Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 16
Capitolul 16
Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunărei. Pe aci iese grâul şi intră aur. Cheia de la poarta asta a trecut în cursul vremurilor dintr-un buzunar în altul, după necurmate lupte, prin arme şi prin intrigi. Europa, după războiul din Crimeea, a intrat în stăpânirea acestei chei, pe care o ţine strâns şi n-o mai lasă din mână – nici chiar portarului,
care de drept trebuie s-o ţie, nu se hotărăşte să i-o încredinţeze.
Sulina, ca şi Port-Saidul de la gura Suezului – un turn Babei în miniatură – găsindu-se la capătul unui drum mondial de apă, trăieşte numai din viaţa portului.
Oraşul acesta, creat prin nevoile navigaţiei – fără industrie, fără agricultură – e condamnat să fie şters de pe harta ţării îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunărei.
Până atunci, vremelnica aşezare omenească creşte şi scade după barometrul recoltei anuale.
Populaţia se dublează în anii de belşug şi scade în timp de secetă.
De unde vine această lume pestriţă? Marinari, negustori, meseriaşi hamali, escroci, haimanale şi femei, femei de toate speciile. Lacome păsări de pradă, însetate de câştig, se strâng aci ca lăcustele pe îngusta limbă de pământ dintre Dunăre şi mare.
Ca prin minune apar: birouri, prăvălii, cafenele, cârciumi, bodegi, varieteuri, localuri de veselie şi desfrâu – răsar în câteva zile ca ciupercile din pământ. Toată noaptea duduie la lumina electrică elevatoarele prin care curge şuvoi grâul, ca nişte pilituri de aur, din şlepuri în vapoarele care duc peste mări, în alte ţări, pâinea cea de toate zilele. Comerţul de aventură, jocul de hazard sunt în floare, şi banii trec cu repeziciune dintr-o mână în alta. Timpuri ca în
poveşti. Cântece, chiote, scandaluri, hoţii, înşelăciuni, o poftă furioasă de plăceri, o viaţă zgomotoasă, dezmăţată... până ce se închide robinetul exportului.
Un an rău, o recoltă slabă, şi întregul bâlci maritim dispare ca prin farmec – ca potârnichile se răspândesc toţi într-o noapte. Şi mulţi, pe unde se găsesc, adesea în neagră mizerie, stau cu ochii la cer visând cele şapte vaci grase, aşteptând întoarcerea în pământul făgăduinţei, în care grâul creşte, în anii buni, udat de ploaia cerului şi în anii răi stropit de sudoarea ţăranului român.
*
Cartierul localurilor de noapte, unde marinarii debarcaţi după lungi călătorii găseau plăceri cumpărate ieftine, era discret plasat la marginea oraşului, spre balta de unde începeau pădurile de stuf din Deltă.
Lumini roşii apăreau la distanţă ca nişte felinare de drum a unor vapoare în navigaţie de noapte. Şi pentru că prin partea locului nu era pavaj, ci numai un drum semănat cu dune de nisip, marinarii numeau mahalaua asta Sahara.
Lumea bună petrecea în centru, la "Englitera" – varieteu cu şambriuri, unicul local familiar, după cum îl întitulase noul său patron, domnul Pericle Papadachi, zis şi Bibiul, om tăcut, grav ca un magistrat, foarte respectat, filantrop şi epitrop la biserică. El organizase pe baze moderne noul local european, graţie experienţei pe care o avea în acest gen de comerţ soţia sa legitimă.
Patroana, Lola, de origină poloneză, de meserie artistă, scoasă la pensie înainte de a renunţa la viaţa de noapte, păstra urmele unei frumuseţi ruinate. Părul ei alb, pudrat ca peruca marchizei de Pompadour, făcea încă admiraţia întregii clientele.
Decorativă, impunătoare şi severă, Lola trona cu autoritate la cassă, dirijând ca un capel-maistru întreaga mişcare a "Engliterei", întreprindere socotită, pe drept, ca propria-i operă.
Era o organizaţie ingenioasă şi bine studiată, care salva toate aparenţele.
În faţa varieteului, unicul "local familiar", c-o intrare pe din dos în altă stradă, era o casă misterioasă, cu perdele trase, cu odăi numerotate.
Acolo locuiau artistele. Două case deosebite, două stabilimente cu administraţii aparte, dar cu acelaşi stăpân şi aceeaşi pungă.
A doua casă era condusă cu discreţie şi tact de madam Simon, supranumită de ofiţeri: Enigma Roşie.
Parcă îi scuturase cineva în faţă o bidinea de vopsea roşie, aşa de mulţi pistrui avea pe obraz.
Văduva unui comisionar evreu din Canton, ucis pe timpul revoluţiei Boxerilor, primise, se spunea, o despăgubire frumoasă din partea guvernului chinez.
Un bătrân englez, căpitan de vapor, care luase parte ca ofiţer la expediţia flotelor europene în China, susţinea că a cunoscut-o pe această femee îmbarcată pe faimosul pachebot, transformat în şantan flotant, care făcuse mare senzaţie pe atunci ancorând în mijlocul escadrelor aliate, în raza portului asediat Vei-hai-Vei.
Se şoptea că Madam Simon, care anume îşi alesese ca sediu Sulina, la încrucişarea căilor mondiale, ar avea legături oculte c-un mare trust internaţional de comerţ proscris, dar tolerat de brigăzile de moravuri din toate ţările.
Porturile româneşti au avut totdeauna un rol important în acest trafic ca punct de legătură pentru transportul pe apă de marfă vie, din Galiţia şi România pentru Turcia, Egipt şi Extremul-orient.
Cum ajunsese Evantia steaua "Engliterei?".
Într-o seară, pe când sta singură pe o bancă de pe chei, amărâtă, părăsită, neştiind încotro să apuce, îi apăru un înger salvator. O doamnă corect îmbrăcată în negru, pe care n-o mai văzuse până atunci, se aşeză lângă dânsa şi-i vorbi blajin şi dulce mângâind-o şi încurajând-o.
"Eşti încă tânără şi frumoasă, fata mea, trebuie să trăieşti... ai toată încrederea... eu am să-ţi fiu mamă... vei trăi bine, fără griji... iubită de toţi..."
Fata nu înţelegea totul, dar vedea că i se întinde o scândură de salvare de către o mână binevoitoare.
"Cum? Se găseau pe lume şi suflete aşa de bune şi miloase, pe care nu le cunoscuse niciodată".
Doamna în negru, directoarea de la "Englitera", pusese de mult ochii pe negresă, de când o văzuse odată jucând un dans exotic, învăţat din copilărie. O urmărise şi aştepta momentul oportun când să pună gheara pe ea.
Directoarea, cu experienţă, îşi dăduse bine seama că fata asta poate să fie un
număr apreciat în program, şi un mijloc de atracţie pentru întreprinderea ce conducea cu atâta competenţă.
Şi nu se înşelase; în scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte.
"Ai să joci dansurile străine pe care numai tu le ştii. Atât şi nimic mai mult", i-a spus directoarea la început.
Apoi a deprins-o să nu fie aşa de sălbatică şi să consume şampanie cât mai multă. La urmă i-a cerut să fie gentilă ca să atragă clienţii şi să facă ce făceau colegele ei, sub etichetă de artiste la "Englitera", "unicul local familiar".
Într-o seară localul era plin.
Crucişătorul "Elisabeta", venit de la Sevastopol, trebuia să încarce cărbuni. Ancorase în dreptul depozitelor. La bord nu era chip de stat; zgomotul căderii bulgărilor în magazii era asurzitor; praful negru, fin şi lipicios se filtra până în fundul cabinelor. Era un motiv serios ca ofiţerii liberi să doarmă în oraş. Fiecare unde poate. Unii mergeau la sigur, alţii la întâmplare. Toţi îşi făceau iluzii în căutarea culcuşului... pentru o noapte numai, la uscat.
Plecau de obicei în grupe de la bord. Unii, cavaleri, curtezani, intrau în lumea bună, făceau vizite prin familii, petreceau la ceaiuri şi serate. Alţii, nesociabilii, fugeau de lume, vagabondau prin mahalale, ancorând prin berării şi cafenele.
Aceştia erau cunoscuţi sub numele de slujnicarii.
Şeful lor era un căpitan roşu, c-o bărbuţă frizată. Pe vremuri, amant al bucătăresei de pe vaporul "Orient", se dezabonase de la popota ofiţerilor – trăia bine.
Mai totdeauna ambele grupe se întâlneau, după miezul nopţii, în acelaşi local suspect, supranumit haremul public.
După atâtea zile de post pe mare, hoinăreau în bandă pe uscat, până ce setoşi, se opreau instinctiv în faţa aceluiaşi local.
— Tot aci fundarisim ancora?
— Echivoc local...
— Internaţional.
— Interlop.
— Suspect.
— Infect.
Dar tot la "Englitera" ancora întreaga bandă, că nu era local mai bun pentru o petrecere de marinari pe uscat.
De câte ori debarca la "Englitera", un nou transport de artiste, apăreau pe ziduri, afişe mari cu litere de-o şchioapă: "noi debuturi".
Un client chefliu, ştergea regulat şi rămâneau buturi; la care adăuga de carne.
Când inundau marinarii localul, sau când intrau pe uşă în monom, patronul, Pericle Papadachi, se încrunta la prima vedere. Apoi îşi îndulcea figura-i de satir bătrân cu-n surâs linguşitor; poftindu-i la mese, îi ruga frumos să nu întrerupă artistele pe scenă, să nu fluere, să respecte acest unic local familiar – cum îi plăcea patronului să-l numească întotdeauna.
Cei mai proşti clienţi erau ofiţerii români: calici, pretenţioşi, scandalagii.
La cel mai mare preţ erau cotaţi căpitanii englezi, care plăteau în şilingi şi lire, aruncând adesea aur la chetă. Iar când se întâmpla să cadă pradă vreun englez, beat turtă, era stors fără cruţare.
Victima se trezea a doua zi fără un ban în pungă. Nici o reclamaţie, nici o revoltă. Era lucru firesc – uzul portului.
Străinii de toate seminţiile, veneau de obicei aci călăuziţi de agenţii birourilor maritime, care nu cheltuiau mai nimic, sau dacă cheltuiau umflau conturile. Localnicii beau şi mâncau pe socoteala străinilor, care plăteau cu ochii închişi – după uzul portului.
Artistele erau şi ele internaţionale.
Toate ştiau câte o jumătate de duzină de cuvinte din fiecare limbă, pe care le repetau ca papagalii. Şi după naţionalităţi ştiau să schimbe băuturile favorite: whisky, bere, feslauer, vermut, coniac, mastică, sfârşind toate cu şampanie, intrată în ţară fără vamă.
Masa Marinei era chiar lângă scena.
Artistele se perindau pe acolo, chicoteau, schimbau vorbe în treacăt, dar nu se hotărau la început să se aşeze la masă cu ofiţerii. Patroana, madam Lola, cu ochelarii pe nas, instalată la casă, ca pe-o catedră de şcoală, le supraveghea cu stricteţe, ca o directoare severă de pension.
Nu putea să sufere intimitatea asta a fetelor cu marinarii. Le pretindea să fie serioase, să nu se încânte de fireturi strălucitoare, căci ea văzuse multe proaste sentimentale care s-au nenorocit, încurcându-se cu ofiţeri golani.
Dar morala directoarei, spre miezul nopţii, îşi pierdea efectul regulat.
Era destul ca o fată să se cuibărească printre ofiţeri şi toate o urmau ca oile.
În capul mesei, în seara aceea, prezida căpitanul Don Tănase. O frumuseţe de bărbat. Puternic, marţial, c-o voce vibrantă de bariton. Venise din şcoala navală de la Brest, tobă de carte, marinar desăvârşit, profesor de manevre. Toată noaptea, pe uscat, bea şi chefuia de gât cu elevii lui. A doua zi, la bord, era cel mai exact şi mai sever şef. În coada mesei Klaps, bondocul satiric al Marinei, combina o strofă unei oacheşe Suzane, care făcea pe turcoaica schiţând un provocator dans de ventre:Şi Suzana baiadera. Toate de la Englitera...
Lângă Ionescu-Gulie, tip de rege asirian cu barba creaţă, se aşezase Marcela; grăsulie, rotundă, cu ochi dulci şi umezi de evreică arzătoare.
Debarcase la Dunăre, venind din fundul Moldovei; cânta într-o românească stricată:
"Mogor... mogorel... şezi ghinişor că te zic lui căpitanu"...
Ţuşca era o blondină, cu freza băieţească; părea o inocentă şcolăriţă. Îi plăcea să apară deghizată în marinar, dar o trădau şoldurile şi crupa, umflate în pantalonii de împrumut.
Tereza, zisă şi Bestia, demi-nudă, avea un chip de madonă, trup de statuie şi inimă de piatră. Vorbea perfect franţuzeşte şi nemţeşte. Mama ei, o poloneză, fostă artistă, o pregătise anume într-un pension din Cernăuţi. Mândră şi crudă, se fălea arătând nişte scrisori de la un amant ofiţer de administraţie, intrat în puşcărie pentru ea, şi care o iubea cu patimă şi umilinţă.
Cel mai straniu tip din sală era Celina – Ţelina cum îi spunea căpitanul neamţ de la un vapor de salvare – o brunetă de o frumuseţe pură. Palidă, c-un zâmbet melancolic, avea nişte ochi adânci, măriţi de cearcăne negre. Sentimentală, lirică, visătoare, umbla c-un caiet de poezii zaharisite, pe care le cânta cu pasiune, dând ochii peste cap sau privind ţintă în vid.
Toată lumea se întreba ce caută fata asta la un local ca "Englitera".
Unii o porecliseră Contesa Palidă, alţii Mimosa Pudica, iar colegele îi spuneau în bătaie de jos: Emineasca Nebuna.
Artistele nu erau libere decât în zorii zilei, şi cei care voiau să fie siguri de ele puneau mâna pe cheile ascunse în poşete.
Erau şi fete care singure înmânau în mod discret cheia camerei, ca un tacit angajament.
La masa Marinei se făcea haz în jurul unei obişnuite farse. Un ofiţer îmbrăcat civil, cu pipa între dinţi, era prezentat de colegi drept căpitan englez.
Artistele, lacome, îl linguşeau, îl giugiuleau, bătându-se de la el. Vorbeau fără jenă, convinse că englezul tâmpit nu ştie o boabă românească. Şi la un moment dat, englezul izbucnea ca un neaoş român:
"Ho! gâştelor, vreţi să mă buzunăriţi."
Sala gemea de lume. Un aer de etuvă. Nori albăstrii de fum de tutun pluteau deasupra capetelor înfierbântate. Miros de alcool, parfum şi sudoare.
Numerele se schimbau pe scenă în aplauze zgomotoase, într-o gălăgie infernală în care se amestecau toate limbile. După o romanţă duioasă, un cântec obscen, arii napolitane, cântece greceşti, imnuri naţionale, urmau într-o babilonie internaţională. Când deodată apăru pe scenă negresa – Eva cum îi spune lumea în sală. Tunete de aplauze o primeau de câte ori începea să joace. Dansurile ei exotice, necunoscute, erau vechi jocuri de negri, pe care ea le învăţase din
copilărie în ţara în care se născuse. Avea un talent natural; nu juca numai cu picioarele, ci cu tot trupul şi cu sufletul.
Artistele priveau cu invidie, şi unele se încercau s-o imite, dar nu ajungea nici una să facă mişcări aşa de repezi ca ea, care avea parcă picioarele de oţel şi un trup şerpuitor.
Câţiva ofiţeri o recunoscură.
— Asta-i Sirena Neagră.
— E chiar ea, Prinţesa Dolarilor.
— Iubita lui Neagu.
— Pe care i-a suflat-o Deliu.
— Ce-i cu negresa asta? întrebă Gulie pe Tereza, care se chinuia să-şi potrivească un monoclu.
— E angajată de curând să lucreze şi ea la "Englitera". Dar n-are să facă purici aici. E o proastă. Toţi bărbaţii o plac şi ea, ca o idioată, s-a încurcat cu Jak tapeorul. Ce-o fi găsit la burtosul ăla bătrân?
Ţuşca auzise despre ce-i vorba şi sări înţepată:
— Face pe contesa... nu vrea să consume ca celelalte... nu vrea să meargă cu nimeni... nu poate nici să cânte... tăria ei stă numai în picioare... e ca o pisică sălbatică, turbată, când o apucă pandaliile, face un scandal, că nu poate nimeni s-o potolească.
Jos la marginea scenei, un vechi clavir cu o coadă lungă îşi arăta dinţii ştirbi, de fildeş îngălbenit. Taburetul turnant dispărea sub volumul enorm al tapeorului.
Maestrul Jak, zis şi baron Trabuc, veşnic c-un muc de havană în colţul gurii, era un personaj ciudat şi enigmatic, debarcat de câţiva ani la gura Dunărei.
Un atlet cu gâtul scurt, totdeauna congestionat, cu un nas mare violet; cioc de muschetar şi mustăţi cu sfârcuri ascuţite ca nişte codiţe de şoarece. Se purta c-o politeţă exagerată cu toată lumea. Un gentilom tapeor. Trecutul lui era un mister. Se şoptea că ar fi spion austriac. Un ofiţer român, care făcuse şcoala de marină în Pola, dezvăluise în parte misterul.
Baronul Trabuc, dintr-o nobilă familie vieneză, fusese un distins ofiţer în marina austriacă.
Un amor nenorocit şi patima cărţilor îl înglodaseră în datorii. Voind să dea o lovitură care să-l salveze, jucă la ruleta de la Monte-Carlo, unde pierduse banii vaporului si se pierdu si el in lume.
Pâinea şi-o câştiga de câţiva ani aci cu muzica, pentru care avea talent şi şcoală. Cu demnitate şi discreţie ştia să-şi drapeze mizeria pe care o ducea pe ţărmul acesta, unde-l aruncase naufragiul unei vieţi nefericite.
Cavaler şi filozof, se mulţumea cu puţin, trăia modest, ducându-şi viaţa între şantan şi biserică.
Cânta Duminica la orga bisericii catolice.
Cu aceeaşi admiraţie şi evlavie era ascultat de lumea din ambele localuri.
Artistele îl iubeau şi-l respectau pe maestru care le ocrotea şi le învăţa să cânte. Clapele pianului său acopereau cu artă chixurile cântăreţelor. El nu le striga pe nume când le venea rândul după program pe scenă. Pentru fiecare anume făcuse câte un semnal; câteva note la piano însemna chemarea fiecăreia din ele.
Pe Evantia o luase de la început sub protecţia lui. Se îngrijea de ea c-un devotament părintesc.
O iubea c-un fel de nobilă patimă resemnată.
Din cauza asta, toate fetele din local erau geloase pe negroaică.
După miezul nopţii începu să apară răzleţi câţiva ofiţeri dintre cei care făcură vizite prin oraş.
Erau primiţi cu glume şi ironii.
— Voi ce căutaţi aci? Voi frecventaţi lumea bună, înalta societate, nu localuri de perdiţie. De ce v-aţi întors aci unde iubirea se plăteşte după tarif, cu bani peşin – argumenta foarte serios căpitanul Roşu.
— În fond, desigur, e stupid că ne pierdem tinereţea în asemenea localuri infecte, zise cu gravitate un ofiţer pedant.
— Nu ţi-e ruşine să faci pe grozavul? izbucni agresivă Tereza, scoţându-şi înainte pieptul ei bogat şi cinic... Vă cunoaştem noi... domni nobili, mondeni, manieraţi, care vă târâiţi prin saloane, faceţi sluj ca nişte căţei în faţa domnişoarelor sus puse... şi după ce vă îmbătaţi de parfumul lor şi vă încălziţi acolo pe gratis, veniţi să vă răcoriţi aici ca porcii în baltă... la noi, la femeile pierdute... şi mai faceţi mutre că localul e infect. Ce căutaţi aici?
— Nu ştiu cine a zis că aceste localuri de plăcere sunt în fond nişte şcoli de filosofie; nu trebuiesc dispreţuite. Ce ar fi ajuns familia, societatea, omenirea, dacă n-ar fi existat asemenea supape de scăpare, din antichitate şi până azi? E un rău necesar, domnilor, vorbi solemn preşedintele din capul mesei.
— Nu confundaţi vă rog poezia cu proza, se încercă un ofiţer cu pretenţii literare să facă teorii.
Dar Klaps îl întrerupse cu o declaraţie zgomotoasă:
- Sunt sătul de poezie. Aş vrea şi ceva proză.
Doctorul Barbă Roşie, care fusese mutat de pe "Mircea" pe "Elisabeta", făcuse câteva vizite prin oraş. Era târziu când sosi la "Englitera".
Abia se aşezase la masă, când Ionescu-Gulie îl trase de mânecă.
— Ştii pe cine am văzut aci în local ca dansatoare? Negresa, fata Americanului, Sirena Neagră cum îi spuneam noi.
— Cum se poate? făcu doctorul mirat.
— Biata fată. Unde-i? Aş vrea s-o văd.
Doctorul ocoli sala plină fără s-o poată găsi. Tocmai când se întorcea să se aşeze din nou la masă îi ieşi înainte.
— Evantia! Tu aici? De când?
Fata se opri surprinsă. Ar fi voit să fugă, să se ascundă, dar nu mai avea cum.
Doctorul o luă de mână, şi o trase într-un colţ, la o masă goală.
— Ia spune-mi, ce-i cu tine? Cum ai ajuns aci?
— Ce era să fac? Tata a murit. De nicăieri nici un sprijin. Mi s-a propus să intru aci ca dansatoare.
— Pe Neagu nu l-ai mai văzut? Nu ţi-a scris nimic?
— Nimic... răspunse fata cu lacrimile în ochi, zguduită de o tuse seacă.
— Ai fost bolnavă? De ce ai slăbit aşa?
Şi doctorul, cuprins de un sentiment de milă, începu s-o observe cu atenţie. Ofilită, ochii traşi, în pomeţii obrajilor două pete roşii.
— La spital, la nenea Tomiţă ai fost?
— E plecat de câteva luni în străinătate.
— Să vii mâine la spital. Am să fiu şi eu acolo. Vreau să te examinez. Trebuie să te cauţi. Clima de aici, umezeala asta, îţi face rău la plămâni.
Şi deodată Evantia tresări, îşi auzise semnalul la pian care o chema pe scenă. Îi venise rândul.
Îşi şterse ochii de lacrimi şi plecă resemnată să-şi facă datoria. Doctorul se întoarse posomorit la masa Marinei.
O altă masă, aproape de scenă, era rezervată unor agenţi de vapoare, oameni cu greutate în comerţul portului. Mulţi din ei o cunoşteau pe Evantia încă de la debarcarea ei în Sulina, fără să poată a se apropia de dânsa. Toţi o sorbeau din ochi. Unii, aţâţaţi de curiozitate, erau dispuşi să cheltuiască oricât pentru ea, tocmai fiindcă se arăta aşa de îndărătnică. Evantia evita cu dibăcie mesele la care vedea mutre cunoscute, căci odată cu banii aruncaţi în farfurioara de chetă, curgeau şi complemente grosolane, glume nesărate, cuvinte dulci sau mojicii îndrăzneţe.
Se învăţase să nu răspundă la nimeni; trecea surâzând şi mulţumind fără să scoată o singură vorbă.
În seara aceea abia coborâse de pe scenă, când simţi că o apucă cineva de braţ. Îşi întoarse capul. Spiru Karaianis, roşu, congestionat cu ochii lucitori, o atrăgea spre masa lui.
— La mine nu vine Sirena Neagră?
— Nu! îi răspunse fata, căutând să scape din mâna lui.
— Vezi! dacă erai gentilă, atunci când ai fost la mine, azi nu ajungeai aci la şantan.
— Mă rog, ce vrei d-ta de la mine? întrebă fata furioasă, cătându-i drept în ochi.
— Ştii bine ce vreau... şi o cascadă de râsete izbucni la masa agenţilor.
Deodată ea se smuci, şi c-o iuţeală de fulger luă de pe masă o sticlă de sifon şi-l trăsni pe Karaianis drept în creştetul capului.
Scandalul era gata. Toată sala în picioare.
Evantia se zbătea în mijlocul agenţilor care se luptau să-i scoată sticla din mână. Ca de obicei, într-o clipă se formară cele două partide.
"Afară cu ea... asta-i o nebună... turbată... o criminală"... strigau toţi la masa agenţilor.
"Foarte bine i-a făcut... e o lecţie... să înveţe minte... de ce s-a legat de ea?..." strigau ofiţerii de la masa Marinei.
Klaps sări în ajutorul fetei, în învălmăşeala care se produsese. Maestrul Jak
venea din urmă; ca un uriaş înainta tăindu-şi drum cu bratele si cu burta prin multimea galagioasa.
Cu forţa lui atletică, voluminos turtea cu masa lui enormă pe toţi care-i ieşeau în cale. Ajunse până la Evantia, o ridică în sus ca pe un copil, pe deasupra capetelor, trecând cu ea printre mese, răzbind până la ieşire.
Karaianis, ridicat de jos, fu scos afară plin de sânge. Jumătate din sala se goli.
Scandalul se potolise, dar la casă erau încă discuţii aprinse. Directoarea, madam Lola, furioasă, bombănea mereu: "nu mai merge... negroaica asta... îşi face de cap... numai scandaluri ne face".
— Nu permit să se atingă nimeni de fata asta, hotărî sentenţios maestrul Jak, roşu-vânăt de mânie.
— Asta-i culmea... dumneata eşti mai mare aici? Ce sunt fasoanele astea? Ce fac toate artistele trebuie să facă şi ea. Aici e local de consumaţie... trebuie să lucreze ca toate celelalte...
Patronul, împăciuitor, linguşitor, îl apucă de braţ pe maestrul Jak, atrăgându-l spre clavir, unde îl aştepta o sticlă destupată de coniac veritabil: Martel trei stele.
Maestrul, încă enervat, se aşeză greoi pe taburet, goli trei pahare de coniac, îşi aprinse trabucul şi începu să plimbe uşor mâinile pe clapele de fildeş.
Îi era prea cald; îşi şterse sudoarea de pe frunte şi deschise la gât cămaşa care-l strângea.
Începu din nou să cânte, dar după câteva note se opri. Scăpase trabucul dintre buze.
Se aplecă greoi să-l ridice. Şi... nu se mai ridică nici el. Căzuse mototol cu taburetul pe o coastă.
Un ofiţer sări să-l ajute, credea că-i beat şi nu se poate scula.
— Hopa, maestre! ce cauţi pe jos? Ori ţi-ai pierdut luleaua...
După ce se opinti odată ofiţerul se opri înfiorat:
— Doctore, vino repede, vezi ce are, pare că i s-a făcut rău...
Toţi se grămădiră în jurul lui. Cu mare greutate a putut fi ridicat corpul acela voluminos. Şi când l-au depus pe clavir, sonoritatea coardelor a vibrat lăuntric câteva clipe.
Doctorul îi smulse gulerul de la gât şi începu să-l pipăie......"congestie cerebrală... nu vedeţi ce gât scurt are şi ce sanguin e..."
Toţi priveau îngroziţi, cu răsuflarea pe buze.
Chipurile bărbăteşte, vesele, care surâdeau de-o mulţumire egoistă, deodată îngheţară, atinse parcă de aripa morţii.
Artistele scânceau, ţipau, urlau. Nu mai puteau fi potolite. Le apucase parcă un acces de isterie molipsitoare. Lola, care se certase cu el câteva minute mai înainte, se învârtea zăpăcită, frângându-şi mâinile cu disperare.
Atletul, măreţ şi jovial, sta înţepenit, mut, cu faţa contractată, c-un slab suflu de viaţă în ochii reci de metal – o privire de plumb.
I-a pus gheaţă la cap. De prisos.
Două cute adânci, care-i prelungeau în jos colţurile gurii, îi făceau o grimasă stranie, dându-i o expresie de profund şi amar dispreţ... pentru lume?... pentru viaţă?... pentru moarte?
Aşa a rămas, rigid, întins pe clavirul mut, cu masca de cadavru pe chipul lui de muschetar.
În zori, când ziua şi-a deschis ochii, el i-a închis... şi pentru totdeauna.
Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunărei. Pe aci iese grâul şi intră aur. Cheia de la poarta asta a trecut în cursul vremurilor dintr-un buzunar în altul, după necurmate lupte, prin arme şi prin intrigi. Europa, după războiul din Crimeea, a intrat în stăpânirea acestei chei, pe care o ţine strâns şi n-o mai lasă din mână – nici chiar portarului,
care de drept trebuie s-o ţie, nu se hotărăşte să i-o încredinţeze.
Sulina, ca şi Port-Saidul de la gura Suezului – un turn Babei în miniatură – găsindu-se la capătul unui drum mondial de apă, trăieşte numai din viaţa portului.
Oraşul acesta, creat prin nevoile navigaţiei – fără industrie, fără agricultură – e condamnat să fie şters de pe harta ţării îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunărei.
Până atunci, vremelnica aşezare omenească creşte şi scade după barometrul recoltei anuale.
Populaţia se dublează în anii de belşug şi scade în timp de secetă.
De unde vine această lume pestriţă? Marinari, negustori, meseriaşi hamali, escroci, haimanale şi femei, femei de toate speciile. Lacome păsări de pradă, însetate de câştig, se strâng aci ca lăcustele pe îngusta limbă de pământ dintre Dunăre şi mare.
Ca prin minune apar: birouri, prăvălii, cafenele, cârciumi, bodegi, varieteuri, localuri de veselie şi desfrâu – răsar în câteva zile ca ciupercile din pământ. Toată noaptea duduie la lumina electrică elevatoarele prin care curge şuvoi grâul, ca nişte pilituri de aur, din şlepuri în vapoarele care duc peste mări, în alte ţări, pâinea cea de toate zilele. Comerţul de aventură, jocul de hazard sunt în floare, şi banii trec cu repeziciune dintr-o mână în alta. Timpuri ca în
poveşti. Cântece, chiote, scandaluri, hoţii, înşelăciuni, o poftă furioasă de plăceri, o viaţă zgomotoasă, dezmăţată... până ce se închide robinetul exportului.
Un an rău, o recoltă slabă, şi întregul bâlci maritim dispare ca prin farmec – ca potârnichile se răspândesc toţi într-o noapte. Şi mulţi, pe unde se găsesc, adesea în neagră mizerie, stau cu ochii la cer visând cele şapte vaci grase, aşteptând întoarcerea în pământul făgăduinţei, în care grâul creşte, în anii buni, udat de ploaia cerului şi în anii răi stropit de sudoarea ţăranului român.
*
Cartierul localurilor de noapte, unde marinarii debarcaţi după lungi călătorii găseau plăceri cumpărate ieftine, era discret plasat la marginea oraşului, spre balta de unde începeau pădurile de stuf din Deltă.
Lumini roşii apăreau la distanţă ca nişte felinare de drum a unor vapoare în navigaţie de noapte. Şi pentru că prin partea locului nu era pavaj, ci numai un drum semănat cu dune de nisip, marinarii numeau mahalaua asta Sahara.
Lumea bună petrecea în centru, la "Englitera" – varieteu cu şambriuri, unicul local familiar, după cum îl întitulase noul său patron, domnul Pericle Papadachi, zis şi Bibiul, om tăcut, grav ca un magistrat, foarte respectat, filantrop şi epitrop la biserică. El organizase pe baze moderne noul local european, graţie experienţei pe care o avea în acest gen de comerţ soţia sa legitimă.
Patroana, Lola, de origină poloneză, de meserie artistă, scoasă la pensie înainte de a renunţa la viaţa de noapte, păstra urmele unei frumuseţi ruinate. Părul ei alb, pudrat ca peruca marchizei de Pompadour, făcea încă admiraţia întregii clientele.
Decorativă, impunătoare şi severă, Lola trona cu autoritate la cassă, dirijând ca un capel-maistru întreaga mişcare a "Engliterei", întreprindere socotită, pe drept, ca propria-i operă.
Era o organizaţie ingenioasă şi bine studiată, care salva toate aparenţele.
În faţa varieteului, unicul "local familiar", c-o intrare pe din dos în altă stradă, era o casă misterioasă, cu perdele trase, cu odăi numerotate.
Acolo locuiau artistele. Două case deosebite, două stabilimente cu administraţii aparte, dar cu acelaşi stăpân şi aceeaşi pungă.
A doua casă era condusă cu discreţie şi tact de madam Simon, supranumită de ofiţeri: Enigma Roşie.
Parcă îi scuturase cineva în faţă o bidinea de vopsea roşie, aşa de mulţi pistrui avea pe obraz.
Văduva unui comisionar evreu din Canton, ucis pe timpul revoluţiei Boxerilor, primise, se spunea, o despăgubire frumoasă din partea guvernului chinez.
Un bătrân englez, căpitan de vapor, care luase parte ca ofiţer la expediţia flotelor europene în China, susţinea că a cunoscut-o pe această femee îmbarcată pe faimosul pachebot, transformat în şantan flotant, care făcuse mare senzaţie pe atunci ancorând în mijlocul escadrelor aliate, în raza portului asediat Vei-hai-Vei.
Se şoptea că Madam Simon, care anume îşi alesese ca sediu Sulina, la încrucişarea căilor mondiale, ar avea legături oculte c-un mare trust internaţional de comerţ proscris, dar tolerat de brigăzile de moravuri din toate ţările.
Porturile româneşti au avut totdeauna un rol important în acest trafic ca punct de legătură pentru transportul pe apă de marfă vie, din Galiţia şi România pentru Turcia, Egipt şi Extremul-orient.
Cum ajunsese Evantia steaua "Engliterei?".
Într-o seară, pe când sta singură pe o bancă de pe chei, amărâtă, părăsită, neştiind încotro să apuce, îi apăru un înger salvator. O doamnă corect îmbrăcată în negru, pe care n-o mai văzuse până atunci, se aşeză lângă dânsa şi-i vorbi blajin şi dulce mângâind-o şi încurajând-o.
"Eşti încă tânără şi frumoasă, fata mea, trebuie să trăieşti... ai toată încrederea... eu am să-ţi fiu mamă... vei trăi bine, fără griji... iubită de toţi..."
Fata nu înţelegea totul, dar vedea că i se întinde o scândură de salvare de către o mână binevoitoare.
"Cum? Se găseau pe lume şi suflete aşa de bune şi miloase, pe care nu le cunoscuse niciodată".
Doamna în negru, directoarea de la "Englitera", pusese de mult ochii pe negresă, de când o văzuse odată jucând un dans exotic, învăţat din copilărie. O urmărise şi aştepta momentul oportun când să pună gheara pe ea.
Directoarea, cu experienţă, îşi dăduse bine seama că fata asta poate să fie un
număr apreciat în program, şi un mijloc de atracţie pentru întreprinderea ce conducea cu atâta competenţă.
Şi nu se înşelase; în scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte.
"Ai să joci dansurile străine pe care numai tu le ştii. Atât şi nimic mai mult", i-a spus directoarea la început.
Apoi a deprins-o să nu fie aşa de sălbatică şi să consume şampanie cât mai multă. La urmă i-a cerut să fie gentilă ca să atragă clienţii şi să facă ce făceau colegele ei, sub etichetă de artiste la "Englitera", "unicul local familiar".
Într-o seară localul era plin.
Crucişătorul "Elisabeta", venit de la Sevastopol, trebuia să încarce cărbuni. Ancorase în dreptul depozitelor. La bord nu era chip de stat; zgomotul căderii bulgărilor în magazii era asurzitor; praful negru, fin şi lipicios se filtra până în fundul cabinelor. Era un motiv serios ca ofiţerii liberi să doarmă în oraş. Fiecare unde poate. Unii mergeau la sigur, alţii la întâmplare. Toţi îşi făceau iluzii în căutarea culcuşului... pentru o noapte numai, la uscat.
Plecau de obicei în grupe de la bord. Unii, cavaleri, curtezani, intrau în lumea bună, făceau vizite prin familii, petreceau la ceaiuri şi serate. Alţii, nesociabilii, fugeau de lume, vagabondau prin mahalale, ancorând prin berării şi cafenele.
Aceştia erau cunoscuţi sub numele de slujnicarii.
Şeful lor era un căpitan roşu, c-o bărbuţă frizată. Pe vremuri, amant al bucătăresei de pe vaporul "Orient", se dezabonase de la popota ofiţerilor – trăia bine.
Mai totdeauna ambele grupe se întâlneau, după miezul nopţii, în acelaşi local suspect, supranumit haremul public.
După atâtea zile de post pe mare, hoinăreau în bandă pe uscat, până ce setoşi, se opreau instinctiv în faţa aceluiaşi local.
— Tot aci fundarisim ancora?
— Echivoc local...
— Internaţional.
— Interlop.
— Suspect.
— Infect.
Dar tot la "Englitera" ancora întreaga bandă, că nu era local mai bun pentru o petrecere de marinari pe uscat.
De câte ori debarca la "Englitera", un nou transport de artiste, apăreau pe ziduri, afişe mari cu litere de-o şchioapă: "noi debuturi".
Un client chefliu, ştergea regulat şi rămâneau buturi; la care adăuga de carne.
Când inundau marinarii localul, sau când intrau pe uşă în monom, patronul, Pericle Papadachi, se încrunta la prima vedere. Apoi îşi îndulcea figura-i de satir bătrân cu-n surâs linguşitor; poftindu-i la mese, îi ruga frumos să nu întrerupă artistele pe scenă, să nu fluere, să respecte acest unic local familiar – cum îi plăcea patronului să-l numească întotdeauna.
Cei mai proşti clienţi erau ofiţerii români: calici, pretenţioşi, scandalagii.
La cel mai mare preţ erau cotaţi căpitanii englezi, care plăteau în şilingi şi lire, aruncând adesea aur la chetă. Iar când se întâmpla să cadă pradă vreun englez, beat turtă, era stors fără cruţare.
Victima se trezea a doua zi fără un ban în pungă. Nici o reclamaţie, nici o revoltă. Era lucru firesc – uzul portului.
Străinii de toate seminţiile, veneau de obicei aci călăuziţi de agenţii birourilor maritime, care nu cheltuiau mai nimic, sau dacă cheltuiau umflau conturile. Localnicii beau şi mâncau pe socoteala străinilor, care plăteau cu ochii închişi – după uzul portului.
Artistele erau şi ele internaţionale.
Toate ştiau câte o jumătate de duzină de cuvinte din fiecare limbă, pe care le repetau ca papagalii. Şi după naţionalităţi ştiau să schimbe băuturile favorite: whisky, bere, feslauer, vermut, coniac, mastică, sfârşind toate cu şampanie, intrată în ţară fără vamă.
Masa Marinei era chiar lângă scena.
Artistele se perindau pe acolo, chicoteau, schimbau vorbe în treacăt, dar nu se hotărau la început să se aşeze la masă cu ofiţerii. Patroana, madam Lola, cu ochelarii pe nas, instalată la casă, ca pe-o catedră de şcoală, le supraveghea cu stricteţe, ca o directoare severă de pension.
Nu putea să sufere intimitatea asta a fetelor cu marinarii. Le pretindea să fie serioase, să nu se încânte de fireturi strălucitoare, căci ea văzuse multe proaste sentimentale care s-au nenorocit, încurcându-se cu ofiţeri golani.
Dar morala directoarei, spre miezul nopţii, îşi pierdea efectul regulat.
Era destul ca o fată să se cuibărească printre ofiţeri şi toate o urmau ca oile.
În capul mesei, în seara aceea, prezida căpitanul Don Tănase. O frumuseţe de bărbat. Puternic, marţial, c-o voce vibrantă de bariton. Venise din şcoala navală de la Brest, tobă de carte, marinar desăvârşit, profesor de manevre. Toată noaptea, pe uscat, bea şi chefuia de gât cu elevii lui. A doua zi, la bord, era cel mai exact şi mai sever şef. În coada mesei Klaps, bondocul satiric al Marinei, combina o strofă unei oacheşe Suzane, care făcea pe turcoaica schiţând un provocator dans de ventre:Şi Suzana baiadera. Toate de la Englitera...
Lângă Ionescu-Gulie, tip de rege asirian cu barba creaţă, se aşezase Marcela; grăsulie, rotundă, cu ochi dulci şi umezi de evreică arzătoare.
Debarcase la Dunăre, venind din fundul Moldovei; cânta într-o românească stricată:
"Mogor... mogorel... şezi ghinişor că te zic lui căpitanu"...
Ţuşca era o blondină, cu freza băieţească; părea o inocentă şcolăriţă. Îi plăcea să apară deghizată în marinar, dar o trădau şoldurile şi crupa, umflate în pantalonii de împrumut.
Tereza, zisă şi Bestia, demi-nudă, avea un chip de madonă, trup de statuie şi inimă de piatră. Vorbea perfect franţuzeşte şi nemţeşte. Mama ei, o poloneză, fostă artistă, o pregătise anume într-un pension din Cernăuţi. Mândră şi crudă, se fălea arătând nişte scrisori de la un amant ofiţer de administraţie, intrat în puşcărie pentru ea, şi care o iubea cu patimă şi umilinţă.
Cel mai straniu tip din sală era Celina – Ţelina cum îi spunea căpitanul neamţ de la un vapor de salvare – o brunetă de o frumuseţe pură. Palidă, c-un zâmbet melancolic, avea nişte ochi adânci, măriţi de cearcăne negre. Sentimentală, lirică, visătoare, umbla c-un caiet de poezii zaharisite, pe care le cânta cu pasiune, dând ochii peste cap sau privind ţintă în vid.
Toată lumea se întreba ce caută fata asta la un local ca "Englitera".
Unii o porecliseră Contesa Palidă, alţii Mimosa Pudica, iar colegele îi spuneau în bătaie de jos: Emineasca Nebuna.
Artistele nu erau libere decât în zorii zilei, şi cei care voiau să fie siguri de ele puneau mâna pe cheile ascunse în poşete.
Erau şi fete care singure înmânau în mod discret cheia camerei, ca un tacit angajament.
La masa Marinei se făcea haz în jurul unei obişnuite farse. Un ofiţer îmbrăcat civil, cu pipa între dinţi, era prezentat de colegi drept căpitan englez.
Artistele, lacome, îl linguşeau, îl giugiuleau, bătându-se de la el. Vorbeau fără jenă, convinse că englezul tâmpit nu ştie o boabă românească. Şi la un moment dat, englezul izbucnea ca un neaoş român:
"Ho! gâştelor, vreţi să mă buzunăriţi."
Sala gemea de lume. Un aer de etuvă. Nori albăstrii de fum de tutun pluteau deasupra capetelor înfierbântate. Miros de alcool, parfum şi sudoare.
Numerele se schimbau pe scenă în aplauze zgomotoase, într-o gălăgie infernală în care se amestecau toate limbile. După o romanţă duioasă, un cântec obscen, arii napolitane, cântece greceşti, imnuri naţionale, urmau într-o babilonie internaţională. Când deodată apăru pe scenă negresa – Eva cum îi spune lumea în sală. Tunete de aplauze o primeau de câte ori începea să joace. Dansurile ei exotice, necunoscute, erau vechi jocuri de negri, pe care ea le învăţase din
copilărie în ţara în care se născuse. Avea un talent natural; nu juca numai cu picioarele, ci cu tot trupul şi cu sufletul.
Artistele priveau cu invidie, şi unele se încercau s-o imite, dar nu ajungea nici una să facă mişcări aşa de repezi ca ea, care avea parcă picioarele de oţel şi un trup şerpuitor.
Câţiva ofiţeri o recunoscură.
— Asta-i Sirena Neagră.
— E chiar ea, Prinţesa Dolarilor.
— Iubita lui Neagu.
— Pe care i-a suflat-o Deliu.
— Ce-i cu negresa asta? întrebă Gulie pe Tereza, care se chinuia să-şi potrivească un monoclu.
— E angajată de curând să lucreze şi ea la "Englitera". Dar n-are să facă purici aici. E o proastă. Toţi bărbaţii o plac şi ea, ca o idioată, s-a încurcat cu Jak tapeorul. Ce-o fi găsit la burtosul ăla bătrân?
Ţuşca auzise despre ce-i vorba şi sări înţepată:
— Face pe contesa... nu vrea să consume ca celelalte... nu vrea să meargă cu nimeni... nu poate nici să cânte... tăria ei stă numai în picioare... e ca o pisică sălbatică, turbată, când o apucă pandaliile, face un scandal, că nu poate nimeni s-o potolească.
Jos la marginea scenei, un vechi clavir cu o coadă lungă îşi arăta dinţii ştirbi, de fildeş îngălbenit. Taburetul turnant dispărea sub volumul enorm al tapeorului.
Maestrul Jak, zis şi baron Trabuc, veşnic c-un muc de havană în colţul gurii, era un personaj ciudat şi enigmatic, debarcat de câţiva ani la gura Dunărei.
Un atlet cu gâtul scurt, totdeauna congestionat, cu un nas mare violet; cioc de muschetar şi mustăţi cu sfârcuri ascuţite ca nişte codiţe de şoarece. Se purta c-o politeţă exagerată cu toată lumea. Un gentilom tapeor. Trecutul lui era un mister. Se şoptea că ar fi spion austriac. Un ofiţer român, care făcuse şcoala de marină în Pola, dezvăluise în parte misterul.
Baronul Trabuc, dintr-o nobilă familie vieneză, fusese un distins ofiţer în marina austriacă.
Un amor nenorocit şi patima cărţilor îl înglodaseră în datorii. Voind să dea o lovitură care să-l salveze, jucă la ruleta de la Monte-Carlo, unde pierduse banii vaporului si se pierdu si el in lume.
Pâinea şi-o câştiga de câţiva ani aci cu muzica, pentru care avea talent şi şcoală. Cu demnitate şi discreţie ştia să-şi drapeze mizeria pe care o ducea pe ţărmul acesta, unde-l aruncase naufragiul unei vieţi nefericite.
Cavaler şi filozof, se mulţumea cu puţin, trăia modest, ducându-şi viaţa între şantan şi biserică.
Cânta Duminica la orga bisericii catolice.
Cu aceeaşi admiraţie şi evlavie era ascultat de lumea din ambele localuri.
Artistele îl iubeau şi-l respectau pe maestru care le ocrotea şi le învăţa să cânte. Clapele pianului său acopereau cu artă chixurile cântăreţelor. El nu le striga pe nume când le venea rândul după program pe scenă. Pentru fiecare anume făcuse câte un semnal; câteva note la piano însemna chemarea fiecăreia din ele.
Pe Evantia o luase de la început sub protecţia lui. Se îngrijea de ea c-un devotament părintesc.
O iubea c-un fel de nobilă patimă resemnată.
Din cauza asta, toate fetele din local erau geloase pe negroaică.
După miezul nopţii începu să apară răzleţi câţiva ofiţeri dintre cei care făcură vizite prin oraş.
Erau primiţi cu glume şi ironii.
— Voi ce căutaţi aci? Voi frecventaţi lumea bună, înalta societate, nu localuri de perdiţie. De ce v-aţi întors aci unde iubirea se plăteşte după tarif, cu bani peşin – argumenta foarte serios căpitanul Roşu.
— În fond, desigur, e stupid că ne pierdem tinereţea în asemenea localuri infecte, zise cu gravitate un ofiţer pedant.
— Nu ţi-e ruşine să faci pe grozavul? izbucni agresivă Tereza, scoţându-şi înainte pieptul ei bogat şi cinic... Vă cunoaştem noi... domni nobili, mondeni, manieraţi, care vă târâiţi prin saloane, faceţi sluj ca nişte căţei în faţa domnişoarelor sus puse... şi după ce vă îmbătaţi de parfumul lor şi vă încălziţi acolo pe gratis, veniţi să vă răcoriţi aici ca porcii în baltă... la noi, la femeile pierdute... şi mai faceţi mutre că localul e infect. Ce căutaţi aici?
— Nu ştiu cine a zis că aceste localuri de plăcere sunt în fond nişte şcoli de filosofie; nu trebuiesc dispreţuite. Ce ar fi ajuns familia, societatea, omenirea, dacă n-ar fi existat asemenea supape de scăpare, din antichitate şi până azi? E un rău necesar, domnilor, vorbi solemn preşedintele din capul mesei.
— Nu confundaţi vă rog poezia cu proza, se încercă un ofiţer cu pretenţii literare să facă teorii.
Dar Klaps îl întrerupse cu o declaraţie zgomotoasă:
- Sunt sătul de poezie. Aş vrea şi ceva proză.
Doctorul Barbă Roşie, care fusese mutat de pe "Mircea" pe "Elisabeta", făcuse câteva vizite prin oraş. Era târziu când sosi la "Englitera".
Abia se aşezase la masă, când Ionescu-Gulie îl trase de mânecă.
— Ştii pe cine am văzut aci în local ca dansatoare? Negresa, fata Americanului, Sirena Neagră cum îi spuneam noi.
— Cum se poate? făcu doctorul mirat.
— Biata fată. Unde-i? Aş vrea s-o văd.
Doctorul ocoli sala plină fără s-o poată găsi. Tocmai când se întorcea să se aşeze din nou la masă îi ieşi înainte.
— Evantia! Tu aici? De când?
Fata se opri surprinsă. Ar fi voit să fugă, să se ascundă, dar nu mai avea cum.
Doctorul o luă de mână, şi o trase într-un colţ, la o masă goală.
— Ia spune-mi, ce-i cu tine? Cum ai ajuns aci?
— Ce era să fac? Tata a murit. De nicăieri nici un sprijin. Mi s-a propus să intru aci ca dansatoare.
— Pe Neagu nu l-ai mai văzut? Nu ţi-a scris nimic?
— Nimic... răspunse fata cu lacrimile în ochi, zguduită de o tuse seacă.
— Ai fost bolnavă? De ce ai slăbit aşa?
Şi doctorul, cuprins de un sentiment de milă, începu s-o observe cu atenţie. Ofilită, ochii traşi, în pomeţii obrajilor două pete roşii.
— La spital, la nenea Tomiţă ai fost?
— E plecat de câteva luni în străinătate.
— Să vii mâine la spital. Am să fiu şi eu acolo. Vreau să te examinez. Trebuie să te cauţi. Clima de aici, umezeala asta, îţi face rău la plămâni.
Şi deodată Evantia tresări, îşi auzise semnalul la pian care o chema pe scenă. Îi venise rândul.
Îşi şterse ochii de lacrimi şi plecă resemnată să-şi facă datoria. Doctorul se întoarse posomorit la masa Marinei.
O altă masă, aproape de scenă, era rezervată unor agenţi de vapoare, oameni cu greutate în comerţul portului. Mulţi din ei o cunoşteau pe Evantia încă de la debarcarea ei în Sulina, fără să poată a se apropia de dânsa. Toţi o sorbeau din ochi. Unii, aţâţaţi de curiozitate, erau dispuşi să cheltuiască oricât pentru ea, tocmai fiindcă se arăta aşa de îndărătnică. Evantia evita cu dibăcie mesele la care vedea mutre cunoscute, căci odată cu banii aruncaţi în farfurioara de chetă, curgeau şi complemente grosolane, glume nesărate, cuvinte dulci sau mojicii îndrăzneţe.
Se învăţase să nu răspundă la nimeni; trecea surâzând şi mulţumind fără să scoată o singură vorbă.
În seara aceea abia coborâse de pe scenă, când simţi că o apucă cineva de braţ. Îşi întoarse capul. Spiru Karaianis, roşu, congestionat cu ochii lucitori, o atrăgea spre masa lui.
— La mine nu vine Sirena Neagră?
— Nu! îi răspunse fata, căutând să scape din mâna lui.
— Vezi! dacă erai gentilă, atunci când ai fost la mine, azi nu ajungeai aci la şantan.
— Mă rog, ce vrei d-ta de la mine? întrebă fata furioasă, cătându-i drept în ochi.
— Ştii bine ce vreau... şi o cascadă de râsete izbucni la masa agenţilor.
Deodată ea se smuci, şi c-o iuţeală de fulger luă de pe masă o sticlă de sifon şi-l trăsni pe Karaianis drept în creştetul capului.
Scandalul era gata. Toată sala în picioare.
Evantia se zbătea în mijlocul agenţilor care se luptau să-i scoată sticla din mână. Ca de obicei, într-o clipă se formară cele două partide.
"Afară cu ea... asta-i o nebună... turbată... o criminală"... strigau toţi la masa agenţilor.
"Foarte bine i-a făcut... e o lecţie... să înveţe minte... de ce s-a legat de ea?..." strigau ofiţerii de la masa Marinei.
Klaps sări în ajutorul fetei, în învălmăşeala care se produsese. Maestrul Jak
venea din urmă; ca un uriaş înainta tăindu-şi drum cu bratele si cu burta prin multimea galagioasa.
Cu forţa lui atletică, voluminos turtea cu masa lui enormă pe toţi care-i ieşeau în cale. Ajunse până la Evantia, o ridică în sus ca pe un copil, pe deasupra capetelor, trecând cu ea printre mese, răzbind până la ieşire.
Karaianis, ridicat de jos, fu scos afară plin de sânge. Jumătate din sala se goli.
Scandalul se potolise, dar la casă erau încă discuţii aprinse. Directoarea, madam Lola, furioasă, bombănea mereu: "nu mai merge... negroaica asta... îşi face de cap... numai scandaluri ne face".
— Nu permit să se atingă nimeni de fata asta, hotărî sentenţios maestrul Jak, roşu-vânăt de mânie.
— Asta-i culmea... dumneata eşti mai mare aici? Ce sunt fasoanele astea? Ce fac toate artistele trebuie să facă şi ea. Aici e local de consumaţie... trebuie să lucreze ca toate celelalte...
Patronul, împăciuitor, linguşitor, îl apucă de braţ pe maestrul Jak, atrăgându-l spre clavir, unde îl aştepta o sticlă destupată de coniac veritabil: Martel trei stele.
Maestrul, încă enervat, se aşeză greoi pe taburet, goli trei pahare de coniac, îşi aprinse trabucul şi începu să plimbe uşor mâinile pe clapele de fildeş.
Îi era prea cald; îşi şterse sudoarea de pe frunte şi deschise la gât cămaşa care-l strângea.
Începu din nou să cânte, dar după câteva note se opri. Scăpase trabucul dintre buze.
Se aplecă greoi să-l ridice. Şi... nu se mai ridică nici el. Căzuse mototol cu taburetul pe o coastă.
Un ofiţer sări să-l ajute, credea că-i beat şi nu se poate scula.
— Hopa, maestre! ce cauţi pe jos? Ori ţi-ai pierdut luleaua...
După ce se opinti odată ofiţerul se opri înfiorat:
— Doctore, vino repede, vezi ce are, pare că i s-a făcut rău...
Toţi se grămădiră în jurul lui. Cu mare greutate a putut fi ridicat corpul acela voluminos. Şi când l-au depus pe clavir, sonoritatea coardelor a vibrat lăuntric câteva clipe.
Doctorul îi smulse gulerul de la gât şi începu să-l pipăie......"congestie cerebrală... nu vedeţi ce gât scurt are şi ce sanguin e..."
Toţi priveau îngroziţi, cu răsuflarea pe buze.
Chipurile bărbăteşte, vesele, care surâdeau de-o mulţumire egoistă, deodată îngheţară, atinse parcă de aripa morţii.
Artistele scânceau, ţipau, urlau. Nu mai puteau fi potolite. Le apucase parcă un acces de isterie molipsitoare. Lola, care se certase cu el câteva minute mai înainte, se învârtea zăpăcită, frângându-şi mâinile cu disperare.
Atletul, măreţ şi jovial, sta înţepenit, mut, cu faţa contractată, c-un slab suflu de viaţă în ochii reci de metal – o privire de plumb.
I-a pus gheaţă la cap. De prisos.
Două cute adânci, care-i prelungeau în jos colţurile gurii, îi făceau o grimasă stranie, dându-i o expresie de profund şi amar dispreţ... pentru lume?... pentru viaţă?... pentru moarte?
Aşa a rămas, rigid, întins pe clavirul mut, cu masca de cadavru pe chipul lui de muschetar.
În zori, când ziua şi-a deschis ochii, el i-a închis... şi pentru totdeauna.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 637 ori.