Autori > Jean Bart
Europolis - Epilog
Epilog
În câţiva ani... câte prefaceri...
Sulina era în agonie...
Gura Dunărei se împotmolea...
Unde fusese apă acum era pământ...
Bancuri uriaşe de nisipuri, aduse de fluviu, creşteau din mare ca nişte insule la suprafaţă" astupând canalul. Ziua şi noaptea se lucra scurmând zadarnic fundul mărei.
Natura nu se lăsa învinsă.
Vapoarele încărcate nu mai aveau destulă adâncime.
Unele aşteptau în radă fără a putea să intre altele, oprite în port, nu mai puteau să iasă.
Era o jale. Navigaţia blocată. Comerţul ruinat. Lumea alarmată.
Ce-i de făcut?
Să se înceapă a lucra o altă gură a Dunărei. Sulina trebuie abandonată. Populaţia scădea în fiecare an. Oraşul se golea.
Portul murea.
*
Doctorul, nenea Tomiţă, patriarhul Deltei, căzu într-o zi deodată, din picioare, cu mâna pe inimă. A închis ochii senin ca totdeauna, murmurând ca de obicei în barba-i albă acelaşi crâmpei de frază pe care niciodată în viaţă n-apucase s-o sfârşească:
"La vie... la vie... c’est la vie..."
Doctorul Barbă Roşie îi luase locul la spital. Ciudat... omul acesta mizantrop, misogin, acru, avu parte pe lume de cea mai dulce femee – se însurase cu Miss Sibyl, care i-a spulberat toate teoriile lui paradoxale.
Mincu, romantic şi sentimental – ironie a sorţii – se însurase cu Miţa Balot. De altfel doamna comandor Mery Mincu, fostă cocotă, era apreciată în societate ca o soţie model.
Prima iubire a lui Mincu – femeea adorată, centrul universului – trăia singură, izolată, într-o mansardă la Bucureşti, predând lecţii de pictură pe mătase.
Angelo Deliu, cuceritorul, îmbătrânise repede. Trăia singur, nefericit, neconsolat. Din trecutu-i glorios, din toate acele aventuri pentru care era invidiat, nici o legătură durabilă, nici o mângâiere, căci nu iubise niciodată. "Numai mecanismul suvenirelor, spunea el cu melancolie, îl mai făcea să vegeteze singuratic pe pământ".
Mica negresă, copila Evantiei, înfiată de Miss Sibyl, creştea drăgălaşă, cafenie ca o păpuşa de ciocolată. La început copiii, mai toţi bălani, n-o primeau în jocurile lor. Ea se spăla mereu ca să devină albă şi adesea plângea de necaz că n-are bucle blonde şi că lumea îi spune "ţiganca".
Stamati Marulis a fost închis şi eliberat, din lipsă de probe că ar fi pus foc casei. După o lună a fost din nou închis... la casa de nebuni.
Nu era furios. Se credea miliardar. Armator de vapoare. Toată ziua făcea socoteli. În fiecare dimineaţă, când fluiera sirena unei fabrici, o lua la fugă spre poartă, la vaporul lui care-l chema în port.
Conul Tudorache, vameşul, pensionar, se căina la toţi că n-a făcut ca alţii, să iasă şi el bogat din slujba vamei.
La cimitirul maritim două morminte erau alături, în partea dreaptă, la ortodocşi: al Penelopei şi al lui Nicola. Alte două în stânga, la catolici: al Evantiei şi al maestrului Jak.
Lulu, maimuţa, fără stăpân, intrase în pensiune. Doctorul Laboratorului de Bacteriologic găsi ocazia să facă interesante experienţe inoculându-i o serie de microbi ucigători. – Lulu fu sacrificată pe altarul ştiinţei, spre folosul omenirei.
*
Două zile a stat Neagu în Sulina.
Venea din Cardiff. Vaporul avea să descarce un caric de cărbuni şi să plece în grabă la Constanţa.
Barbă Roşie îl pusese în curent cu toate.
De la vapor Neagu plecă întins la cimitir, să vadă mormântul Evantiei.
Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri şi pe plajă. Revăzu cu ochii împăinjeniţi locurile care îi încântaseră odinioară viaţa.
Parfumul trecutului, forţa suvenirelor dau parcă un suflet şi locurilor unde ai trăit, ai iubit şi ai suferit odată. Un colţ de natură, în care şi aerul rămânea încărcat de iubire, îţi evocă în câteva clipe trecutul îngropat în regretul şi melancolia vârstei.
Neagu retrăi c-o luciditate uimitoare acele zile de zbucium sufletesc, de fericiri intense, de îndoieli chinuitoare şi mute suferinţe – când viaţa întreagă atârna de o himeră.
Ecoul primului amor îl auzea încă. Simţea setea de iubire ca o trebuinţă sufletească... dar o tristă umbră îi acoperea trecutul. Se căuta, căci nu mai era acelaşi. Nu se recunoştea el însuşi.
Şi când sui resemnat scara vaporului, în ora plecării, părea cu zece ani îmbătrânit. O forţă surdă îl încovoiase.
Vaporul în radă, el, de sus, de la comandă, îşi aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei, ca pe o imensă hartă întinsă la picioare.
Între pădurile arămii de stuf şi banda de aur a plajei, apărea o pată în zare, ca o insulă de verdeaţă – cimitirul maritim.
Acolo, în pământul mocirlos al Deltei, rămânea îngropată o parte din viaţa lui. Evantia...
O biată plantă exotică... smulsă... transplantată... nu s-a aclimatizat... s-a ofilit... a suferit... a murit.
Fantoma primei lui iubiri avea să-i apese existenţa.
Şi când simţi că şovăie, copleşit de milă şi de regretul unei fericiri pierdute, Neagu se reculese; ca să-şi revină, stăpân pe sine, strigă încordat timonierului de la cârmă: "vino tribord... ia capul la compas... Sud 8 grade Est... aşa... drept înainte". Şi el îşi întoarse privirea în altă parte, cătând
ţintă spre gura Dunărei care se pierdea în urmă.
Şi deodată îi apăru în minte – ca un verdict al fatalităţii... moartea Sulinei.
"Da! oraşul acesta e condamnat... oraşele au şi ele viaţă şi moarte... o aşezare omenească sub ochii noştri, menită să dispară.
Poarta Sulinei se închide complet şi pentru totdeauna.
Omul se retrage învins în luptă cu natura.
Încearcă să deschidă o altă gură a fluviului.
Sulina abandonată, dispare ca oraş.
Creată din nevoile navigaţiei nu are raţiunea de a trăi când drumul navigabil se mută în altă parte.
Asemenea Sulinei, un nou oraş de port se va zidi fatal la altă gură a Dunărei.
Sulina va însemna pe hartă un mic sat de pescari uitat pe tarmul marei.
Fantoma fostului oraş la poarta Dunărei va apărea poate cândva în viitor.
Cine ştie peste câte veacuri se va răscoli ţărâna acestui muşuroi golit de furnicar.
Cine ştie câţi erudiţi pedanţi, cu ochelari după urechi, îşi vor stoarce creierii ca să reconstituie, din câteva ciolane sau cioburi dezgropate, o lume dispărută.
Scheletele şi craniile descoperite aci, aşa de variate, vor încurca ştiinţa, vor provoca discuţii nesfârşite asupra tipului uman care a trăit odată pe malurile acestea.
Sulina, intrată în arheologie, va fi desigur o nouă problemă de rase, pentru care mii de volume se vor înşira în rafturi de biblioteci.
Va putea smulge ştiinţa taina trecutului Sulinei?
Va ridica măcar un colţ din vălul ce va acoperi o lume îngropată, de atâta vreme căzută în uitare?
Va descifra ştiinţa, din urme fragmentare, viaţa ce-a fost aci odinioară? Oraş cosmopolit – Sulina – un mozaic de rase la gura bătrânului Danubiu.
Dar noi ce cunoştinţe avem de oraşele din Pontul Euxin, din vremea când Dariu Histaspe a trecut cu oastea lui pe-aci, pe la gurile Istrului, rătăcindu-se în ţara Sciţilor, în stepele Rusiei de azi?"
Şi Neagu se trezi filosofând, ca de obicei în lungi carturi de noapte, pe punte, singur sub bolta înstelată.
Se întoarse să controleze cârma.
Roza magnetică vibra ca o vietate închisă în cutia de sticlă ia busolei.
"Aşa!... bine! drept înainte!..."
"...mai înainte... mai înainte. Mă cheamă glasuri amăgitoare..."
Unde mă duceţi visuri deşarte?
Pe câmp de ape fără cărare...
Şi mormăind crâmpeiele de versuri, urma un fel de recitare în cadenţa paşilor pe puntea de comandă – făcând kilometri întregi într-un spaţiu de opt metri.
...
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedăm generaţii şi ne credem minunaţi
Muşti de o zi pe o lume mică ce se măsură cu cotul...
Noi copii ai lumii mici ......
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici.
Odată îşi mai întoarse el capul înapoi. Ţărmul se stergea in zare: o pata ... un punct ... un fum ... nimic.
SFARSIT
În câţiva ani... câte prefaceri...
Sulina era în agonie...
Gura Dunărei se împotmolea...
Unde fusese apă acum era pământ...
Bancuri uriaşe de nisipuri, aduse de fluviu, creşteau din mare ca nişte insule la suprafaţă" astupând canalul. Ziua şi noaptea se lucra scurmând zadarnic fundul mărei.
Natura nu se lăsa învinsă.
Vapoarele încărcate nu mai aveau destulă adâncime.
Unele aşteptau în radă fără a putea să intre altele, oprite în port, nu mai puteau să iasă.
Era o jale. Navigaţia blocată. Comerţul ruinat. Lumea alarmată.
Ce-i de făcut?
Să se înceapă a lucra o altă gură a Dunărei. Sulina trebuie abandonată. Populaţia scădea în fiecare an. Oraşul se golea.
Portul murea.
*
Doctorul, nenea Tomiţă, patriarhul Deltei, căzu într-o zi deodată, din picioare, cu mâna pe inimă. A închis ochii senin ca totdeauna, murmurând ca de obicei în barba-i albă acelaşi crâmpei de frază pe care niciodată în viaţă n-apucase s-o sfârşească:
"La vie... la vie... c’est la vie..."
Doctorul Barbă Roşie îi luase locul la spital. Ciudat... omul acesta mizantrop, misogin, acru, avu parte pe lume de cea mai dulce femee – se însurase cu Miss Sibyl, care i-a spulberat toate teoriile lui paradoxale.
Mincu, romantic şi sentimental – ironie a sorţii – se însurase cu Miţa Balot. De altfel doamna comandor Mery Mincu, fostă cocotă, era apreciată în societate ca o soţie model.
Prima iubire a lui Mincu – femeea adorată, centrul universului – trăia singură, izolată, într-o mansardă la Bucureşti, predând lecţii de pictură pe mătase.
Angelo Deliu, cuceritorul, îmbătrânise repede. Trăia singur, nefericit, neconsolat. Din trecutu-i glorios, din toate acele aventuri pentru care era invidiat, nici o legătură durabilă, nici o mângâiere, căci nu iubise niciodată. "Numai mecanismul suvenirelor, spunea el cu melancolie, îl mai făcea să vegeteze singuratic pe pământ".
Mica negresă, copila Evantiei, înfiată de Miss Sibyl, creştea drăgălaşă, cafenie ca o păpuşa de ciocolată. La început copiii, mai toţi bălani, n-o primeau în jocurile lor. Ea se spăla mereu ca să devină albă şi adesea plângea de necaz că n-are bucle blonde şi că lumea îi spune "ţiganca".
Stamati Marulis a fost închis şi eliberat, din lipsă de probe că ar fi pus foc casei. După o lună a fost din nou închis... la casa de nebuni.
Nu era furios. Se credea miliardar. Armator de vapoare. Toată ziua făcea socoteli. În fiecare dimineaţă, când fluiera sirena unei fabrici, o lua la fugă spre poartă, la vaporul lui care-l chema în port.
Conul Tudorache, vameşul, pensionar, se căina la toţi că n-a făcut ca alţii, să iasă şi el bogat din slujba vamei.
La cimitirul maritim două morminte erau alături, în partea dreaptă, la ortodocşi: al Penelopei şi al lui Nicola. Alte două în stânga, la catolici: al Evantiei şi al maestrului Jak.
Lulu, maimuţa, fără stăpân, intrase în pensiune. Doctorul Laboratorului de Bacteriologic găsi ocazia să facă interesante experienţe inoculându-i o serie de microbi ucigători. – Lulu fu sacrificată pe altarul ştiinţei, spre folosul omenirei.
*
Două zile a stat Neagu în Sulina.
Venea din Cardiff. Vaporul avea să descarce un caric de cărbuni şi să plece în grabă la Constanţa.
Barbă Roşie îl pusese în curent cu toate.
De la vapor Neagu plecă întins la cimitir, să vadă mormântul Evantiei.
Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri şi pe plajă. Revăzu cu ochii împăinjeniţi locurile care îi încântaseră odinioară viaţa.
Parfumul trecutului, forţa suvenirelor dau parcă un suflet şi locurilor unde ai trăit, ai iubit şi ai suferit odată. Un colţ de natură, în care şi aerul rămânea încărcat de iubire, îţi evocă în câteva clipe trecutul îngropat în regretul şi melancolia vârstei.
Neagu retrăi c-o luciditate uimitoare acele zile de zbucium sufletesc, de fericiri intense, de îndoieli chinuitoare şi mute suferinţe – când viaţa întreagă atârna de o himeră.
Ecoul primului amor îl auzea încă. Simţea setea de iubire ca o trebuinţă sufletească... dar o tristă umbră îi acoperea trecutul. Se căuta, căci nu mai era acelaşi. Nu se recunoştea el însuşi.
Şi când sui resemnat scara vaporului, în ora plecării, părea cu zece ani îmbătrânit. O forţă surdă îl încovoiase.
Vaporul în radă, el, de sus, de la comandă, îşi aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei, ca pe o imensă hartă întinsă la picioare.
Între pădurile arămii de stuf şi banda de aur a plajei, apărea o pată în zare, ca o insulă de verdeaţă – cimitirul maritim.
Acolo, în pământul mocirlos al Deltei, rămânea îngropată o parte din viaţa lui. Evantia...
O biată plantă exotică... smulsă... transplantată... nu s-a aclimatizat... s-a ofilit... a suferit... a murit.
Fantoma primei lui iubiri avea să-i apese existenţa.
Şi când simţi că şovăie, copleşit de milă şi de regretul unei fericiri pierdute, Neagu se reculese; ca să-şi revină, stăpân pe sine, strigă încordat timonierului de la cârmă: "vino tribord... ia capul la compas... Sud 8 grade Est... aşa... drept înainte". Şi el îşi întoarse privirea în altă parte, cătând
ţintă spre gura Dunărei care se pierdea în urmă.
Şi deodată îi apăru în minte – ca un verdict al fatalităţii... moartea Sulinei.
"Da! oraşul acesta e condamnat... oraşele au şi ele viaţă şi moarte... o aşezare omenească sub ochii noştri, menită să dispară.
Poarta Sulinei se închide complet şi pentru totdeauna.
Omul se retrage învins în luptă cu natura.
Încearcă să deschidă o altă gură a fluviului.
Sulina abandonată, dispare ca oraş.
Creată din nevoile navigaţiei nu are raţiunea de a trăi când drumul navigabil se mută în altă parte.
Asemenea Sulinei, un nou oraş de port se va zidi fatal la altă gură a Dunărei.
Sulina va însemna pe hartă un mic sat de pescari uitat pe tarmul marei.
Fantoma fostului oraş la poarta Dunărei va apărea poate cândva în viitor.
Cine ştie peste câte veacuri se va răscoli ţărâna acestui muşuroi golit de furnicar.
Cine ştie câţi erudiţi pedanţi, cu ochelari după urechi, îşi vor stoarce creierii ca să reconstituie, din câteva ciolane sau cioburi dezgropate, o lume dispărută.
Scheletele şi craniile descoperite aci, aşa de variate, vor încurca ştiinţa, vor provoca discuţii nesfârşite asupra tipului uman care a trăit odată pe malurile acestea.
Sulina, intrată în arheologie, va fi desigur o nouă problemă de rase, pentru care mii de volume se vor înşira în rafturi de biblioteci.
Va putea smulge ştiinţa taina trecutului Sulinei?
Va ridica măcar un colţ din vălul ce va acoperi o lume îngropată, de atâta vreme căzută în uitare?
Va descifra ştiinţa, din urme fragmentare, viaţa ce-a fost aci odinioară? Oraş cosmopolit – Sulina – un mozaic de rase la gura bătrânului Danubiu.
Dar noi ce cunoştinţe avem de oraşele din Pontul Euxin, din vremea când Dariu Histaspe a trecut cu oastea lui pe-aci, pe la gurile Istrului, rătăcindu-se în ţara Sciţilor, în stepele Rusiei de azi?"
Şi Neagu se trezi filosofând, ca de obicei în lungi carturi de noapte, pe punte, singur sub bolta înstelată.
Se întoarse să controleze cârma.
Roza magnetică vibra ca o vietate închisă în cutia de sticlă ia busolei.
"Aşa!... bine! drept înainte!..."
"...mai înainte... mai înainte. Mă cheamă glasuri amăgitoare..."
Unde mă duceţi visuri deşarte?
Pe câmp de ape fără cărare...
Şi mormăind crâmpeiele de versuri, urma un fel de recitare în cadenţa paşilor pe puntea de comandă – făcând kilometri întregi într-un spaţiu de opt metri.
...
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedăm generaţii şi ne credem minunaţi
Muşti de o zi pe o lume mică ce se măsură cu cotul...
Noi copii ai lumii mici ......
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici.
Odată îşi mai întoarse el capul înapoi. Ţărmul se stergea in zare: o pata ... un punct ... un fum ... nimic.
SFARSIT
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 643 ori.