• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Anatolida sau omul si fortele - Partea 03

III. Viata sau androginul


1.

Se completara toate, si cerul, si pamantul,
S-adornamentul lor.
Era gradina mare cum n-a mai fost vrodata;
Era-n edenul pacii plantatie divina,
Terestru paradis.
Acolo fu pus omul, ca-n sanul fericirii.
Si rege peste toate, de toate a dispune
Si a se bucura.
Ca un strain si singur, uimit, fara sa stie
Nici cum, nici unde s-afla, nici d-unde-aci venise,
Sta jos pe flori, pe iarba si rasufland profumul
in dulce reverie.
Se uita, vede lumea pe cat vederea-ajunge,
Si-n toate cate vede nu stie sa distinga
Departele d-aproape, distanta-ntre obiecte.
Se pipaie si simte senzatiune dubla:
De pune la ochi mana, el simte totdodata
Cu mana si cu ochii; de isi atinge fruntea,
Simtirea-i e-ndoita: si-n degete, si-n frunte;
De-si pipaie genunchii, asemenea simtire,
Asemenea cu pieptul, cu membrele lui toate.
D-atinge-mprejiur iarba, de ia in mana floarea,
Nu simte tot asemeni ca-n prima pipaire:
Prin degete pricepe, nu insa si prin floare.
Ardica la cer capul, si soarele ii pare
Ca-n ochii sai straluce, si-ntinde iara bratul
Sa ia soarele-n mana. Ci sare in picioare,
Ca soarele-e departe.
Asemenea cu muntii, asemeni cu dumbrave,
Cu pomi, cu flori, cu fructe, voieste sa le-atinga
Cum s-a atins pe sine, cum cele dimprejiuru-i,
Se misca si cu pasul, se-ncearca sa le-ajunga,
Sa masure distanta cu-a tactului simtire.
Ca ochii la lumina, asa i se deschide
La minte cugetarea, si-ncepe a distinge
intre aci s-acolo, intre subiect s-obiecte,
Pe sinele sau propriu din tot ce nu e sine.
La inceput crezuse ca toate era-ntr-insul.
Cand vine pruncu-n lume, abia condus, cu anii
Ajunge sa cunoasca in stadiul prunciei
Si al copilariei, in anii-adolescentei
Cate, ajuns in floare, ca june le cunoaste
Si judeca si stie. Cu-ncetul se deprinde
Cu orice cunostinta.
Iar primul om apare din mainile divine
intreg si deodata plin de vigoare, june,
Apt d-a distinge-ndata din rau si dintre bine,
Si mintea-i se dezvoalta in cateva momente
Cum nu se mai dezvoalta la noi, posteritatea,
Cu anii si cu secoli.
incepe sa se miste, voieste a cunoaste,
Atinge si numeste obiectele pe nume.
la plantele d-a randul, se uita la vai, dealuri,
La rauri, la fantane, la campuri, la dumbrave,
in toate se-ntelege si dup-a lor natura
Prin nume le define.
Cu toate se cunoaste, cu tot care vegeta,
Cu tot care viaza, cu pasare, cu vita;
Si-l recunosc iar toate de domnul lor si rege.
Pe dinainte-i toate, voioase, fara teama,
Perechi si dupa spetii trec randuri spre-nchinare,
Trec pasari, pasarele, si ciripa si canta:
Cu sotu-i filomela, si amoros columbul
Cu tanara columba, fidela turturela
Cu sotul vietii sale,
Berbecele cu oaia, junicea langa taur,
Cu-a sa liona leul, si tigrul cu tigresa.
Iena, lup si vulpe vin umili inainte-i,
Cu limba ii saruta picioarele si mana,
Se tavalesc, se joaca, si-arata bucuria,
Spre semn de multumire, luandu-si al lor nume.
Si trec l-a lor pasune si jocuri inocente:
Junicea cu liona sunt bune vecinele,
Cavalla pe tigresa voioasa pune nara,
Tigresa pe cavalla c-o laba pufulina
O mangaie usure, si mutual se cearca;
Si pan’ la pisicuta, cu soricelu-n labe
Se joaca resaltandu-l, ca pruncul cu o minge.

2.

in toate omul simte nespusa bucurie,
Si cerul, si pamantul il pune in extaze.
Frumoasa-i pare lumea, si Cosmos o numeste
(De marea-i frumusete), divin adornament.
Ci n-are cui sa-mparta nici marea bucurie,
Nici cuget, nici placere, caci e cu totul singur
Si n-are sie semen.
E om, si n-are oama, ca leul o liona,
Ca turturelul soata. Cu toate-acestea simte
O voce-interioara, misterioasa voce
Si tanara, ce-i spune ca nu e, nu e singur,
Ca poarta un alt sine in sinele sau propriu,
Ce-n sanul sau viaza, la inima ii bate,
Cum simte mama-n sanu-i cand salta embrionul;
Ea stie ca intr-insa incepe o viata
Din propria-i viata ca un depozit sacru,
Ea stie ca e fructul amorurilor sale,
Obiectul adorabil ardorilor materne.
O stie cum stiura in sus d-atatia secoli
Si tanara ei mama, cum a stiut bunica,
Strabunele-n sus toate, cum stie-orice femeie;
Iar primul om si mire, augustul nostru pater,
De unde-avea sa stie ce salta si s-agita
in sanu-i, l-a sa coasta, de inima aproape?
Nu stie, ci resimte ca nu se afla singur;
Si-n neastampar straniu dorinte-l infioara,
Se-mbratiseaza singur si ama cu ardoare
Si nu stie ce ama... Se inamora-n sine
De cel mai inefabil, legitim amor propriu.
Suspina si se simte ferice-n suferire,
isi rataceste pasii si cata-n neastampar.
Se pune spre repaos sub arbore la umbra.
Uimit ca in extaze, adoarme cum dorm pruncii,
Ca-n leagan de verdeata, de tinerele roze,
Si petrecut de perle unei sudori ferice.
in somn, ca-n aromire, ca si cum e aievea
Cand omul dulce doarme si simte si aude
Cate-mprejur se-ntampla, apare o fiinta
Augusta, radioasa. Era Divinitatatea.
in forma de-om apare, carunt si venerabil
Si plin de bunatate. S-apropie afabil
Si pune a sa mana pe coasta lui din stanga.
Atoatecreatorul operator devine
Si bland desparte coasta si usurel o smulge,
Ca dintr-un argil nobil spre plastica divina;
Si o desparte astfel precum desparte Zeul
in faptele-i divine, sa dea viata noua
in loc de a distruge.
Profunda este plaga, si omul simte dorul;
Ci dorul este dulce ca dorul ce provine
Din mana providentei, ca dorurile-agapei.
Cine-a simtit amorul o stie cat de dulce
ii este si durerea. Sub mana creatoare
Se-nchide-ndata plaga, cum vine la loc apa
Cand mana se afunda sa ia dintr-insa parte.
Sub mana creatoare palpita calda carnea
Si coasta se mladie. intr-insa Zeul sufla.
Mai mult decat viata, amorul divin sufla.
Si edifica Domnul acea vitala coasta
Ce din Adam luase, ca templu, in femeie.
Cum iese creatura din mana creatoare,
Suava se mladie si moale se-angeliza,
Si Dumnezeu, vazand-o, din gratia-i cea mare
O si numi muiere.
Cand ne tot spun poetii de fabula Minervei,
De creierii lui Joie, d-a lui cefalalgie,
De marea-ndemanare la mesterul Vulcan
Si de severitatea, de candida bellete
A verginei Pallade, ce copie obscura,
Ce palida-imitare dupa originalul
Al omului arhetip! Si ce e de poetic
in cea groteasca arma, a lui Vulcan secure,
Cum si-ntr-o amazona coifata, -mpavazata,
Saltand toata armata din crestetul lui Joie,
Cum iese o papusa saltand dintr-o cutie?
Divina noastra Eva -si Eva e viata,
Cui mai tarziu si Ebe ii zisera poetii,
Junete, re-nnoire, viata in splendoare -
Divina noastra Eva, in toata nuditatea,
E tot ce e mai nobil, mai gratios, ferice,
Mai adorabil... insa curand si vom vedea-o,
Caci iat-o ca dispare, precum dispare Zeul,
Si omul se desteapta din dulcea aromire.

3.

La umbra, lang-un dafin, ca p-un asternut moale,
Pe iarba mladioasa cu flori indamascata,
Ca pruncul intr-un leagan dormea prima femeie,
Cu tampla p-a sa mana, sublima de inocenta,
in toata nuditatea divinelor ei gratii.
Ca peplu peste corpu-i se rasfira in raze,
in unde de lumina, cositele-i de aur
Si-i coperea d-a lungul augusta nuditate
Si sanul d-alabastru si bratele-i rotunde.
Pe frunte-i o sudoare de perle transparente
Si un suras pe buze, c-al pruncului ce doarme,
Spunea de beatitutea a unui vis ferice.
Susurul apei vie fantanii de aproape,
Murmura frunzaturii, cantarea filomelei
S-a vantului suflare ca un fior pe frunte-i
Din somn o desteptara. Deschide la cer ochii.
Se uita imprejuru-i; nu stie unde s-afla,
Nu stie d-unde vine. Se scoala in picioare,
Se pipaie, tresare l-al degetelor carmen,
Si-n repedea miscare, in gestele-i naive,
I se rasfira parul; si parul atingand-o,
O dulce-nfiorare d-a lungul o cuprinde.
Din toate cate vede, pe flori isi pune ochii;
Si-ncepe a culege, si pasa inainte
Saltand din floare-n floare.
Din multele fantane curgea limpede apa
Si-n raurile limpezi se aduna-mpreuna,
Formand ca o campie lichida, cristalina,
Ca cerul de albastra si lucie si lina,
Cat celesteu s-ar zice. La lucida lui fata,
L-a arborilor umbra atrasa de racoare,
Si-ndreapta-acolo pasii. Si vrand sa se aseze,
Plecandu-se spre apa, apare drept in fata-i
O forma-ncantatoare. Se-ntinde sa se uite,
Se-ntinde s-acea forma. Tresare, se retrage,
Si forma se retrage. Revine incantata,
Ridente-ntinde brate, revine iar si forma;
Ridente-ntinde brate, si bratele intinse
Ating, tulbura apa....
O astfel de-ntamplare, si unica in lume,
D-a se mira in apa s-a se vedea pe sine
Ca insusi intr-un specol, si far-a sti ca este
Imaginea sa insasi, si far’ a-si da cuvantul
De cate i se-ntampla, n-a mai putut s-advie
Decat primei copile, ce, singura sub soare,
Nu mai vazuse inca imagine umana;
S-apoi atat de bella, atata de perfecta!
Acesta e-adevarul, acesta prototipul
D-o scena-atat naiva s-atat de gratioasa.
Iar fabula antica d-a lui Narcis fantana
Si de inamorarea a lui cu sine insusi
E palida minciuna, contrarie naturii.
Revine iara Eva si-si vede iar ritratul,
Se inamora-ntr-insul, si vana ei ardoare
O face sa s-arunce si-n brate sa-l apuce.
Se scalda-n apa rece si, neafland nimica,
Ramane-extaziata, cu totul disperata
Din apa se retrage.

4.

O voce-interioara o face sa doreasca
Sa-si aiba o sotie ca forma ce vazuse,
Si inima ii bate d-amor si de speranta.
Era preocupata d-obiectul ce-o-ncantase,
Era inamorata de bella ei figura.
Noi nu putem descrie acele frumuseti,
Ci-n cateva cuvinte.
Ne tot vorbesc de angeli, ne tot deping la angeli
Sculptorii si pictorii, poetii-ntr-a lor verva.
Sa mergem la sorgintea-i de vrem sa stim frumosul.
Atoatecreatorul, principul frumusetii,
Din gratia divina cand trase idealul
Belletii absolute, imaginii divine,
Prin mana-i creatoare-l infiinta in fapta
Si-n plina realitate prin om, a sa faptura,
Si toata frumusetea o puse in femeie,
in verginea primara. Frumoasele din secoli,
Ce-au aparut oriunde si au sa mai apara,
Cantatele lor gratii, proportiuni simetrice,
Faimoasele bellete intr-una adunate,
N-ar intregi o Eva (ce cuprindea in sine
Ca-n germene tot sexul), cap-d-opera-a naturii
Si filia dilecta divinei frumuseti.
Multi ochi s-asemanara cu-a cerului culoare,
Cu sori si cu luceferi; ci, d-ati avut nainte
Doi ochi ce adorarati si razele-amoroase
De v-au patruns vrodata, ce v-a pasat atuncea
D-a cerului culoare, de soare, de luceferi.
Pe langa cautarea dilectei ce va face
Sa stiti ce e viata, ce este fericirea?
Ce comparare-ncape intre-acei ochi si soare?
De stiti d-acea extaze, nespusa fericire,
Multiti-o, inaltati-o la maxima putere
Si veti avea idee de ochii, fruntea Evei,
A nobilei, divinei viragini primitive,
Model de frumusete la angelii din ceruri
Cand vin ca sa reveste imaginea umana.
Acest fel era Eva, comuna noastra mater,
Cand de fiori cuprinsa, cu fruntea radioasa,
Cu ochii plini d-ardoare, cata in neastampar
Parerea ce vazuse si disparuse-n apa.

5.

in intervalu-acesta, Adam, destept sub platan
Dup-acel vis ferice, avea tot inainte
Augusta, glorioasa figura creatoare,
Si mai vartos fiinta din coasta lui creata,
Atat de gratioasa, bellissima si moale,
Cui i s-a zis muiere; iar numele de Eva
C-o mistica putere ii mangaia auzul
Si-i incanta fiinta. Ci fericirea scurta
A visului trecuse. Trecand si reveria
Ce-l consola atata, vazu ca e tot singur,
Cu totul solitariu.
Pierzand orice speranta, ca-mpuns sari-n picioare.
Atunci il vede Eva: el n-avea-aceleasi gratii,
Acelasi aer dulce imaginii din apa.
Era d-o frumusete mai forte, mai severa,
Ce, inspirand respectul, atrage si impune.
Cu bucuria-ndata s-o teama o cuprinde,
Caci junele, vazand-o, venea voios spre dansa,
Vazandu-si idealul. Intimidata, Eva
isi strange sanu-n brate, s-acopere cu parul,
Si-ntoarce napoi fata ca prin instinct de fuga,
Desi nu-i displacuse a junelui figura.
in forma lui virila, in nobila-i statura,
Era plin de vigoare si plin de maiestate.
Cea gravitate blanda si seriosul aer
De autoritate intimida pe Eva
Si o facu sa fuga.
Adam, recunoscandu-si obietul adorabil
A1 visului ferice, striga, iutindu-si pasii:
"Stai, bella mea dilecta, intoarce-te, o, Eva!
Os nobil, adorabil din propriile-mi oase,
Din carnea mea esti carne, viata din viata-mi;
Te cata al meu suflet, fiinta-mi te reclama
Ca parte integranta a existentei mele,
Sa fim intotdauna, precum am fost, un corp."
Sta verginea, s-arresta, caci fiecare-si cata,
Mai mult decat sotia, sa nu mai fie singur,
isi cata jumatatea din sinele sau propriu.
Adam isi simtea dreptul ce-avea intr-ale sale,
Si Eva datoria, nevoia-mperioasa
D-a reveni la sine, de unde emanase.
Vocatia spre nunta era-nnascuta-ntr-insa,
Cu ea venise-n lume, ca si cu modestia
Virtutii virginale, ca si cu constiinta
D-a sexului valoare s-a demnitatii sale.
intinde mana, cade l-ardoarea juvenila,
S-arresta si asteapta. C-o blanda maiestate
Adam o-mbratiseaza; ea s-abandona placid,
I se mladie corpul sub bratul ce o strange,
isi lasa docil capul si-l pleaca p-ai lui umeri;
Iar sanul de-alabastru in unde i se gonfla
Sub valul transparente al blondelor ei plete,
intampina s-atinge si electriza sanul
Divinului sau mire. El tremura s-o strange,
La pieptu-i se lipeste, si-n sacrul sau deliriu
Depune p-a ei frunte nuptialul primul baciu.
Ea isi ardica ochii si amorosi, si langhizi,
Si plini de elocinta, ca raze de lumina
Se pun pe a lui frunte, cu-aceea tinerete,
Drept dulce recompensa l-ardentea sarutare.
Nici cerul, nici pamantul nu-i oferise inca
Ceva mai adorabil! Descopera intr-insii
Ce n-a putut edenul a-i prezenta mai dulce,
Mai rapitor, mai nobil s-a-l incanta atata.
Adam pierde puterea, jos in genunchi se lasa.
Din ast moment incepe sub soare adorarea.
Si-n adevar, femeia fu viul edificiu,
insufletitul templu ce a putut sa-nspire
Amor si adorare, si pe altarul carui
Din inima, din cuget se puse-n olocaust
Al laudei s-al pacii sincerul sacrificiu.
Lasa-va omul tata, lasa-va p-a sa muma
Si de a sa femeie lipi-se-va cu suflet,
S-un singur corp va face.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .

6.

Se scoala-Adam; si Eva in bratele-amoroase
il strange cu ardoare; el mai ardent o strange,
Si san la san ferice se-mparadisa mirii.
T;inandu-se de mana in mutuali afectii,
Adam duce pe Eva in leaganul d-aproape
De flori si de verdeata. Nici un talam vrodata
Din stantele regale augustelor mirese
N-avu atata arta, nici adornare simpla
Cu-atata maiestate, decor mai admirabil.
Flori, vite in festoane, cum nu produce arta,
in toata abondanta, in toata frumusetea
Suav decora bolta, peretii si intrarea,
Extazia vederea si incanta mirosul.
Pe un tapet de iarba cu flori presemanata
Se desemna ridente si roza amoroasa,
Si candid’ iasomie, safranul, iacintul;
Pe asternutul moale de iarba ca matasea
Acante, lacrimioare, voioase viorele,
Odorifere plante broda talamul nuntii.
Atoatecreatorul, principul frumusetii,
A fost decoratorul cand a plantat edenul.
Condusi d-al nuntii angel, mireasa cu-al sau mire,
T;inandu-se de mana in sfanta nuditate
De care n-avea teama nici d-angeli, nici de Domnul,
Nici unul despre altul, intrara-n sanctuarul
Misterelor divine si d-unde-avea sa iasa
intreaga omenirea spre-a popula pamantul.
Au fost sacrati de preoti, de mana preainalta,
Dodata cu viata, venirea lor pe lume,
De patriarhi ai legii conubiului sacru.
Cine-ar putea descrie nespusele transporturi,
Candoarea virginala si gratiile Evei,
A lui Adam fervoare, intreaga fericire
Si-extrema pietate l-a ritului plinire?
impinsi d-angelul nuntii pe asternutul moale,
Sunt unul langa altul in toata inocenta;
Adam incepe ritul; c-o dulce rezistinta
I se supune Eva si-n olocaust cede
A se-mplini misterul.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Atuncea impreuna, in toata fericirea,
Simtira paradisul si-ntreaga beatitute.
Ca fulger fiori multe cuprinsera pamantul
S-electrizat revarsa profumul fecundarii,
Si pulberea-auree zefirii o rasfira,
O spulbera-amoroasa, ia plantele d-a randul,
Se-mbata in delicii, din floare peste alta.
Se-nfiorara pasari d-amor, de bucurie,
Din aripi, aripioare batura si cantara
Si celebrara ritul misterelor vietii.
Luceferi, astre, stele si insasi casta luna
Aprinsera ca martori facliile nuntale,
Si angelii agapei cantara-epitalamul
Si actiuni de gratii, d-amorul conjugal.

In horul astor angeli, o, bard al Albionei,
O, Milton, treci la randu-ti! De ai pierdut vederea,
Tii-e inima-n lumina si geniul in ceruri;
Cu arpa ta de aur celebra imeneul,
Saluta ca un vate amorul conjugal
Cu care numai omul a fost dotat din ceruri.






Anatolida sau omul si fortele - Partea 01
Anatolida sau omul si fortele - Partea 02
Anatolida sau omul si fortele - Partea 03
Anatolida sau omul si fortele - Partea 04
Anatolida sau omul si fortele - Partea 05


Aceasta pagina a fost accesata de 569 ori.