Autori > Radulescu Heliade
La moartea lui Carlova
O, lira mea, suspina! al tau glas plin de jale
in umbra sa rasune, sa geama la mormant:
Carlova nu mai este!!! suspina p-a lui cale
Si fa sa se auza pe aripe de vant:
"Carlova nu mai este! si lira-i a-ncetat!"
O, tanar cantarete! pasare trecatoare!
Abia te-ntraripasesi, abia dulcele-ti glas
Chema sa te auza pe craca saltatoare
Pe calatori, si-ndata, oprindu-le-a lor pas,
Tntind a lor vedere... tu zbori si i-ai lasat!
Tu ai urat o tara unde putini asculta
Sau unde-a ta cantare cu ei nu insotesti;
inca traind, tu viata o petreceai mai multa
Sorbit in armonia a cetelor ceresti,
Unde ostas d-aicea acol-ai si grabit.
Sub tanara ta mana, degetele-arzatoare,
Acum se-nfioreaza lira de serafimi;
Asculti tu alte imnuri, incepi alta cantare
Si-ndemni tu alti razboinici, vitejii heruvimi,
Si alt post mai cu slava ti-a fost tie gatit.
Acolo-ti era locul al tau de mostenire:
Poetul aci este strain si calator;
Astfel vulturul mandru din nalta sa privire
Parca ar zice lumii din marele sau zbor:
Pamantul mi-este leagan, dar locuiesc in cer.
O, fenomen ce-n veacuri abia cand se iveste,
O, stea care rasare chiar intr-al sau apus!
Ce fu a ta lucire? Si ce ne prevesteste?
Ce inger te intoarce? Ce inger te-a adus?
Si cum se pun acelea care cu tine pier?
De unde esti, asculta jelinda mea cantare,
Vezi lacrima ce pica pe scumpul tau mormant.
in ceasul dupa urma, in cea d-aici plecare
Iubitii-ti fara mine, cu cei ce nu mai sant,
Vazura cum ti-iei zborul, si tuciul trist vestea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Si eu sunt ca metalul ce plange dupa tine,
Prin focuri de durere trecut si lamurit,
Si patimile repezi izbind inima-n mine,
Fiestecare scoate un sunet osebit,
Care-astupat mugeste, se-neaca iar in ea.
Lutoasa mea fiinta aci se zaboveste,
Dar eu sunt dupa tine, pe urma-ti te-nsotesc;
Ravna p-ale ei aripi acolo ma rapeste
Si soarta ta cea lesne in veci eu o doresc,
Dar... plumbul datoriei ma trage iara jos.
Cu care legatura afirea mea se-ntina,
intocmai ca stejarul adanc radacinat?!
Vantul cand se rascoala, el geme si suspina,
Trosneste si rastoarna orice l-a-nconjurat,
Si tot ce mai ramane priveste dureros.
Vai! iata a mea soarta, si cat de povaroasa!
Iar tu ai fost ca floarea acea primavaroasa
Ce-o smulge, -o ia zefirul, si-si las-al sau miros.
La moartea lui Carlova
Aceasta pagina a fost accesata de 671 ori.