• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 06 - Tortura cu nuiele si caramizi

Ajungînd la poliție, deteră pe culpabil în mîna gendarmilor, cari îl conduseră în prizonul cel nobil, zis în limba oficială de pe atunci "odaia de cinste", spre deosebire de închisoarea comună, numită în deriziune "bodîrlău".

Odaia de cinste în care închiseră pe Rîmătorian era spațioasă, bine ținută și foarte luminoasă; avea două paturi, o masă de scris și cîteva scaune; în fine, nu-i lipsea nimic din ceea ce ar fi putut să ceară cineva de la o cameră ca să poată locui într-însa cu plăcere; un singur defect avea, că era închisoare și, dupe părerea mea, o închisoare, fie mobilată întocmai ca palatul Marelui Mogol, tot nu poate cineva locui într-însa fără teroare și mustrare de conștiință!...

Nenorocitul slujnicar se lăsase pe unul din cele două paturi ale închisorii și sta cufundat în reflecțiunile cele mai triste. Zilele cele din urmă ale vieții sale se strecurau înaintea ochilor săi; fantasme cu diferite forme bizare se prezentau înaintea lui și-l amenințau. Suvenire de tot felul făceau ca trăsurile feței sale să ia cînd un aspect teribile, cînd altul dulce și plin de amor.

Aceste dese schimbări îi veneau din aducerea-aminte despre amorul său cu Rezi și urîtul tratament ce priimise de la barbarul maghiar. "Da! da! este adevărat, zise el, sculîndu-se din pat cu repeziciune. Ticăloasa! Ea m-a trădat! Acel grosolan maghiar, care m-a tratat cu atîta neomenie, negreșit că a fost înțeles cu dînsa; dar acel spion infam, care m-a vîndut poliției, nu este el oare o mașină a ei? O! infamă Rezi!... O! de trei blestemată slujnică!"

Pe cînd slujnicarul se afla în cel mai înalt grad al mîniei și disperării sale, ușa închisorii se deschise; un gendarm nalt și cu mustățile răsucite intră înlăuntru și îi ordonă să-l urmeze.

Ei ieșiră împreună și intrară într-o altă cameră, în care nu se vedeau alte mobile decît o masă cu postav roșu, avînd pe dînsa toate obiectele necesarii pentru scris.

Lîngă această masă ședeau pe scaune doi amploiați polițienești: unul înveștmîntat militărește, iar cellalt cu haine civile. Primul amploiat, ce părea a fi un agent superior, făcu un semn gendarmilor și ei dispărură; după aceea, luînd un aer brusc, obicinuit oamenilor de meseria lui, zise slujnicarului cu o voce răgușită:

- Apropie-te, domnule!

Rîmătorian făcu cîțiva pași înainte.

- Spune-mi, domnule, cum te numești? esclamă agentul poliției.

- Mitică Rîmătorian.

- Cum ai zis?

- Am zis, domnule, că mă numesc Mitică Rîmătorian.

- Ai părinți?

- Am numai tată.

- Cum se numește el?

- Se numește ftore-vistier Bănică Rîmătorian.

- În ce mahala locuiești?

- În Cuibul cu barza.

- Ce meserie ai?

- Mă iartă, domnule, eu nu metahirisesc nici o meserie, numai proștii au meserii.

- Așadar ești vagabond? Scrie, logofete, că dumnealui nu are nici o meserie, zise omul poliției colegului său, ce sta lîngă dînsul și nota în tacrir toate întrebările și răspunsurile slujnicarului.

- Dar bine, domnule, eu am zis că nu am nici o meserie, de ce dar m-ai trecut în tacrir vagabond?

- Spune-mi, te rog, cum trebuie să te numesc?

- Numește-mă amploiat, om de litere, proprietar etc., dar nu mă trece între mitocani, căci sînt fecior de boier.

- Fii ce vei voi, prea puțin îmi pasă. Spune-mi cu cine te aduni mai des?

- Cu mai mulți tineri din clasa mea!

- Poți să mi-i numești pe toți?

- Sînt atît de mulți, încît mă tem că nu-i voi sfîrși pînă mîine.

- Spune-mi, dar, numai pe cei mai însemnați dintre dînșii.

- Și la ce vă poate folosi aceasta?

- Asta ne privește pe noi; spune mai curînd.

- Fă-mă să înțeleg mai întîi pentru ce m-ați arestat și în urmă voi răspunde catigoric la orice întrebare.

- Ești adus înaintea mea ca să spui numele conspiratorilor.

- Ce conspiratori sînt aceștia?

- Te prefaci că nu-i cunoști?

- În adevăr, domnule, nu cunosc nimic despre acest complot.

- Lasă dar pe mine, te voi face eu să spui și laptele care l-ai supt de la țîța mumei d-tale!...

Deodată cu aceste amenințări sună clopoțelul și ieșiră ca din pămînt trei gendarmi mustăcioși și fieroși.

- Dezbrăcați pe domnișorul acesta - le zise el - și aduce-ți ceva nuiele să-i netezim spinarea.

Gendarmii dezbrăcară pe slujnicar pînă la cămașe, apoi țintiră privirile asupra căpeteniii lor, carele, voind a mai întrebuința mijloace dulci pentru aflarea conspiratorilor, zise slujnicarului:

- Domnule, în numele onoarei și al spinării dumitale, te rog să-mi spui numele conspiratorilor; nu mă sili să întrebuințez mijloace barbare pentru smulgerea adevărului.

- Dar, bine, domnule, ce voiești să-ți spun, cînd ți-am mărturisit o dată că nu cunosc nimic despre acest complot.

- Gîndește-te la ceea ce ai să suferi.

- M-am gîndit de ajuns, n-am ce să spui.

- Gendarmi, făceți-vă datoria!

La aceste cuvinte ieșite din gura agentului polițienesc, unul dintre zbiri apucă pe nenorocitul slujnicar de mîini, iar ceilalți doi îl arseră de cîte două ori cu cîte o nuia de salcie.

Slujnicarul începu să se zvîrcolească ca un șarpe pus pe foc și să țipe ca un disperat.

- Spune-mi numele conspiratorilor și vei fi liber, ți-o promit aceasta.

- Dar, pentru Dumnezeu, nu știu nimic, răspunse slujnicarul, esprimînd durerea loviturilor prin o mulțime de contursiuni comice și bocituri femeiești; eu nu sunt liberal, răspunse falsul patriot, sînt cel mai mare adorator al despotismului; iubesc din convicție Regulamentul și privilegiile și sînt cel mai neîmpăcat inemic al Convenției.

- Să se repeteze loviturile! strigă agentul de poliție, indignat de marea lașitate a renegatului slujnicar.

Gendarmii reîncepură operațiunea; de astă dată însă, loviturile erau teribile, căci lașitatea slujnicarului indignase chiar pe acei simpli oameni.

- Lăsați-mă, că spui, răspunse slujnicarul sărind ca un nebun de durerea loviturilor.

- Aștept mărturisirea ta; răspunde: cine sînt acei infami cari au aruncat bomba fulminantă în camera caimacamului?

Slujnicarul, care în adevăr nu cunoștea nimic despre istoria bombei, neștiind cum să iasă din trista pozițiune în care se afla, îngenunche înaintea agentului polițienesc și, cu ochii plini de lacrimi, îi zise:

- În numele lui Dumnezeu, nu știu nimic; ai pietate de mine, domnule, că nu sunt vinovat. Și ca să miște și mai mult pe fierosul agent, îi acoperi mîinile cu sărutări și le stropi cu lacrămi.

Agentul, însa, mai rece decît o statuie și mai neplacabil decît destinul, îl respinse cu despreț, zicîndu-i:

- Mizerabile! Ce sînt aceste bocituri femeiești și lingușiri mîrșave? Cînd ai plecat pe calea conspirării, ai crezut poate că este semănată cu roze? Ai gîndit că nu ai decît să strigi prin cafenele că guvernul este infam, trădător, laș etc..., ca să-l faci să cază și să te ridici tu și semenii tăi pe ruinele lui? Acesta este curajul ce cată să aibă un atlet politic? Pentru Dumnezeu, daca crezi într-însul, rădică-te dinaintea mea, căci pozițiunea în care te văz îmi face rău.

Aceste cuvinte pline de dispreț, în loc să deștepte în inima lui Rîmătorian mîndria și sentimentul de om, din contra îl făcu să devie mai laș și mai tîrîtor. Dar această ticăloasă conduită, în loc să miște inima agentului, îl irită și mai mult.

- O să mărturisești, mizerabile? sau, pre viul Dumnezeu, îți zdrobesc oasele.

Rîmătorian se păli de frică, dar tăcu.

- Să se aducă cărămizile! Curînd, cărămizile! strigă cu furie agentul.

Gendarmii ieșiră din cameră și se întoarseră peste puțin purtînd fiecare cîte o cărămidă.

- Puneți-l la tortura cărămizilor, repetă agentul.

- Domnule agent, ai pietate de mine, eu nu sînt liberal, o mai repet, nu sînt nici conspirator; singura mea culpă este că strig și eu libertate și egalitate, dar să n-am parte de tot ce voi cere la Dumnezeu, daca am fost vreodată liberal sau daca înțeleg la ce se obligă cineva cînd pronunță aceste cuvinte.

Agentul poliției, uimit de poltroneria slujnicarului, zise în sine, mișcînd din cap: "Sîrmană Românie!... Iată oamenii cari au să te conducă la fericire!... Iată pretorianii tăi care o să-ți rumpă vestmintele și o să puie la sorț cămașa ta. La două lovituri de vargă, ei se leapădă de tine ca Petru de Crist și cu toate acestea, daca soarta m-ar fi pus în pozițiunea acestui mizerabil și pe dînsul într-a mea, desigur m-ar fi făcut să-mi dau sufletul în torturi."

În momentele acestea fața agentului luase o espresiune teribilă, ochii i se întunecaseră, el nu știa ce deciziune să ia: dar după un moment de ezitațiune esclamă:

- La tortură! La tortură, mizerabilul!

Gendarmii luară cele două cărămizi și le puse în mijlocul camerei, alăturate una de alta, iar dupe aceea puseră pe pațient să șează cu picioarele pe dînsele, fără să se miște cît de puțin.

Agentul privi orologiul și ieși din cameră, ordonînd zbirilor să ție pe pațient în pozițiunea aceea, pînă va denunța pe conspiratori.

Ușa prin care ieși el ducea în pretoriul prefecturei, unde polițaiul aștepta cu nerăbdare rezultatul torturilor.

- Ei bine, căpitane - zise polițaiul - cum merg lucrurile?

- Rău, escelență!

- De ce așa?

- Știu și eu?

- Nu l-ai pus la tortura cărămizilor?

- I-am aplicat mai întîi nuielele.

- Și a mărturisit, nu este așa?

- Ce să mărturisească? E un nebun, un mizerabil, un poltron!

- Poate că ai dreptate, dar spionul meu de la coloarea verde mi-a spus că l-a auzit cu urechile sale zicînd că cunoaște pe conspiratori.

- V-a amăgit, escelență!

- Și ce-a putut să-l îndemne la aceasta?

- Zelul de a vă servi.

- Curios lucru!

- Ce ordonați să fac cu acuzatul?

- Să-i aplici tortura cărămizilor și daca vei vedea că nu mărturisește ceva interesant, să-l dai pe chezășie.

Pe cînd polițaiul da acest ordin agentului său, un gendarm intră în pretoriu și zise agentului că pațientul voiește să-i vorbească.

Agentul intră numaidecît în camera torturilor și, venind lîngă slujnicar, îi zise:

- E! vezi, așa te voi. Spune-mi pe conjurați și vei fi liber ca aerul.

- Îmi promiți aceasta?

- Îți jur pe onoarea mea !...

- Ordonați dar să scrie!

- Vorbește!

- Voiți numele acelora cari au aruncat bomba?

- Tocmai așa, domnule.

- Însemnați dar: C... A... a făcut bomba, iar B... D... și I... B... a dat zece sfanți unui trecător dupe uliță ca să o arunce.

- Mai ai ceva de zis?

- Nimic.

Agentul intră de al doilea în pretoriul și, înclinîndu-se înaintea polițaiului, îi dete mărturisirea. Polițaiul își aruncă privirile pe dînsa și, prorumpînd într-un rîs omeric, zise agentului:

- Știi, căpitane, că omul nostru este un adevărat nebun?

- De ce, escelință?

- Auzi, acolo, de ce! Știi că în depozițiunea lui sunt scriși cei mai onorabili oameni pe cari, de-i vom aresta, va rîde capitala o săptămînă întreagă pe socoteala noastră?

- Ce ordonați dar să facem?

- Nimic mai mult decît să-l liberați!

Agentul salută și ieși; apoi, după ce povățui părintește pe slujnicar, îi dete libertatea.

Cîteva zile în urma acestor evenimente, capitala României se pregătea să serbeze intrarea domnitorului Principatelor Unite, ales la 24 ianuariu 1859 prin votul unanim al Camerii elective.

Piața Teatrului Național era ornată cu piramide de brazi verzi, pîntre care era așezate în formă de mozaic miriade de candele pline cu oliu de mai multe culori. Ici-colea se vedeau falnicele obelisce egiptiene împodobite cu trofee și însemne militare; pe balconul teatrului sta depus un cadru colosal, pe care era zugrăvit preaiubitul nostru domnitor, înconjurat de divinitățile: Justiția, Abondința și Gloria; iar mai jos, acvila și zimbrul încadrate într-un singur spațiu.

Palatele publice erau asemenea frumos împodobite, iar casele particularilor, situate pe strada Mogoșoaiei, se distingeau foarte mult prin ferestrile lor tapețate cu șaluri scumpe, ghirlande de flori și desemnuri mitologice aluzive la unirea țărilor și gloria domnitorului; trăsuri elegante străbăteau calea în toate direcțiunile și, prin iuțeala alergării, da frumoaselor dame ce se plimbau într-însele un aspect eroic și încîntător.

Această magică panoramă îmi escită gustul de a face o cursă pe stradele capitalei. Mă aruncai, dar, într-o caretă (birjă) publică și ordonai să mă ducă spre bariera orașului. Acolo văzui un arc de triumf ce semăna cu cel de la Roma, rădicat în onoarea lui Septimie Severul; înaintai spre șosea, privii frumosul joc de ape și pavilionul gătit de municipalitate ca să priimească pe domnitorul și să-i prezenteze pîine și sare, după obiceiul românilor.

Dupe ce privii toate acestea cu o bucurie copilărească, mă întorsei iarăși în Piața Teatrului și luai loc pe trotoarul caselor lui Török. Privii de al doilea Piața Teatrului; de astă dată însă era plină de curioși ce se îndesau întocmai ca peștii, ca să vază pe preaiubitul nostru domnitor, recomandat cu atîta căldură și patriotism de fostul pe atunci ministru de interne prin circulara sa cea plină de poezie și entuziasm.

Trecură cîteva ore fără ca magica panoramă să ia vreo schimbare esențială, dar cum se auzi vorba: principele! principele! poporul se puse în mișcare și daca geandarmii nu i-ar fi temperat furia prin amerințări și cîteodată prin lovituri, desigur că cortegiul princiar ar fi cătat să-și schimbe direcțiunea sau să stea în nemișcare.

În fine careta domnitorului se arătă în mijlocul unui escadrom de cavalerie; suveranul românilor, mișcat foarte mult de entuziastica priimire ce i se făcea, saluta popolul cu un zîmbet plin de bunătate, rădicînd cîteodată capul în sus, ca să mulțămească gentilelor doamne ce făceau să plouă în trăsură buchete compuse din cele mai frumoase flori și columbre albe unite prin legături de panglice roșii.

Dupe trăsura domnitorului veneau miniștrii și mai multe căpetenii militare ce se distinseseră în memorabilele zile de la 23-24 ianuarie.

Dupe aceștia veneau frații tabaci și alți isnafi călări pe cai negri și strigînd din timp în timp: "Hura!... să trăiască măria-sa!..."

În urma acestor cavaleri plini de patriotism și de curagiu, veneau trăsuri pline de dame și cavaleri.

Pe cînd cortegiul își urma calea încet și cu o gravitate maiestuoasă, un june călare pe un cal alb venea despre barieră în fuga cea mai mare a dobitocului său; el se opri în Piața Teatrului, și, dînd o privire plină de neastîmpăr asupra poporului, începu a striga:

"Hura... strigați hura!... să mergem la Mitropolie, fraților, să salutăm pe măria-sa! Grăbiți-vă, fraților, aideți!..."

Popolul, fiind astfel cum l-a creat natura: vanitos, impresionabil, și gata totdeauna a lua parte la demonstrațiuni zgomotoase, cum auzi pe june strigînd cu atît entuziasm: "Să trăiască măria-sa!" începu a se mișca precum se mișcă undele oceanului bătute de vifor, apoi luă calea către Mitropolie, avînd în frunte pe faimosul june cu calul alb.

Acel june era Mitică Rîmătorian, amantul devotat al slujnicelor din Pasagiul român, care, dupe ce trădase pe cei mai de frunte patrioți și abjurase sacrul principiu al libertății, venea acum să-i dea ultima lovire prin mincinosul și esageratul său patriotism.

Ce se va mai fi întîmplat dupe aceea, nu știu. Tot ce cunosc este că, dintr-acea zi, Mitică Rîmătorian s-a făcut nevăzut și nu s-a mai auzit nimic despre dînsul pînă în ziua de astăzi.

Societatea slujnicarilor, aflînd despre pierderea lui, ordonă doliu general pe termen de trei luni; masa faliților numără acum un slujnicar mai puțin, iar Găinescul, convins că un bun patriot slujnicar nu poate fi totdeauna și bun amploiat, își dete demisiunea și intră în colegiu să învețe carte. Numai frumoasa Rezi rămase neconsolată pentru pierderea amantului ei, trădat de dînsa, și daca mai în urmă consimți să ia de soț pe complicele lui Bontilă, nu o făcu aceasta decît numai dupe un jurămînt solemnel ce făcu maghiarul că se va da la meseria măcelăriei și va vinde în toată viața carne de rîmător în memoria nefericitului Mitică Rîmătorian.




Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 01 - Slujnicaria
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 02 - Mitica Ramatorian
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 03 - Cafeneaua din pasagiu
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 04 - Rezi
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 05 - Tradarea
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 06 - Tortura cu nuiele si caramizi
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 07 - Lupul isi schimba parul, iar nu obiceiul
Nenorocirile unui slujnicar - Post-scriptum


Aceasta pagina a fost accesata de 812 ori.