• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Singuratatea - Alphonse de Lamartine

Adeseori pe munte, cand soarele apune,
Eu, obosit de ganduri, la umbra rezemat,
in jos peste campie vederea-mi se repune,
Privind cum se destinde cu-ncetul si treptat.

Aici spumega raul in undele-i muginde
si serpuind se pierde in departat ascuns;
Lacul colo-si revarsa apele lui dorminde,
Pe care steaua serii ivita le-a patruns.

Seara-si arunca inca o raza rubinoasa
P-al muntilor nalt varf de brazi incoronat;
s-a umbrelor stapana in caru-i rourat
Pasaste, si albeste o panza fumegoasa.

Religiosul sunet, curmand asta tacere,
in aer se revarsa din turnul goticesc;
Pe calator opreste; si luciul campenesc
Ne-nsufla-n locul zilei o sfanta mangaiere.

Dar sufletu-mi, l-aceasta vedere felurita,
Rece, nimic nu simte placere pe pamant;
El inainte-mi este o umbra ratacita:
Soarele nu-ncalzeste pe cei ce nu mai sant.

Stance, colnice, dealuri, d-a rand le iau pe toate,
Din margine la alta, d-apus la rasarit,
Nimic nu las din lume, si vaz ca nu se poate
Ferice eu in vruna mai mult a fi ursit.

Ce pot afla in aste livezi, lacuri, campie,
A carora placere odata mi-a zburat?
Rauri, fantani, dumbrave, coliba sau palat;
Lipseste o fiinta, si toate sunt pustie.

Faca-se zi sau noapte, rasare si sfinteste
Soarele, eu la dansul ma uit c-un ochi strain!
Fie liniste, vifor, negura sau senin,
Zile n-astept d-aicea, - soare ce-mi foloseste?

Cand as putea in drumu-i sa-l insotesc vrodata,
Ai mei ochi pretutindeni desertul ar privi;
Aici ins-a mea ravna la toate e-ncuiata:
Nimic nu cer din lume, nimic n-am a dori.

Dar dincolo d-aceste inflacarate sfere,
Loc unde lumineaza soarele-adevarat,
Cand mi-as lasa aicea lutoasa despuiere,
Acolo-mi va fi fata ce-atata am visat!

Acolo si nadejde, s-amor, si-ncredintare.
Voi reafla-n izvorul d-atata prea dorit,
s-acel ideal bine de toti nadajduit
si care-aici vrun nume el pe pamant nu are.

Pe carul aurorei sa zbor pana la tine
De ce nu pot, o, scumpe locuitor ceresc?!
in locul osandirii ce ma mai zabovesc?
Nu e nimic d-amestec intre pamant si mine.

Jos pe livezi cand cade frunza cea-ngalbenita,
Vantul de seara sufla, o zboara, s-a pierit...
si eu sunt ca aceasta frunza prea vestezita;
Crivete viforoase, ce m-ati deosebit?


(1830)




Singuratatea - Alphonse de Lamartine


Aceasta pagina a fost accesata de 886 ori.