• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Conrad

Cantul al III-lea - Egiptul



Cunoasteti voi pamantul ce Nilul a nascut?
Ce crivatul cu coama de gheata n-a batut;
in care sub cununa-i se-nalta palmierul
si pare ca sprijina cu mandra-i frunte cerul
Asa ca o columna de marmur minunat
Ce sprijina un templu cu aur instelat?
in care dulcea Ibis de zefiri leganata,
in silvele de cactus suspina amorata,
in care zea Isis c-un gratios suras
in tristele deserte crea un oasis;
Cunoasteti voi Egiptul ce n-are semanare
Cu nici o alta tara? Loc curios in care
intunecoasa fiie a vechii Ethiopii
Contrasta cu evrea cu ochii azurii,
si palida araba, cu fruntea visatoare,
Cu copta cu par negru si brate de ninsoare?
Pamant ce fecondeaza in fiecare luna,
si nici un timp n-abate splendida sa cununa!
in care frunza cade sub soarele de foc,
si alta vine-ndata de tine al sau loc.
Aice rar se-ntampla sa fulgere, sa ploua;
Un cer senin si splendid adapa cu-a sa roua
Pamantul ce rodeste si apele din Nil
ineaca in tot anul acest fecund argil.
Acolo noi vom merge... dar vasul fugator
Pe brazdele perfide aluneca usor.
Conrad! veghezi tu oare, privesti aceste maluri
Din care filistenii domneau aceste valuri?
Regina africana cu fata de eben,
Spre rasarit se duce purtand un diadem
De stele fara numar, cand geme-n departate
O surda vijelie... fluieraturi bizare,
Mugiri adanci, salbateci, concert spaimantator!
Ai crede ca toti monstrii marini s-adun in hor
si tipa-n limbi diverse, pe tonul intristarii,
Voind sa duca vasul in smarcurile marii.
Pilotu-abia mai sade la carma: e legat;
Pe pod s-arunca valul, ce pare ca-a turbat
Sub biciul unui demon ce de aproape-l strange;
Lovirea cea de vanturi, catartul pleca, frange.
si vasul se radica, se lasa in abim,
si iara se inalta! Un strigat, un suspin
S-aude-n intunerec! Ai crede ca mormantul
Se crapa, te inghite. Se indoieste vantul,
si valul ii raspunde prin mugetu-i duios...
E cantecul funebru... Un strigat fioros
Al celui ce comanda s-aude-n vijelie,
Spaimantator; e geniul uman ce tot invie,
Ce da directiune, ce apara, prevede.
Speranta e busola, e harta; el o vede,
O cerceteaza, stie de este de temut.
Foc! foc in cala! striga si totul s-a pierdut!
Atuncea comandantul racneste cu tarie,
si vocea-i se aude tunand in vijelie.
Toti cati mai au putere comanda lui urmez.
Conrad se afla-n fruntea acelor ce lucrez.
Parvine sa patrunza el cel dintai in cala
Prin flacari si prin fumul ce flacara exala.
Vaslasii il urmeaza; el tot a-mbarbatat,
Iar pompele jucara si vasul a scapat.
Dar zorile se varsa. Conrad pe pod priveste
Acest spectacol magic, strein, ce il rapeste;
Aceste mii de valuri, ca cete de geanti,
Ce joc cu vasul, si-unii il trec la ceilalti,
Razand de slabiciunea acestui om pigmeu
Ce vrea pe eleminte sa puie jugul sau.
Pamant! pamant! strigara mai multe voci d-odata.
si se zari o coasta: spranceana departata.
................................
Vedeti acea campie ce moartea a coprins?
Aici a fost cetatea heroului ne-nvins,
Cu patru mii palate, o mie de gradine,
Trei sute teatre, circuri, de viata, oameni pline.
si astazi nici o urma! Nimic nu mai e viu:
Abia in suvenire, de ele se mai stiu.
Acolo fu necropol, morminte stralucite,
Palate elegante de preoti locuite,
Cu verzi gradini de arbori si cu parteri de flori,
Marite monumente, de marmur cu colori.
Azi locul e ruina si malul cu-ntristare
Se-nclina si sopteste durerea sa la mare.
Lumina diminetii se varsa in eter.
Convoiu-alearga inca pe calea sa de fier,
Traversa sanu-acestor salbatice deserte
si fluieru-i exala fantastice concerte.
Ai fi crezut un sarpe, balaur iritat,
Ce trece prin deserte si suiera turbat.
La Nil el se opreste si rau-aici apare
in toata maiestatea... Salut, o, fluviu mare!
Zeu adorat in templul de la Nilopolis.
Sub forma a doua sexe, fiu zeului Cnufis,
Tu singur, Nil, dai viata desertelor profunde:
in fiecare vara versi palidele-ti unde,
Pe-aceasta vale lata dand apa si pamant,
Facand un loc de viata dintr-un intins mormant.
Cat de frumoasa-ai face, o, Nil, aceasta vale,
Cand civilizatiunea aici si-ar face cale,
Cand oamenii-ar fi liberi, cand jugu-apasator
Nu ar sorbi si viata, si fructu muncii lor!
Aceste unde-eterne cat sange nu sorbira,
O, martor al durerii acelor ce pierira,
Ca sa pastreze lantul ce de atatia ani
Le dete mostenire un crud zeu la tirani?
Dar unde sunt tiranii si sclavii? Au murit!
Da; au murit aceia, dar altii au rasarit,
Ce vor pieri ca dansii, lasand pe altii-n urma
Sa faca, unii domnii, si altii marea turma
Precum ursita-i naste, facand misterios,
Spre a plana in aer, sau a rampa pe jos.
................................
Pe muntele Libii rasare plina luna
si varsa-un rau de raze pe valea lata, bruna.
Un ocean de glorii pluteste pe ruini.
Prin umbre si prin raze, rapeste pe streini.
Oh! cate suvenire nu se destept aice!
Acolo e statua lui Sesostris ferice.
Mai dincolo e templul superbii zei Hathor.
Mai colo sunt colosii, cu marea forma-a lor.
Colo se vad pilonii, columne, obelisci
Parca se misca, umbla, sau se adun aici.
soptesc, suspin; in sanul palatelor umbroase,
Parca s-aud acorduri de harpe-armonioase.
Maretile tablouri parca se animez,
Se misca; regi, regine pe vale insmaltez.

Maiestuoase umbre! Voi vietuiti in lume,
Va rasfrangeti pe secoli cu ale voastre nume,
Cu ale voastre fapte; dar in inchipuiri,
in umbra ce-nveleste atatea suveniri.
Miscarea se produce de umbrele respinse
De raze; soapta naste din vanturile stinse
Ce-adorm in aste locuri, din gemetul duios
Ce Nilul varsa-n noapte sub malul furtunos.
Suspinul unei paseri ce-adoarme in ruine.
Ce-o supara, in noapte, voioasele lumine.
Ce s-a facut poporul ce-aicea a trait?
Cu vechea-i stralucire el insusi a pierit.
Dispare-o natiune ca orice vietuieste.
Tot are-un timp, tot naste, produce,-mbatraneste,
si apoi vine moarte, si totul e pierdut!
Tot? Nu! Nimic nu moare, odata am nascut,
Deci mai putem a naste: am fost, putem fi inca.
Om las, imi spune mie, p-a vietii cruda stanca,
Ce farmec, ce placere, ce bine tu gasesti,
incat sa n-ai putere, curagi sa parasesti
O vale de durere, de lacrimi, de-ntristare
Pe care ratacirea-ti le face mai amare,
Pe care dulci iluzii cu raze le-nvelesc
Cum p-un desert de moarte miragele plutesc
si fac mai cruda setea ce sanul tau incinge
Cand mincinoasa raza din ochii tai se stinge.
Regreti aici in viata plapandele cununi
De glorii, castigate prin prostitutiuni,
Prin sange, prin tradare? Regreti tu calomnia
Ce langa poarta vietii, a-ti vesteji junia,
Credinta si onoarea, te-asteapta sa sosesti?
Regreti sa lasi o lume in care patimesti?
Ce te despretuieste, ce-ti farama junia,
si inima, onoarea, amorul, poezia?
Ce-ti schimba ziua-n noapte si dulcele-n venin?
Ce-ti fura partea vietii la soarele divin?
Merita plans aceasta amara comedie
Ce se numeste viata? Vis, fantasmagorie,
in care se succeda atatea fictiuni,
Fantasme, spectruri, umbre, numite natiuni,
in care ele lupta s-apuce-un loc la soare,
S-apuce-un loc la viata, si-abia venite, moare!
in care adevarul, dreptatea, nu au loc
Decat pe cei fatarnici sa serve ca mijloc,
in care interesul imparte pe dreptate
si meritul se-nclina la mediocritate.
Nascut aici in lume, o, zeu dezmostenit,
Ursita-ti e-mplinita de cum ai suferit.
Ce iti ramane inca sa faci aici in lume?
Sa lasi marete urme? Sa lasi un mandru nume?
Sa fie! Dar atuncea de ce tu intarzii
Sa faci o fapta mare, printr-insa sa re-nvii?
si apoi, in gramada de natii ce compune
Al lor mormant de doliu si de destructiune,
Ruina infinita, spaimantator mormant,
Sa mergi s-arunci indata al tau mizer pamant!
O, suflet mare, mobil, o, spirit, cugetare,
Nu esti satul tu inca d-a ta prostituare
in lutul ce te leaga si-opreste al tau zbor?
Ast lut supus la patimi, pamant degradator,
Ce poftele usuca, ce uzul ofileste,
Ce dorul il consuma, tiranul il robeste?
Vazut-ati voi desertul parand, cand luna plina
Revarsa valuri d-aur in umbra serii lina?
Colo se-ntinde valea lui Biban el Maluk.
Flori, arbori nu rasare si toate se usuc.
Ea este incadrata de stanci cu cresti bizare
si munti cu scorbori triste in plina daramare.
Pe vale si pe maguri pluteste-un val de dor.
Nu misca, nu sopteste nimica traitor.
Cand blonda dimineata revarsa dulci lumini
Din genele-i de aur pe vechile ruini,
Conrad lasa mormantul in care el dormise
si la Karnak se duce, facand frumoase vise.
Dar colo este sala cea mare din palat.
Amantul lunii pare pe caru-i aurat
si varsa oceane de raze pe ruina.
O suta de columne gigantici o sprijina.
Sa stam putin aicea! O, mare Sesostris,
Aici din belle-arte facusi un paradis,
Aici ti-a fost palatul. Dar cine poate spune
Tot ce aici incanta, rapeste si supune?
Ce a putut sa fie acest locas divin,
in timpul tineretii cand orice-aici privim,
Acuma, in ruine, acum in intristare,
Atata farmec inca si frumusete are?
El ne vorbeste inca de stralucirea ta;
Dar popolul acela ce fruntea prosterna
La templul tau cel splendid, de mult timp a pierit,
Sa planga pe mormantu-i destinul ne-mblanzit!
Alti popoli, vai! urmara acelor mari popoare
De uriasi! siroaie de barbari trecatoare,
Ce pier pe toata ziua si nu produc nimic.
Ei nu v-admira, ziduri; pe sufletul lor mic
Aceste monuminte prea mari descurageaza,
Prin comparatiune, pe ei ii micsoreaza.
Vedeti aceasta sala ce timpul a lovit?
Aicea fuse centru de tot ce-a stralucit.
Locasu-ambitiunii, palatul cugetarii,
Al patimii, puterii si-adesea al tradarii;
Aici se prosternara atatea frunti regesti,
Aici se umilira puterile lumesti,
in cruda asteptare ca sa se umileasca,
La randul ei, in urma, mandria ta regeasca!
De te plangi tu, oare, sarmane muritor,
Cand jugu umileste in lume p-un popor?
Ursita ta in lume, formand a ta fiinta,
Lasat-a pentru tine decat, vai umilinta!

Mai insemnati buchetul maret, desfatator
De templuri si palate ramase la Luksor!
O, mare Amenofis! Aici traiesti tu inca.
Dar sa patrundem umbra, tacerea cea adanca!
Acolo un pilone gigantic intalnesti
Pe doua mari masife, prin care-apoi zaresti
O poarta c-o cornisa, ce artele aminta;
Tablouri hieroglifici pe Ramses il prezinta.
Multime de tablouri fatada-mpodobesc.
inuntru pe o suta columne stralucesc
Multime de legende cu simturi gratioase.
Conrad admira aceste lucrari maiestuoase.
El intra intr-o sala, p-o stana de granit
Vazu un cuplu splendid, imagin inflorit:
Julia si Claricia in admiratiune,
Tablou divin ce limba refuza de a spune.
Ai fi crezut atuncea ca-n lume sunt doi sori
Ca frumusetea dulce e doua dulci surori!
Ca dulcea fericire, c-un spirit si c-un nume,
isi are-n cer o forma si ceilalta-n lume.
Pe domele marete atinta ochii lor
in admiratiune, extaz desfatator,
si razele de soare, rasfrante de ruine,
Formeaza p-a lor frunte un cadru de lumine.
................................
Te-a inspirat Egiptul? Julia intreba,
in vasul ce acuma cu raul cobora,
Pe Conrad ce se lupta cu cruda nostalgie.
El prezinta Julii atunci o poezie,
in care al sau suflet trecuse cu-al sau dor,
O plangere amara, un cant sfasiitor,
Unit cu-o melodie suava, prefumata,
D-amor si de speranta, de gratie curata.
El exprima aspectul acestui vast mormant
Cum, soare, ceruri, aer, acest steril pamant,
Se rasfrangeau in sanu-i facand ca sa tresara
A suferintii coarda, vibrare cruda, -amara,
si toate-aceste umbre, ce inima-i zdrobeau,
La razele Julii ferice dispareau.
A ei figura dulce plutea ca o minune
Pe toate-aceste locuri de dezolatiune;
Ea le facea frumoase, eden incantator,
Le-mprumut junete, suraderi, vise, amor,
Prefume, fragezime, magie si racoare,
si le facea dorite, frumoase, rapitoare.
Julia se ghiceste in aste dulci cantari,
Aici ea se prevede ca cerul peste mari.
Ea vede aicea toate aceste flori divine,
Nascute, inflorite sub razele-i senine
Din gratiile sale, ceresti si dulci placeri,
Surade ca o roza in vant de primaveri.
................................
Zefiru-ntinde aripa ce umecta de roua.
El impleteste perla inbalsamarii nopti
Cu florile dorminde sub turburile sopti.
in vale cura Nilul: gemandele lui valuri
Primesc o umbra dulce de arbori dupe maluri,
Ce-ngana raza lunii in cursul ei placut,
Lumina ce denunta misterul nestiut
Al apelor in noapte. Acele doua june
Femei se plimb rapite si par prin umbre brune:
Ca niste raze d-aur, suave-iluziuni,
Ce tot rapesc, incanta ca niste dulci minciuni.
Dar zorile desfasur ghirlanda de purpura,
A undii suprafata ferice ele-aura;
si raze ratacite pe Nilul lat plutesc
Prin umbrele tacute ce ici, colo palesc.
Pamantul se-ncununa d-o fata mai senina,
Precum o diadema de diamant lumina
Pe fruntea frumusetii, pe campul inflorit,
O pulbere de roua pe flori a stralucit.
si purpura corolii din roza prefumata
Prin plansul diminetii apare mai curata,
si cerul se-nlumina si stelele albesc;
Julia si Claricia cu flori se-mpodobesc,
La raze si la zefiri lasand sa le rasfete
Plutindele cosite ce-neaca ale lor fete.
Conrad le urmareste in fantazia lor.
Admira acele jocuri; se-mbata de amor.
Iar ele fac ghirlande de flori si incununa
Ca nimfele antice cosita lor cea juna
Cum perla isi rasfrange pe cadru-i aurit
Frumoasele ei ape, al ei chip fericit,
Rasfrange-a sa albete ce-ngana-un trandafir,
D-o frumusete rara, spre coama sa de fir.
Aceasta frumusete, icoana credincioasa
A inimii, denunta o inima frumoasa
Ce se varsa ca roua arzandii primaveri.
Credeai ca-aspiri un aer de fragede placeri,
Acel prefum de campuri; ca simti o rasfatare
De raze de la soare ce-aduce desfatare,
Ca vezi o ploaie dulce de flori cu rar miros,
Pe fata intristata a vietii-aicea jos;
Ca-auzi concerte mistici, ceresti, imbatatoare,
De paseri amoroase, sub flori desfatatoare.
si sufletul atuncea parand intinerit,
Sub farmecul de viata ce tot a inverzit,
Se-mbata si delira d-amoare fara nume,
Delicioasa, pura, necunoscuta-n lume.
Dar cine sa descrie trasurile ce are
O inima? Ea este intocmai ca o mare
Schimbandu-si a sa fata: seninul linistit,
si soarele, si luna, si vantu-mbalsamit,
si cerul, norul, fundul si aspra vijelie
O schimba-n tot minutul! Asa o bucurie
Precum si o durere pe inimi oglindind,
Le dau a lor coloare de fier sau de argint.
Cat a catat sa fie mari oamenii odata
A caror fapte-n lume atat de mari s-arata!
Ei, ce traiau in lume chiar dupe ce mureau,
Ei, ce o noua viata, murind, isi mai creau?
Aceste mari palate abia mai las trasura.
Momiile regale cu timpul disparura.
in pulbere se schimba tot ce a fost aici;
Tot ce-a produs stiinta si artele antici;
Dar cel putin traira acele mandre nume
De fondatori si astazi rasuna inca-n lume.
si vor trai mult inca pe cat tot ce-au facut
Va rechema marirea anticului trecut.
Tu vei muri, o, popol, ce-orbia te supune.
Tu, ce n-ai constiinta de civilizatiune.
Tu, care n-ai in viata nimica de dorit,
Tu, ce-n nefericire te afli fericit!
Sa zicem un adio orasului mai nou
Ce a lasat in urma-i cel mai splendid herou!
O tanara femeie, cea mai frumoasa-n lume,
Pe timpul sau te pierde, si peste al tau nume
Arunca umilinta sub care te inclini.
Acolo fu mormantul acestii dulci regini,
Acestii mari cochete! Nimic nu mai ramane
Din urmele acestii zburdalnice tarane.
Era scris, Cleopatra, sa piara, tu pierind,
si statul si mormantul ce inaltai traind?
Uiti ca erai femeie si te-ntroduci in noapte
La Cezar ce-n palatu-i se leagana de soapte,
De valuri, si medita Egiptu-a subjuga.
Un om al tau atuncea la Cezar s-arata.
Depune la picioare-i pachet de stofe d-aur,
Zicand ca el ascunde un pretios tezaur.
Pachetul se desface, Cezar la el catand,
Vazu pe Cleopatra din stofe aparand.
Ce frumuseti, ce gratii, ce voluptati streine
Tu prezintasi lui Cezar, ce se-nchina la tine,
Primind el, vingatorul superbului Pompeu,
El, vingatorul lumii, sa fie-nvinsul tau!




Conrad


Aceasta pagina a fost accesata de 983 ori.