Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 15
Capitolul 15
Pe chei, tocmai în capătul portului, lângă depozitele de cărbuni, era o cârciumă veche, o tavernă joasă în care intrai coborând patru trepte de piatră.
Peter the Grics – Petre al Grecului, scria cu litere albe pe o tăbliţă neagră, mâncată de rugină.
Ce rost avea aci firma asta englezească? Veche, reputată firmă, istoricul ei se pierde în noaptea timpurilor.
Barba Toni, cel mai vechi om din port, fost pilot la ruşi pe vremea războiului din Crimeea, povestea, când era cu chef, isprăvile piraţilor de la gura Dunărei.
O bandă de vânători de mare, greci şi maltezi, era de fapt stăpână pe gura Dunărei. Cu felinare prinse la coarnele boilor, piraţii atrăgeau vasele noaptea înnămolindu-le pe bancurile de nisip, şi le jefuiau sub cuvânt că vin să salveze.
Pentru siguranţa navigaţiei şi împotriva grecilor, cântaţi pe acea vreme de Lamartine şi Lord Byron, se formase anume o escadră a Levantului, ca să facă poliţia mărilor din Orient. Într-o bună zi o canonieră engleză apăru în vederea coastei. Un tânăr ofiţer – fiul amiralului Parker – c-o patrulă de marinari debarcă pe ţărmul Sulinei, în recunoaştere. Ofiţerul fu lovit de un glonţ
de puşcă tras nu se ştie de unde. Englezii se răzbunară prefăcând satul în cenuşă printr-un bombardament în regulă.
Un vestit cap de piraţi, căruia englezii îi ziceau Greco, fusese prins, judecat sumar şi spânzurat, după obiceiul timpului în vârful catargului, pentru a fi purtat ca pildă prin toate porturile Orientului.
Pe unicul copil – Petre – rămas orfan, îl luă sub ocrotire amiralul englez.
Petre fiul Grecului, învăţând repede limba engleză, ajunse pilot şi tălmaci la vasele engleze, care intrau pe gura Dunărei ca să încarce grâu românesc.
Cu puţine parale strânse, grecul deschise o cârciumă cu firma numelui său englezit: Peter the Grics.
Toţi marinarii englezi, atraşi de singura firmă scrisă în limba lor, îşi goleau pungile aci, unde debarcau setoşi de viaţă şi băutură. În câţiva ani Petre se îmbogăţi. Îşi construi o întreagă flotă de mahoane cu dublu fund.
Vasele aceste mici, cu fundul plat, cărau cerealele de la şlepurile fluviale la vapoarele şi corăbiile mari, care din cauza bancurilor de nisip nu puteau intra pe Dunăre şi rămâneau în rada portului.
La fiecare transport se fura câte o cantitate de grâu ascunsă între cele două funduri ale mahoanei, anume construite.
Într-o dimineaţă Petre fu găsit rece, întins pe chei în faţa prăvăliei, c-un cuţit în inimă. Ucigaşul şi pricina nu s-au aflat niciodată.
Petre nu fusese însurat. Gherasim, un nepot de soră, luă conducerea comerţului, păstrând aceeaşi firmă care făcuse un vad aşa de bun.
Dar timpul, care schimbă toate, adusese rânduială şi la gurile Dunărei.
Pentru că Turcia nu putea şi Rusia nu voia să asigure navigaţia pe fluviu, Marile Puteri, care avea nevoie de grâul românesc, alcătuiră după războiul din Crimeea, Comisia Europeană a Dunărei. Canalul navigabil se adâncea, mahoanele cu dublu fund dispăreau, piraţii îşi ascundeau ghearele – spuma mărilor oprită la gura Dunărei începuse a se mătura.
Fiecare generaţie se adaptează timpului. Aceeaşi evoluţie. De la hoţie la comerţ. De la piraterie la navigaţia comercială.
Gherasim, un Hercule cu cercel la urechea stângă, încruntat, cu părul negru, creţ ca o blană de astrahan, cap tăiat ca la un străbun pirat, începu să pescuiască în apa tulbure a Dunărei.
Era tovarăş cu Temistocle, vătaf de hamali.
Alegerea şi plata muncitorilor din port se făcea în acelaşi local – c-o mână plătea şi cu alta lua – acolo era cârciumă, cafenea, birou de plasare, locantă, ceainărie, otel şi mai cu seamă, cuibul contrabandiştilor şi gazda hoţilor de cereale.
Marinarii englezi, debarcaţi după lungi posturi pe mare, lacomi de băutură şi femei, atraşi de firma scrisă în englezeşte, cădeau aci grămadă, cheltuind ultimul ban.
Când se isprăvea moneda începea schimbul în natură. Marinarii beţi se dezbrăcau, îşi lăsau hainele şi cizmele amanet. Şi unii, numai în ciorapi, se înapoiau la vapoare de unde aduceau capete de frânghii, cutii cu vopsele, piese de bronz şi aramă de la maşini, tot ce le cădea sub mână. Patronul primea orice lucru care putea găsi vreo întrebuinţare în schimbul păhărelelor de otravă. În fundul curţii era un arsenal – muzeu de antichităţi, colecţionate în cursul anilor de la vapoarele care treceau prin port.
Toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întâlneau aci; drojdia laşă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufaşa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool.
Grecii, limbuţi şi inflamabili, frecau zi şi noapte între degetele lor nervoase cărţile de joc înnegrite şi soioase. Turcii, lazii şi curzii din Anatolia îşi sorbeau cafele, tăcuţi şi gravi. Românii, cu ţuicile dinainte, veşnic răzvrătiţi, croiau planuri de luptă şi de greve. Armenii palizi, tatuaţi
de praful de cărbune, şedeau muţi în faţa paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii şi-i dau foc cu chibritul – dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare.
În norii de fum acru, înecăcios, în putoarea de gudron, mahorcă şi alcool, care plutea veşnic în adăpostul celor fără căpătâi, mulţi adormeau cu braţele înţepenite pe mesele soioase, ca să prindă dimineaţa locul la munca vapoarelor în port.
Dar pleava tavernei niciodată nu îndrăznea să ocupe vreun scaun la masa din fund, unde trona zi şi noapte, alături de patron, căpitanul Aristide Lecca.
Veteranul Dunărei, cum îi spuneau toţi cu respect, era verde încă deşi albit de tot şi c-un picior de lemn.
De loc din insula Zante, venise la Dunăre căpitan, stăpânul unei corăbii, de felul celor numite prin scalele Levantului barco-bestia.
Căpitanul Lecca, marinar de rasă, lup de mare, manevra cu artă. Şi când intra prin porturi cu toate pânzele întinse stârnea admiraţia marinarilor care rămâneau cu gura căscată.
După ce vându corabia la un compatriot din Brăila, îşi cumpără o vechitură de vaporaş englezesc. Făcuse mare vâlvă pe vremuri la Dunăre procesul căpitanului Aristide Lecca.
Fusese denunţat de un fochist, pe care-l bătuse că arde la căldări, în loc de cărbuni, din grâul ce transporta în hambarele vaporului. După ce scăpă de judecată, asigură vaporul şi reuşi să-l înece pe o mare calmă între stâncile de la Tuzla. Cu banii încasaţi de la societatea de asigurare plecă în porturile din Sudul Rusiei. După trei ani se întoarse la Dunăre fără bani şi fără un picior.
Ce făcuse? Ce învârtise? Mister.
Viaţa lui închidea o taină de nepătruns. Se bucura totuşi de un respect general.
Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte sau să-l contrazică. Concentrat şi rece. Ştia de toate, vorbea cinci limbi străine. Era calendarul şi barometrul portului. Ieşea bocănind cu piciorul lui de lemn pe cheiul de piatră, îşi înălţa capul, şi ca un vultur pleşuv străpungea cu ochii zarea, inspecta cerul, mirosea aerul sărat al mării, pipăia parcă pulsul naturei. Şi uneori îşi scotea ciotul de
lulea dintre dinţi, muia vârful degetului mic în gură şi-l ridica în aer, să prindă direcţia din care adie vântul.
— La noapte avem furtună... o să sufle tramontana – şi nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Era sfânt ce spunea el.
Toţi îl consultau ca pe oracolul de la Delfi. Privind de pe chei el îşi da păreri, sentinţe fără apel, asupra manevrei vaselor în port.
El da sfaturi şi consultaţii în chestii de salvare şi abordaj, încurca şi descurca cele mai complicate procese maritime, găsea totdeauna, cu pricepere şi memorie, portiţa de scăpare pentru a ieşi din angrenajul legilor şi uzurilor maritime, căci era stăpân pe toate şurubăriile comerţului levantin.
La masa lui, din fundul tavernei, puneau la cale cu adevărată artă toate loviturile nocturne din zona portului.
Contrabandele, furturile de cereale se executau după planurile lui. Combina, dispunea şi prevedea totul cu precizia unui geniu militar. Toate firele erau în mâna lui, la postul de comandă, unde veneau ştiri şi plecau ordine pe teatrul de operaţii. Căpitanul Aristide Lecca făcea numai strategie. Tactica era pe seama celor care executau planurile lui combinate în mai multe ipoteze: pe uscat, pe mare, sau pe Dunăre. La împărţirea prăzii îşi avea partea lui de
câştig. Adesea executanţii cădeau în capcană. El însă era totdeauna afară din cauză. Senin, sigur şi invulnerabil. Cădea totdeauna în picioare ca o pisica.
*
Sulina e porto-franco. Marfa intră fără vamă şi iese prin contrabandă. Uneori un acord secret se stabileşte între contrabandişti, agenţi vamali şi santinelele de pe maluri. Discreţia-i garantată.
Batista, inelul sau tabachera unui şef de post, arătate de barcagiu, sunt talismane pentru santinelă care lasă liberă trecerea bărcii fără control.
Hoţii, spargeri, nu s-au pomenit niciodată în Sulina. Poţi dormi în linişte cu uşile şi terestrele deschise vraişte. Proprietatea se respectă cu sfinţenie. Pe uscat nu se fură. Pe apă furtul e permis, fiind socotit un fel de drept legitim, legat de comerţul maritim, afaceri curente de port, mai mult sau mai puţin riscate, adesea făcute prin bună înţelegere cu păzitorii şi personalul
îmbarcat.
Toate morile din partea locului macină grâu adus pe sub mână de la şlepurile din port. Odată, când s-a găsit un căpitan de port care să împânzească malurile cu soldaţi, toate morile s-au oprit din lucru. Măsura draconică n-a ţinut mult, populaţia era ameninţată să moară de foame.
Într-o seară de toamnă umedă şi mohorâtă, căpitanul Lecca, la masa lui în fundul tavernei, sta la pândă cu ochii ţintă la uşă.
Ahile buzatul, intră cătând iscoditor.
Gherasim, patronul, îi ieşi înainte. Şi amândoi se aşezară la masa din fund. Unul în dreapta şi altul în stânga căpitanului Lecca. Se vorbea pe şoptite, dar apăsat şi tăios.
Afacerea pusă la cale era sigură; trebuia lucrat repede şi hotărât, profitând de-o noapte neagră, fără lună.
Căpitanul Lecca, după ce expuse pe larg planul operaţiei, făcu semn cu pipa lui stinsă către un băieţaş oacheş, îmbrăcat într-o flanelă vărgată de marinar.
— Ela-do... Diavolachi ... du-te şi adu aci pe Barba Nicola Americanul... dar ştii... cu toată viteza... amesos ... şi Enachi, agentul de legătură, un grecuşor vioi cu părul negru, creţ, c-un cap cât o tărtăcuţă şi o pereche de ochi jucăuşi de veveriţă, o luă la goană spre uşă.
Patronul se ridică greoi de pe scaun, cotrobăi pe sub tejghea şi scoase la lumină o butelie pecetluită.
— E vin adevărat de Samos. De cel care te scoală de pe boală.
Vinul grecesc, turnat în pahare, strălucea auriu, de culoarea chihlimbarului. Buzele late a lui Ahile se adaptau ca două lipitori pe marginea paharului sugând avid lichidul aromat, dulce ca siropul, c-un parfum tare ca de cosmetic.
După câteva minute Americanul intră croindu-şi drum cu greutate printre mese până în fund.
Căpitanul Lecca îi făcu loc lângă el. După ce-i umplu paharul se aplecă şoptind apăsat în urechea Americanului:
— Pregăteşte repede barca... mergi la mila trei... şlepul Odiseu, în dreptul stâlpului cu ancora răsturnată... să nu umblaţi la bocaporţi... că faceţi zgomot... ţineţi mereu malul stâng... opt saci are pregătiţi căpitanul Panteli.
— Şi la ananghie? Dacă ne încolţeşte? Ce ne facem? întrebă Americanul.
— La ananghie... funda sacii în apă... şi vă lipiţi de un şlep... rămâneţi ca morţi acolo până se face linişte.
Plecară pe rând. Întâi Americanul ca să-şi pregătească barca. Abile nu se urni de scaun decât după ce văzu fundul sticlei.
Trecuse miezul nopţii când barca se dezlipi pe furiş de malul stâng. Americanul îşi luase încă două lopeţi de schimb, o frânghie cu noduri şi un ispol, un fel de căuş de lemn pentru aruncat apa afară din barcă.
Portul dormea dus. Nici o mişcare nu se simţea. O linişte de cimitir. Noaptea neagră, opacă.
Cerul era ascuns de un plafon jos de nori compacţi. Un vânt umed sufla din largul mării.
Prevederea timpului după meteorologia căpitanului Lecca nu da niciodată greş. Vreme bună de lucrat pe ascuns. Fără nici un zgomot, barca mută ca o fantomă, aluneca tăindu-şi drum în puterea nopţii. Ahile trăgea lung şi rar la lopeţi; învăţase din tinereţe meşteşugul contrabandiştilor; vâslea hoţeşte, fără să scoată pana lopeţii din apă.
Pe brânci, la prova bărcii, Enachi sfredelea cu ochii lui ageri de copil perdeaua de întuneric. Şi uneori şoptea apăsat bătrânului care nu vedea bine: "babord... tribord... banda...". Cu mâna încleştată pe echea cârmei, Americanul executa mut comanda.
*
Pe timpul iernii, când începe să se închege pojghiţa de gheaţă de pe faţa Dunărei, toate porturile se golesc, numai Sulina se umple.
Pontoanele, schelele, debarcaderele din porturi se ridică şi se pun la adăpost. Şlepurile goale se retrag în locuri de iernare, ferite de scurgerea sloiurilor care mătură şi rad tot ce întâlnesc în cale. Elevatoarele plutitoare, şlepurile încărcate cu cereale, se lasă în convoiuri la vale în spre Sulina. Câţiva kilometri de la gură fluviul se poate menţine dezgheţat, navigaţia şi încărcarea
vapoarelor de mare continuă neîntrerupt toată iarna.
Pe când celelalte porturi dorm, Sulina lucrează. Un oraş nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. Un oraş flotant, efemer, dar viu, original şi pitoresc. Sute de şlepuri sunt ancorate de-a lungul malurilor, priponite cu parâme groase de sârmă împletită, ca să înfrunte puterea sloiurilor ce curg spre mare.
O lume întreagă mişună pe puntea acelor locuinţe plutitoare. În cabinele cochete, văpsite în culori felurite, cu perdeluţe la ferestre de-o palmă, în locuinţe minuscule ca nişte căsuţe de păpuşi, trăiesc familii întregi cu toată gospodăria lor.
Din gura burlanelor de tablă se înalţă domol fumul sobuşoarelor de tuci, cât o lulea de mare, la care bucătăresc nevestele şleparilor.
Afară, pe frânghiile întinse între vinciul ancorei şi roata cârmei, flutură în bătaia vântului, rufele spălate şi puse la uscat. În jurul cabinelor, în oale de lut, în cutii de lemn şi în bidoane de tinichea pline cu pământ, cresc tufe de verdeaţă şi flori mirositoare: muşcate, rozmarin şi busuioc grecesc.
Felurite soiuri de vieţuitoare trăiesc aci, pe puntea şlepului de fier; perechi de animale curate şi necurate, în cea mai perfectă armonie, întocmai ca în biblica arcă a lui Noe, pe când rătăcea pe apele deluviului, înainte de a se împotmoli pe muntele Ararat.
Găinile, zburlite, în deplină libertate, ciocănesc cu pliscul lor tare tabla de fier a punţii, culegând boabele de porumb ce cad din saci la încărcare. Câte-un cocoş, pintenat, suit pe roata cârmei, cu ochii la harem, trâmbiţează bătând falnic din aripi şi salută în fiecare zi răsăritul soarelui la orizontul mării.
Gâştele chinuite, puse la îndopat, stau în cuşcă prizoniere, cu tălpile ţintuite.
Porcul, la îngrăşat pentru Crăciun, grohăie în provă priponit de lanţul ancorei.
Pisica leneşă, friguroasă, se cuibăreşte înăuntru la căldură, pe când afară, câinele păzitor neadormit, veghează veşnic ca strajă credincioasă la scara şlepului.
Şleparii, în papuci de pâslă, robotesc fără treabă cu pipa între dinţi, iar copiii lor se zbenguiesc legaţi de mijloc c-un capăt de frânghie, de frică să nu cadă în apă, jucându-se pe punte.
Duminica, în haine de sărbătoare, se fac vizite de la un şlep la altul. Şi din oraşul acesta de pe apă, lumea se duce la biserică şi la târguieli în oraşul de pe uscat. Iar uneori, în burta şlepurilor, în hambarele goale care se tapisează cu steaguri şi bandiere, se dau baluri marinăreşti cu invitaţii în regulă. Asistă un numeros şi pestriţ public.
Idile, aventuri, căsătorii, divorţuri şi drame, aceleaşi eterne păcate omeneşti încearcă şi oraşul acesta provizoriu, care trăieşte închegat câteva luni pe an, numai cât ţine iarna. Odată cu adierea vântului de primăvară, când ostroavele înverzesc şi Dunărea se limpezeşte de sloiurile scurse spre mare, vasele ridică ancorele înnămolite şi se despart plecând spre alte locuri. Oraşul flotant şi efemer se risipeşte ca prin farmec, dispare într-o zi. Şi în urma lui nimic nu mai rămâne.
*
Înspre oraşul acela plutitor, răsărit ca prin minune pe oglinda Dunărei, gonea barca Americanului în puterea nopţii. Un val de ceaţă opacă venea de la larg. Mari pete negre, ca nişte umbre fantastice se desprindeau de-a lungul malurilor. Erau elevatoarele de rezervă. Cu gâturile lor întinse, cu spinările crestate, păreau nişte gigantice dihănii antideluviene.
Două lumini roşii clipeau înainte, la prova unui şlep. Barca se apropia pe furiş de scara lăsată la apă.
Căpitanul Panteli, fumând nervos, aştepta lângă sacii plini, traşi la marginea punţii.
— Odisseu? întrebă un glas înfundat.
— Dai răspunse un mormăit printre dinţi. Căpitan Panteli?
— Da?
— Gata?
— Gata.
— Stinge felinarele, şopti cineva de pe punte.
S-a lucrat repede şi pe tăcute.
Gâfâind din greu au tăbârcit sacii plini coborându-i în barcă. Băiatul, cu mâinile îngheţate, se ţinea lipit de scară, pe când ochii lui de diavol spionau cu agerime malul întunecat.
— Mola! şi barca, adânc afundata sub greutatea sacilor, se dezlipi lunecând la vale. Ca să nu facă nici un zgomot lăsară barca în voie, dusă de curent, pe firul apei, ca o plută.
Americanul la cârmă, Ahile iscodea malul stâng şi băiatul malul drept În tăcerea profundă, în bezna nopţii, se auzi deodată o bătaie slabă, în cadenţă, venind din depărtare.
Toţi trei, îngheţaţi, ciuliră urechile.
— Un vapor care urcă, şopti Ahile încordat.
— E pilotina, adăugă încet băiatul, o cunosc după lumini; "verdele şi roşu sunt jos aproape de apă".
— Banda cârma! mormăi Americanul, şi barca se lipi de-un şlep, în afară de vederea pilotinei care înainta forfotind prin mijlocul canalului. Felinarele ei de drum aşterneau dungi luminoase care tremurau pe oglinda neagră a apei.
Bătăile elicei deşteptaseră o santinelă, care zări barca în lumină. Un glas poruncitor tună pe malul drept.
— Barca! trage la mal.
Nici o mişcare.
— N-auzi? Fă dreapta şi acostează aici.
Dar barca făcu brusc la stânga. Şi Ahile, încordat la lopeţi, trăgea cu disperare să intre la adăpost, între şlepurile negre, care puteau masca barca surprinsă.
Un fulger scurt ţâşni roşu pe mal şi un bubuit de puşcă răsună în pustiul nopţii.
Glonţul, c-un şuier ascuţit, trecu nebun pe de-asupra bărcii.
— Jos! pe burtă, şopti Ahile dând drumul la lopeţi. Numai Americanul singur rămase neclintit la post, cu mâna ţeapănă pe cârmă, cătând să îndrepte barca între două şlepuri. Dar deodată doua focuri de armă izbucniră aproape în acelaşi timp. Şi Americanul scăpă cârma din mână.
Capul îi căzu pe piept şi, fără să scoată un cuvânt, bătrânul se rostogoli mototol pe fundul bărcii.
— L-a lovit, bolborosi băiatul tremurând.
— Taci! se stropşi la el Ahile clănţănind din dinţi.
Barca se opri singură pe lanţul unei ancore. Curentul o târâse între şlepuri. Ahile întinse mâna, pipăi lanţul şi se opinti făcându-i vânt bărcii la vale, pe lângă coastele unui şlep până la pupă.
Erau deocamdată la adăpost.
Gloanţele nu-i puteau ajunge.
— Unde eşti lovit? întrebă în şoaptă Ahile aplecându-se de-asupra Americanului căzut.
Nici un răspuns.
Se auzea slab un horcăit înăbuşit. Îi pipăi trupul ca să-i găsească rana,
— Apucă-l de picioare, să-l întoarcem cu faţa în jos.
Şi Ahile simţi pe degetele lui uscate căldura sângelui ce gâlgâia din rană.
Glonţul îi sfărâmase umărul stâng.
Ahile îşi rupse cu dinţii poala cămăşii, făcu un tampon şi-l apăsă pe rană.
Pe malul opus se auzea larmă de glasuri, chemări şi semnale de fluier.
— Ne-au încolţit. Nu-i rost. Funda!
Ahile şi băiatul se opintiră prăvălind sacii în apă. Barca se ridică uşurată.
Ascunşi acolo, la adăpost, au stat până s-a potolit zgomotul de pe maluri.
Rănitul gemea, cu ochii închişi, cu buzele arse. Ahile îi răcori fruntea înfierbântată, îi dădu să bea din ispolul cu care scotea apa din barcă, şi-l îmbărbăta cu mângâieri frăţeşti.
— Nu-i nimic, Nicolache... nu-ţi fie teamă, fraţico... trece... şi eu am păţit-o odată...
Uşor, pe nesimţite, se lăsă barca la vale, de la un şlep la altul, până ajunse în port.
Ca să nu fie văzută de la pichet, barca fu oprită mai sus de debarcader, lângă un elevator plutitor care o masca perfect.
Trebuiau să meargă o bucată de drum pe jos până la casa Americanului. Din barcă l-au ridicat pe braţe. Nu se putea ţinea pe picioare. Se lăsă jos moale, frânt de mijloc. Pe străzi dosnice Americanul a fost dus pe sus până acasă.
Se lumina de ziuă. Nimeni nu-i văzuse.
Numai Lulu, maimuţa, îi spiona cu ochişorii pe jumătate deschişi, din culcuşul ei făcut într-un şal de lână. Şi când bătrânul, întins pe pat, începu să geamă, Lulu sări de la locul ei şi dintr-un salt căzu pe perna patului.
Scâncind plângător începu să caute în capul bătrânului şi să-i răsfire cu lăbuţele părul lui alb.
Simţea că ceva grav i s-a întâmplat stăpânului. Şi gămăliile ochilor ei, ameninţători, licărind ca două scântei, pândeau fiecare mişcare a lui Ahile, care se învârtea zăpăcit prin casă.
*
Evantia venise într-o fuga.
Ahile trimisese băiatul să-i spună că tatăl ei e bolnav. Cu mâna pe inimă, intră ca o furtună pe uşă năpustindu-se asupra patului.
— Tatăl tată! Ce ai? Ce s-a întâmplat?
Şi cu mâinile tremurătoare începu să mângâie fruntea înfierbântată a bătrânului.
El ridică încet pleoapele, cătând fix, cu ochii sticloşi. Şi chipul acela palid, pe jumătate mort, se lumină o clipă de grimasa unui zâmbet duios. Cu degetele lui descărnate pipăia nesigur pieliţa moale, catifelată, a mâinilor pe care încerca să le aducă la buzele lui uscate.
Fata izbucni într-un plâns nervos. Şi când îl cuprinse în braţe, ca să-l ridice în capul oaselor, bătrânul scoase un geamăt prelung, ca un scâncet de copil bolnav.
— Unde te doare, tată?
— Rana e la umăr, arătă Ahile, şi buzele lui late începură a tremura uşor.
— Rănit! Dar ce s-a întâmplat? Spune, vorbeşte odată, omule!
— L-au împuşcat grănicerii... aduceam nişte saci cu grâu... noaptea... de la un şlep...
— A! înţeleg... voi l-aţi ucis, tâlharilor... ce trebuia să târâţi un bătrân ca el la hoţiile voastre?
Şi Evantia îşi smulse pălăria din cap, îşi suflecă mânecile, răscoli printre rufe şi rupse-n făşii o cămaşă curată ca să pregătească un pansament.
— Du-te şi vino numaidecât cu doctorul Tomiţă. Spune-i că-l rog să vină repede. Ahile se codea.
După ce-şi şterse sudoarea rece de pe frunte, zise cu glas scăzut:
— Nu se poate. Nimeni nu trebuie să ştie că-i rănit.
Fata sări arsă. Cu degetele crispate se repezi la el, ca o panteră zădărită, gata să-l sfâşie cu unghiile. Ahile se retrăgea palid spre uşă.
— Cum, după ce l-ai dus la moarte, nu vrei nici să chemi doctorul să-l scape?
— Ascultă, fata mea, linişteşte-te. E spre binele vostru. Tu nu înţelegi cum devine chestia. Dacă se află ceva, tatăl tău intră la sigur în puşcărie. Asta vrei tu?
Fata se frământa disperată; se învârtea prin casă frângându-şi mâinile, nehotărâtă, neştiind ce trebuie să facă.
Bătrânul inert, părea că doarme. Respiraţia i se auzea într-un ritm regulat.
Deodată începu să-şi mişte buzele uscate şi fălcile parcă mestecau ceva în vid.
Fata îl privi cu inima strânsă, îşi muşcă degetele gata să izbucnească iar.
Nu putea să afle ce vrea bătrânul, care nu era în stare să articuleze nici un cuvânt.
Numai câteva lacrimi licăreau scurgându-se printre genele stinse.
După ce-i sărută fruntea de ceară, ea îşi luă pălăria şi plecă grăbită spre doctor.
Pe drum gândurile i se încrucişau cu repeziciune în mintea ei înfierbântată.
"Dacă nu aduc doctorul, moare... dacă se află, îl cheamă, îl judecă, şi îl condamnă..."
"Doctorul e om bun, are să-l roage cu lacrimi să nu spună la nimeni... oare doctorul are să păstreze secretul?"
*
Doctorul, Nenea Tomiţă, singur în grădina spitalului, în picioare, citea o scrisoare. Înalt, spătos, monumental, în halatul lui alb părea de la distanţă o statuie de marmură, ridicată pe aleea care lega morga de spital.
Fata încercă să-şi facă o mină surâzătoare, dar lacrimile îi jucau încă în ochi.
— Ce-i cu tine? De ce-ai plâns? Spune drept, o întrebă doctorul blajin ca totdeauna.
— Tata e bolnav.
— Ce are? Ce-l doare?
— L-au împuşcat... izbucni fata într-un plâns zguduitor.
— Împuşcat! Cum? Cine?
— S-a dus noaptea cu barca să ia grâu... de la un şlep... soldaţii au tras cu puşca...
— Unde-i lovit?
— La umăr. Dar nu poate nici vorbi nici umbla.
— Ei lasă, viu eu acum să-l văd.
Şi doctorul întinse mâna ca s-o mângâie. Fata îi prinse mâna, şi înfrigurată, o ridică la buzele ei.
— Te rog mult să nu spui la nimeni... să nu se afle nimic de întâmplarea asta.
— N-ai grijă. Nici o vorbă n-are să iasă din gura mea. Du-te acasă. Că eu te ajung.
Şi doctorul, cu veşnicu-i zâmbet somnolent, cu mişcări leneşe, intră în birou, îşi agăţă halatul în cuier luându-şi celebra lui pălărie borsalină, cât roata carului de mare.
Păşind rar, apăsat, mergea pe chei sprijinindu-şi enorma greutate a trupului pe vechil lui baston de cireş, cu ţepuşă la varf.
La debarcaderul bărcilor se opri. Toată lumea în drum îl saluta cu respect. De lene el nu-şi mai scotea pălăria, dar răspundea prin vorbe, glumind şi spunând fiecăruia pe nume. Copiii pe stradă cum îl vedeau îi ieşeau în cale. Doctorul avea obiceiul să-i plesnească uşor din mers cu vârful bastonului la dos. Şi ei făceau haz, mândri şi bucuroşi că domnului doctor îi place să se joace cu ei.
Barcagiii îşi scoteau căciula din cap şi se luau la harţă pentru cinstea de-al trece pe domnul doctor cu barca pe malul opus.
Barca, în care intra voluminosul doctor, se afunda cu două palme în apă.
Barcagiul, mândru de onoarea ce i se făcuse, se încorda la lopeţi. În câteva minute acostară dincolo, în Prospect.
Doctorul băgase mâna în buzunar ca să plătească dar barcagiul protestă:
— Nul ferească Dumnezeu!... pentru d-voastră...
Si fiindcă barca se depărta, doctorul aruncă, înăuntru, din mers, un pachet de ţigări.
Căsuţa în care sta Americanul era chiar în faţa debarcaderului.
Doctorul, în loc să intre de-a dreptul, ocoli pe altă stradă, se întoarse şi intră în curte, încredinţat că nimeni nu l-a văzut.
La casele dimprejur mai multe perechi de ochi se iţeau după perdele. Ahile îl zărise de departe şi se piti pe după casă făcându-se nevăzut.
Uşa era descuiată. Doctorul intră fără să bată. Aerul era greoi, îmbâcsit; umezeală şi mizerie.
— Deschideţi fereastra, porunci el, trăgându-şi un scaun lângă patul bolnavului.
— Tată! uite a venit domnul doctor.
Bolnavul, imobil, deschise ochii tulburi aruncând o privire vagă în spaţiu.
Doctorul îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile şi, cu braţele puternice, săltă ca pe-un copil trupul acela de bătrân puţintel, întorcându-l pe-o coastă. Gemete înăbuşite scăpau printre buzele vinete ale rănitului, care nu putea articula nici o vorbă.
După ce-i examină rana şi-i făcu un pansament nou, doctorul se aşeză mut pe scaun.
Într-o tăcere penibilă, tragică, el privea la rămăşiţele de viaţă care mai palpitau cu îndărătnicie încă în maşinăria aceia umană distrusă, netrebnică, fără speranţă de a mai fi reparată. Căta parcă să prindă cu ochii eternul mister al morţii care plana suverană în faţa lui.
Evantia cu răsuflarea stăpânită, cu ochii în lacrimi, aşteptă un cuvânt care întârzia să vie.
Frecându-şi nervos câteva fire din barba lui albă, doctorul se sculă greoi luându-şi bastonul.
— Nu mai da bani la farmacie. Îţi trimit eu doctorii şi pansamente de la spital.
— Dar ce credeţi? Scapă? Scapă-l, domnule doctor, te rog, scapă-l.
— Glonţul a intrat în umăr şi a ricoşat pe şira spinării, zise doctorul murmurând, după obicei, în barba lui albă: "He! la vie... la vie... c’est la vie..." şi plecă în spre debarcader, cu pălăria lăsată pe ochi, lovind necăjit pietrele cheiului cu ţepuşa bastonului de cireş.
*
În taverna lui Peter the Grics se comenta în şoaptă pe la mese întâmplarea din noaptea în care se auziră împuşcăturile. Grănicerii, agenţii de la vamă şi gardienii Căpităniei Portului, umblau forfota iscodind pe barcagii să afle cine plecase în noaptea aceea din port.
Ahile avusese grijă să astupe cu dopuri de lemn găurile făcute de gloanţele care ciuruiseră un bord al bărcii.
Aşternuse şi un strat de vopsea groasă după ce spălase petele de sânge închegat pe bancuri.
Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută.
Ahile, Gherasim şi căpitanul Lecca aveau şedinţe secrete, consfătuiri intime pentru a face faţă noilor întâmplări.
— Băiatului, spuse crunt Lecca, fă-i vânt imediat pe vaporul grecesc Iris, care pleacă mâine la Zungulda în Anatolia; am vorbit eu căpitanului Zambra, să-l îmbarce ca ajutor de bucătar. Americanul e pe moarte, nu poate face declaraţii la Căpitănie. Numai tu rămâi să intri în capcană. Le cazi în labe ca şoarecele în ghearele pisicii.
Buzele late ale lui Ahile începură să tremure nervos pe când sugeau cu lăcomie dintr-o ţigară turcească, ultima rămăşiţă dintr-o contrabandă de la un vapor poştal.
— Eşti la ananghie, Ahile... Eu am un plan care te poate scăpa, adăugă Lecca, răsucindu-şi falnic mustăţile lui războinice.
— Spune ce-i de făcut, şopti grăbit Ahile, sugându-şi buzele.
— Numai dacă s-o prinde. Ai noroc că-i în concediu căpitanul portului. Îi ţine locul ofiţerul acela mândru care umblă mort după fata Americanului. Dă fuga la fată şi înspăimânt-o că taică-său are citaţie să fie ridicat... o să-l bage în puşcărie... ea să-l roage pe ofiţer ca să înceteze urmărirea din partea Căpităniei.
Ahile luminat, aruncă mucul de ţigară, şi o luă la fugă.
*
Evantia, îngrozită de cele ce auzise din gura lui Ahile, se frământa în frigurile nehotărârii.
"Cum să meargă ea la Deliu?... tocmai la el... să-l roage... să-i cadă în genunchi... ce ruşine... ce umilinţă... nu... nu... imposibil".
— Altă scăpare nu-i, fetiţo, îi şopti insinuant Ahile, trebuie să-l scapi pe tatăl tău.
În cămăruţa de alături, bătrânul, care părea că doarme lungit pe spate deschise ochii, îşi ascuţi auzul, căznindu-se în zadar să-şi dea seama de ce se întâmplă în jurul său. Rămase aşa, cu ochii ţintă înainte, la peretele din faţă, privind o iconiţă a Sfântului Nicolai, afumată, neagră, murdărită de milioane de muşte în cursul anilor.
Icoana asta o avea din copilărie.
Maică-sa i-o prindea cu o panglică roşie la căpătâiul patului. I-o dăduse când plecase prima dată ca marinar pe o corabie. El o atârna în peretele cabinei. Şi din cauza valurilor, ca să nu se zbată în balansul vasului, o bătuse în cuie. Pe timpul osândei îi dăduseră voie să aibă la el icoana asta. Timpul o ştersese complet. Nimic nu se mai desluşea pe dânsa, dar bătrânul o privea cu sfinţenie ca pe un obiect rar, aruncat de valuri la ţărm, salvat de mâna Domnului
dintr-un naufragiu.
Când Evantia îşi aruncă ochii spre pat, îl văzu pe bătrân agitat; cu degetele descărnate făcea sforţări râcâind plapuma; buzele vinete se mişcau mestecând vorbe neînţelese. Fata veni lângă el, căutând să vadă ce vrea. Îi urmărea privirea fără să înţeleagă ce doreşte.
— Icoana, ghici Ahile, da-i icoana.
Evantia se întinse, luă icoana din perete şi o puse pe pat. Pe când fata căuta o cârpă s-o şteargă de praf, bătrânul se grăbi să ia icoana cu mâinile tremurătoare, şi c-un gest de aviditate îşi lipi buzele de scândurica veche, uscată, mâncată de carii, pe care vremea ştersese orice urmă.
— Mi-ai promis că aduci preotul aici, de ce nu vii cu el, că poate i-ar face bine, spuse Evantia.
— Nu-l cunoşti, zise Ahile, e un om păcătos şi lacom. Nu vrea să vină, nu vă iartă că l-aţi înşelat. El v-a crezut bogaţi...
— Adu pe preotul român.
— Nu vrea să slujească. Zice că nu se amestecă. Grecii au preotul lor.
— Te simţi mai bine? întrebă Evantia înduioşată, surprinzând o expresie de linişte pe figura tatălui ei.
— Da, îi răspunse el căutând s-o privească drept în ochi, c-o dragoste şi mulţumire mută.
— Las că rămân eu cu el, îi şopti Ahile, du-te repede la căpitan. Ţii minte ce trebuie să-i spui? Numai atât să-i ceri: "Căpitănia să înceteze urmărirea".
Fata se codea. Îşi căuta jacheta, pălăria şi nu se hotăra să plece.
— Aleargă acum, o zorea Ahile, că-l găseşti acasă. Să ştii că mâine e prea târziu.
Bătrânul de pe pat urmări toate mişcările până ieşi pe uşă apoi închise ochii făcându-se că doarme.
Ahile scoase o pungă de tutun, îşi făcu o ţigară groasă şi începu să caute prin casă o cutie de chibrituri. Bătrânul simţind mişcare în jurul său deschise ochii, dar îi închise repede. Îi era un fel de silă de tot ce-l înconjura, se afunda parcă din ce în ce mai adânc în sine însuşi. Şi gândurile îi frământau mintea cerând o dezlegare. Se întreba mereu chinuit de aceleaşi întrebări: "Oare să fie sfârşitul? Nu mai e nici o scăpare?"
"Da, sigur, sfârşitul."
"Trebuie să mor... toţi oamenii mor... mor pe rând", îi şoptea o voce lăuntrică.
Groaza de misterul morţii îl îngheţa oprindu-i bătăile inimei. Cu încetul îşi revenea. Deschidea ochii, încerca să mişte degetele şi o licărire de nădejde îl înviora pentru câteva clipe. Căzut într-o continuă toropeală, el vieţuia totuşi, dar numai în trecut.
Începea o perindare în mintea lui de imagini apropiate, întâmplările din urmă, din noaptea când a fost rănit, apoi cearta de la debarcader când încolţit a scos cuţitul să se apere, primirea ce i-o făcuseră rudele şi compatrioţii crezându-l bogat, drumul lung pe vapor, traiul acolo în colonii şi toată viaţa i se înşira în urmă, mergând cu închipuirea departe până în anii de copilărie de care îşi aducea perfect aminte.
Se adâncea în amintirile copilăriei. Se recunoştea aşa cum fusese, se vedea limpede c-o ascuţime de minte care-l înspăimânta, ca şi atunci când era să se înece o dată în Dunăre.
Căzuse în apă şi curentul repede îl furase, târându-l sub un şlep. Îşi dăduse perfect seama de pericol. Dacă ar fi căutat să iasă la suprafaţă era pierdut. Pipăind pe fundul şlepului el s-a târât până a simţit cu mâinile cârma şi atunci a scos capul afară. A simţit fiorii şi ghearele morţii. Prin ce minune a scăpat atunci? Fusese o luptă între viaţă şi moarte. A luptat şi a învins. "Eram
tânăr, eram tare"... se gândea el.
Acum simţea cum se duce alunecând într-un adânc fără fund. Era aşa de slab şi de neputincios încât nu mai încerca nimic, se lăsa în mâna Domnului. Încerca să se judece singur, ca pe un străin, să-şi lămurească viaţa, şi nu-şi găsea nici un rost. O înlănţuire nesfârşită de suferinţe, de griji... pentru ce? "A fost un om fără noroc. De ce unii trăiesc bine şi alţii rău? Acum s-a sfârşit... De ce D-zeu n-a vrut să fie bun şi cu dânsul? Asta n-o putea el înţelege. S-a sfârşit... nu mai pot aştepta nimic". Simţea bine în fundul sufletului său că moare, dar nu reuşea să se deprindă cu ideea asta. Era ceva neînţeles pentru mintea lui. Îl apuca un fel de milă de sine-însuşi, de fata lui care rămânea singură.
Încerca să spună în minte o rugăciune ştiută din copilărie. Dar nu reuşea să-şi aducă aminte toate vorbele în şir. Şi atunci, de necaz, ca pe un copil, îl podidi plânsul deznădejdii, fierbinte, sfâşietor.
Ahile fuma; trăgea adânc fumul până în fundul pieptului, apoi îl slobozea încet afară pufnind molcom cu buzele lui late. Se uita lung spre pat. Avea uneori impresia că Americanul nu mai suflă. Îl vedea întins, ţeapăn ca un cadavru, cu fălcile păroase, scofâlcite, cu fruntea galbenă ca ceara.
Nu-i era la îndemână în camera asta în care plutea moartea nevăzută. Simţea ceva neplăcut. Şi totuşi îl încercă un sentiment de bucurie.
"Iaca el a scăpat... şi Americanul moare... moare la sigur... putea foarte bine să i se întâmple şi lui asta... dacă îl lovea glonţul pe el? doar erau împreună... vezi că pe el D-zeu l-a păzit..." gândea Ahile împăcat, c-o profundă mulţumire sufletească.
Trecu în camera de-alături ca să-şi mai schimbe gândurile. Lulu, maimuţa, din colţul ei dintre şaluri, îi pândea toate mişcările cu ochişorii ei vii, neastâmpăraţi.
Ahile nu se simţea bine nici aici; se vedea spionat la tot pasul; se întoarse lângă patul bolnavului aşezându-se pe un scaun. Se gândea: "că moare, e sigur... când?... o zi, două... bietul Nicola... dar cui rămâne barca lui?... la drept şi el are o parte. Cine îl învăţase pe American să se ducă la căpitanul de port să ceară barca? Poate îi rămâne lui... ce, să i-o mai ceară înapoi cineva... ce bună barcă... ce bine ţine la val".
Se înserase. Evantia trecu de câteva ori în sus şi în jos pe stradă până se hotărî să intre.
Deliu era singur. Sta la birou c-o carte şi cu un dicţionar dinainte. Avea obicei să scoată note pe care le utiliza în scrisorile lui dulci. Era deprimat că o daneză soţia unui inginer, o blondă graţioasă, mândră şi rece, se încăpăţânase ca să-i reziste. Găsise tocmai o cugetare potrivită care şi-o însemnase: "Pudoarea este o invenţie a femeilor urâte".
Un marinar, Jean ordonanţa, intră tiptil, numai în ciorapi de lână.
— O domnişoară vrea să vă vadă.
— Cine-i? N-o cunoşti?
— Nu prea putem şti că n-am văzut-o venind pe la noi.
— Pofteşte-o înăuntru, şi Deliu se ridică.
Era îmbrăcat într-o elegantă pijama de mătase vişinie. În penumbra săliţei de intrare el nu recunoscu deodată pe fata care nu îndrăznea să păşească.
Când reuşi să-şi descleşteze gura zise: "am venit să te rog ceva".
Deliu izbucni radios tăindu-i vorba:
"A! Evantia, sălbatica gazelă... ce surpriză... ce te aduce la mine?... Nu te jena, spune" – şi el o atrase cu blândeţă înăuntru, vorbindu-i cu glasul lui bărbătesc, sonor şi dulce.
Evantia, frământând între degete un colţ de batistă, începu cu vocea strânsă, întretăiată de emoţia care o strangula.
— Am venit să te rog... dacă ai milă de mine şi de tata... care-i pe moarte... să nu-i faci nimic, el nu-i vinovat... alţii l-au luat noaptea cu barca... şi tocmai pe el l-au împuşcat...
Şi vorbele i se pierdeau într-un plâns cu sughiţuri.
Deliu nu pricepu nimic la inceput.
"Ce vrea fata asta de la el?"
Stătu o clipă pe gânduri. Şi deodată se lumină.
— A! înţeleg. Tatăl tău e amestecat în hoţia de cereale din port. Ei, şi ce pot face eu în chestia asta?
Evantia se chinuia să-şi amintească vorbele pe care le repetase Ahile.
— Căpitănia să înceteze urmărirea, zise ea pripit urmărind cu ochii efectul vorbelor sale.
El, tăcut, indecis, făcu doi paşi cu ochii în pământ. Se întoarse cumpănindu-se pe vârful picioarelor, apoi îşi înălţă capul, şi făcând ochii mici, învălui într-o privire ascuţită silueta fină care se proiecta pe albul peretelui din fund.
— Să vedem ce putem face, vorbi el rece, enigmatic.
Ea îl fixă aşteptându-i răspunsul, roşie, cu obrajii aprinşi. Simţea că el o pipăie cu ochii; o examina din cap până la picioare.
Ideea fixă care-i stăpânea mintea o împingea înainte, cu mâinile întinse, gata parcă să-i cadă în genunchi. Reîncepu cu voce plângătoare:
— Te rog... faci asta pentru mine?... îmi promiţi?
— Îţi promit, mâine închid dosarul, încetează orice urmărire, răspunse el hotărât, mărinimos.
Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulţumire, pe când mâna lui rece se întinse ca să-i mângâie obrajii fierbinţi de lacrimi şi ruşine.
Şi deodată, Deliu îşi schimbă tonul. începu să vorbească blajin, duios, c-un timbru seducător de dulce...
— Numai de dragul ochilor tăi voi face asta... Hai, calmează-te, ştergeţi lacrimile. Plânsul te face urâtă. Acum putem vorbi ca doi prieteni. De ce fugi de mine? Din noaptea aceea m-ai ocolit. Ştiai bine că te iubesc. Tu ai ceva sălbatic în firea ta...
Şi cu îndemânarea pe care i-o dase o lungă experienţă, îi descheie uşor jacheta. Ea încearcă să protesteze, dar el, prin două mişcări studiate, o imobiliză. C-o mână sigură îi cuprinde talia, cu cealaltă îi îndoaie abil capul pe spate. O sărutare violentă, lungă, pe gâtul gol, o înfioră paralizându-i orice mişcare.
În braţele lui de oţel, care o împiedică să respire, se zbate ca o pasăre prinsă în laţ. Simte că i se învârteşte capul.
Copleşită într-o luptă inegală, vede că nu-i poate rezista. Tresare simţind degetele lui reci pipăindu-i pielea. Cu ochii închişi, cu dinţii încleştaţi, se împleticeşte şi cade întinsă, c-un geamăt înăbuşit.
Se înnoptase. Evantia intră în vârful picioarelor. Bătrânul muribund o simţi şi deschise nişte ochi sticloşi. O chema cu privirea, ridicând pleoapele peste măsură. Fata se apleacă şi lipind buzele de mâna lui uscată, începu să plângă înfundat. Bătrânul făcu o sforţare extremă, ridicându-şi tremurător cealaltă mână. Cu degetele ţepene dezmierda părul fetei răsfirat pe plapumă.
Nu-l mai durea nimic. Nu se putea mişca, nu vorbea, dar simţea o dulce moleşeală în tot trupul.
Parcă o uşurare, o împăcare îi alina inima.. Groaza morţii îi dispăruse ca prin farmec. Şi din fundul sufletului o căldură binefăcătoare, o duioasă mulţumire se ridica şi-l cuprindea peste tot. I se părea că pluteşte cu plăcere într-o baie călduţă.
Când Evantia îşi ridică ochii, recunoscu pe faţa lui o expresie senină şi un surâs debil fluturând pe buzele lui subţiate.
— Ţi-i mai bine?... Dormi tată!... închide ochii şi dormi... iacă mă culc şi eu...
Dar el nu voia să închidă ochii; o privea lung, cu nesaţ, parcă ar fi vrut s-o soarbă. Şi numai după ce ea plecă de lângă dânsul, se hotărî să coboare pleoapele peste globurile ochilor care păstrau încă imaginea ei.
*
În noaptea aceea bătrânul muri.
Evantia îl găsi dimineaţa rece, cu figura gravă, împietrită de o mască rigidă de cadavru.
Fata, îngrozită, nu ştia ce să facă. Începu să ţipe c-o disperare nebună.
S-au strâns alarmate câteva femei din vecine, încercând s-o potolească. Ea nu putea să creadă că tatăl ei a murit. O luă la goană în spre spital. Doctorul, nenea Tomiţă, era singura speranţă.
În lipsa Evantiei de-acasă, veni medicul oraşului, însoţit de un gardist, ca să constate cazul şi să încheie actele cuvenite. Dar n-a fost chip să se apropie de pat. Lulu, maimuţa, stătea de pază la căpătâiul mortului, agitându-se nervoasă, îşi arăta dinţii şi se repezea cu ghearele de câte ori cineva îşi întindea mâna spre pat. Ochii ei rotunzi, aprinşi, aruncau nişte priviri ascuţite de ură în jurul ei. Medicul se retrase prudent. Gardistul întinse mâna să tragă plapuma, dar Lulu se repezi ca o săgeată, înfigându-şi colţii în mâna lui. Gardistul începu să urle, apărându-se cu tesacul. Maimuţa trase înapoi capătul de plapumă, acoperind faţa mortului, pe care o mângâia cu lăbuţele ei.
— Las-o, domnule, c-o fi turbată! îi strigă medicul înspăimântat.
Numai după ce veni Evantia, maimuţa se potoli. Şi pentru mai multă siguranţă, fu închisă în cămăruţa din fund.
Pe chei, tocmai în capătul portului, lângă depozitele de cărbuni, era o cârciumă veche, o tavernă joasă în care intrai coborând patru trepte de piatră.
Peter the Grics – Petre al Grecului, scria cu litere albe pe o tăbliţă neagră, mâncată de rugină.
Ce rost avea aci firma asta englezească? Veche, reputată firmă, istoricul ei se pierde în noaptea timpurilor.
Barba Toni, cel mai vechi om din port, fost pilot la ruşi pe vremea războiului din Crimeea, povestea, când era cu chef, isprăvile piraţilor de la gura Dunărei.
O bandă de vânători de mare, greci şi maltezi, era de fapt stăpână pe gura Dunărei. Cu felinare prinse la coarnele boilor, piraţii atrăgeau vasele noaptea înnămolindu-le pe bancurile de nisip, şi le jefuiau sub cuvânt că vin să salveze.
Pentru siguranţa navigaţiei şi împotriva grecilor, cântaţi pe acea vreme de Lamartine şi Lord Byron, se formase anume o escadră a Levantului, ca să facă poliţia mărilor din Orient. Într-o bună zi o canonieră engleză apăru în vederea coastei. Un tânăr ofiţer – fiul amiralului Parker – c-o patrulă de marinari debarcă pe ţărmul Sulinei, în recunoaştere. Ofiţerul fu lovit de un glonţ
de puşcă tras nu se ştie de unde. Englezii se răzbunară prefăcând satul în cenuşă printr-un bombardament în regulă.
Un vestit cap de piraţi, căruia englezii îi ziceau Greco, fusese prins, judecat sumar şi spânzurat, după obiceiul timpului în vârful catargului, pentru a fi purtat ca pildă prin toate porturile Orientului.
Pe unicul copil – Petre – rămas orfan, îl luă sub ocrotire amiralul englez.
Petre fiul Grecului, învăţând repede limba engleză, ajunse pilot şi tălmaci la vasele engleze, care intrau pe gura Dunărei ca să încarce grâu românesc.
Cu puţine parale strânse, grecul deschise o cârciumă cu firma numelui său englezit: Peter the Grics.
Toţi marinarii englezi, atraşi de singura firmă scrisă în limba lor, îşi goleau pungile aci, unde debarcau setoşi de viaţă şi băutură. În câţiva ani Petre se îmbogăţi. Îşi construi o întreagă flotă de mahoane cu dublu fund.
Vasele aceste mici, cu fundul plat, cărau cerealele de la şlepurile fluviale la vapoarele şi corăbiile mari, care din cauza bancurilor de nisip nu puteau intra pe Dunăre şi rămâneau în rada portului.
La fiecare transport se fura câte o cantitate de grâu ascunsă între cele două funduri ale mahoanei, anume construite.
Într-o dimineaţă Petre fu găsit rece, întins pe chei în faţa prăvăliei, c-un cuţit în inimă. Ucigaşul şi pricina nu s-au aflat niciodată.
Petre nu fusese însurat. Gherasim, un nepot de soră, luă conducerea comerţului, păstrând aceeaşi firmă care făcuse un vad aşa de bun.
Dar timpul, care schimbă toate, adusese rânduială şi la gurile Dunărei.
Pentru că Turcia nu putea şi Rusia nu voia să asigure navigaţia pe fluviu, Marile Puteri, care avea nevoie de grâul românesc, alcătuiră după războiul din Crimeea, Comisia Europeană a Dunărei. Canalul navigabil se adâncea, mahoanele cu dublu fund dispăreau, piraţii îşi ascundeau ghearele – spuma mărilor oprită la gura Dunărei începuse a se mătura.
Fiecare generaţie se adaptează timpului. Aceeaşi evoluţie. De la hoţie la comerţ. De la piraterie la navigaţia comercială.
Gherasim, un Hercule cu cercel la urechea stângă, încruntat, cu părul negru, creţ ca o blană de astrahan, cap tăiat ca la un străbun pirat, începu să pescuiască în apa tulbure a Dunărei.
Era tovarăş cu Temistocle, vătaf de hamali.
Alegerea şi plata muncitorilor din port se făcea în acelaşi local – c-o mână plătea şi cu alta lua – acolo era cârciumă, cafenea, birou de plasare, locantă, ceainărie, otel şi mai cu seamă, cuibul contrabandiştilor şi gazda hoţilor de cereale.
Marinarii englezi, debarcaţi după lungi posturi pe mare, lacomi de băutură şi femei, atraşi de firma scrisă în englezeşte, cădeau aci grămadă, cheltuind ultimul ban.
Când se isprăvea moneda începea schimbul în natură. Marinarii beţi se dezbrăcau, îşi lăsau hainele şi cizmele amanet. Şi unii, numai în ciorapi, se înapoiau la vapoare de unde aduceau capete de frânghii, cutii cu vopsele, piese de bronz şi aramă de la maşini, tot ce le cădea sub mână. Patronul primea orice lucru care putea găsi vreo întrebuinţare în schimbul păhărelelor de otravă. În fundul curţii era un arsenal – muzeu de antichităţi, colecţionate în cursul anilor de la vapoarele care treceau prin port.
Toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întâlneau aci; drojdia laşă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufaşa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool.
Grecii, limbuţi şi inflamabili, frecau zi şi noapte între degetele lor nervoase cărţile de joc înnegrite şi soioase. Turcii, lazii şi curzii din Anatolia îşi sorbeau cafele, tăcuţi şi gravi. Românii, cu ţuicile dinainte, veşnic răzvrătiţi, croiau planuri de luptă şi de greve. Armenii palizi, tatuaţi
de praful de cărbune, şedeau muţi în faţa paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii şi-i dau foc cu chibritul – dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare.
În norii de fum acru, înecăcios, în putoarea de gudron, mahorcă şi alcool, care plutea veşnic în adăpostul celor fără căpătâi, mulţi adormeau cu braţele înţepenite pe mesele soioase, ca să prindă dimineaţa locul la munca vapoarelor în port.
Dar pleava tavernei niciodată nu îndrăznea să ocupe vreun scaun la masa din fund, unde trona zi şi noapte, alături de patron, căpitanul Aristide Lecca.
Veteranul Dunărei, cum îi spuneau toţi cu respect, era verde încă deşi albit de tot şi c-un picior de lemn.
De loc din insula Zante, venise la Dunăre căpitan, stăpânul unei corăbii, de felul celor numite prin scalele Levantului barco-bestia.
Căpitanul Lecca, marinar de rasă, lup de mare, manevra cu artă. Şi când intra prin porturi cu toate pânzele întinse stârnea admiraţia marinarilor care rămâneau cu gura căscată.
După ce vându corabia la un compatriot din Brăila, îşi cumpără o vechitură de vaporaş englezesc. Făcuse mare vâlvă pe vremuri la Dunăre procesul căpitanului Aristide Lecca.
Fusese denunţat de un fochist, pe care-l bătuse că arde la căldări, în loc de cărbuni, din grâul ce transporta în hambarele vaporului. După ce scăpă de judecată, asigură vaporul şi reuşi să-l înece pe o mare calmă între stâncile de la Tuzla. Cu banii încasaţi de la societatea de asigurare plecă în porturile din Sudul Rusiei. După trei ani se întoarse la Dunăre fără bani şi fără un picior.
Ce făcuse? Ce învârtise? Mister.
Viaţa lui închidea o taină de nepătruns. Se bucura totuşi de un respect general.
Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte sau să-l contrazică. Concentrat şi rece. Ştia de toate, vorbea cinci limbi străine. Era calendarul şi barometrul portului. Ieşea bocănind cu piciorul lui de lemn pe cheiul de piatră, îşi înălţa capul, şi ca un vultur pleşuv străpungea cu ochii zarea, inspecta cerul, mirosea aerul sărat al mării, pipăia parcă pulsul naturei. Şi uneori îşi scotea ciotul de
lulea dintre dinţi, muia vârful degetului mic în gură şi-l ridica în aer, să prindă direcţia din care adie vântul.
— La noapte avem furtună... o să sufle tramontana – şi nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Era sfânt ce spunea el.
Toţi îl consultau ca pe oracolul de la Delfi. Privind de pe chei el îşi da păreri, sentinţe fără apel, asupra manevrei vaselor în port.
El da sfaturi şi consultaţii în chestii de salvare şi abordaj, încurca şi descurca cele mai complicate procese maritime, găsea totdeauna, cu pricepere şi memorie, portiţa de scăpare pentru a ieşi din angrenajul legilor şi uzurilor maritime, căci era stăpân pe toate şurubăriile comerţului levantin.
La masa lui, din fundul tavernei, puneau la cale cu adevărată artă toate loviturile nocturne din zona portului.
Contrabandele, furturile de cereale se executau după planurile lui. Combina, dispunea şi prevedea totul cu precizia unui geniu militar. Toate firele erau în mâna lui, la postul de comandă, unde veneau ştiri şi plecau ordine pe teatrul de operaţii. Căpitanul Aristide Lecca făcea numai strategie. Tactica era pe seama celor care executau planurile lui combinate în mai multe ipoteze: pe uscat, pe mare, sau pe Dunăre. La împărţirea prăzii îşi avea partea lui de
câştig. Adesea executanţii cădeau în capcană. El însă era totdeauna afară din cauză. Senin, sigur şi invulnerabil. Cădea totdeauna în picioare ca o pisica.
*
Sulina e porto-franco. Marfa intră fără vamă şi iese prin contrabandă. Uneori un acord secret se stabileşte între contrabandişti, agenţi vamali şi santinelele de pe maluri. Discreţia-i garantată.
Batista, inelul sau tabachera unui şef de post, arătate de barcagiu, sunt talismane pentru santinelă care lasă liberă trecerea bărcii fără control.
Hoţii, spargeri, nu s-au pomenit niciodată în Sulina. Poţi dormi în linişte cu uşile şi terestrele deschise vraişte. Proprietatea se respectă cu sfinţenie. Pe uscat nu se fură. Pe apă furtul e permis, fiind socotit un fel de drept legitim, legat de comerţul maritim, afaceri curente de port, mai mult sau mai puţin riscate, adesea făcute prin bună înţelegere cu păzitorii şi personalul
îmbarcat.
Toate morile din partea locului macină grâu adus pe sub mână de la şlepurile din port. Odată, când s-a găsit un căpitan de port care să împânzească malurile cu soldaţi, toate morile s-au oprit din lucru. Măsura draconică n-a ţinut mult, populaţia era ameninţată să moară de foame.
Într-o seară de toamnă umedă şi mohorâtă, căpitanul Lecca, la masa lui în fundul tavernei, sta la pândă cu ochii ţintă la uşă.
Ahile buzatul, intră cătând iscoditor.
Gherasim, patronul, îi ieşi înainte. Şi amândoi se aşezară la masa din fund. Unul în dreapta şi altul în stânga căpitanului Lecca. Se vorbea pe şoptite, dar apăsat şi tăios.
Afacerea pusă la cale era sigură; trebuia lucrat repede şi hotărât, profitând de-o noapte neagră, fără lună.
Căpitanul Lecca, după ce expuse pe larg planul operaţiei, făcu semn cu pipa lui stinsă către un băieţaş oacheş, îmbrăcat într-o flanelă vărgată de marinar.
— Ela-do... Diavolachi ... du-te şi adu aci pe Barba Nicola Americanul... dar ştii... cu toată viteza... amesos ... şi Enachi, agentul de legătură, un grecuşor vioi cu părul negru, creţ, c-un cap cât o tărtăcuţă şi o pereche de ochi jucăuşi de veveriţă, o luă la goană spre uşă.
Patronul se ridică greoi de pe scaun, cotrobăi pe sub tejghea şi scoase la lumină o butelie pecetluită.
— E vin adevărat de Samos. De cel care te scoală de pe boală.
Vinul grecesc, turnat în pahare, strălucea auriu, de culoarea chihlimbarului. Buzele late a lui Ahile se adaptau ca două lipitori pe marginea paharului sugând avid lichidul aromat, dulce ca siropul, c-un parfum tare ca de cosmetic.
După câteva minute Americanul intră croindu-şi drum cu greutate printre mese până în fund.
Căpitanul Lecca îi făcu loc lângă el. După ce-i umplu paharul se aplecă şoptind apăsat în urechea Americanului:
— Pregăteşte repede barca... mergi la mila trei... şlepul Odiseu, în dreptul stâlpului cu ancora răsturnată... să nu umblaţi la bocaporţi... că faceţi zgomot... ţineţi mereu malul stâng... opt saci are pregătiţi căpitanul Panteli.
— Şi la ananghie? Dacă ne încolţeşte? Ce ne facem? întrebă Americanul.
— La ananghie... funda sacii în apă... şi vă lipiţi de un şlep... rămâneţi ca morţi acolo până se face linişte.
Plecară pe rând. Întâi Americanul ca să-şi pregătească barca. Abile nu se urni de scaun decât după ce văzu fundul sticlei.
Trecuse miezul nopţii când barca se dezlipi pe furiş de malul stâng. Americanul îşi luase încă două lopeţi de schimb, o frânghie cu noduri şi un ispol, un fel de căuş de lemn pentru aruncat apa afară din barcă.
Portul dormea dus. Nici o mişcare nu se simţea. O linişte de cimitir. Noaptea neagră, opacă.
Cerul era ascuns de un plafon jos de nori compacţi. Un vânt umed sufla din largul mării.
Prevederea timpului după meteorologia căpitanului Lecca nu da niciodată greş. Vreme bună de lucrat pe ascuns. Fără nici un zgomot, barca mută ca o fantomă, aluneca tăindu-şi drum în puterea nopţii. Ahile trăgea lung şi rar la lopeţi; învăţase din tinereţe meşteşugul contrabandiştilor; vâslea hoţeşte, fără să scoată pana lopeţii din apă.
Pe brânci, la prova bărcii, Enachi sfredelea cu ochii lui ageri de copil perdeaua de întuneric. Şi uneori şoptea apăsat bătrânului care nu vedea bine: "babord... tribord... banda...". Cu mâna încleştată pe echea cârmei, Americanul executa mut comanda.
*
Pe timpul iernii, când începe să se închege pojghiţa de gheaţă de pe faţa Dunărei, toate porturile se golesc, numai Sulina se umple.
Pontoanele, schelele, debarcaderele din porturi se ridică şi se pun la adăpost. Şlepurile goale se retrag în locuri de iernare, ferite de scurgerea sloiurilor care mătură şi rad tot ce întâlnesc în cale. Elevatoarele plutitoare, şlepurile încărcate cu cereale, se lasă în convoiuri la vale în spre Sulina. Câţiva kilometri de la gură fluviul se poate menţine dezgheţat, navigaţia şi încărcarea
vapoarelor de mare continuă neîntrerupt toată iarna.
Pe când celelalte porturi dorm, Sulina lucrează. Un oraş nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. Un oraş flotant, efemer, dar viu, original şi pitoresc. Sute de şlepuri sunt ancorate de-a lungul malurilor, priponite cu parâme groase de sârmă împletită, ca să înfrunte puterea sloiurilor ce curg spre mare.
O lume întreagă mişună pe puntea acelor locuinţe plutitoare. În cabinele cochete, văpsite în culori felurite, cu perdeluţe la ferestre de-o palmă, în locuinţe minuscule ca nişte căsuţe de păpuşi, trăiesc familii întregi cu toată gospodăria lor.
Din gura burlanelor de tablă se înalţă domol fumul sobuşoarelor de tuci, cât o lulea de mare, la care bucătăresc nevestele şleparilor.
Afară, pe frânghiile întinse între vinciul ancorei şi roata cârmei, flutură în bătaia vântului, rufele spălate şi puse la uscat. În jurul cabinelor, în oale de lut, în cutii de lemn şi în bidoane de tinichea pline cu pământ, cresc tufe de verdeaţă şi flori mirositoare: muşcate, rozmarin şi busuioc grecesc.
Felurite soiuri de vieţuitoare trăiesc aci, pe puntea şlepului de fier; perechi de animale curate şi necurate, în cea mai perfectă armonie, întocmai ca în biblica arcă a lui Noe, pe când rătăcea pe apele deluviului, înainte de a se împotmoli pe muntele Ararat.
Găinile, zburlite, în deplină libertate, ciocănesc cu pliscul lor tare tabla de fier a punţii, culegând boabele de porumb ce cad din saci la încărcare. Câte-un cocoş, pintenat, suit pe roata cârmei, cu ochii la harem, trâmbiţează bătând falnic din aripi şi salută în fiecare zi răsăritul soarelui la orizontul mării.
Gâştele chinuite, puse la îndopat, stau în cuşcă prizoniere, cu tălpile ţintuite.
Porcul, la îngrăşat pentru Crăciun, grohăie în provă priponit de lanţul ancorei.
Pisica leneşă, friguroasă, se cuibăreşte înăuntru la căldură, pe când afară, câinele păzitor neadormit, veghează veşnic ca strajă credincioasă la scara şlepului.
Şleparii, în papuci de pâslă, robotesc fără treabă cu pipa între dinţi, iar copiii lor se zbenguiesc legaţi de mijloc c-un capăt de frânghie, de frică să nu cadă în apă, jucându-se pe punte.
Duminica, în haine de sărbătoare, se fac vizite de la un şlep la altul. Şi din oraşul acesta de pe apă, lumea se duce la biserică şi la târguieli în oraşul de pe uscat. Iar uneori, în burta şlepurilor, în hambarele goale care se tapisează cu steaguri şi bandiere, se dau baluri marinăreşti cu invitaţii în regulă. Asistă un numeros şi pestriţ public.
Idile, aventuri, căsătorii, divorţuri şi drame, aceleaşi eterne păcate omeneşti încearcă şi oraşul acesta provizoriu, care trăieşte închegat câteva luni pe an, numai cât ţine iarna. Odată cu adierea vântului de primăvară, când ostroavele înverzesc şi Dunărea se limpezeşte de sloiurile scurse spre mare, vasele ridică ancorele înnămolite şi se despart plecând spre alte locuri. Oraşul flotant şi efemer se risipeşte ca prin farmec, dispare într-o zi. Şi în urma lui nimic nu mai rămâne.
*
Înspre oraşul acela plutitor, răsărit ca prin minune pe oglinda Dunărei, gonea barca Americanului în puterea nopţii. Un val de ceaţă opacă venea de la larg. Mari pete negre, ca nişte umbre fantastice se desprindeau de-a lungul malurilor. Erau elevatoarele de rezervă. Cu gâturile lor întinse, cu spinările crestate, păreau nişte gigantice dihănii antideluviene.
Două lumini roşii clipeau înainte, la prova unui şlep. Barca se apropia pe furiş de scara lăsată la apă.
Căpitanul Panteli, fumând nervos, aştepta lângă sacii plini, traşi la marginea punţii.
— Odisseu? întrebă un glas înfundat.
— Dai răspunse un mormăit printre dinţi. Căpitan Panteli?
— Da?
— Gata?
— Gata.
— Stinge felinarele, şopti cineva de pe punte.
S-a lucrat repede şi pe tăcute.
Gâfâind din greu au tăbârcit sacii plini coborându-i în barcă. Băiatul, cu mâinile îngheţate, se ţinea lipit de scară, pe când ochii lui de diavol spionau cu agerime malul întunecat.
— Mola! şi barca, adânc afundata sub greutatea sacilor, se dezlipi lunecând la vale. Ca să nu facă nici un zgomot lăsară barca în voie, dusă de curent, pe firul apei, ca o plută.
Americanul la cârmă, Ahile iscodea malul stâng şi băiatul malul drept În tăcerea profundă, în bezna nopţii, se auzi deodată o bătaie slabă, în cadenţă, venind din depărtare.
Toţi trei, îngheţaţi, ciuliră urechile.
— Un vapor care urcă, şopti Ahile încordat.
— E pilotina, adăugă încet băiatul, o cunosc după lumini; "verdele şi roşu sunt jos aproape de apă".
— Banda cârma! mormăi Americanul, şi barca se lipi de-un şlep, în afară de vederea pilotinei care înainta forfotind prin mijlocul canalului. Felinarele ei de drum aşterneau dungi luminoase care tremurau pe oglinda neagră a apei.
Bătăile elicei deşteptaseră o santinelă, care zări barca în lumină. Un glas poruncitor tună pe malul drept.
— Barca! trage la mal.
Nici o mişcare.
— N-auzi? Fă dreapta şi acostează aici.
Dar barca făcu brusc la stânga. Şi Ahile, încordat la lopeţi, trăgea cu disperare să intre la adăpost, între şlepurile negre, care puteau masca barca surprinsă.
Un fulger scurt ţâşni roşu pe mal şi un bubuit de puşcă răsună în pustiul nopţii.
Glonţul, c-un şuier ascuţit, trecu nebun pe de-asupra bărcii.
— Jos! pe burtă, şopti Ahile dând drumul la lopeţi. Numai Americanul singur rămase neclintit la post, cu mâna ţeapănă pe cârmă, cătând să îndrepte barca între două şlepuri. Dar deodată doua focuri de armă izbucniră aproape în acelaşi timp. Şi Americanul scăpă cârma din mână.
Capul îi căzu pe piept şi, fără să scoată un cuvânt, bătrânul se rostogoli mototol pe fundul bărcii.
— L-a lovit, bolborosi băiatul tremurând.
— Taci! se stropşi la el Ahile clănţănind din dinţi.
Barca se opri singură pe lanţul unei ancore. Curentul o târâse între şlepuri. Ahile întinse mâna, pipăi lanţul şi se opinti făcându-i vânt bărcii la vale, pe lângă coastele unui şlep până la pupă.
Erau deocamdată la adăpost.
Gloanţele nu-i puteau ajunge.
— Unde eşti lovit? întrebă în şoaptă Ahile aplecându-se de-asupra Americanului căzut.
Nici un răspuns.
Se auzea slab un horcăit înăbuşit. Îi pipăi trupul ca să-i găsească rana,
— Apucă-l de picioare, să-l întoarcem cu faţa în jos.
Şi Ahile simţi pe degetele lui uscate căldura sângelui ce gâlgâia din rană.
Glonţul îi sfărâmase umărul stâng.
Ahile îşi rupse cu dinţii poala cămăşii, făcu un tampon şi-l apăsă pe rană.
Pe malul opus se auzea larmă de glasuri, chemări şi semnale de fluier.
— Ne-au încolţit. Nu-i rost. Funda!
Ahile şi băiatul se opintiră prăvălind sacii în apă. Barca se ridică uşurată.
Ascunşi acolo, la adăpost, au stat până s-a potolit zgomotul de pe maluri.
Rănitul gemea, cu ochii închişi, cu buzele arse. Ahile îi răcori fruntea înfierbântată, îi dădu să bea din ispolul cu care scotea apa din barcă, şi-l îmbărbăta cu mângâieri frăţeşti.
— Nu-i nimic, Nicolache... nu-ţi fie teamă, fraţico... trece... şi eu am păţit-o odată...
Uşor, pe nesimţite, se lăsă barca la vale, de la un şlep la altul, până ajunse în port.
Ca să nu fie văzută de la pichet, barca fu oprită mai sus de debarcader, lângă un elevator plutitor care o masca perfect.
Trebuiau să meargă o bucată de drum pe jos până la casa Americanului. Din barcă l-au ridicat pe braţe. Nu se putea ţinea pe picioare. Se lăsă jos moale, frânt de mijloc. Pe străzi dosnice Americanul a fost dus pe sus până acasă.
Se lumina de ziuă. Nimeni nu-i văzuse.
Numai Lulu, maimuţa, îi spiona cu ochişorii pe jumătate deschişi, din culcuşul ei făcut într-un şal de lână. Şi când bătrânul, întins pe pat, începu să geamă, Lulu sări de la locul ei şi dintr-un salt căzu pe perna patului.
Scâncind plângător începu să caute în capul bătrânului şi să-i răsfire cu lăbuţele părul lui alb.
Simţea că ceva grav i s-a întâmplat stăpânului. Şi gămăliile ochilor ei, ameninţători, licărind ca două scântei, pândeau fiecare mişcare a lui Ahile, care se învârtea zăpăcit prin casă.
*
Evantia venise într-o fuga.
Ahile trimisese băiatul să-i spună că tatăl ei e bolnav. Cu mâna pe inimă, intră ca o furtună pe uşă năpustindu-se asupra patului.
— Tatăl tată! Ce ai? Ce s-a întâmplat?
Şi cu mâinile tremurătoare începu să mângâie fruntea înfierbântată a bătrânului.
El ridică încet pleoapele, cătând fix, cu ochii sticloşi. Şi chipul acela palid, pe jumătate mort, se lumină o clipă de grimasa unui zâmbet duios. Cu degetele lui descărnate pipăia nesigur pieliţa moale, catifelată, a mâinilor pe care încerca să le aducă la buzele lui uscate.
Fata izbucni într-un plâns nervos. Şi când îl cuprinse în braţe, ca să-l ridice în capul oaselor, bătrânul scoase un geamăt prelung, ca un scâncet de copil bolnav.
— Unde te doare, tată?
— Rana e la umăr, arătă Ahile, şi buzele lui late începură a tremura uşor.
— Rănit! Dar ce s-a întâmplat? Spune, vorbeşte odată, omule!
— L-au împuşcat grănicerii... aduceam nişte saci cu grâu... noaptea... de la un şlep...
— A! înţeleg... voi l-aţi ucis, tâlharilor... ce trebuia să târâţi un bătrân ca el la hoţiile voastre?
Şi Evantia îşi smulse pălăria din cap, îşi suflecă mânecile, răscoli printre rufe şi rupse-n făşii o cămaşă curată ca să pregătească un pansament.
— Du-te şi vino numaidecât cu doctorul Tomiţă. Spune-i că-l rog să vină repede. Ahile se codea.
După ce-şi şterse sudoarea rece de pe frunte, zise cu glas scăzut:
— Nu se poate. Nimeni nu trebuie să ştie că-i rănit.
Fata sări arsă. Cu degetele crispate se repezi la el, ca o panteră zădărită, gata să-l sfâşie cu unghiile. Ahile se retrăgea palid spre uşă.
— Cum, după ce l-ai dus la moarte, nu vrei nici să chemi doctorul să-l scape?
— Ascultă, fata mea, linişteşte-te. E spre binele vostru. Tu nu înţelegi cum devine chestia. Dacă se află ceva, tatăl tău intră la sigur în puşcărie. Asta vrei tu?
Fata se frământa disperată; se învârtea prin casă frângându-şi mâinile, nehotărâtă, neştiind ce trebuie să facă.
Bătrânul inert, părea că doarme. Respiraţia i se auzea într-un ritm regulat.
Deodată începu să-şi mişte buzele uscate şi fălcile parcă mestecau ceva în vid.
Fata îl privi cu inima strânsă, îşi muşcă degetele gata să izbucnească iar.
Nu putea să afle ce vrea bătrânul, care nu era în stare să articuleze nici un cuvânt.
Numai câteva lacrimi licăreau scurgându-se printre genele stinse.
După ce-i sărută fruntea de ceară, ea îşi luă pălăria şi plecă grăbită spre doctor.
Pe drum gândurile i se încrucişau cu repeziciune în mintea ei înfierbântată.
"Dacă nu aduc doctorul, moare... dacă se află, îl cheamă, îl judecă, şi îl condamnă..."
"Doctorul e om bun, are să-l roage cu lacrimi să nu spună la nimeni... oare doctorul are să păstreze secretul?"
*
Doctorul, Nenea Tomiţă, singur în grădina spitalului, în picioare, citea o scrisoare. Înalt, spătos, monumental, în halatul lui alb părea de la distanţă o statuie de marmură, ridicată pe aleea care lega morga de spital.
Fata încercă să-şi facă o mină surâzătoare, dar lacrimile îi jucau încă în ochi.
— Ce-i cu tine? De ce-ai plâns? Spune drept, o întrebă doctorul blajin ca totdeauna.
— Tata e bolnav.
— Ce are? Ce-l doare?
— L-au împuşcat... izbucni fata într-un plâns zguduitor.
— Împuşcat! Cum? Cine?
— S-a dus noaptea cu barca să ia grâu... de la un şlep... soldaţii au tras cu puşca...
— Unde-i lovit?
— La umăr. Dar nu poate nici vorbi nici umbla.
— Ei lasă, viu eu acum să-l văd.
Şi doctorul întinse mâna ca s-o mângâie. Fata îi prinse mâna, şi înfrigurată, o ridică la buzele ei.
— Te rog mult să nu spui la nimeni... să nu se afle nimic de întâmplarea asta.
— N-ai grijă. Nici o vorbă n-are să iasă din gura mea. Du-te acasă. Că eu te ajung.
Şi doctorul, cu veşnicu-i zâmbet somnolent, cu mişcări leneşe, intră în birou, îşi agăţă halatul în cuier luându-şi celebra lui pălărie borsalină, cât roata carului de mare.
Păşind rar, apăsat, mergea pe chei sprijinindu-şi enorma greutate a trupului pe vechil lui baston de cireş, cu ţepuşă la varf.
La debarcaderul bărcilor se opri. Toată lumea în drum îl saluta cu respect. De lene el nu-şi mai scotea pălăria, dar răspundea prin vorbe, glumind şi spunând fiecăruia pe nume. Copiii pe stradă cum îl vedeau îi ieşeau în cale. Doctorul avea obiceiul să-i plesnească uşor din mers cu vârful bastonului la dos. Şi ei făceau haz, mândri şi bucuroşi că domnului doctor îi place să se joace cu ei.
Barcagiii îşi scoteau căciula din cap şi se luau la harţă pentru cinstea de-al trece pe domnul doctor cu barca pe malul opus.
Barca, în care intra voluminosul doctor, se afunda cu două palme în apă.
Barcagiul, mândru de onoarea ce i se făcuse, se încorda la lopeţi. În câteva minute acostară dincolo, în Prospect.
Doctorul băgase mâna în buzunar ca să plătească dar barcagiul protestă:
— Nul ferească Dumnezeu!... pentru d-voastră...
Si fiindcă barca se depărta, doctorul aruncă, înăuntru, din mers, un pachet de ţigări.
Căsuţa în care sta Americanul era chiar în faţa debarcaderului.
Doctorul, în loc să intre de-a dreptul, ocoli pe altă stradă, se întoarse şi intră în curte, încredinţat că nimeni nu l-a văzut.
La casele dimprejur mai multe perechi de ochi se iţeau după perdele. Ahile îl zărise de departe şi se piti pe după casă făcându-se nevăzut.
Uşa era descuiată. Doctorul intră fără să bată. Aerul era greoi, îmbâcsit; umezeală şi mizerie.
— Deschideţi fereastra, porunci el, trăgându-şi un scaun lângă patul bolnavului.
— Tată! uite a venit domnul doctor.
Bolnavul, imobil, deschise ochii tulburi aruncând o privire vagă în spaţiu.
Doctorul îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile şi, cu braţele puternice, săltă ca pe-un copil trupul acela de bătrân puţintel, întorcându-l pe-o coastă. Gemete înăbuşite scăpau printre buzele vinete ale rănitului, care nu putea articula nici o vorbă.
După ce-i examină rana şi-i făcu un pansament nou, doctorul se aşeză mut pe scaun.
Într-o tăcere penibilă, tragică, el privea la rămăşiţele de viaţă care mai palpitau cu îndărătnicie încă în maşinăria aceia umană distrusă, netrebnică, fără speranţă de a mai fi reparată. Căta parcă să prindă cu ochii eternul mister al morţii care plana suverană în faţa lui.
Evantia cu răsuflarea stăpânită, cu ochii în lacrimi, aşteptă un cuvânt care întârzia să vie.
Frecându-şi nervos câteva fire din barba lui albă, doctorul se sculă greoi luându-şi bastonul.
— Nu mai da bani la farmacie. Îţi trimit eu doctorii şi pansamente de la spital.
— Dar ce credeţi? Scapă? Scapă-l, domnule doctor, te rog, scapă-l.
— Glonţul a intrat în umăr şi a ricoşat pe şira spinării, zise doctorul murmurând, după obicei, în barba lui albă: "He! la vie... la vie... c’est la vie..." şi plecă în spre debarcader, cu pălăria lăsată pe ochi, lovind necăjit pietrele cheiului cu ţepuşa bastonului de cireş.
*
În taverna lui Peter the Grics se comenta în şoaptă pe la mese întâmplarea din noaptea în care se auziră împuşcăturile. Grănicerii, agenţii de la vamă şi gardienii Căpităniei Portului, umblau forfota iscodind pe barcagii să afle cine plecase în noaptea aceea din port.
Ahile avusese grijă să astupe cu dopuri de lemn găurile făcute de gloanţele care ciuruiseră un bord al bărcii.
Aşternuse şi un strat de vopsea groasă după ce spălase petele de sânge închegat pe bancuri.
Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută.
Ahile, Gherasim şi căpitanul Lecca aveau şedinţe secrete, consfătuiri intime pentru a face faţă noilor întâmplări.
— Băiatului, spuse crunt Lecca, fă-i vânt imediat pe vaporul grecesc Iris, care pleacă mâine la Zungulda în Anatolia; am vorbit eu căpitanului Zambra, să-l îmbarce ca ajutor de bucătar. Americanul e pe moarte, nu poate face declaraţii la Căpitănie. Numai tu rămâi să intri în capcană. Le cazi în labe ca şoarecele în ghearele pisicii.
Buzele late ale lui Ahile începură să tremure nervos pe când sugeau cu lăcomie dintr-o ţigară turcească, ultima rămăşiţă dintr-o contrabandă de la un vapor poştal.
— Eşti la ananghie, Ahile... Eu am un plan care te poate scăpa, adăugă Lecca, răsucindu-şi falnic mustăţile lui războinice.
— Spune ce-i de făcut, şopti grăbit Ahile, sugându-şi buzele.
— Numai dacă s-o prinde. Ai noroc că-i în concediu căpitanul portului. Îi ţine locul ofiţerul acela mândru care umblă mort după fata Americanului. Dă fuga la fată şi înspăimânt-o că taică-său are citaţie să fie ridicat... o să-l bage în puşcărie... ea să-l roage pe ofiţer ca să înceteze urmărirea din partea Căpităniei.
Ahile luminat, aruncă mucul de ţigară, şi o luă la fugă.
*
Evantia, îngrozită de cele ce auzise din gura lui Ahile, se frământa în frigurile nehotărârii.
"Cum să meargă ea la Deliu?... tocmai la el... să-l roage... să-i cadă în genunchi... ce ruşine... ce umilinţă... nu... nu... imposibil".
— Altă scăpare nu-i, fetiţo, îi şopti insinuant Ahile, trebuie să-l scapi pe tatăl tău.
În cămăruţa de alături, bătrânul, care părea că doarme lungit pe spate deschise ochii, îşi ascuţi auzul, căznindu-se în zadar să-şi dea seama de ce se întâmplă în jurul său. Rămase aşa, cu ochii ţintă înainte, la peretele din faţă, privind o iconiţă a Sfântului Nicolai, afumată, neagră, murdărită de milioane de muşte în cursul anilor.
Icoana asta o avea din copilărie.
Maică-sa i-o prindea cu o panglică roşie la căpătâiul patului. I-o dăduse când plecase prima dată ca marinar pe o corabie. El o atârna în peretele cabinei. Şi din cauza valurilor, ca să nu se zbată în balansul vasului, o bătuse în cuie. Pe timpul osândei îi dăduseră voie să aibă la el icoana asta. Timpul o ştersese complet. Nimic nu se mai desluşea pe dânsa, dar bătrânul o privea cu sfinţenie ca pe un obiect rar, aruncat de valuri la ţărm, salvat de mâna Domnului
dintr-un naufragiu.
Când Evantia îşi aruncă ochii spre pat, îl văzu pe bătrân agitat; cu degetele descărnate făcea sforţări râcâind plapuma; buzele vinete se mişcau mestecând vorbe neînţelese. Fata veni lângă el, căutând să vadă ce vrea. Îi urmărea privirea fără să înţeleagă ce doreşte.
— Icoana, ghici Ahile, da-i icoana.
Evantia se întinse, luă icoana din perete şi o puse pe pat. Pe când fata căuta o cârpă s-o şteargă de praf, bătrânul se grăbi să ia icoana cu mâinile tremurătoare, şi c-un gest de aviditate îşi lipi buzele de scândurica veche, uscată, mâncată de carii, pe care vremea ştersese orice urmă.
— Mi-ai promis că aduci preotul aici, de ce nu vii cu el, că poate i-ar face bine, spuse Evantia.
— Nu-l cunoşti, zise Ahile, e un om păcătos şi lacom. Nu vrea să vină, nu vă iartă că l-aţi înşelat. El v-a crezut bogaţi...
— Adu pe preotul român.
— Nu vrea să slujească. Zice că nu se amestecă. Grecii au preotul lor.
— Te simţi mai bine? întrebă Evantia înduioşată, surprinzând o expresie de linişte pe figura tatălui ei.
— Da, îi răspunse el căutând s-o privească drept în ochi, c-o dragoste şi mulţumire mută.
— Las că rămân eu cu el, îi şopti Ahile, du-te repede la căpitan. Ţii minte ce trebuie să-i spui? Numai atât să-i ceri: "Căpitănia să înceteze urmărirea".
Fata se codea. Îşi căuta jacheta, pălăria şi nu se hotăra să plece.
— Aleargă acum, o zorea Ahile, că-l găseşti acasă. Să ştii că mâine e prea târziu.
Bătrânul de pe pat urmări toate mişcările până ieşi pe uşă apoi închise ochii făcându-se că doarme.
Ahile scoase o pungă de tutun, îşi făcu o ţigară groasă şi începu să caute prin casă o cutie de chibrituri. Bătrânul simţind mişcare în jurul său deschise ochii, dar îi închise repede. Îi era un fel de silă de tot ce-l înconjura, se afunda parcă din ce în ce mai adânc în sine însuşi. Şi gândurile îi frământau mintea cerând o dezlegare. Se întreba mereu chinuit de aceleaşi întrebări: "Oare să fie sfârşitul? Nu mai e nici o scăpare?"
"Da, sigur, sfârşitul."
"Trebuie să mor... toţi oamenii mor... mor pe rând", îi şoptea o voce lăuntrică.
Groaza de misterul morţii îl îngheţa oprindu-i bătăile inimei. Cu încetul îşi revenea. Deschidea ochii, încerca să mişte degetele şi o licărire de nădejde îl înviora pentru câteva clipe. Căzut într-o continuă toropeală, el vieţuia totuşi, dar numai în trecut.
Începea o perindare în mintea lui de imagini apropiate, întâmplările din urmă, din noaptea când a fost rănit, apoi cearta de la debarcader când încolţit a scos cuţitul să se apere, primirea ce i-o făcuseră rudele şi compatrioţii crezându-l bogat, drumul lung pe vapor, traiul acolo în colonii şi toată viaţa i se înşira în urmă, mergând cu închipuirea departe până în anii de copilărie de care îşi aducea perfect aminte.
Se adâncea în amintirile copilăriei. Se recunoştea aşa cum fusese, se vedea limpede c-o ascuţime de minte care-l înspăimânta, ca şi atunci când era să se înece o dată în Dunăre.
Căzuse în apă şi curentul repede îl furase, târându-l sub un şlep. Îşi dăduse perfect seama de pericol. Dacă ar fi căutat să iasă la suprafaţă era pierdut. Pipăind pe fundul şlepului el s-a târât până a simţit cu mâinile cârma şi atunci a scos capul afară. A simţit fiorii şi ghearele morţii. Prin ce minune a scăpat atunci? Fusese o luptă între viaţă şi moarte. A luptat şi a învins. "Eram
tânăr, eram tare"... se gândea el.
Acum simţea cum se duce alunecând într-un adânc fără fund. Era aşa de slab şi de neputincios încât nu mai încerca nimic, se lăsa în mâna Domnului. Încerca să se judece singur, ca pe un străin, să-şi lămurească viaţa, şi nu-şi găsea nici un rost. O înlănţuire nesfârşită de suferinţe, de griji... pentru ce? "A fost un om fără noroc. De ce unii trăiesc bine şi alţii rău? Acum s-a sfârşit... De ce D-zeu n-a vrut să fie bun şi cu dânsul? Asta n-o putea el înţelege. S-a sfârşit... nu mai pot aştepta nimic". Simţea bine în fundul sufletului său că moare, dar nu reuşea să se deprindă cu ideea asta. Era ceva neînţeles pentru mintea lui. Îl apuca un fel de milă de sine-însuşi, de fata lui care rămânea singură.
Încerca să spună în minte o rugăciune ştiută din copilărie. Dar nu reuşea să-şi aducă aminte toate vorbele în şir. Şi atunci, de necaz, ca pe un copil, îl podidi plânsul deznădejdii, fierbinte, sfâşietor.
Ahile fuma; trăgea adânc fumul până în fundul pieptului, apoi îl slobozea încet afară pufnind molcom cu buzele lui late. Se uita lung spre pat. Avea uneori impresia că Americanul nu mai suflă. Îl vedea întins, ţeapăn ca un cadavru, cu fălcile păroase, scofâlcite, cu fruntea galbenă ca ceara.
Nu-i era la îndemână în camera asta în care plutea moartea nevăzută. Simţea ceva neplăcut. Şi totuşi îl încercă un sentiment de bucurie.
"Iaca el a scăpat... şi Americanul moare... moare la sigur... putea foarte bine să i se întâmple şi lui asta... dacă îl lovea glonţul pe el? doar erau împreună... vezi că pe el D-zeu l-a păzit..." gândea Ahile împăcat, c-o profundă mulţumire sufletească.
Trecu în camera de-alături ca să-şi mai schimbe gândurile. Lulu, maimuţa, din colţul ei dintre şaluri, îi pândea toate mişcările cu ochişorii ei vii, neastâmpăraţi.
Ahile nu se simţea bine nici aici; se vedea spionat la tot pasul; se întoarse lângă patul bolnavului aşezându-se pe un scaun. Se gândea: "că moare, e sigur... când?... o zi, două... bietul Nicola... dar cui rămâne barca lui?... la drept şi el are o parte. Cine îl învăţase pe American să se ducă la căpitanul de port să ceară barca? Poate îi rămâne lui... ce, să i-o mai ceară înapoi cineva... ce bună barcă... ce bine ţine la val".
Se înserase. Evantia trecu de câteva ori în sus şi în jos pe stradă până se hotărî să intre.
Deliu era singur. Sta la birou c-o carte şi cu un dicţionar dinainte. Avea obicei să scoată note pe care le utiliza în scrisorile lui dulci. Era deprimat că o daneză soţia unui inginer, o blondă graţioasă, mândră şi rece, se încăpăţânase ca să-i reziste. Găsise tocmai o cugetare potrivită care şi-o însemnase: "Pudoarea este o invenţie a femeilor urâte".
Un marinar, Jean ordonanţa, intră tiptil, numai în ciorapi de lână.
— O domnişoară vrea să vă vadă.
— Cine-i? N-o cunoşti?
— Nu prea putem şti că n-am văzut-o venind pe la noi.
— Pofteşte-o înăuntru, şi Deliu se ridică.
Era îmbrăcat într-o elegantă pijama de mătase vişinie. În penumbra săliţei de intrare el nu recunoscu deodată pe fata care nu îndrăznea să păşească.
Când reuşi să-şi descleşteze gura zise: "am venit să te rog ceva".
Deliu izbucni radios tăindu-i vorba:
"A! Evantia, sălbatica gazelă... ce surpriză... ce te aduce la mine?... Nu te jena, spune" – şi el o atrase cu blândeţă înăuntru, vorbindu-i cu glasul lui bărbătesc, sonor şi dulce.
Evantia, frământând între degete un colţ de batistă, începu cu vocea strânsă, întretăiată de emoţia care o strangula.
— Am venit să te rog... dacă ai milă de mine şi de tata... care-i pe moarte... să nu-i faci nimic, el nu-i vinovat... alţii l-au luat noaptea cu barca... şi tocmai pe el l-au împuşcat...
Şi vorbele i se pierdeau într-un plâns cu sughiţuri.
Deliu nu pricepu nimic la inceput.
"Ce vrea fata asta de la el?"
Stătu o clipă pe gânduri. Şi deodată se lumină.
— A! înţeleg. Tatăl tău e amestecat în hoţia de cereale din port. Ei, şi ce pot face eu în chestia asta?
Evantia se chinuia să-şi amintească vorbele pe care le repetase Ahile.
— Căpitănia să înceteze urmărirea, zise ea pripit urmărind cu ochii efectul vorbelor sale.
El, tăcut, indecis, făcu doi paşi cu ochii în pământ. Se întoarse cumpănindu-se pe vârful picioarelor, apoi îşi înălţă capul, şi făcând ochii mici, învălui într-o privire ascuţită silueta fină care se proiecta pe albul peretelui din fund.
— Să vedem ce putem face, vorbi el rece, enigmatic.
Ea îl fixă aşteptându-i răspunsul, roşie, cu obrajii aprinşi. Simţea că el o pipăie cu ochii; o examina din cap până la picioare.
Ideea fixă care-i stăpânea mintea o împingea înainte, cu mâinile întinse, gata parcă să-i cadă în genunchi. Reîncepu cu voce plângătoare:
— Te rog... faci asta pentru mine?... îmi promiţi?
— Îţi promit, mâine închid dosarul, încetează orice urmărire, răspunse el hotărât, mărinimos.
Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulţumire, pe când mâna lui rece se întinse ca să-i mângâie obrajii fierbinţi de lacrimi şi ruşine.
Şi deodată, Deliu îşi schimbă tonul. începu să vorbească blajin, duios, c-un timbru seducător de dulce...
— Numai de dragul ochilor tăi voi face asta... Hai, calmează-te, ştergeţi lacrimile. Plânsul te face urâtă. Acum putem vorbi ca doi prieteni. De ce fugi de mine? Din noaptea aceea m-ai ocolit. Ştiai bine că te iubesc. Tu ai ceva sălbatic în firea ta...
Şi cu îndemânarea pe care i-o dase o lungă experienţă, îi descheie uşor jacheta. Ea încearcă să protesteze, dar el, prin două mişcări studiate, o imobiliză. C-o mână sigură îi cuprinde talia, cu cealaltă îi îndoaie abil capul pe spate. O sărutare violentă, lungă, pe gâtul gol, o înfioră paralizându-i orice mişcare.
În braţele lui de oţel, care o împiedică să respire, se zbate ca o pasăre prinsă în laţ. Simte că i se învârteşte capul.
Copleşită într-o luptă inegală, vede că nu-i poate rezista. Tresare simţind degetele lui reci pipăindu-i pielea. Cu ochii închişi, cu dinţii încleştaţi, se împleticeşte şi cade întinsă, c-un geamăt înăbuşit.
Se înnoptase. Evantia intră în vârful picioarelor. Bătrânul muribund o simţi şi deschise nişte ochi sticloşi. O chema cu privirea, ridicând pleoapele peste măsură. Fata se apleacă şi lipind buzele de mâna lui uscată, începu să plângă înfundat. Bătrânul făcu o sforţare extremă, ridicându-şi tremurător cealaltă mână. Cu degetele ţepene dezmierda părul fetei răsfirat pe plapumă.
Nu-l mai durea nimic. Nu se putea mişca, nu vorbea, dar simţea o dulce moleşeală în tot trupul.
Parcă o uşurare, o împăcare îi alina inima.. Groaza morţii îi dispăruse ca prin farmec. Şi din fundul sufletului o căldură binefăcătoare, o duioasă mulţumire se ridica şi-l cuprindea peste tot. I se părea că pluteşte cu plăcere într-o baie călduţă.
Când Evantia îşi ridică ochii, recunoscu pe faţa lui o expresie senină şi un surâs debil fluturând pe buzele lui subţiate.
— Ţi-i mai bine?... Dormi tată!... închide ochii şi dormi... iacă mă culc şi eu...
Dar el nu voia să închidă ochii; o privea lung, cu nesaţ, parcă ar fi vrut s-o soarbă. Şi numai după ce ea plecă de lângă dânsul, se hotărî să coboare pleoapele peste globurile ochilor care păstrau încă imaginea ei.
*
În noaptea aceea bătrânul muri.
Evantia îl găsi dimineaţa rece, cu figura gravă, împietrită de o mască rigidă de cadavru.
Fata, îngrozită, nu ştia ce să facă. Începu să ţipe c-o disperare nebună.
S-au strâns alarmate câteva femei din vecine, încercând s-o potolească. Ea nu putea să creadă că tatăl ei a murit. O luă la goană în spre spital. Doctorul, nenea Tomiţă, era singura speranţă.
În lipsa Evantiei de-acasă, veni medicul oraşului, însoţit de un gardist, ca să constate cazul şi să încheie actele cuvenite. Dar n-a fost chip să se apropie de pat. Lulu, maimuţa, stătea de pază la căpătâiul mortului, agitându-se nervoasă, îşi arăta dinţii şi se repezea cu ghearele de câte ori cineva îşi întindea mâna spre pat. Ochii ei rotunzi, aprinşi, aruncau nişte priviri ascuţite de ură în jurul ei. Medicul se retrase prudent. Gardistul întinse mâna să tragă plapuma, dar Lulu se repezi ca o săgeată, înfigându-şi colţii în mâna lui. Gardistul începu să urle, apărându-se cu tesacul. Maimuţa trase înapoi capătul de plapumă, acoperind faţa mortului, pe care o mângâia cu lăbuţele ei.
— Las-o, domnule, c-o fi turbată! îi strigă medicul înspăimântat.
Numai după ce veni Evantia, maimuţa se potoli. Şi pentru mai multă siguranţă, fu închisă în cămăruţa din fund.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 696 ori.