Al cincilea și cel mai de pre urmă a
dachilor craiu au fost Decheval (acestuiași
Iornand îi dzice Diurpanis), om nu numai în
lucrurile oștenești prea vârtos ce încă și la minte
prea ascuțit și plin de meșterșuguri. Acesta, cu
mare rușinea romanilor, pănă într-atâta puterile
[9]

Dachiii adăosesă cât și o sumă de bani în chip
și de dajde și de dar, în toți anii de la cămara
împărățiii lua, după tocmala ce făcusă cu
Domițian, precum Dion[10] istoric mărturiséște.
Așé romanii, vrând-nevrând, cu banii săi pre
Decheval din dzi în dzi îmbogățindu-l, el, în
putére mărindu-să, alte războaie încă mai gréle
și încă mai groaznice asupra romanilor găta;
asupra căruia sculându-să Traian cu războiu, l-
au bătut și tot niamul dachilor din Dachiia au
stârpit (precum înainte la Viața lui Traian pre
larg vom arăta).
    Iară după pieirea lui Domitian și a lui Nerva,
stând la împărățiia Râmului, Ulpie Traian
întăiași dată au pus în gând pentru ca să
răscumpere de la dachi rușinea și ocara carea
de câteva ori o pățisă; așé, aședzind întăi
lucrurile publicăi și întorcând pre slujitori iarăși
la învățătura și orânduiala oștii ca mai denainte,
încă au dat răspuns dachilor că pentru banii ce
cerea le va da arme. De la Dion[11] istoricul
(carile lucrurile acelor vremi pre amănuntul au
scris) ne înștiințăm precum Traian și alte
războaie foarte vrăjmașe și bătăi foarte cu multă
vărsare de singe să fie avut, macar că în toate
nărocul biruinții tot la romani au fost.
   Deci bătaia dintăi, precum să să fie întâmplat
pre la anul de la Hristos 101, socotéște Calviz,

în Hronologhicul său, la acela an. (Aicea, iubite
cititoriule, noi vrând nu numai pentru Decheval
să arătăm precum el au fost cel mai de pre urmă
a dachilor craiu, pentru războaiele lui Traian cu
dânsul pre scurt pomenim, iară mai pre larg vei
videa unde va vini rândul istoriii la Viața lui
Traian). Într-acel, dară, dintăi războiu, macar că
dachii fură biruiți, însă și din oastea romanilor
foarte mulți au picat; iară din cei răniți atâta au
fost de mulți, cât la apothecari și la țirulici
nemairămâind pândzături, ș-au scos Traian
mésele, servetele și năfrămile și li-au dat să fie
pentru ranele slujitorești.
   Așé, în războiul cel dintăi, cu mare vredniciia
lui Traian și cu bărbățiia romanilor, pierdzind
Decheval războiul, i-au căutat a da dos, însă nu
așé de tot sfărâmat și răzbătut fiind, după ce s-
au tras supt cetatea scaunului său,
Zamoghetusa, iarăși ș-au strâns oștile ce să
împrăștiiasă și tocmindu-și oamenii, iară au
stătut la bătaie de iznoavă. Ce nici Traian mai
léniș decât nepriiatenul fiind, tot în urmă
gonindu-l, iarăși i-au dat războiu vrăjmaș ca și
dintăi; însă nărocul romanilor slujind, iară
rămasă Decheval biruit. Deci Decheval (precum
dzice Dion, într-același loc), vădzindu-să și din
arme și din puteri mai gios, au poftit pace,
căruia Traian foarte pre lesne i-au dat-o cu
acéste tocméle: ca priiati[ni]lor romanilor priiatin

și nepriiatinilor nepriiatin să fie; așijderea ca să
răzsipască cetățile carile pre la hotarăle Dachiii
pentru întăritura făcusă.
   Într-acesta chip, Traian (precum și Dion și
Zonora pomenéște) dobândind biruința și pacea
cu de-a sila și după voia lui să priimască
asuprindu-l, luat-au cu sine și pre solii lui
Decheval și la Roma cu mare triumf și laudă
întorcându-să, senatul romanilor l-au numit
Dățanul.[12]
    Însă pentru nestarea la cuvânt a lui Decheval
și pentru amăgiturile ce îmbla să facă, multă
vréme au putut a să stărui acea pace; căci
îndată ce s-au întors Traian cu oștile, Decheval,
macar că aiavea asupra romanilor oaste să
rădice nu îndrăzniia, însă pre iazighi și pre
metanasti, carii era din priiatinii romanilor și de
la Tisa în sus spre Buda lăcuia, cu adése prădzi
a-i călca nu să părăsiia. Cu care pricină,
aprindzindu-să Traian de mânie, de iznoavă
asupra dachilor armele ș-au clătit. Într-acea cale
cu meșterșugurile și cu măistriile lui Decheval,
nu puține, nici iușoare primejdii au vinit la capul
lui Traian, ce cu chivernisala ce făcea și cu
știința a purta oști, toate meșterșugurile lui
Decheval în zadar scoțind, din toate primejdiile
ferit au fost.

    Decheval, vădzind că nici cu vicleșugul, nici
cu armele va putea sta împotriva lui Traian, încă
mai de mare vicleșug și răutate s-au apucat și
iarăși au făcut că să va pleca lui Traian, însă
de-i va triméte pe Longhin sutașul (carile cârma
oștii purta și toate lucrurile lui Traian după vrére
le pliinia) pentru ca dânsul să vorovască pentru
pacé. Pre acesta Traian la dânsul după pofta lui
trimițindu-l, el îndată au poroncit de l-au legat și
cu multe munci căznindu-l, pănă mai pre urmă l-
au și omorât. De a căruia patimă înștiințăndu-să
Traian, mai mult de durére inimii ce trăgea, căci
pierdusă om vrednic ca acela, de mânie
înfocându-să, toată socoteala ș-au pus ca și pe
Decheval și peste tot neamul dachilor, așéși din
temelie să-i răstoarne și pentru un roman pre
toți dachii să-i prăpădiască; însă puind lucrul la
sfat, videa Traian că lucrul așé după pofta lui a
să isprăvi nici pre lesne, nici fără primejdie
poate fi, de care lucru ales-au ca mai fără grijă
și mai pe-ncet de acea triabă să să apuce. Și
așé, într-acea vară, la anul de la Domnul Hristos
104 (Dion, Carte 68; Plinie, Carte 8) au stătut de
au făcut pod de piatră peste Dunăre (care pod
ce feliu de zidire au avut, caută mai înainte, la
rândul său).
  Gătind dară Traian podul peste Dunăre la
anul 105, au trecut cu oștile din Missia în
Dachia și drept spre apa Sarghețiii au purces,

unde și Decheval, toate puterile strângându-și,
cu mare îndrăznială îi aștepta; ce pohârnit
nărocul lui Decheval iarăși déde biruința
romanilor și de-a triia oară. Decheval, văzându-
și oamenii răzsipiți și în toate părțile șpârcuiți,
de toată nădejdea lăsindu-să, precum ca să nu
cadă viu la mâna lui Traian, singur șie ș-au
făcut moarte.
   Traian, după izbândă minunată ca aceasta,
întăi cetatea Zarmizoghetusa, scaunul lui
Decheval, apucând (pre aceasta mai apoi au
numit-o de pe numele său Ulpia Traiana), apoi
abătând din matca sa apa Sargheții, i-au aflat
toată avuțiia, carea nenumărată era și o zidisă
Decheval în fundul apii. De ciia, precum
mărturiséște din Dion și dintr-alții Bonfin,
deșertând Dachiia de toate puterile și așéși de
tot istovind-o, au făcut-o provinție; și împlând-o
de cetățéni și de ostași viterani (aceștia era cum
sint oturacii la turci), cu cetăți și cu orașe au
întărit-o, precum mai înainte vom aduce toate a
tuturor mărturiile, carii într-un glas întăresc
precum Dachia toată s-au descălecat cu
romani. Iară rămășița dachilor câți scăpasă din
oșténi și altă prostime, pre toți pănă la unul,
precum să-i fie trecut mai spre fundurile țărâi
ungurești, scrie Ian Sambuție, în Adaosul istoriii
ungurești, list, 807, carea apoi la istoricii
grecești, Zonora și Chedrinos i proci s-au numit

Pano-Dachia, adecă Dachiia de sus; pentru
aceasta caută și Dion[13], Evtropie, Xifilin,
Avrelius Victor, Bonfin, Leunclavie și toți alalți
mai noi scriitori carii după cei bătrâni urmadză.