• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Apostolul - Fragment 17

XVII.


Dormise si s-a desteptat?
Ori isi pierduse mintea si isi vine-n fire?
Un ceas ori luni intregi
A fost nebun? ... Silvestru nu stia,
Se tot gandi, se tot gandi
Ce s-a-ntamplat cu el si ce se mai intampla?
Privi in jur si nu zari nimic,
Era-ntuneric pretutideni.
Isi zise atunci: "E inca noapte,
Eu am dormit si am visat,
Nu-mi aduc bine-aminte visul,
Dar inspaimantator a fost,
Nici n-am sa-l povestesc nevestii,
Nu vreau s-o tulbur.
Dar de s-ar revarsa de ziua!
Asa grozava noapte
N-am mai avut eu niciodata.
Dormi, dragoste? Dormi, iubito?...
Desigur, doarme, daca nu-mi raspunde...
Dormiti, iubitii mei,
Dormiti frumos si linistit.
Si tot nu-i inca ziua! Cand se face ziua?
Ma inspaimanta noaptea asta lunga,
Ridica-ti, aurora, fata luminoasa,
Arata-ti numai varful degetelor...
Asa imi arde capul, parca
Ar fierbe un vulcan in el
Si sta sa-i zboare creierii!"

Si ca sa-si stearga fruntea-nadusita
Ridica mana ... hah,
Ce zuruit!
Sunase lantul greu pe brat,
Acum isi amintea de toate,
Si-un frig de moarte ii cutreiera prin oase,
Ca vantul prin ruine.

Isi amintea bine de tot...
L-au prins in ulita,
L-au ferecat in fiare
Si n-a fost chip sa-si vada
Nevasta si copilul,
Nu a putut sa-si ia
Ramas bun de la ei, nici sa priveasca
O data inca-n ochii lor iubiti,
In care se-ncheia
Si fericirea, si averea lui!
Si-acum e in inchisoarea asta subterana,
Mult mai adanc inmormantat
Ca mortii care putrezesc
Pe fundul gropilor!
Si cand o sa mai vada el lumina zilei?
Cand o sa mai revada pe ai lui?
Poate ca niciodata!
Si pentru ce ajunge el
In locul asta blestemat?
Fiindca a vestit la oameni
Aceea ce-i lasase Dumnezeu:
Ca e un bun comun, din care
Isi are fiecare partea lui,
Si-aceasta-i libertatea!
"Oh, sfanta libertate, sufar pentru tine,
Gemu cu disperare robul,
Si dac-as fi pe lumea asta singur,
Precum eram odinioara,
As sta cu liniste pe bolovanul asta,
Si mandru, ca si regele pe tronul lui furat,
Si lantul l-as purta atat de fericit,
Cum am purtat odinioara
Inelul de logodna!
Dar am nevasta, am copil...
Ce se fac ei fara de mine?
Cine o sa-i nutreasca
Cu paine si cu dragoste?
Si ce ma fac eu fara ei?
Oh, inima, de nu oti fi de piatra,
La ce nu te zdrobesti?"
A plans, s-a vaietat, s-a-nfuriat,
Si intunericul etern
Nepasator il asculta...
Incet-incet, s-a linistit apoi,
Invins se dete sufletu-i trudit,
Si mut si nemiscat era,
Nesimtitor ca piatra
Pe care sta, ca intunerecul
Ce il acoperea.

Nu mai simtea, ci numai cugeta.
Si gandurile lui zburau
Aproape de pamant,
Ca pasarea cu aripa ranita.
Tu, inchisoare, ruda cu sicriul,
Cine te-o fi zidit
Si cine te va darama?
De cate veacuri stai tu in picioare
Si cate veacuri vei mai sta?
Cine-a sezut aici, in locul meu, pe piatra?
Tot un martir, ca mine, sau
Vreun talhar fara de lege?
Aci ii putrezira oasele,
Sau a vazut iar soarele?
Frumoasa-i lumea, codrii si campiile,
Si vaile, si luncile, si florile, si stelele...
Eu n-am sa le mai vad in veci.
Sau poate-asa tarziu, incat
Am sa le uit si numele...
Ce-ar fi sa stau un an,
Aicea, unde clipa e un veac,
Si unde timpul umbla
Incet ca cersetorul schiop, batran,
Cu doua carji...
Un an? si poate zece, douazeci
Ori si mai multi?
Veniti la mine, mortilor,
Voi cari ati suferit aci vreodata,
Sa stam putin de vorba...
Si invatati-ma, cum se omoara timpul?
Veniti la mine, mortilor,
Ca si eu parca sunt un mort,
Si in mormant visez...
Sunt mort ... ma ingroapa
De viu...
Sunt mort ... nici inima nu-mi bate,
Ceea ce-mi tremura in piept
E agonia sufletului meu."

In fine inceta si sa mai cugete,
Nu-i era-n inima-i si nici in creier
Nici o simtire, nici un gand.
Sta mai incremenit decat statuia,
Ii amortira membrele
Si incepu sa-si piarda cugetul,
Lin capul i se clatina si
Cazu lungit pe pietre...
A lesinat? A adormit?

Mult timp zacu acolo nemiscat
Si poate nici nu respira.
O data numai, ca si cand
L-ai fi izbit cu bici de flacara,
Sari in sus,
Si cu un glas
Asa sfasietor de inimi,
Ca zidurile reci gemura dupa el
Striga: - Opreste-te ... opreste-te!
Si-ntinse mainele.
Mult, mult a stat asa, apoi
Si, istovit, cazu pe scaunul de piatra,
Iar capul ii cazu in piept,
Cu doua lacrami mari in ochi,
Gemu incet:
-Nu s-a oprit ... s-a dus ... m-a parasit aici.
Si totul s-a sfarsit!
Ce i-a venit? Cine l-a parasit aici ...? ...
Ce s-a sfarsit? ... Ori a visat?

Nu a visat, n-a fost un vis desert...
Nu poate fi adevarat,
Si totusi e!
Pe cand zacea acolo, aparu
In fata lui o umbra de femeie;
El o recunoscu,
Ea se pleca jos, langa el,
Si ii sopti- ureche:
"Eu am scapat de chin,
Ramai cu bine!"
Si-l saruta pe fata...
Atunci sari in sus .. si cand
Deschise ochii,
O mai vazu dar, mai curand de-o clipa,
A disparut, si boltile se-ntunecara
Ca-n miezul noptii dupa fulger.

"Eu am scapat de chin, ramai cu bine".
Trist repeta el vorbele-auzite,
"Asa mi-a zis un dulce glas pe care
Nu-l voi mai auzi eu niciodata:
"Eu am scapat de chin, ramai cu bine..."
Te du cu bine dar, iubito,
Podoaba sufletului meu,
Pe care mi-a rapit-o vijelia.
Ce nu ma duce si pe mine?
Ce pretuieste, ce mai pretuieste
Un arbore pustiu de frunza?
Si unde mi te-a dus furtuna?
Macar si vestejita, moarta:
Ca sa-mi pot plange ramasita vietei
Pe sfintele tale ruini?!...
Nici nu-mi mai trebuie viata mie,
Caci i-am pierdut tot rostul;
Tu ai fost tinta vietei mele,
Caci pentru tine si prin tine am trait,
Femeie-dumnezeu!
Tu singura ai fost in adevar!
Si celelalte? omenire, libertate,
Tot vorbe goale, fantezii desarte,
Nebuni sunt cei ce lupta pentru ele!
Tu singura ai fost in adevar,
Femeie-dumnezeu!
Si eu de-a pururi te-am pierdut?
De-as rascoli pamantul ca sobolul,
Intreg pamantul, nu te-oi mai gasi...
Ca tot un praf din toti, si urma ta se sterge,
Acelasi praf din toti, si urma ta se sterge,
Ca si cand ai fi fost un animal sau planta.
Dar linistit as indura
Nenorocirea mea, povara uriasa,
Pan' ce-as cadea zdrobit,
De i-as fi zis macar adio,
Macar o vorba sa-i fi spus,
O vorba mica ... toate, toate s-au sfarsit!
Si Dumnezeu n-a fost indurator.
Ce crud e Dumnezeul asta!
Si noi plecam genunchii inaintea lui,
Ii zicem tata si il preamarim...

Esti un tiran, si eu
Te blestem, Dumnezeule!
Tu stai in tronul tau ceresc,
Nepasator si trufas,
Intocmai ca tiranii pamantesti,
Vapsindu-ti purpura cu zorile,
Cu sangele din inimi sfasiate!
Fii blestemat, tu mai tiran ca toti tiranii!
Precum m-ai renegat pe tine,
Tot astfel si eu te reneg!
Sa-ti iei viata inapoi, pe care
Mi-ai aruncat-o de pomana,
Ia-o-napoi si da-o altuia,
Ca sa se chinuie si ala,
Nu-mi trebuie viata de pomana,
Si o azvarl in fata ta, sa se sfarame
Ca un netrebnic vas!"

Asa urla apostolul. Iar intunerecul
Se ingrozi si se cutremura...
Asa urla, nebun de furie;
Izbindu-si capu-n zid, cazu,
Si zidul rasuna de groaznica izbire:
Un vaier surd si dureros.
Acolo zace el cu fruntea sfaramata
In sangele-nchegat pe pietre,
Acolo zace, si nu-i mort, e viu!
S-a inradacinat viata-ntr-insul,
S-a intrupat adanc in el,
Ca suferinta in sufletul lui,
Ca intunerecul in temnita.








Apostolul - Fragment 09
Apostolul - Fragment 10
Apostolul - Fragment 11
Apostolul - Fragment 12
Apostolul - Fragment 13
Apostolul - Fragment 14
Apostolul - Fragment 15
Apostolul - Fragment 16
Apostolul - Fragment 17
Apostolul - Fragment 18
Apostolul - Fragment 19
Apostolul - Fragment 20


Aceasta pagina a fost accesata de 534 ori.