• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Visul unei nopti de vara - Actul 02 - Scena 01

Actul II


Scena I

O poiana langa Atena.

Intra Puck din stanga. O zana din cealalta parte.

Puck:


Hei, încotro, grăbite duh?


Zana:
Rătăcitoare prin văzduh,
Peste țarcuri și grădini,
Peste mărăcini, hârtoape,
Peste gropi și peste ape,
Trec plutind și-ntrec în zbor
Globul lunii plutitor,
Și stropesc cu rouă rece
Cercurile ce le lasă
Doamna zânelor când trece
Peste iarba de mătase,
Cu-ale sale jupânițe,
Care-s ’naltele crăițe,
Pe-ale lor fuste-aurite
Tu zărești aceste pete,
Sunt rubine, mult dorite
De șăgalnicele fete,
Pete care cu parfumul
Lor îmbălsămează drumul.
Dar merg să strâng vreo câțiva stropi de rouă,
S-anin de orice floare-o perlă nouă.
Hai, pleacă! Vine-aici crăiasa mea,
Cu-alaiul ei de zâne după ea.

Puck:


Și Craiul meu dorește, mi se pare,
Să dea aici, la noapte, o serbare.
Ferește-ți pe stăpâna ta s-o vadă;
Căci Oberon e, știi, pornit pe sfadă
Și dornic e de răzbunare Craiul,
Fiindcă ea târăște cu alaiul
Ca paj, pe-un drăgălaș prunc dolofan,
Răpit de la un rege indian.
Prunc de furat mai scump ea n-a avut,
Și Oberon, gelosul, ar fi vrut
Să-l aibă printre scutierii săi,
Să-l poarte la vânat prin munți și văi...
Iar ea nu vrea cu niciun preț să-l piardă,
Cu flori îl încunună și-l dezmiardă,
Și-l ține lângă ea, cu mare dor...
Acum, de se-ntâlnesc la vreun izvor,
Sub licărul de stele în dumbravă,
Sau în hățiș, s-apucă de gâlceavă
Și se sfădesc și hojma se defaimă
Că bieții silfi se-ascund prin ghimpi de spaimă...

Zana:
Sau chipul și făptura ta mă-nșală,
Sau dacă-mi dau eu bine socoteală,
Ești duhul hâtru căruia îi spun
Cei ce te știu "Robin-băiatul-bun".
Nu ești tu cel ce vâri pe fete-n boale,
Și noaptea furi smântâna de pe oale,
Te-ascunzi în ițe și încurci urzeala,
Faci morile să umble alandala?
Tot tu împiedici untul să s-aleagă,
Că biata gospodină ziua-ntreagă
Asudă în zadar și unt nu iese;
Strici vinurile care fierb, și-ades’
Înșeli pe călător și râzi de el,
Pe-acel ce-ți zice însă "Prichindel",
Sau "micul Puck" – pe-acela tu-l slujești
Și chiar i-aduci noroc... Așa-i că ești
"Robin-băiatul-bun, cel sclipitor"?...

Puck:


Sunt Puck, băiatul bun, rătăcitor
Și ca să-l fac pe Oberon să râdă,
Obișnuiesc să-mi iau o față hâdă.
Când, nechezând ca iepele, atrag
Pe hărmăsarul brudnic în huceag.
Măr copt mă fac adesea în cuptorul
Cumetrei, și când vrea să ia ulciorul
Să beie, eu de nasul ei m-anin
Și berea curge-în veștedul ei sân!
Ades’, cea mai sfătoasă din bunici,
Când e rugată de nepoții mici
Să spuie-un basm, mă ia drept scăunel
Cu trei picioare: vrea să stea pe el,
Atunci alunec, baba se trezește
Jos pe podele, blastămă, tușește,
Iar toți ceilalți fac haz, se țin de șale
De râd, pufnesc, strănută în basmale
Și jură că de când sunt ei pe lume,
N-au pomenit așa poznașe glume!
Dar uite-l pe-Oberon. Adio, zână!

Zana:
Ah, uite și pe mândra mea stăpână!
Oh, dacă n-ar zări-o Craiul tău!...

Oberon intra cu alaiul sau prin dreapta.

Titania cu al ei, prin stanga.

Oberon:

Aici, pe lună, ne-ntâlnim cam rău,
Titanio, semeațo!

Titania:


Oberon!
Gelosul! Haidem, zâno, să fugim:
Doar am jurat să ocolesc pe veci
Tovărășia și-așternutul său.

Oberon:


Nesocotito! Te grăbești să pleci?
Ce? Nu mai sunt eu oare soțul tău?

Titania:

Atunci eu s-ar cădea să-ți fiu soția,
Dar știm că, părăsind împărăția,
Tu zile-ntregi, sub chipul lui Corin,
Cântași pe fluier versuri de amor,
Culcat în al Philidei sân de crin.
De ce te-ntorci acum cu-atâta zor
Din India cu plaiuri depărtate?
Ori pentru mândra amazoană, poate,
Războinica-ți ibovnică-ngâmfată
De care te topeai de dor odată,
Se mistuie pentru Thezeu de-amor
Și-aduci belșug în căsnicia lor?

Oberon:

Cum de-îndrăznești, Titanio, să-mi faci,
Când știm că pe Thezeu ce mult îl placi,
Mustrări, pe Hippolyta c-o iubesc?
Ai vrea cu orice preț să-ți amintesc
Că tu l-ai smuls, pe-o noapte înstelată,
De lângă Perigenia-nșelată
Atunci de el? Și cine l-a împins
Să-și calce jurământul dat, nestins,
Egleei, Ariadnei, Antiopei?

Titania:

De mine mai cutezi să te apropii?
Ca om gelos ești foarte priceput!
Din toiul verii nu ne-am mai văzut...
Să ne jucăm zburdalnicele hore
Pe melodia harfelor sonore,
În văi, în lunci, în huciuri, la izvoare,
Și nici pe țărmul nisipos de mare.
Eoliane –, fără ca deodată
Tu să nu vii cu certurile tale,
Să nu ne tulburi veselia toată...
De-aceea, mânios pesemne, vântul
Că n-ascultăm la cântecele sale,
Sorbi din ape neguri otrăvite
Care-au făcut, acoperind pământul,
Și cele mai nepricopsite gârle
Să rupă malul și să se azvârle
Din albia umflată de trufie...
Zadarnic boii îndurat-au jugul.
Zadarnic omul își trudește plugul,
Căci putrezește grâul în câmpie
Pân’ce să prindă spic, și e pustie
Pășunea, corbii-n cete nesfârșite
Se-abat pe câmpul plin de moarte vite...
Popicele în glod zac îngropate,
Potecile sunt părăsite toate
Prin lunci, prin luminișuri, prin poiene,
De nu le mai cunoști din buruiene.
Și-n nopți de iarnă nu s-aud povești
Prin case, nici colinde la ferești
Și nimeni la petreceri nu se-ndeamnă...
De-aceea luna, peste ape doamnă,
Umple văzduhul, palidă de ciudă,
Cu ceață-mprăștiind răceala udă;
Și timpurile anului se-ntoarnă
Anapoda pe crug: căci alba iarnă
Sărută roșii roze parfumate;
Pe capul nins, de tâmplele-mbrumate
Ale lui Crivăț spânzură-o tiară
De ghiocei... Zglobia primăvară,
Senina vară, toamna-mbelșugată,
Zgârcita iarnă –, își schimbară toate
Veșmântul... Lumea-ncearcă-nspăimântată
Să le cunoască, însă nu mai poate
Nici după roadă, nici după culoare.
Și-acest noian de zăpăceli și rele
De unde crezi că izvorăște oare?
Din certurile noastre, da, din ele,
Noi suntem vinovați de toate cele...

Oberon:

Îndreaptă-le, că-ți stă doar în putere!
De ce-l jignești pe Oberon? Ce-i cere
Titaniei? Nimic, decât să-i dea
Un prunc pierdut, pe care dânsul vrea
Să-l facă paj de-cinste-al Curții sale.

Titania:

Cât despre asta, Oberon, nici ale
Împărăției zânelor comori
Nu-mi pot plăti pe-acest copil din flori.
Cu maica lui eram ca și o soră,
Și-ades’ în miresmata auroră
A Indiei, pe țărmul lui Neptun
Cu perle vream cu ea să mă-încunun.
Stam, și privind ades’ cum de la maluri
Corăbii grele se-mbarcau pe valuri,
Făceam mult haz de albele vântrele
De vânt umflate, ce păreau că-s grele;
Atunci și ea să-noate începea,
Cu pântecul rotund, făcând ca ele –
(Căci chiar p-atunci era și dânsa grea
Cu pajul meu de azi)... Dar, muritoare,
Muri în ceasul chiar când l-a născut.
De dragul ei, l-am luat și l-am crescut
Pe-acest copil, și tot de dragul ei
Nu-l dau, că-mi este drag ca ochii mei!

Oberon:

Cât stai pe-aceste locuri?

Titania:

Știu și eu?
Plec poate după nunta lui Thezeu.
De vrei să facem hora împreună,
Și să ne vezi cum dănțuim în lună,
Rămâi cu noi; de nu, cu-atât mai bine...

Oberon:

De-mi dai băiatul, o să merg cu tine.

Titania:

Nu-l dau pe toată-mpărăția ta!
Să mergem, zâne. Că, dac-am mai sta,
S-ar face sfadă.

Titania cu suita ei pleaca.

Oberon:

Caută-ți de cale!
Dar nu vei părăsi această vale
Mai înainte de-a-mi plăti ocara,
De nu ajung cumplit să mă răzbun.
Hai, vino, dragă Puck, băiatul bun.
Ți-aduci aminte tu de ziua când
Stam noi pe-un promontoriu –, și cântând
Veni acea sirenă pe-un delfin,
Un cântec dulce și așa de lin,
Că amuți războinica fanfară
A mării, și, desprinși, alunecară
Vreo doi luceferi din înaltul zării,
Spre-a asculta cum cântă fata mării?

Puck:
Mi-aduc aminte.

Oberon:
Tot atunci văzui
(Tu nu puteai să-l vezi), cu arcul lui,
Pe-Amor zburând între pământ și lună,
Țintind cu-un vârf aprins cu mătrăgună
Pe o vestală care sta pe tron.
Și cum întinse arcul, Cupidon
Putea răni cu sprintena-i săgeată
O sută mii de inimi dintr-odată;
În casta rază-a lunei umezi însă,
Văzui săgeata lui de pară stinsă
Și fata de-mpărat trecu senină,
Ca o fecioară gingașă, străină
De dragoste... Dar eu atunci văzui
În care loc pică săgeata lui:
Căzu-n apus, pe-o mică buruiană,
Cu albe flori, dar de-a săgeții rană
De-atuncea roșii... Fetele, la țară,
Îi zic "năvalnic". Du-te, așadară,
Și adă-mi-o. Ți-am arătat-o o dată.
De picuri, la bărbați sau la femei,
Pe ochii lor închiși, când somnu-i fură,
Un strop din sucul fermecat al ei,
Se-ndrăgostesc de cea dintâi făptură
Pe care-o văd când se trezesc din somn...
Aleargă dar, îți sunt stăpân și domn,
Și adă-mi fermecata buruiană
Ca fiara din adânc, leviatană,
Pe când străbate-oceanu-într-o clipită

Puck:

Vreau să încing, în fuga mea zorită,
Întreg pământu-în patruzeci de clipe.

Puck iese repede.

Oberon:

Voi iscodi, cu fragede aripe,
Titania în somn de-o fi culcată
Și-atunci cu buruiana fermecată,
Pe-oricine-l va vedea la deșteptare,
Un leu, un urs, un taur, orișicare,
Un lup sau o maimuță de-o zări,
Fără de margini s-o îndrăgosti.
... Stropind-o cu o altă buruiană,
Să-mi deie-atuncea pajul de pomană.
Dar cine vine? Eu sunt nevăzut,
Să aflu ce-și vor spune, neștiut.

Intra Demetrius si Helena din dreapta.

Demetrius:
S-a dus iubirea noastră. O poveste?
Cu Hermia, Lysander unde este?
Pe el îl voi ucide. M-a pătruns
Iubirea ei. În codru s-au ascuns,
Așa mi-ai spus. Dar mintea-mi se destramă
De nu pot s-o găsesc, de bună seamă,
Pe Hermia... Tu, nu mă mai urma!

Helena:
Dar nu pot să înfrâng iubirea ta!
Să nu-mi mai farmeci sufletul de dor
Și n-am să-ți mai păstrez atât amor.

Demetrius:
Te-am cucerit? Nu ți-am vorbit deschis?
Te-ncrezi degeaba într-al iubirii vis.
Nu te iubesc! Nu pot să te iubesc!

Helena:
Mai mult în chipu-acesta te-ndrăgesc!
Îți sunt, Demetrius, câinele de pază.
Mă bați, și simt în inimă o rază
De dragoste-înălțându-se spre tine.
Mă simt, de tine alături, foarte bine...
Chiar de mă bați, chiar dacă mă lovești,
Că te-nsoțesc, deși nu mă iubești.
O! Lasă-mă să merg pe urma ta,
Chiar de m-ai bate, chiar de m-ai certa!
Mă lasă calea să ți-o însoțesc,
Dar tot te voi găsi, căci te iubesc.
Un colț din suflet vreau să-mi hărăzești,
Chiar dacă azi nu poți să mă iubești.
Dar totuși ți-l cerșesc, să-l am și mâine.
Mă rog de tine cum se roagă-un câine!

Demetrius:
Nu cuteza mânia să-mi stârnești,
Căci doar la ură tu mă ispitești.

Helena:
Când nu te văd, de orișice mi-e silă!

Demetrius:
Cum poate să se-ndure o copilă
Să iasă din cetate, urmărind
Pe-acel iubit de ea cu-atâta jind,
Dar care n-o iubește? Și la noapte
Să-nfrunte doar primejdii, crunte fapte,
Primejduind, și fără de temei
Comoara scumpă-a fecioriei ei?

Helena:
Mi-e cinstea ta de pază-în orice fapte.
De tine-alături când mă văd în noapte
Văd ochii tăi scânteietori mereu:
Nu-i noapte, nici pustiu în jurul meu.
Mă simt alături de ființa-ți dragă,
Și pentru mine este-o lume-întreagă.
Nu-s singură, și nici nu-s părăsită,
Când sunt de lumea-întreagă ocrotită.

Demetrius:
M-ascund printre tufișuri, ca în gheare
Să te cuprindă aprigele fiare.

Helena:
Nici sufletul de fiară nu-i hain
Ca sufletu-ți, tăios cum este-un spin.
Hai, pleacă și mă lasă, ca pe dos,
Legenda să se-ntoarcă: rușinos
Apollo fuge, laș și mișelește,
Iar Daphne peste tot îl urmărește.
Un uliu-i urmărit de-o turturică;
Iar biata căprioară, fără frică,
Spre tigrul fioros se năpustește:
De-avântul ciutei fiara se ferește.

Demetrius:
Nu stau să-ți mai răspund la nerozii.
Hai, pleacă, ori altminteri vei păți
În codru o năprasnică ocară.

Helena:
Ți-e inima cumplită și amară:
În templu, în cetate-în toată țara,
Batjocorești ce-am mai de preț, comoara
Iubirii nesfârșite pentru tine.
Bărbatul se cuvine, prin suspine,
Să-și urmărească tot mereu iubita.
Aicea eu mă simt nedreptățită,
Căci îți cerșesc, din inimă, iubirea,
Iar tu nu mi-ai păstrat nici amintirea.

Demetrius iese.

Te-oi urmări și-oi face rai din iad,
Ucisă de cel drag de-o fi să cad.

Iese.

Oberon:
Ieși din pădure, nimfă: să știi bine:
Tu vei fugi de el, el, după tine!

Puck vine din adancime, cu o floare mare, rosie.

(lui Puck): Hai, vino, spiriduș rătăcitor!
Adus-ai floarea gingașă de-amor?

Puck
(I-o arata): Da, iat-o!

Oberon:
Pune-o-în locul singuratic.
Plin de mireasma cimbrului sălbatic,
Și unde cresc crăițele înalte,
Alături cu mușcatele învoalte.
Umbrit de-un rug cu-o-ntunecată floare
De trandafiri, de crini, de lăcrămioare.
Aicea, lin de zâne legănată,
Titania voioasă se desfată
În cuib înmiresmat de flori, ce bine
Se odihnește-n nopțile senine!
Aicea-și lasă smălțuita piele
Șopârla, pentru-o rochie cu inele.
Strai destul de larg să-mbrace
Pe-oricare dintre zânele acele.
Aici voi aștepta s-o ung pe gene
C-un strop din sucul astei buruiene,
Umplându-i ochii ei cu fel de fel
De năluciri nebune. Ia din el
Și tu un strop, și cată prin poiană
Pân’ ce-ntâlnești o mândră-ateniană
De-un tânăr atenian înamorată,
De care el vrea cu-orice preț să scape.
Mergi și, când doarme, unge-l pe pleoape
Cu buruiana aceasta fermecată.
Dar să purcezi cu-atâta iscusință
Încât, firește, cea dintâi ființă
Pe care-o va zări, să fie ea.
Îl vei cunoaște după-mbrăcămintea
Lui de-atenian. Fă tot ce-ți spun, așa
Ca el de dragul ei să-și piardă mintea,
Precum ea și-o pierdu de dragul lui...
Mă vei găsi aici mai înaintea
Cântatului. Mergi dar și ia aminte!

Puck:
Stăpânul meu feeric, vorba ta
Se va-mplini aidoma cum spui! (Iese.)

(Oberon se ascunde-n dreapta-n fata si sta la panda)





Visul unei nopti de vara - Actul 01 - Scena 01
Visul unei nopti de vara - Actul 01 - Scena 02
Visul unei nopti de vara - Actul 02 - Scena 01
Visul unei nopti de vara - Actul 02 - Scena 02
Visul unei nopti de vara - Actul 03 - Scena 01
Visul unei nopti de vara - Actul 03 - Scena 02
Visul unei nopti de vara - Actul 04 - Scena 01
Visul unei nopti de vara - Actul 04 - Scena 02
Visul unei nopti de vara - Actul 05 - Scena 01
Visul unei nopti de vara - Actul 05 - Scena 02


Aceasta pagina a fost accesata de 759 ori.