• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Poetul murind

(A. de Lamartine)


A vietii mele cupa se sparse inca plina,
in lungi suspine viata-mi se duce si declina:
Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot intarzia!
in bronzul ce ma plange in sonuri precurmate
A mortii mana rece ultima-mi ora bate.
Sa gem oar’? sau mai bine sa caut a canta?
Sa cant, caci al meu suflet e inca p-a mea lira;
Sa cant, caci mie moartea ca lebedei inspira
Pe tarmuri d-o-alta lume un grid melodios.
Semn bun acesta este, si geniul mi-l face.
De este-al nostru suflet amor, cereasca pace,
Un cant divin dar fie adio d-aci jos.
in spargerea sa lira rasuna mai sublima,
in stingerea sa lampa dodata se reanima
Si d-o lumina vie straluce, si s-a stins;
Lebada vede cerul la ultima sa oara;
Si omul, singur omul, el numai se coboara
Sa-si numere trecutul, de doruri reimpins!
Si ce sunt aste zile ce omul le implora?
Un soare si alt soare, o ora s-alta ora,
Si cea venita-asemeni cu ceea ce s-a dus.
Si ce ne-aduce una cu ceealalta piere,
Travaliu si repaos, dureri si iar durere,
Si noaptea peste lume, cand ziua a apus.
Sa planga cati s-acata cu mainile-nclestate,
Ca iedera-n ruine, de zile daramate,
Cati vad ca mai nainte nu au ce mai spera;
Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pamantul,
Ma duc foarte usure, ca frunza ce-o ia vantul;
N-am radacini aicea sa poata m-arresta.
Poetul e c-acele straine svolatoare
Ce nu-si cauta cuibul pe tarmuri statatoare,
Nici ramura, nici unda drept loc leganator,
Ce nu se pun pe arbori, nici stance, nici campie,
Ce trec intr-o cantare pe sus in melodie
Si lumea nu cunoaste decat din vocea lor.
Novicia mea mana pe coarda sunatoare
Nu s-a condus vrodata d-o mana instructoare:
Nu poate sa dea omul ce-nsufla Dumnezeu.
Nici rau-nvata-a curge pe clina sa la vale,
Nici acvila sa-noate in aer p-a sa cale,
Nici cum s-adune-albina din flori nectarul sau.
Arama rasunanda din locuinta-i sfanta,
Cu mistica sa limba azi plange, maine canta,
Cand nasterea, cand moartea, cand nunta celebrand
Si eu fui ca arama prin flacari lamurita,
Batura-ntr-al meu suflet si patimi, si ursita,
Si scoasera-mpreuna acordul cel mai sfant.
Astfel in cursul noptii o arp-eoliana
Si-amesteca cu unda plansoarea-aeriana,
Si singura rasuna cand sufla un zefir.
Uimit sta calatorul, si sta ca sa devine,
S-admire, sa priceapa cerestile suspine
Ce noua sentimente si cugete inspir.
Adesea a mea arpa de lacrimi fu stropita;
Plansoarea insa este o roua fericita,
Si inima e juna sub cerul seninos.
Flaconul cand se sparge miros mai mult rasfira;
Sa nu calci in picioare balsamul, ca respira
Si imprejur raspande profum mai copios.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasa
D-ast eho d-un van sunet ce secolii strapasa
Si jucarie lumii intotdaun-a stat?
Voi, care ii promiteti trofee si domnie,
Simtiti a lirei mele acord si armonie?
Uitati-va ca vantul deja le-a si luat.
Nu va jucati cu omul, cand ii vorbiti de moarte!
Cu-asemenea sperante de viitor, de soarte,
Ce-i mai vorbiti de glorii, d-un sunet svolator?
Ce ! darea unui suflet! aceasta este glorie?
O, voi, care promiteti toti timpii la memorie,
Aveti d-unde promite? aveti vrun viitor?
Atest, s-am martor cerul, ca eu in asta lume
Cu rasul p-a mea buza am pronuntat ast nume,
Inventie fatala delirului uman.
Am stors mult asta vorba, s-aflatu-o-am tot vida,
S-am azvarlit-o-ncolo ca pe o scoarta-arida,
Ce buzele umane o tot resug in van.
in stearpa sa speranta d-o glorie ce pasa,
in cursul vietii sale in urma-i omul lasa
Un nume ce tot scade, din zi in zi proscris;
Si timpul p-a lui valuri inalta si coboara
Aceasta cazatura, si-n fine o doboara
in al uitarii negru si destructor abis.
Arunc si eu un nume mai mult p-asta tempesta
in voia intamplarii ferice ori funesta.
Si-n ce-as fi oar’ mai mare? in ce mai glorios?
Cand lebada s-avanta spre ceruri p-a ei cale,
Mai stie ea de umbra a aripilor sale
Ce-noata ori pe unda, ori pe campie jos?
Dar ce cantai, veti zice, atat p-aceasta lume?
- intreaba filomela: aspira la renume
Cand noaptea-ntreaga canta l-al apelor susur?
Tot astfel cantai si eu, precum omul respira,
Cum pasarea ciripe, cum suna-o biata lira,
Cum vantul sufla, geme, cum apele murmur.
Amor, cantare, ruga, atat fu a mea viata;
Din toate cate omul doreste si invata,
Amici, la ora mortii nimic nu regret eu;
Nimic, decat suspinul spre bolta instelata,
Extazea lirei mele, tacerea-namorata
A unei inimi pure batand la pieptul meu.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ca pasarea ce vede prin umbrele funebre,
Credinta mea patrunse ca ochi printre tenebre;
Instinctul ei profetic destinu-mi revela.
Adesea al meu suflet in visele-auree,
Pe aripe de flacari svoland spre empiree,
Vazu divine campuri, si moartea devanta.
Sa nu-nscriti al meu nume pe pietre cumparate;
Un monument pe suflet e mare greutate!
Putin nisip, s-atata, peste tarana mea.
Lasati abia un spatiu d-o batatura rece,
Ca, daca pe la groapa-mi vrun svanturat va trece,
Sa poata sta acolo, sa poata-ngenunchea.
Adesea in secretul al umbrei s-al tacerii
Se nalta cate-o ruga in arderea vegherii
Si afla o speranta aproape d-un mormant.
D-aci mult vede omul, si alma-n neputinta
Ia aripi si s-avanta spre cer cu usurinta.
Cand ai picioru-n groapa, putin esti pe pamant.
Sfarmati si dati la flacari, la vanturi si la unde
Ast luth ce n-are sunet la suflet a raspunde;
in ceruri ma asteapta alt luth, de serafimi.
Peste curand ca dansii trai-voi a viata
in verva imortala s-eterna dimineata
Divinelor concerte, in hor de cherubimi.
Peste curand... dar moartea c-o mana grea detuna
S-atinge a mea lira. Se sparge si rasuna
Si plange ca o surda in aerul desert.
A si-nghetat, si tace... Amici! cantarea nalta
Ca sufletu-mi sa treaca in lumea ceealalta
Prin sunetul cel sacru al vostrului concert.




Poetul murind


Aceasta pagina a fost accesata de 690 ori.