• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Anatolida sau omul si fortele - Partea 05

V. Moartea sau fratii


1.

Caderea-a fost si este, nu insa preursita
Din planul providentei, ci din fatala-eroare.
D-aci in ignoranta, in lipsa cazut omul,
Ajunse-a se sustine ca fiarele cu prada,
Ca pasari cu ciupitul, sau laborand pamantul
in chinuri si sudoare, cu palmele, cu bratul,
in lipsa d-instrumente, a se arma cu lemnul
Si mai tarziu cu piatra spre-a rasturna pamantul.
Dotat cu ratiune, isi construi umbrarul;
Castorul, randurela ii fura drept maestri
Spre a-si cladi coliba, si alte animale
Spre a-si cata spelunce si a scobi pamantul
Sa se alberge iarna.
Doma cavallul, boul si le impinse jugul
D-a trage greutatea cu dansul dimpreuna
La asprele lui sarcini. Domestici si pasari,
Forma de vite turme, dispuse d-al lor lapte,
De lana si de piele, d-a lor progenitura.
Cu fiara veni-n lupta si, vingator adesea,
intreaga-i despuiere ii atesta valoarea
Si-l revesti ca manta, emblema de victorie,
Trofeu al luptei sale.
Cu furie mai mare, cu ura mai cumplita
Veni cu omu-n lupta si, vingator sau prada,
Ajunse ori despotul, ori sclavul mizerabil
Al fratelui sau insusi, carnefix ori victima.
Urmand dupa Scriptura, lua-vom inainte
Drept arhetip de viata adamiana stare,
Familia intreaga ce reprezinta-n sine
Viata primitiva; vom spune cu durere
De cele intamplate dupa cadere-ndata
Ca niste consecinte.
Pierdu Adam edenul, primara fericire,
Cazu omul din culmea progreselor cantate
De toti profetii lumii popoarelor antice.
Un cataclism teribil, universal incendiu
Se pare ca cuprinse, distruse mostenirea,
Averea omenirii; ca cherubimi de flacari
Sta custodind intrarea, romfeea fulgerante
Rota neimpacata. Nu mai era speranta:
Cu mainile-atarnate, cu palmele-nclestate,
isi pleaca omul fruntea si jos la pamant cata.
Iar sventurata-i soata in lacrimi sta in urma-i.
Cu parul in desplete in marele sau doliu.
Expatriat e omul, dezmostenit cu totul
Din marele sau bine, din toata-a lui avere;
in faptele lui toate e blestemat pamantul:
E rosu de arsura, triboli abia produce
Si spini si palamida; chin si sudori l-asteapta
Spre a-si sustine viata; mai vine si insectul
Sa-i dispute, sa-i roaza productele laborii.
Pe lang-acestea-o voce din sanul sau se nalta
Si-i spune implacabil ca nu e decat huma
Si-n huma-o sa reintre.
Frumoasa lui consoarte, cea gratioasa Eva,
Docila ii urmeaza, supusa servitoare;
in lacrimi si lamente, labori de tot ingrate,
isi pierde ai ei carmeni si gratiile toate,
I se paleste fata, i se deseaca pieptul
Si buzele ii crapa. Cu scobitoru-n mana,
Drept instrument laborii, i se naspreste palma,
Cand talpile, calcaiul i se-ntaresc ca osul,
Ca-a vitelor copita. Durere o asteapta
in viata-i lacrimoasa spre-a naste si a creste
Spre dor, spre chin, laboare, tot filii ai durerii
Ce au sa-ngrase campii cu sange, cu sudoare.
in toata nuditatea, expusi la ger, la vanturi,
Tunice pellicee le coperira corpul,
Si vita, sicomorul le oferira frunze
Spre-a-si coperi mijlocul.

2.

In asta scapatare si lipsa despre toate
Nascu lui Adam Eva pe-ntaiul filiu, Cain,
Cu gemenea Azruna. Ca cuibul unei pasari
Se impleti un leagan de flori, plapande frunze.
Acolo pusi copiii, ca doi Columbei tineri,
Fura-ardicati spre ceruri de mainile paterne,
Primitiile-agapei.
Se mai nascu si Abel, si gemenea Helia.
Parintii se-nmuiara cu inima, cu dorul,
Cum foarte des se-ntampla, spre cel mai june frate,
Si gestele lui toate, miscari, apucature
Li se parea mai tineri, mai blande, gratioase,
Cat din fatalitate, si inca din pruncie,
Redestepta in Cain o trista gelozie.
Cand se marira fratii, cazu-n partea lui Cain
A campului cultura, intru sudoarea fetei
A-si intretine viata; iar Abel isi alese
Viata pastorala, a turmelor sporire.
in arsita caldurii sudand labora unul;
Asprindu-i-se palma, curbandu-i-se corpul,
I se nasprea-mpreuna si inima, si cuget.
in urma turmei sale, la umbra, la racoare
Sta in veghere altul, cu inima in pace,
Cu sufletu-n repaos.
Statut de labori unul, ca negura de noaptea
Se returna la tinda; isi intrista parintii
Si tanara sotie.
Bland, plin de bucurie, cu oile, cu mieii,
Venea voiosul Abel ridente ca seninul
in bratele Heliei, ambilor sai genitori.
Familia intreaga era in voie buna,
Caci devenise Abel cel mai dilect al casei.
Pe lang-acestea iara intrase-n ale rugii,
in cate isi expande spre cer inima omul,
Si datina d-a-aduce din fructe s-animale
Spre-a le-nchina de sacre l-altar, in olocaust,
Oblatiuni, ofrande.
Cu ritul dimpreuna, cu observari de forme,
Nu mult, si supravine si o credinta-absurda
D-o teama, d-o speranta, si pan’ la degradarea
Sa uite ale rugii si sa observe numai,
Cand focul se aprinde, cum flacarile joaca,
Cand drept se suie fumul sau cand apuca-n laturi,
Cand bate vantu-n dreapta sau daca bate-n stanga,
Cand pasari trec sau svoala d-o parte sau de alta,
Cand victima se lasa pasind l-altar voioasa
Sau face vro miscare, ori inapoi se tine;
Cand maruntaie, oase cuprind cutare semne
Ce-nseamna ori dezastre, ori fericire mare;
Sa mai acuze inca pe cel care ofere
D-a lui bunavointa sau de vro coditura
De inima, de suflet.
Adam, precum se vede, ca omul ce ignora
Si va si el sa stie, si n-are cum sa afle,
Caci n-are de la cine, observa si intreaba
Obiectele inerte, s-atat cele-ntamplate,
Cat mai vartos pe sine; din sanul solitudinii
Se forta-a-si da cuvantul de tot ce-aduce-azardul,
De jocul intamplarilor, a tot ce e materie
Si n-are voie libera, nici ratia drept duce;
Voind prea mult sa stie, in suprastire-ajunge,
Si-n loc de veritate s-afunda-n superstitie,
Ce, oarba de lumina, sa-nvaluie in umbre,
S-a noastra nestiinta, in toata neputinta
D-a o-nsemna cu nume, se crede ca ajunge
A-si dezlega problema daca din gura-i scapa
Pomposul sacru nume, expresia mister.
Mai mult decat tot omul Adam cata s-ajunga
Prin via, primitiva-i imaginatiune
in regia fantasmelor, s-a-si face o sistema
in practicarea ritului si explicarea semnelor.
Si-initiati de dansul, si Abel, ca si Cain,
Cu multa pietate in cele rituale,
in seara, dimineata isi aduceau ofranda
L-altar in sacrificiu. Unul venea cu fructe,
Producte ale terrei s-ale laborii sale,
Cu primogeniti altul, din mieii turmei sale.
Sa fie intamplare, sa fie voie insasi
De sus a providentei, precum Scriptura-afirma,
D-a preferi p-un frate asa din chiar senin
Mai mult decat pe altul? Ca fumul de la Abel
Facea coloana dreapta suindu-se spre ceruri,
Pe cand cel de la Cain se disipea in laturi,
Ca fum dezagreabil la narile divine.
"Semn rau, precum se vede!" strigara asistentii;
Semn rau, crezu in sine si Cain svanturatul.
Se negura la fata, crezandu-se-n urgie
in cele preainalte si el, si ale sale.
Tentatia fu mare, si o simti ca omul
Cui nu-i da pas laboarea, fatica si durerea,
Ca tot dizgratiatul. Mai auzi s-o voce
Ce rasuna severa: "De ce asta-ntristare
Si negura pe frunte-ti? D-aduci intru dreptate,
intru dreptate-asemeni imparte sau desparte,
Caci altfel se comite in pe deplin pacatul.
Acesta te alunga, si tu pune-ti puterea
A-l domina-nvingandu-l."
D-a priceput-o Cain, noi nu putem pricepe
De e vro ratiune c-apuca fumu-n laturi,
Sau vreo cuviinta l-a ritului plinire
Ca se imparte-ofranda la dreapta sau la stanga;
Ci stim ca rascredinta aduse rele multe.
Aceasta n-a fost vocea divinei ratiuni,
Ci vana aiurare, tentatie suprema
La inima dolente, in omul ce se vede
Dezmostenit de toate.
Se negura la fata dizgratiatul Cain;
I se negrira ochii si-ntunecat ia campii.
in inima-ncuibata invidia-l cuprinde,
L-agita si-l turmenta; astampar nu-i da ura.
Necutezand s-abhorre pe fratele sau Abel,
Se blestema pe sine, doreste starea vitei,
Doreste nefiinta si va sa moara-ndata.
La cugetarea mortii ii vin parintii-n minte
S-un dor nespus l-apuca de tristele lor zile,
De filii, de sotie si de suror’ si frate.
Cu repentirea-i vine dorinta sa-i mai vaza,
I-e frica si rusine naintea lor s-apara,
I-e frica d-al sau sine.
Trist, palid, plin de spaima, statut d-atatea chinuri,
De dor, de repentire isi rataceste pasii
Si intra in dumbrava sa-si caute repaos.
Aci, rupt de fatica, batut de remuscare,
S-aseaza sa rasufle, si cugete-n amestec
il tulbura cu mintea, cu corpul il framanta.
Aci, in murgul serii, in mijlocul tacerii,
Nu mai avea nainte decat o viata-amara
Si grea ce-avea sa traga prin caile spinoase,
Si nici o consolare, si nici o bucurie.
I se parea ca este obiectul unei ure
Oriunde s-ar intoarce.
Din cuget in alt cuget era in neastampar,
Si orele de noapte treceau fara sa poata
A-si mai inchide ochii sau vrun repaos s-afle.
Spre ziua, in turmente, somn greu pe dansul cade
Si visuri vin gramada sa-i prelungeasca chinul;
I se parea ca vede ca-n umilita-i stare
L-ameninta sclavia. Simtea foamea si setea,
Angaria, laboarea, amarurile, jugul
Posteritatii sale intr-insul rezumate,
Le resimtea in corpu-i, pe pieptu-i gramadite.
Gemea de greutate, mugea, nu ca un taur,
Mugea ca om, ca tata ce simte cu simtirea
A mii de individe si scumpe, si dilecte.
P-atunci era si ziua, si Abel isi miscase
Catre pasune turma si o-ndreptase-n partea
Dumbravei unde Cain isi petrecuse noaptea.
S-apropie, il vede. Dormea si gemea inca;
Se mira, se attrista vazandu-l asa singur,
Voieste sa-l ia-n brate, ci ii respecta somnul;
Sta-n loc si nu cuteaza sa-l miste, sa-l destepte.
L-aude si-l observa cum geme si s-agita
Si ca e-n prada vrunui oribil vis tenace.
Patruns de tinerete, d-ardoarea lui fraterna,
Se pleaca si cu-ncetul il misca si il cheama:
"Te scoala, fratioare, te scoala prea dilecte."
Ca-mpuns, speriat Cain rasare si se scoala
Feroce, spaimantabil ca unul ce e-n lupta
C-un inamic de moarte; i se zbarlise parul,
I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flacari
Si cu furoarea-n fata: 'Ce! fii mei sclavi voua?
In servitute fiii, a mea posteritate?
Mai bine jos despotii! De jos, din radacina
Sa moara tirania!" racneste, se rapede
Ia furios maciuca si capul drept in doua
Lui Abel il despica.
Ca fulgerul jos cade bland, inocentul frate,
Si-n ultima-i catare rastraluci clementa,
Amorul si iertarea, cu un suras pe buze-i,
Fiori il petrecura si-i coperira ochii.
Se stinse. Si pamantul salta coprins d-oroare,
De sangele ce curge s-oribil il intina.
Cade si Cain, tipa, ia rapede in brate
Victima ce facuse; si vede, svanturatul,
Ca nu era fantasma, nu inemic de noapte,
Ci fratele sau insusi ucis de a sa mana.
Il cheama, il saruta, il misca, iar il cheama,
Cutremur il apuca si crede ca-l apuca
Pe dinapoi o mana si ca aude-o voce
Era divina voce cui zicem constiinta:
"Si unde este Abel? si unde e-al tau frate?"
Ce are sa raspunza? "Nu stiu! (Caci n-are inca
Nu stiu! ... n-am fost custode!"
Si cand isi veni-n sine. cand isi aduse-aminte
De cele de cu seara, de cugete sinistre
Ce nu-l lasa sa doarma, de visele oribili
Si de suprema lupta sa-si apere copiii,
Posteritatea-ntreaga de fiare, de sclavie,
Atunci disperat striga: "Ucizator de frate,
O, mizerabil Cain! Iertare cat de mare,
Cat Dumnezeu de mare, pacatul meu o-ntrece
Si nu mai e speranta. Deschisu-s-a pamantul
Si buzele lui sange varsat de a mea mana,
Al fratelui meu sange a supt!"; si in rarunchii-i
L-a apucat cutremur. "Sa fug..." Si pana astazi
Asa fug fraticizii, asa fug criminalii.

3.

Si frica, remurcarea-l imping ca o tempesta
Ce-mpinge peste valuri un vas lipsit de carma
S-al caruia pilotul e si nebun de spaima
Nu stie unde fug, cand rapezit la dreapta,
Ii fuge sub picioare. Statut cu corp, cu mintea,
Jos cade, si-l deturna si creierii ca locul;
Ca mort aci ramane si sta in nesimtire.
Durerea il desteapta ... si cand ii vine-n minte
A fratelui figura, fatala lovitura
Rasuna-ntr-al lui suflet; ca pe carbuni se simte
Si sare plin de-ardoarea sa-l mai revaza-o data,
Alearga si ajunge la locul de pacate
Si cade peste corpul abandonat de suflet.
La pieptul sau il strange, si tipa, se lamenta
Curg lacrami de durere, fierbinti ii ard vederea,
Siroaie cad, se-ncheaga cu inocentul sange,
E desecat cu dorul ce-l sparge si-l sfasie,
Sughitele-l inneaca, isi pierde rasuflarea,
Cu maini, cu capul cade pe pieptul adorabil
Mai micului sau frate.
In mare neastampar de multa-ntarziere,
Adam, Eva, Helia, Azruna dupa dansii,
Cata pe Cain s-Abel, si-n asta prosternare
Ii afla ... O, spectacol! Parinti, copii, sotie,
Va lamentati si plangeti, va smulgeti in cap parul,
Tipati, ca iata moartea in pragul tindei voastre
Oribil grinta dintii.
Dizgratiat Adame, al patrilor parinte!
Mult lacrimoasa Evo, a mamelor strmater!
Pe cine-aveti d-a plange? pe justul ce trepasa
Sau pe ucizatorul mai hide decat crima,
Oribil de cutremur, de spaima, repentiri?
Caci unul, ca si altul, sint scumpii vostri filii,
Ca tata te-ntreb, Doamne, al totului parinte,
De cine simti durerea mai mult si pietatea:
De fiul ce bland cade ucis de-al sau frate,
Sau de dizgratiatul ucizator frenetic?
Intreci sau te-ntrec, Doamne, parintii in durere?
Mai bine zeci de filii la oricare parinte
Ucisi de mana mortii (de s-ar putea vrodata
O astfel de urare), decat un singur filiu
Ucizator de frate!
Da, Doamne, -acolo lacrimi si gratia ta toata,
Impaca (de se poate) dizgratiatul suflet
Damnat de sine insusi turmentelor eterne!
Aibi pietate, Doamne! miserere lui Cain!
Clementa, rentregire la sventurata ginte,
A lui posteritate! Rascumpere-se-n seculi
Prin chinuri ce-i astepta, prin gemet, prin laboare
Oriunde e pacatul mai mult, mai deplorabil!
Fiorator spectacol! Tabelul se prezenta
Oribil, plin de sange. E amplu si se-ntinde
Cat omenirea-ntreaga, trecuta si prezente,
Si-n secoli se destinse ca doua mari figure
Ce nencetat arata ce-a fost si este omul:
Cand fiara, cand victima; sus, unul, in picioare,
Si tremurand si livid e Cain fraticidul;
Jos, palid, justul Abel, scaldat intr-al sau sange,
Lasand orfani copiii, se vede pana astazi
Din secol in alt secol, din ginte l-alta ginte,
Trecand din dogma-n alta, din lege-n alta lege,
Vedeti dupa cadere cat este de oribil,
Lugubru tot aspectul. Figure doua-n sine
Rasuna omenirea, si o desparte-n doua:
In Caini si in Abeli. Scriptura ne-o descrie
Si o personifica in doi frati ce iesira
Din sanul tot acela si din aceeasi coapsa.
Si Cain se inseamna pe frunte-i ca cu-o stema,
Sa nu-l omoare nimeni; Si Cain nu mai moare,
Ca insusi despotismul ce-n secoli se succede,
Schimband formele toate, luand toata figura,
S-a libertatii insusi. Si de se mai nasc Abeli,
Vin tot spre-a fi victime, tentatie invidiei.
"Da, frate, si ucide, dezmiarda-te-n sudoarea-mi,
Te-mbata d-al meu sange!". Aceasta e strigarea
Si tipatul cel mare de saptezeci de secoli.
Juni, vergini, dati la fiar,e dati si mai rau orgiei
Mii, mii de ecatombe idolului de Marte,
Damnarii de-nchizitii si autodafede,
In olocaust corpuri, si suflete-azvarlite
La flacarile ghenei! Maciuca, lance, gladiu,
Rug, furci si roata, cruce, salpetra si pucioasa
Plumb, fier, bronz, acioaie, jug, carcere si bende,
Cepi, fiare si verige, sclavie, servagiu, gleba,
Impozite, uzura...


IV.

Dispare de durere, de frenezie Cain,
Nu mai putea sa vaza indolorati parintii,
Oribilul spectacol, cu-atata mai lugubru,
Cu cat cele umane acum de prima oara
Si pe neasteptate se-nspaimantara horrend
D-atata catastrofa.
Ci Abel sta cu fata si palida, si rece,
Ca cel care asteapta spre cer si mult implora
O gradie din urma. Lamentele-ncetara;
Parintii si sotia, cu cat cata la dansul
Si-l mai sorbea cu ochii si-l mai lua in brate
Si-l saruta pe frunte, cu-atat simtea nevoia
Sau marea veritate d-eterna despartire;
N-o cunoscuse inca, s-acum le-o spunea sufletul,
Convins d-a sa durere. Avea supreme drepturi
Dizgratiatul Abel, s-acestea-imperioase
Se impun ca datorie l-ai sai ce il contampla.
A fost mai naturala din toate datoriele
L-asemenea mari pierderi, l-asemenea durere,
La o transfigurare atat de spaimantabila,
Sa faca sa dispara tot ce era oribil;
Nu mai putea sa vaza acel scump, sacru sange
Negrindu-se-n tacere cu cat se-ncheaga rece
Si-i macula tot corpul s-aureea lui coama,
Lipindu-i in dezordin pe frunze si pe tample
Suvitele lugubre si-l desforma atata.
Spalara, curatira, cu lacrimi inundara
Acele scumpe membre; ii sarutara fruntea
Si mainile si ochii, si vrea ca sa-l adorne,
Magnefic sa-l prepare spre-a mai face un pas
Ca sa apara candid in fata Creatorului.
I-acoperira corpul, cu flori, tinere plante,
Si fruntea ii incinsera cu lauri s-amarante,
Ii pusera ca aripe d-a lungu-n ambe partile
Stalpari de palmifer, cantand toti aleluia,
Si toata solitutea ce sta atat de-atenta
Rasuna in lamente din vale pana-n vale,
Ca angelii in dureri: 'Amin si aleluia!"
"Eterna lui memorie! - mai zisera parintii -
Ca- a noastre lungi suspine!" si frunzele din selbe
Infiorat raspunsera: "Ca-a noastre lungi suspine!"
Se uita-n toate partile, la cer cata parintii
Si parca cer o gratie, vro nalta provedere
Spre-a veghea cu martirul intr-o viata noua
Unde n-avea nici soata, nici mater sa-l adoare,
Nici pater sa-l conduca.
Cu toti laetemente isi adresara vocea,
Neavand cui sa se roage, si Eva in durere
Acest fel se exprima:
"O, aer ce versi viata spre-a rasuflare-n suspine,
Nu mai rasufla Abel! ... L-abandonati, etere!
L-ai curatit, o apa! Albitu-l-ai ca lana
Si c-al Albanei nectar; stropitu-l-ai in unde
Ca lacrimele mele ce m-ard ... si lui caldura
Nu pot sa-i mai aduca. O, sinte foc, divine,
L-asteapta-a tale flacari ca mielu-n olocaust,
Imi ceri ast sacrificiu in arderea de tot;
Ci ard si frig carbunii, si dorul e prea mare,
Si nu-mi lasi pana-n urma nici dulcea lui imagine,
Sa nu-mi mai vaza mintea decat cenusa stinsa.
De ar simti oita cand i se arde mielul,
Si d-ar avea putere, nu l-ar lasa sa-l arza.
Nu-l pot preda la flacari ... O, mater, sacra Terra!
Ia-l tu-n bratele tale, sa-i tii tu locul meu;
Deschide-ti al tau pantece si poarta-l tinerela,
Precum l-am purtat insumi, pana sa-l nasti d-a doua
Spre o viata msitica si fara chin, durere.
In sanul tau, o, mater, depui pe al meu filiu!"
Adam isi sterge ochii, se scoala in picioare
Cu gravida idee ce-i desteptase Eva,
Si ia genuchii fiului, ii mai saruta-o data,
II strange cu vigoare, si stinsul corp incovaie
Si il mladie-atata, cat pumnii si genuchii
I-aduce pan' la gura, ca filiul sa-i semene
Cu pruncul cand se afla in pantece materne.
L-acest aspect patetic cu toti se consolara
Si toti pusera ochii la stanca colosala
Pe care blandul Abel isi aducea ofrandele
In seara, dimineata, la cer in sacrificiu
Si unde era grota cui, prunci inca, copiii
Ei singuri ii zisesera in jocuri inocente:
Aidem in sanul Terrei, zicand stancei dolamn.
Luara cu toti corpul, prin norii de profume,
S-acolo-l mormantara dolenti si plini de lacrimi.
Iar angelii blandetei, drept preoti, intonara
Cantarea despartirii s-a sarutarii ultimi
Si imnul nemuririi.
In grota, langa Abel, ii pusera drept steme
Si varga pastorala, si gladiul de cremene
Prin care-njunghea mieii l-altar in sacrificiu,
Velocile sagete de silex, adamante
Si toata armatura ce-avea ca un pastor
Acea stanca si grota ca monument ramase,
Ca punt de demarcatie, hotar intre doi secoli:
Intre edenianul, sau zisul ev de aur
Si intre durul, asprul ev de sudori, laboare.
D-aci se incepura s-intaiul ev de cremene,
Si epoha faimoasa, epoha a dolmanilor.


(1870)






Anatolida sau omul si fortele - Partea 01
Anatolida sau omul si fortele - Partea 02
Anatolida sau omul si fortele - Partea 03
Anatolida sau omul si fortele - Partea 04
Anatolida sau omul si fortele - Partea 05


Aceasta pagina a fost accesata de 592 ori.