitasem că mi-am propus să cresc din nou! Cum să procedez? Bănuiesc că va trebui să mănânc sau să beau ceva; dar ce?"

Cea mai mare problemă o reprezenta, fără îndoială, găsirea acelui lucru care s-o facă să crească iar. Alice îşi aruncă privirea asupra florilor din jurul ei, asupra firelor de iarbă, fără a găsi nimic din ceea ce căuta. O ciupercă aproape cât ea de mare se înălţa din pământ, nu departe de locul unde se găsea. Se apropie de ciupercă, o privi cu multă atenţie pe toate părţile, dar, când se uită mai bine, văzu că pe pălăria ciupercii trona o omidă, ce fuma tacticos dintr-un ciubuc.





Poezie Alice in tara minunilor
Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului
Capitolul 02 - Balta de lacrimi
Capitolul 03 - Un miting alergator si o poveste cu coada lunga
Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel
Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida
Capitolul 06 - Purcel cu piper
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina
Capitolul 09 - Povestea Falsei Broaste Testoase
Capitolul 10 - Cadrilul homarilor
Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?
Capitolul 12 - Alice depune marturie


Aceasta pagina a fost accesata de 972 ori.