• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 04 - Rezi

Această jună femeie era de nățiune maghiară, născută în satul Caransebeș din Transilvania. Deși soarta o pusese pe cea mai mizerabilă treaptă a societății, natura însă o dotase cu o frumusețe rară și cu un suflet plin de bunătate. Ea era naltă ca un grenadier și delicată ca un silf; pielița feței sale rivaliza cu cel mai perfect alb, iar ochii ei cei mai negri decît murile, armați de niște gene și sprîncene ce ar fi pornit invidia unei circaziene, făcea dintr-însa o ființă adorabilă.

Daca această femeie ar fi avut nenorocirea să se nască în țara noastră, unde corupția și viciul a vestejit și încă vestejește cele mai frumoase flori ale societății noastre, ce s-ar fi făcut ea oare cu atîta frumusețe? Desigur că ar fi închiriat o casă cu perdele roșii și și-ar fi vîndut corpul și sufletul cu tereziile ca precupeții, precum fac multe din femeile noastre. Ea însă venea dintr-o țară în care femeia nu a deșertat pînă la drojdii cupa desfrînării; de aceea prefera mai mult sărăcia, care nu-i impunea nici un sacrificiu contrariu inimei sale, decît bogăția și opulența ce vestejește carminii frumuseții și aduce mustrarea de conștiință.

Trecuseră șase luni de cînd locuia în casele, sau mai bine în bucătăria domnului Hötsch-Müller, și trei luni de cînd se afla înamorată de Mitică Rîmătorian.

La începutul acestui amor, ea se detese cu totul amantului ei, și îl iubea pînă la idolatrie: el însă nu o iubea deloc și încă de multe ori o maltrata.

Juna maghiară, văzînd că amantul ei nu o iubea și nu venea pe la dînsa decît numai cînd se afla fără mijloace de a curteni pe junele fete de la madam V..., văzînd iarăși că din acest amor nu se folosea cu nimic, părăsi pe Mitică Rîmătorian și se înamoră cu un june maghiar din ceata lui Bontilă; și, daca ea mai priimea încă pe slujnicarul nostru, o făcea numai cu speranța de a-și răzbuna o dată despre tot ce suferise de la dînsul.

Într-o zi ședea la vorbă cu noul ei amant; conversațiunea, deși începuse prin cele mai dulci vorbe și mîngîieri amoroase, dar către finit ajunse la cea mai simplă proză din lume; cu alte cuvinte, începură a vorbi despre necesitățile vieței.

- Cum o să ieșim noi în primăvară, iubite G..., zise acea maghiară; eu nu mai am decît ceea ce vezi pe mine, tu iarăși nu ai decît paltonul acela rupt și plin de pete. Și deodată cu esprimarea acestor dureroase cuvinte, pieptul ei se umflă și lăsă să iasă dintr-însul un teribil oftat întrerupt de dese suspine.

În timpul acesta G... fuma din pipa sa predilectă, cufundat în acea dulce extază pe care o simt numai adevărații fumători de tutun. Dar oftările amantei sale îl făcură să tresară, fața lui se întunecă și luă un aspect sinistru. De mai multe ori cercă să vorbească, dar cuvintele se opreau pe buzele lui cele groase și crăpate. În fine, dupe o luptă internă de cîteva mintue și o dulce privire ce aruncă asupra încîntătoarei Rezi, el zise:

- Ai dreptate, iubita mea; amîndoi sîntem foarte săraci și golani; cu toate acestea nu cunosc decît un singur mijloc ca să ieșim din această tristă pozițiune!...

- Spune-mi, iubite G..., care este acel mijloc?

- Acest mijloc este să...

- Ce să...

- Ei bine, iubita mea, acest mijloc este să ne facem spioni.

- Spioni!

- Da, spioni!

- Și la ce să obligă cineva cînd se face spion?

- La o îndatorire foarte mică. Spre exemplu: să asculți tot ce va vorbi stăpînă-tău și stăpînă-ta; și cînd vorbele lor vor fi în contra guvernului, să te duci la escelenția sa domnul polițai, și să i le spui.

- Dar asta este oribil! Este vînzare de suflet, pe care nu o voi săvîrși, chiar daca aș ști că voi muri de foame...

- Atunci dar suferă, iubită Rezi, fără a te plînge în contra soartei... E! e! draga mea! Tu tremuri numai la ideea de a te face spioană, fără să te gîndești, sărmană copilă, că în țara aceasta se găsesc oameni carii, în copilăria lor, n-au fost decît niște simple slugi: dar prin spionagiul ce făceau adevăraților capi ai țărei, prin vînzarea țărei la străini și prin specularea onoarei familiei lor, astăzi au ajuns la cele mai înalte demnități ale țării, și-au creat stări colosale și stropesc cu noroi pe cei care nu i-au imitat!... Tu nu știi că în București există cocoane mari și bărbați nobili, carii în fața lumei trec de onorabili și de cei mai înfocați patrioți, iar noaptea intră deghizați în ospelul poliției și tradă pe oamenii cei într-adevăr onorabili; și, cu toate acestea, pe fața lor nu se vede mustrarea conștiinței ce oroarea trădării imprimă pe fizionomia celui mai de rînd mișel.

Rezi privi cu atențiune pe junele maghiar și, dupe o mică ezitațiune, îi întinse mîna și, strîngînd pe a lui cu convulsiune zise:

- Primesc să fiu spioană. Să trăiască spionagiul!...

- Bravo, Rezi! Acum văz bine că am o amantă demnă de mine. La lucru, iubita mea. Eu mă duc să anunț domnului polițai deciziunea ta de a intra în onorabilul corp al spionilor; pînă la întoarcerea mea, tu îngrijaște de prinde pe cineva în laț. Ieși prin pasagiu, vezi că trec pe acolo tineri de cei frizați și pomădați, cari cîntă arii de la operă, bănănăind din mîini ca niște ieșiți din minte; aruncă-le priviri amoroase, vorbește despre tot ce se întîmplă prin oraș și, cînd îi vei crede amețiți de ajuns, adu vorba despre bomba fulminantă ce s-a aruncat în camera caimacamului, vezi ce-ți răspund ei și, daca vei vedea că se încurcă în vorbă, privește-i bine, ca să-i poți cunoaște la trebuință.

La aceste cuvinte trăsurele feții junei maghiare se încruntară, ochii ei se roșiră întocmai ca ai tigresei în momentul cînd voiește să dea asalt pradei sale. Ea se gîndea în acele momente la Mitică Rîmătorian, la torturele ce o făcuse el să sufere și la ocaziunea ce-i procura noua ei meserie de a-și răzbuna în contra lui!

Maghiarul privi cu mulțumire agitațiunea amantei sale, apoi o părăsi plin de bucurie și se duse să anunțe poliției triumful său.

Puțin dupe aceasta, un zgomot ușurel se auzi la ușa despre pasagiu. Rezi tresări și alergă să deschiză ușa; iar dupe cîteva momente se întoarse împreună cu Mitică Rîmătorian, celebrul Don Juan al slujnicilor din pasagiu.

Ei șezură pe pat și începură a vorbi de amor. Rezi însă era foarte picantă și provocătoare în espresiunile sale.

- Ei bine, Mitică, zise ea cu un aer în care se vedea pînă la evidență răzbunarea femeii amăgită. Ei bine, amorașul meu, sunt trei luni de cînd mi-ai promis o față de roche și o pereche de cizmulițe de neamț și nu mi le-ai mai dat. Ce însemnează aceasta?

- Nimic, scumpa mea Rezi, decît că nu m-am înlesnit.

- Nu te-ai înlesnit? Dar ieri ce căutai în sanie cu Eliza de la madam V...?

- Eu, cu Eliza?

- Da, Mitică dragă, dumneata însuți și încă te prefăceai că nu mă vezi.

- Ai dreptate, Rezi, sînt culpabil, iartă-mă!

- Să te iert!... Frumos lucru! Să te iert pe tine care mă înșeli de trei luni și tocmai cînd te-am prins asupra faptei? Asta mi-este cu neputință; nu ți-e rușine să amăgești o femeie sărmană care te-a iubit din toate puterile inimei sale, pe mine care ți-am spălat și ți-am călcat cămășile, ca să placi fetelor de pe la marșande, fără să-mi plătești cel puțin scrobeala? Piei d-aici, sau îți săr în cap și te jumulesc întocmai ca pe o gîscă.

În momentul cînd Rezi voia să puie în lucrare amenințările sale, ușa camerii se deschise și maghiarul G..., cu mustățile sale unse cu muc de lumînare și cu pălăria alla Kossuth, intră în cameră.

Mai întîi se făcu o tăcere solemnă, întocmai ca la finalul actului al doilea de la Lucia; după aceea maghiarul înaintă pînă lîngă înamoratul nostru, îl fixă cîtva timp și încordîndu-și pumnul îi zise:

- Pe cine cauți aici, domnule?

Nenorocitul Rîmătorian, amețit de privirile amenințătoare ale maghiarului, își aruncă ochii asupra junei bucătărese; dar în loc să întîmpine în fața ei acele zîmbiri pline de bunătate ce-l încînta alte dăți, ea întoarse spatele.

- Ci spune o dată, domnule, pe cine cauți aici? adăogă maghiarul.

- Caut peee... Dooo... ba peee... Doa...

- Ți-oi arăta eu acum pe cine cauți. Și deodată cu vorba băgă asprele sale mîini în părul cel frizat al slujnicarului și mi ți-l învîrti roată de cîteva ori; apoi, dupe ce îi dete cîteva genunche pe partea dindărăt, îl îmbrînci afară din cameră și închise ușa.

- Cine era acel ciocoi? întrebă el pe Rezi și ocupîndu-se cu cel mai mare sînge rece a scoate de printre degite părul cel uns și parfumat al junelui.

- Este un calic de aceia ce umblă prin pasagiu, urlînd ca nebunii.

- Și ce căuta aici?

- Ce fel, mă mai întrebi?

- Da de ce să nu te întreb?

- Dar bine, nu mi-ai zis tu să ies prin pasagiu și să mă silesc a trage asupră-mi amorul vagabonzilor?...

- Da! da! îmi aduc aminte, ai dreptate, ții! proasto, de ce nu mi-ai făcut vreun semn, poate că bietul june scăpa cu tot părul pe cap.

- Bine i-ai făcut, să se învețe minte, că prea era obraznic.

- Ia spune-mi, ai aflat ceva de la dînsul?

Rezi rămase un moment gînditoare, apoi zise:

- Da, este unul dintre cei care au aruncat bomba în casa caimacamului.

- Este el unul dintre aceia?...

- Da, chiar dintre acei scelerați.

- Spune-mi, unde pot să-l găsesc la trebuință?

- Aci, la cafenea.

- Bucură-te, Rezi. Norocirea noastră este făcută. Adio!

El plecă.




Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 01 - Slujnicaria
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 02 - Mitica Ramatorian
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 03 - Cafeneaua din pasagiu
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 04 - Rezi
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 05 - Tradarea
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 06 - Tortura cu nuiele si caramizi
Nenorocirile unui slujnicar - Capitolul 07 - Lupul isi schimba parul, iar nu obiceiul
Nenorocirile unui slujnicar - Post-scriptum


Aceasta pagina a fost accesata de 894 ori.