Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 04
Capitolul 04
Dimineaţa Penelopa le servi la pat musafirilor cafea cu lapte, unt de bivoliţă şi marmeladă englezească.
Cu îngrijiri materne ajută pe Evantia să se îmbrace... Îi pieptănă părul bogat şi, sărutând-o pe amândoi obrajii, îi spuse cu duioşie:
"De azi înainte să ştii că ai o soră mai mare care te iubeşte; în ea trebuie să ai toată încrederea".
După ce Americanul cu fata se coborî jos în cafenea, Penelopa rămase sus ca să gospodărească prin casă. Cu ocazia asta ea cotrobăi curioasă prin toate bagajele Americanului.
Dar nu găsi nimic care s-o poată interesa. O singură hârtie-monedă de cinci dolari află într-un carnet soios. O scoase cu atenţie, o examină cu admiraţie la geam în lumină şi o puse la loc.
De dimineaţă lumea începu a se aduna la cafeneaua lui Stamati. Consulul, preotul şi toţi notabilii coloniei elene erau în păr. Unii, gravi, beau cafele turceşti; alţii, nervoşi, fumau aşteptând cu nerăbdare coborârea Americanului. Afară mulţimea amestecată se mişca pe chei, cu ochii la uşa de sus de la balcon. Maimuţa, agăţată c-o labă de balustradă, făcea acrobaţii, privind curioasă la lumea de jos. Câţiva copii o zădărau şi-i aruncau bucăţi de covrig, pe care ea le prindea cu degetele de la picioare.
Consulul, diplomat prevăzător, ca să prevină izbucnirea certei dintre cele două partide, trecu în dreapta Americanului şi făcu semn preotului să treacă în stânga.
Evantia, fragedă, surâzătoare, era în compania galantă a tânărului secretar Fifachi Papagalanis, nepotul consulului. Stamati îngândurat mergea alături de Ahile Harapul, care ducea radios pardesiul Americanului pe mână.
Nicu Politicu, crunt, urma alaiul, bombănind cu parapon.
După ce au trecut în revistă birourile de comerţ, vapoarele, elevatoarele, au vizitat biserica elenă care avea mare nevoie de reparaţii, şcoala coloniei şi noul local, rămas neisprăvit.
— Din banii noştri s-a făcut tot ce se vede aci, zise cu mândrie consulul.
— Acum timpurile sunt grele, ani de criză, portul merge prost, de jos din patrie nu mai vine nimic, adăugă cu amărăciune profesorul grec, venit de la Atena.
Toţi ochii se îndreptară în spre American.
Se aştepta o promisiune, o declaraţie, un cuvânt. Nimic. Nici o vorbă. După ce clătină uşor din cap, Americanul îşi luă aceeaşi mască enigmatică, rigidă.
Dejunul s-a luat la consulat, într-un cerc intim.
Seara, la Clubul elen, agapă pentru o sută de tacâmuri în onoarea Americanului.
Sala împodobită cu ghirlande de verdeaţă şi steguleţe de toate culorile, adunate de pe la vapoarele din port. La intrare, pe fundul alb-albastru al unui imens steag grecesc, o inscripţie în litere elene:
Ura! zito! bine ai venit, fiu al Eladei
Americanul a fost sărbătorit ca un adevărat erou antic, întors în patrie după o lungă odisee.
S-au ţinut discursuri înflăcărate, slăvind tăria şi calităţile sufleteşti ale naţiei elene, care nu uită patria, ori în ce loc s-ar găsi pe faţa globului. S-a amintit numele marilor patrioţi, fala lumei, care prin muncă şi pricepere au strâns averi fabuloase şi le-au dăruit pentru mărirea şi întărirea patriei, S-a vorbit de Zapa, care a făcut averea aici la Dunăre şi a lăsat-o pentru Zapionul de la Atena, renăscând anticele jocuri olimpice.
Averof, care a întărit flota cu unul dintre cele mai formidabile cuirasate din lume.
Embiricos, plecat de la Brăila şi stabilit la Londra, a făcut una dintre cele mai renumite companii de navigaţie transatlantică.
În jurul mesei, în faţa paharelor, s-au dezbătut toate chestiile importante cu privire la interesele coloniei elene. Şi cum se găseau numai între ei, discuţia se întinse şi asupra unei delicate chestiuni: concurenţa evreiască în comerţul pe apă; lucru care producea mare parapon şi năduf în sânul coloniei elene.
Logaridis, bătrânul înţelept al portului, vorbi cu toată autoritatea:
"Cine nu ştie că din antichitate încă numai noi am stăpânit comerţul pe apă în părţile acestea ale Dunărei şi Mării Negre? Aici la gurile fluviului au fost pe rând stăpâni: turcii, ruşii, acum românii, dar comerţul de cereale în mâna noastră a fost întotdeauna.
Numai de câţiva ani au început evreii să coboare la Dunăre.
Ce caută, mă rog, dumnealor, aici în comerţul nostru de cereale?
Pentru ce mă rog şi-au lăsat dumnealor prăvăliile de manufactură şi s-au apucat de grâne, venind peste noi în porturi? Pentru ce să ne încalece dreptul nostru? De ce să ne ia pâinea de la gură? Asta-i specialitatea noastră. Nu s-a pomenit niciodată până acum ca evreii să intre în afaceri de vapoare şi şlepuri. Noi de ce să ne apucăm? Comerţul pe apă e doar meseria noastră".
Consulul, om fin, ştia să explice cele mal subtile chestiuni şi să dea păreri şi soluţii potrivite în situaţiile cele mai dificile.
"Salvarea, începu el cu gravitate, nu poate veni decât de la capitalul plasat de noi în comerţul dunărean. Mă rog, nu observaţi deosebirea în sistemul de comerţ al evreilor? Grecul a rămas la vechile obiceiuri. Fiecare lucrează aparte. Evreul care vine aci nu lucrează pe cont propriu.
Fiecare, reprezintă o mare casă de comerţ. Ei au la spate marea finanţa evreiască.
Ce putem face? Unde e salvarea?
Să vie cât mai multe capitaluri greceşti aci la Dunăre. Să se facă societăţi pe acţiuni, bănci, case de export şi numai atunci vom putea ţine piept concurentei evreieşti în porturi."
În valuri de şampanie, în acordurile unui concert de şase mandoline, până după miezul nopţii s-a exaltat patriotismul şi filotemia elena.
*
În tot portul se comenta în felurite chipuri apariţia Americanului. Pentru mulţi înfăţişarea lui produsese o adevărată deziluzie. Se aşteptau să vadă un chip falnic de american veritabil, după închipuirea lor, nu un moşneag mărunţel şi slăbănog, care mergea crăcănat, târşind puţin piciorul drept.
Atâţia ochi îi cântăriseră, de la sosire, bagajele. Prea puţine: două geamandane vechi, o ladă de lemn şi un balot cu aşternuturi, Atâta tot. "Poate, ziceau unii, îi vine în urmă cu alt vapor grosul bagajelor".
Cei mai mulţi nu înţelegeau cum poate un grec adevărat să aibă o copilă arăpoaică. Asta nu s-a mai pomenit. "O fi crescând-o poate de suflet", îşi dădu părerea un pilot bătrân, cunoscut ca om bisericos.
Ce eveniment a fost în tot portul, când s-a aflat că Americanul a schimbat o hârtie de zece dolari la Banca Eleno-Română! Vestea trecea ca fulgerul prin toate cafenelele, şi suma creştea mereu de la zece la sute şi mii de dolari.
Ahile buzatul se jura, la cafeneaua piloţilor, că văzuse cu ochii lui când a depus Americanul la bancă un pachet mare de bumăşti.
— Nu lei româneşti, sau leptale greceşti, dolari, dolari adevăraţi! şi când rostea cuvântul dolari, sugându-şi buzele lui groase de harap, îi lăsa parcă gura apă.
Unii mai cuminţi nu puteau crede că Americanul a venit, atâta drum, cu sume mari la el. Dar toţi erau siguri că trebuie să aibă banii depuşi la bănci în străinătate.
Câţiva începură chiar să sondeze la poştă şi la Banca Eleno-Română, pentru a prinde momentul când ar sosi vreun cec, sau vreo scrisoare de valoare din străinătate, pe numele Americanului.
— Ei, l-ai văzut? Ce zici? întrebă la cafenea Calman pe Hascal.
Amândoi magazioneri la aceeaşi casă de cereale. Jucau table, Ghiulbahar, în fiecare seară. Când pierdea Hascal, plătea o cafea turcească. Când pierdea Calman, plătea o bucată de rahat, pe care Hascal o împacheta în hârtie şi o ducea acasă lui Mişu, un nepoţel de cinci ani.
— Ei ce zici de American?
— Ce zic? Eu zic atâta: că n-are fason de American. În viaţa mea am văzut doar Americani, au altă croială.
— Ai auzit că l-au dus la biserică, la şcoală, i-au dat banchet la club?
— Ei şi dacă? A zis el vreo vorbă?
— Nimic n-a zis. Au vrut ei să-l tragă de limbă. Da ce el îi prost să zică ceva? El nu ştie că orice vorbă scoasă e o poliţă? Ştie să tacă. Asta înseamnă că ori e un vulpoi bătrân, ori îi un calic. Mă rog, să trăim şi să vedem. Da eu atâta ştiu, că nu vine aici nimeni cu bani. Toţi vin aici ca să facă bani.
De câte ori cobora în cafenea, Americanul, era înconjurat de rude, prietenii şi compatrioţi.
Îi spionau toate mişcările, îl pândeau, îi aţineau calea ca să-i vorbească, să-l sfătuiască. Fiecare ţinea să-i facă un bine.
Unii îi propuneau afaceri sigure, rentabile, câştiguri fabuloase în cel mai scurt timp posibil.
Alţii îl povăţuiau cu grijă, să fie prevăzător; să nu aibă încrederea în oricine, să fie cu ochii în patru; să nu-şi bage capitalul în afaceri riscante.
Critică, zâzanie, duşmănie, răscolise în jurul lui Americanul, fără să bănuiască măcar. În fiecare zi misiţii, care mişunau în port, îi aduceau oferte, ocazii rare de şlepuri, remorchere, elevatoare, diverse combinaţii de acţiuni în bănci, petrol şi societăţi de asigurare pentru transporturi pe
apă.
Americanul tăcea. Din ziua în care debarcase văzuse încurcătura în care intrase. Toţi îl credeau bogat. Ce trebuia să facă? Să strige în gura mare că-i un pârlit? Nimeni nu l-ar fi crezut. Tăcea şi aştepta. Îşi compunea o mască rigidă, de nepătruns, şi ca un melc se băga în găoacea lui.
Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. Vorbea încâlcit. Amesteca vorbe româneşti şi franţuzeşti într-o grecească scâlciată.
"Bietul om şi-a uitat limba părintească", ziceau unii.
"Mare vulpoi trebuie să fie moşneagul ăsta", ziceau alţii care zadarnic încercau să-l tragă de limbă, să afle gândurile şi planurile ce cloceau în mintea lui.
Ce aştepta? Simţea că îl apasă inima şi-i vin pe buze mărturisirile ce trebuia să le facă fratelui său, dar amâna în fiecare zi o explicare completă, dureroasă.
Ce avea să urmeze? Ce rost putea să-şi facă?
Nu avea decât o speranţă: fata.
Admirată, preţuită, era singurul capital de plasat. Pe urma ei aştepta să-şi facă şi el un rost în lume pentru bătrâneţe.
Ca să mai răsufle, să scape de cei care îi aţineau calea, se strecura tiptil pe din dos şi o lua agale pe malul mărei, umbla răzleţ, posomorit, pe plaja pustie. Când obosea, se aşeza la capul digului, pe scara farului verde. Acolo rămânea până târziu cu-n ciot de lulea între dinţi, cu ochii pierduţi pe luciul mărei.
Ofta şi aştepta... o întâmplare, un eveniment ce trebuia să cadă de undeva. Ca marinarul pierdut în singurătatea apelor pustii, căta un punct de sprijin, o pânză albă în ceaţa orizontului.
*
Într-o seară, pe când Americanul se întorcea posac şi amărât spre casă, îi tăie drumul englezul Pott. Un levantin uscat şi spân, care vorbea greceşte mai corect decât englezeşte.
— Hai să bem o cafea împreună. Am să-ţi explic planul unei. afaceri minunate. Dar nu vreau să
ne audă nimeni. Să intrăm pe din dos la clubul marinarilor englezi.
*
Într-o seară, pe când Americanul se întorcea posac şi amărât spre casă, îi tăie drumul englezul Pott. Un levantin uscat şi spân, care vorbea greceşte mai corect decât englezeşte.
— Hai să bem o cafea împreună. Am să-ţi explic planul unei. afaceri minunate. Dar nu vreau să ne audă nimeni. Să intrăm pe din dos la clubul marinarilor englezi.
De-o săptămână sta el la pândă. Voia să-l prindă pe American singur, ca să-i vorbească, în patru ochi.
Pe chei, între Cercul marinei şi biserica anglicană, era o casă originală, tipul unei construcţii de colonii. Pe dinafară, pereţii de tablă ondulată, pe dinăuntru de lemn de tei lustruit. Deasupra uşei o firmă:
"British Siemens Institute"
Misterios, păşind în vârful picioarelor, intră englezul înăuntru. Americanul îl urmă cătând oarecum îngrijat, învăluit parcă în taina unui complot. Lumina slabă. Într-o sală mare trei biliarde englezeşti cu buzunări la colţuri. Mese cu jocuri de table, şah şi ping-pong.
În altă sală erau rafturi de cărţi; pe mese movile de gazete şi reviste englezeşti.
Pe placarde, cu litere mari, scria:
"Consumaţi lapte, cafea, ceai, limonada. Nu vă otrăviţi cu alcool".
Spirtoasele, sub orice formă, erau cu desăvârşire interzise în acest local ridicat în Sulina de o societate de temperanţă de la Londra. Măsura se respecta cu stricteţe. Dar marinarii englezi intrau aci gata beţi turtă; după ce cutreierau toate cârciumile din port, nimereau în acest puritan institut de temperanţă.
În seara aceea localul era gol.
Numai un bătrân, vânăt la faţă, cu nasul roşu, moţăia cu pipa între dinţi, în faţa unei ceşti de ceai.
Era intendentul Mister Blak. Beat în permanenţă. Nu-i plăcea decât Jamaica turnată în ceaşca de ceai.
Pott făcu un semn şi Mister Blak, după ce aduse două cafele, se retrase discret pe uşa din fund.
— Iată despre ce-i vorba, începu englezul în şoaptă, formăm o societate de salvare la Dunăre.
Trebuie să intri numai decât şi d-ta în grupul nostru. Salvarea vapoarelor înnămolite rămâne tot cea mai bănoasă din toate afacerile de pe Dunăre. Cum crezi că a făcut avere piratul de Calavrezo? Se înţelegea cu unii căpitani care puneau vaporul pe uscat şi el se ducea să-l salveze... Preţul era dinainte stabilit.
Şi Lloydul englez plătea asigurarea în lire, bani gheaţă.
Biroul meu are şase agenţii de vapoare şi reprezintă, aci la Dunăre, cea mai mare societate de asigurare pe apă din toată lumea: Lloydul englez.
— Bine, făcu Americanul jenat, dar pentru asta se cere un capital mare...
— Nu ţi-am cerut nimic, îl întrerupse Pott zâmbind, vreau numai să te avem în grupul nostru. Atât pentru moment...
Şi Pott îşi desfăşură planurile bine studiate.
Avea asigurate în buzunar Comisia Europeană şi autorităţile române. Făcuse leafă şi da gratificaţie telefoniştilor ca să-i anunţe întâi lui orice înnămolire de vapoare pe canalul navigabil.
Târziu, când au ieşit pe chei, amândoi s-au oprit privind cu admiraţie un vapor cu două coşuri, ancorat pe malul opus.
— Aşa ceva ne trebuie, zise Pott, e Bertilda; are nişte pompe grozave. Vine anume aici la Dunăre în fiecare an trimisă de o societate de salvare de la Stambul. Stă la pândă şi aşteaptă. Nu se poate, mai cu seamă spre toamnă, să nu-i cadă ceva în mână. Ascultă-mă pe mine, tot salvarea e cea mai formidabilă afacere la Dunăre.
*
Într-o zi debarcă din vaporul poştal, ce venea de la Galaţi, un domn grav cu mustăţile castanii bine ceruite, purtând sub braţ o elegantă servietă de marochin c-o monogramă de argint. Pe ponton îl îmbrăţişa călduros poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Fusese colegi în şcoala militară.
Gaston Popescu, maior de cavalerie, în rezervă, vechi clubman, crupier abil, deschisese în Capitală, în tovărăşie cu Pyncus Iacobsohn, un comptuar
Româno-American; credit intern şi extern, import şi export.
"Cine o fi şi ce caută?" se întrebau toţi agenţii intrigaţi de prestanţa acestui necunoscut personagiu. Misiţii, copoi de rasă, începură să-i miroase urmele.
Şi seara toţi se minunară văzându-l la birtul lui Gherase, în capul mesei, între poliţai şi American.
- Vreau să te bag în petrol, spunea maiorul într-o dulce surdină. N-am avut onoare să te cunosc dar camaradul meu de arme Petrăchel mi-a vorbit despre d-ta. Tot el, poate să-ţi dea referinţe despre mine. Ascultă-mă, ai să-mi mulţumeşti toata viata. Cea mai frumoasa afacere in tara noastra ramane tot petrolul.
Americanul asculta cu răbdare deşi prea puţin pricepea din câte auzea despre perimetrii, redevenţe, consolidare şi acţiuni. Iar când se încearcă să spună şovăind că nu are capital, maiorul îl bătu protector pe umăr.
— Mon cher, nu ţi-a cerut nimeni nimic, vrem numai să vii în regiunea noastră, să te convingi singur cu ochii dumitale, să vezi perimetrii ce posedăm în exploatare. Ţinem mult să te avem în grupul nostru.
Şi, după ce comandă o sticlă de şampanie, scoase din servietă o schiţă de plan cu regiunea Morenilor.
La plecare, lăsă pe masă un bacşiş regal. Căci aşa era maiorul, foarte galanton. Într-o zi arunca un bacşiş de o sută şi a doua zi, se împrumuta c-un pol. Fără capital împrumuta de oriunde, mândru, căci datoriile mari, zicea el, dovedesc puterea creditului de care dispune cineva pe piaţă.
Cum putuse acest om să facă datorii de câteva milioane, era un mister. Despre el se povestea că lăsând la Paris o groază de datorii, le trimisese din ţară creditorilor câte un anunţ de înmormântare.
Un grec venit de la Odessa pentru export de icre negre, îi propusese Americanului o afacere frumoasă de pescuit, la larg, cu vapoare speciale ca în Marea Nordului.
Un altul ţinea să-l introducă într-o societate care se forma în vederea unei fabrici de celuloză pentru hârtie din trestie.
Deşi nimeni nu-i cerea imediat bani, rudele, prietenii, compatrioţii, erau alarmaţi de toate aceste propuneri făcute de străini.
Când se zvoni în port că Americanul are de gând să intre în petrol fu o disperare generală.
Grecii spumegau de mânie. Discuţii violente urmau prin cafenele şi toţi criticau, în gura mare, amestecul străinilor în afacerile locale de pe Dunăre. Orice propunere venită din afară era socotită ca o încercare de evadare a capitalului aşteptat, era un fel de trădare a intereselor comunităţii elene.
Afară de aceste propunerii pentru întreprinderi care reclamau mari capitaluri, Americanul primea zilnic cereri de a sprijini diverse invenţii şi născociri, care aveau să-l facă în scurt timp celebru, aducându-i în urmă câştiguri fabuloase.
Un mecanic grec voia să înlocuiască elicea vaporului c-o turbină proprie, utilizând presiunea apei de jos în sus, bazându-se pe principiul, zicea el cu mândrie, tot al unui grec: Arhimede.
Un alt mecanic se ocupa cu pasiune de aviaţie. Avea gata prototipul unui avion special, care trebuia să meargă prin aer, pe apă şi pe uscat. Îi trebuia numai motorul. Corpul îl fabricase singur. Pentru aripile care erau îmbrăcate în mătase, sacrificase rochia de nuntă a nevestei.
Erau şi români care veneau să-i ceară o mână de ajutor.
D-l Efrim Gâltan, institutor, se prezentase fără folos la Comandamentul Marinei, c-o invenţie originală.
"E trist dar adevărat, scria el indignat, ca român în ţara mea să nu fiu încurajat, nevoit să mă adresez unui generos străin..."
De unde şi până unde îi intrase lui Gâltan în cap ideea de a înlocui la bărci şi la şalupe, lopeţile şi elicea cu nişte braţe metalice cu încheieturi, care să imite mişcările de înot ale labelor de broască.
Un agent sanitar, cunoscut în port sub numele de Javra, care lucra la dezinfectarea şi deratizarea vapoarelor suspecte, venite din porturile contaminate, susţinea că a inventat un fel de etuvă şi un aparat mai bun decât
Clayton, care poate să asasineze în două minute nu numai
şoarecii dintr-un vapor ameninţat de ciumă, ci şi ploşniţe şi puricii de orice vârstă.
Un grup de barcagii greci, constituiţi într-o societate mutuală, având de patron pe Sf. Nicolai, ceruse Americanului să le facă onoarea de a primi preşedinţia societăţii, în speranţa unei generoase subvenţii anuale.
Un pictor, venit la o rudă în localitate, voia să facă Americanului un portret în ulei, mărime naturală. Ceruse şi un acont pentru materiale.
Un reporter de la o gazetă din Brăila venise anume să strângă date biografice, să ia un interviu şi fotografia.
Americanul se învăţase să asculte c-o răbdare îngerească. Tăcea având pe buze surâsul enigmatic al Sfinxului egiptean.
Unii se enervau pledând cu ferma credinţă în reuşita invenţiei ieşite de mintea lor creatoare.
Alţii plecau indignaţi de zgârcenia bătrânului vulpoi, viclean şi avar.
Iar când el se încerca să le spună sincer că nu are bani, nimeni nu voia să-l creadă. Sumele care i se cereau, calculate în dolari, erau ridicol de minime, spuneau toţi, pentru un om ca el, care se întorcea din America.
Dimineaţa Penelopa le servi la pat musafirilor cafea cu lapte, unt de bivoliţă şi marmeladă englezească.
Cu îngrijiri materne ajută pe Evantia să se îmbrace... Îi pieptănă părul bogat şi, sărutând-o pe amândoi obrajii, îi spuse cu duioşie:
"De azi înainte să ştii că ai o soră mai mare care te iubeşte; în ea trebuie să ai toată încrederea".
După ce Americanul cu fata se coborî jos în cafenea, Penelopa rămase sus ca să gospodărească prin casă. Cu ocazia asta ea cotrobăi curioasă prin toate bagajele Americanului.
Dar nu găsi nimic care s-o poată interesa. O singură hârtie-monedă de cinci dolari află într-un carnet soios. O scoase cu atenţie, o examină cu admiraţie la geam în lumină şi o puse la loc.
De dimineaţă lumea începu a se aduna la cafeneaua lui Stamati. Consulul, preotul şi toţi notabilii coloniei elene erau în păr. Unii, gravi, beau cafele turceşti; alţii, nervoşi, fumau aşteptând cu nerăbdare coborârea Americanului. Afară mulţimea amestecată se mişca pe chei, cu ochii la uşa de sus de la balcon. Maimuţa, agăţată c-o labă de balustradă, făcea acrobaţii, privind curioasă la lumea de jos. Câţiva copii o zădărau şi-i aruncau bucăţi de covrig, pe care ea le prindea cu degetele de la picioare.
Consulul, diplomat prevăzător, ca să prevină izbucnirea certei dintre cele două partide, trecu în dreapta Americanului şi făcu semn preotului să treacă în stânga.
Evantia, fragedă, surâzătoare, era în compania galantă a tânărului secretar Fifachi Papagalanis, nepotul consulului. Stamati îngândurat mergea alături de Ahile Harapul, care ducea radios pardesiul Americanului pe mână.
Nicu Politicu, crunt, urma alaiul, bombănind cu parapon.
După ce au trecut în revistă birourile de comerţ, vapoarele, elevatoarele, au vizitat biserica elenă care avea mare nevoie de reparaţii, şcoala coloniei şi noul local, rămas neisprăvit.
— Din banii noştri s-a făcut tot ce se vede aci, zise cu mândrie consulul.
— Acum timpurile sunt grele, ani de criză, portul merge prost, de jos din patrie nu mai vine nimic, adăugă cu amărăciune profesorul grec, venit de la Atena.
Toţi ochii se îndreptară în spre American.
Se aştepta o promisiune, o declaraţie, un cuvânt. Nimic. Nici o vorbă. După ce clătină uşor din cap, Americanul îşi luă aceeaşi mască enigmatică, rigidă.
Dejunul s-a luat la consulat, într-un cerc intim.
Seara, la Clubul elen, agapă pentru o sută de tacâmuri în onoarea Americanului.
Sala împodobită cu ghirlande de verdeaţă şi steguleţe de toate culorile, adunate de pe la vapoarele din port. La intrare, pe fundul alb-albastru al unui imens steag grecesc, o inscripţie în litere elene:
Ura! zito! bine ai venit, fiu al Eladei
Americanul a fost sărbătorit ca un adevărat erou antic, întors în patrie după o lungă odisee.
S-au ţinut discursuri înflăcărate, slăvind tăria şi calităţile sufleteşti ale naţiei elene, care nu uită patria, ori în ce loc s-ar găsi pe faţa globului. S-a amintit numele marilor patrioţi, fala lumei, care prin muncă şi pricepere au strâns averi fabuloase şi le-au dăruit pentru mărirea şi întărirea patriei, S-a vorbit de Zapa, care a făcut averea aici la Dunăre şi a lăsat-o pentru Zapionul de la Atena, renăscând anticele jocuri olimpice.
Averof, care a întărit flota cu unul dintre cele mai formidabile cuirasate din lume.
Embiricos, plecat de la Brăila şi stabilit la Londra, a făcut una dintre cele mai renumite companii de navigaţie transatlantică.
În jurul mesei, în faţa paharelor, s-au dezbătut toate chestiile importante cu privire la interesele coloniei elene. Şi cum se găseau numai între ei, discuţia se întinse şi asupra unei delicate chestiuni: concurenţa evreiască în comerţul pe apă; lucru care producea mare parapon şi năduf în sânul coloniei elene.
Logaridis, bătrânul înţelept al portului, vorbi cu toată autoritatea:
"Cine nu ştie că din antichitate încă numai noi am stăpânit comerţul pe apă în părţile acestea ale Dunărei şi Mării Negre? Aici la gurile fluviului au fost pe rând stăpâni: turcii, ruşii, acum românii, dar comerţul de cereale în mâna noastră a fost întotdeauna.
Numai de câţiva ani au început evreii să coboare la Dunăre.
Ce caută, mă rog, dumnealor, aici în comerţul nostru de cereale?
Pentru ce mă rog şi-au lăsat dumnealor prăvăliile de manufactură şi s-au apucat de grâne, venind peste noi în porturi? Pentru ce să ne încalece dreptul nostru? De ce să ne ia pâinea de la gură? Asta-i specialitatea noastră. Nu s-a pomenit niciodată până acum ca evreii să intre în afaceri de vapoare şi şlepuri. Noi de ce să ne apucăm? Comerţul pe apă e doar meseria noastră".
Consulul, om fin, ştia să explice cele mal subtile chestiuni şi să dea păreri şi soluţii potrivite în situaţiile cele mai dificile.
"Salvarea, începu el cu gravitate, nu poate veni decât de la capitalul plasat de noi în comerţul dunărean. Mă rog, nu observaţi deosebirea în sistemul de comerţ al evreilor? Grecul a rămas la vechile obiceiuri. Fiecare lucrează aparte. Evreul care vine aci nu lucrează pe cont propriu.
Fiecare, reprezintă o mare casă de comerţ. Ei au la spate marea finanţa evreiască.
Ce putem face? Unde e salvarea?
Să vie cât mai multe capitaluri greceşti aci la Dunăre. Să se facă societăţi pe acţiuni, bănci, case de export şi numai atunci vom putea ţine piept concurentei evreieşti în porturi."
În valuri de şampanie, în acordurile unui concert de şase mandoline, până după miezul nopţii s-a exaltat patriotismul şi filotemia elena.
*
În tot portul se comenta în felurite chipuri apariţia Americanului. Pentru mulţi înfăţişarea lui produsese o adevărată deziluzie. Se aşteptau să vadă un chip falnic de american veritabil, după închipuirea lor, nu un moşneag mărunţel şi slăbănog, care mergea crăcănat, târşind puţin piciorul drept.
Atâţia ochi îi cântăriseră, de la sosire, bagajele. Prea puţine: două geamandane vechi, o ladă de lemn şi un balot cu aşternuturi, Atâta tot. "Poate, ziceau unii, îi vine în urmă cu alt vapor grosul bagajelor".
Cei mai mulţi nu înţelegeau cum poate un grec adevărat să aibă o copilă arăpoaică. Asta nu s-a mai pomenit. "O fi crescând-o poate de suflet", îşi dădu părerea un pilot bătrân, cunoscut ca om bisericos.
Ce eveniment a fost în tot portul, când s-a aflat că Americanul a schimbat o hârtie de zece dolari la Banca Eleno-Română! Vestea trecea ca fulgerul prin toate cafenelele, şi suma creştea mereu de la zece la sute şi mii de dolari.
Ahile buzatul se jura, la cafeneaua piloţilor, că văzuse cu ochii lui când a depus Americanul la bancă un pachet mare de bumăşti.
— Nu lei româneşti, sau leptale greceşti, dolari, dolari adevăraţi! şi când rostea cuvântul dolari, sugându-şi buzele lui groase de harap, îi lăsa parcă gura apă.
Unii mai cuminţi nu puteau crede că Americanul a venit, atâta drum, cu sume mari la el. Dar toţi erau siguri că trebuie să aibă banii depuşi la bănci în străinătate.
Câţiva începură chiar să sondeze la poştă şi la Banca Eleno-Română, pentru a prinde momentul când ar sosi vreun cec, sau vreo scrisoare de valoare din străinătate, pe numele Americanului.
— Ei, l-ai văzut? Ce zici? întrebă la cafenea Calman pe Hascal.
Amândoi magazioneri la aceeaşi casă de cereale. Jucau table, Ghiulbahar, în fiecare seară. Când pierdea Hascal, plătea o cafea turcească. Când pierdea Calman, plătea o bucată de rahat, pe care Hascal o împacheta în hârtie şi o ducea acasă lui Mişu, un nepoţel de cinci ani.
— Ei ce zici de American?
— Ce zic? Eu zic atâta: că n-are fason de American. În viaţa mea am văzut doar Americani, au altă croială.
— Ai auzit că l-au dus la biserică, la şcoală, i-au dat banchet la club?
— Ei şi dacă? A zis el vreo vorbă?
— Nimic n-a zis. Au vrut ei să-l tragă de limbă. Da ce el îi prost să zică ceva? El nu ştie că orice vorbă scoasă e o poliţă? Ştie să tacă. Asta înseamnă că ori e un vulpoi bătrân, ori îi un calic. Mă rog, să trăim şi să vedem. Da eu atâta ştiu, că nu vine aici nimeni cu bani. Toţi vin aici ca să facă bani.
De câte ori cobora în cafenea, Americanul, era înconjurat de rude, prietenii şi compatrioţi.
Îi spionau toate mişcările, îl pândeau, îi aţineau calea ca să-i vorbească, să-l sfătuiască. Fiecare ţinea să-i facă un bine.
Unii îi propuneau afaceri sigure, rentabile, câştiguri fabuloase în cel mai scurt timp posibil.
Alţii îl povăţuiau cu grijă, să fie prevăzător; să nu aibă încrederea în oricine, să fie cu ochii în patru; să nu-şi bage capitalul în afaceri riscante.
Critică, zâzanie, duşmănie, răscolise în jurul lui Americanul, fără să bănuiască măcar. În fiecare zi misiţii, care mişunau în port, îi aduceau oferte, ocazii rare de şlepuri, remorchere, elevatoare, diverse combinaţii de acţiuni în bănci, petrol şi societăţi de asigurare pentru transporturi pe
apă.
Americanul tăcea. Din ziua în care debarcase văzuse încurcătura în care intrase. Toţi îl credeau bogat. Ce trebuia să facă? Să strige în gura mare că-i un pârlit? Nimeni nu l-ar fi crezut. Tăcea şi aştepta. Îşi compunea o mască rigidă, de nepătruns, şi ca un melc se băga în găoacea lui.
Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. Vorbea încâlcit. Amesteca vorbe româneşti şi franţuzeşti într-o grecească scâlciată.
"Bietul om şi-a uitat limba părintească", ziceau unii.
"Mare vulpoi trebuie să fie moşneagul ăsta", ziceau alţii care zadarnic încercau să-l tragă de limbă, să afle gândurile şi planurile ce cloceau în mintea lui.
Ce aştepta? Simţea că îl apasă inima şi-i vin pe buze mărturisirile ce trebuia să le facă fratelui său, dar amâna în fiecare zi o explicare completă, dureroasă.
Ce avea să urmeze? Ce rost putea să-şi facă?
Nu avea decât o speranţă: fata.
Admirată, preţuită, era singurul capital de plasat. Pe urma ei aştepta să-şi facă şi el un rost în lume pentru bătrâneţe.
Ca să mai răsufle, să scape de cei care îi aţineau calea, se strecura tiptil pe din dos şi o lua agale pe malul mărei, umbla răzleţ, posomorit, pe plaja pustie. Când obosea, se aşeza la capul digului, pe scara farului verde. Acolo rămânea până târziu cu-n ciot de lulea între dinţi, cu ochii pierduţi pe luciul mărei.
Ofta şi aştepta... o întâmplare, un eveniment ce trebuia să cadă de undeva. Ca marinarul pierdut în singurătatea apelor pustii, căta un punct de sprijin, o pânză albă în ceaţa orizontului.
*
Într-o seară, pe când Americanul se întorcea posac şi amărât spre casă, îi tăie drumul englezul Pott. Un levantin uscat şi spân, care vorbea greceşte mai corect decât englezeşte.
— Hai să bem o cafea împreună. Am să-ţi explic planul unei. afaceri minunate. Dar nu vreau să
ne audă nimeni. Să intrăm pe din dos la clubul marinarilor englezi.
*
Într-o seară, pe când Americanul se întorcea posac şi amărât spre casă, îi tăie drumul englezul Pott. Un levantin uscat şi spân, care vorbea greceşte mai corect decât englezeşte.
— Hai să bem o cafea împreună. Am să-ţi explic planul unei. afaceri minunate. Dar nu vreau să ne audă nimeni. Să intrăm pe din dos la clubul marinarilor englezi.
De-o săptămână sta el la pândă. Voia să-l prindă pe American singur, ca să-i vorbească, în patru ochi.
Pe chei, între Cercul marinei şi biserica anglicană, era o casă originală, tipul unei construcţii de colonii. Pe dinafară, pereţii de tablă ondulată, pe dinăuntru de lemn de tei lustruit. Deasupra uşei o firmă:
"British Siemens Institute"
Misterios, păşind în vârful picioarelor, intră englezul înăuntru. Americanul îl urmă cătând oarecum îngrijat, învăluit parcă în taina unui complot. Lumina slabă. Într-o sală mare trei biliarde englezeşti cu buzunări la colţuri. Mese cu jocuri de table, şah şi ping-pong.
În altă sală erau rafturi de cărţi; pe mese movile de gazete şi reviste englezeşti.
Pe placarde, cu litere mari, scria:
"Consumaţi lapte, cafea, ceai, limonada. Nu vă otrăviţi cu alcool".
Spirtoasele, sub orice formă, erau cu desăvârşire interzise în acest local ridicat în Sulina de o societate de temperanţă de la Londra. Măsura se respecta cu stricteţe. Dar marinarii englezi intrau aci gata beţi turtă; după ce cutreierau toate cârciumile din port, nimereau în acest puritan institut de temperanţă.
În seara aceea localul era gol.
Numai un bătrân, vânăt la faţă, cu nasul roşu, moţăia cu pipa între dinţi, în faţa unei ceşti de ceai.
Era intendentul Mister Blak. Beat în permanenţă. Nu-i plăcea decât Jamaica turnată în ceaşca de ceai.
Pott făcu un semn şi Mister Blak, după ce aduse două cafele, se retrase discret pe uşa din fund.
— Iată despre ce-i vorba, începu englezul în şoaptă, formăm o societate de salvare la Dunăre.
Trebuie să intri numai decât şi d-ta în grupul nostru. Salvarea vapoarelor înnămolite rămâne tot cea mai bănoasă din toate afacerile de pe Dunăre. Cum crezi că a făcut avere piratul de Calavrezo? Se înţelegea cu unii căpitani care puneau vaporul pe uscat şi el se ducea să-l salveze... Preţul era dinainte stabilit.
Şi Lloydul englez plătea asigurarea în lire, bani gheaţă.
Biroul meu are şase agenţii de vapoare şi reprezintă, aci la Dunăre, cea mai mare societate de asigurare pe apă din toată lumea: Lloydul englez.
— Bine, făcu Americanul jenat, dar pentru asta se cere un capital mare...
— Nu ţi-am cerut nimic, îl întrerupse Pott zâmbind, vreau numai să te avem în grupul nostru. Atât pentru moment...
Şi Pott îşi desfăşură planurile bine studiate.
Avea asigurate în buzunar Comisia Europeană şi autorităţile române. Făcuse leafă şi da gratificaţie telefoniştilor ca să-i anunţe întâi lui orice înnămolire de vapoare pe canalul navigabil.
Târziu, când au ieşit pe chei, amândoi s-au oprit privind cu admiraţie un vapor cu două coşuri, ancorat pe malul opus.
— Aşa ceva ne trebuie, zise Pott, e Bertilda; are nişte pompe grozave. Vine anume aici la Dunăre în fiecare an trimisă de o societate de salvare de la Stambul. Stă la pândă şi aşteaptă. Nu se poate, mai cu seamă spre toamnă, să nu-i cadă ceva în mână. Ascultă-mă pe mine, tot salvarea e cea mai formidabilă afacere la Dunăre.
*
Într-o zi debarcă din vaporul poştal, ce venea de la Galaţi, un domn grav cu mustăţile castanii bine ceruite, purtând sub braţ o elegantă servietă de marochin c-o monogramă de argint. Pe ponton îl îmbrăţişa călduros poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Fusese colegi în şcoala militară.
Gaston Popescu, maior de cavalerie, în rezervă, vechi clubman, crupier abil, deschisese în Capitală, în tovărăşie cu Pyncus Iacobsohn, un comptuar
Româno-American; credit intern şi extern, import şi export.
"Cine o fi şi ce caută?" se întrebau toţi agenţii intrigaţi de prestanţa acestui necunoscut personagiu. Misiţii, copoi de rasă, începură să-i miroase urmele.
Şi seara toţi se minunară văzându-l la birtul lui Gherase, în capul mesei, între poliţai şi American.
- Vreau să te bag în petrol, spunea maiorul într-o dulce surdină. N-am avut onoare să te cunosc dar camaradul meu de arme Petrăchel mi-a vorbit despre d-ta. Tot el, poate să-ţi dea referinţe despre mine. Ascultă-mă, ai să-mi mulţumeşti toata viata. Cea mai frumoasa afacere in tara noastra ramane tot petrolul.
Americanul asculta cu răbdare deşi prea puţin pricepea din câte auzea despre perimetrii, redevenţe, consolidare şi acţiuni. Iar când se încearcă să spună şovăind că nu are capital, maiorul îl bătu protector pe umăr.
— Mon cher, nu ţi-a cerut nimeni nimic, vrem numai să vii în regiunea noastră, să te convingi singur cu ochii dumitale, să vezi perimetrii ce posedăm în exploatare. Ţinem mult să te avem în grupul nostru.
Şi, după ce comandă o sticlă de şampanie, scoase din servietă o schiţă de plan cu regiunea Morenilor.
La plecare, lăsă pe masă un bacşiş regal. Căci aşa era maiorul, foarte galanton. Într-o zi arunca un bacşiş de o sută şi a doua zi, se împrumuta c-un pol. Fără capital împrumuta de oriunde, mândru, căci datoriile mari, zicea el, dovedesc puterea creditului de care dispune cineva pe piaţă.
Cum putuse acest om să facă datorii de câteva milioane, era un mister. Despre el se povestea că lăsând la Paris o groază de datorii, le trimisese din ţară creditorilor câte un anunţ de înmormântare.
Un grec venit de la Odessa pentru export de icre negre, îi propusese Americanului o afacere frumoasă de pescuit, la larg, cu vapoare speciale ca în Marea Nordului.
Un altul ţinea să-l introducă într-o societate care se forma în vederea unei fabrici de celuloză pentru hârtie din trestie.
Deşi nimeni nu-i cerea imediat bani, rudele, prietenii, compatrioţii, erau alarmaţi de toate aceste propuneri făcute de străini.
Când se zvoni în port că Americanul are de gând să intre în petrol fu o disperare generală.
Grecii spumegau de mânie. Discuţii violente urmau prin cafenele şi toţi criticau, în gura mare, amestecul străinilor în afacerile locale de pe Dunăre. Orice propunere venită din afară era socotită ca o încercare de evadare a capitalului aşteptat, era un fel de trădare a intereselor comunităţii elene.
Afară de aceste propunerii pentru întreprinderi care reclamau mari capitaluri, Americanul primea zilnic cereri de a sprijini diverse invenţii şi născociri, care aveau să-l facă în scurt timp celebru, aducându-i în urmă câştiguri fabuloase.
Un mecanic grec voia să înlocuiască elicea vaporului c-o turbină proprie, utilizând presiunea apei de jos în sus, bazându-se pe principiul, zicea el cu mândrie, tot al unui grec: Arhimede.
Un alt mecanic se ocupa cu pasiune de aviaţie. Avea gata prototipul unui avion special, care trebuia să meargă prin aer, pe apă şi pe uscat. Îi trebuia numai motorul. Corpul îl fabricase singur. Pentru aripile care erau îmbrăcate în mătase, sacrificase rochia de nuntă a nevestei.
Erau şi români care veneau să-i ceară o mână de ajutor.
D-l Efrim Gâltan, institutor, se prezentase fără folos la Comandamentul Marinei, c-o invenţie originală.
"E trist dar adevărat, scria el indignat, ca român în ţara mea să nu fiu încurajat, nevoit să mă adresez unui generos străin..."
De unde şi până unde îi intrase lui Gâltan în cap ideea de a înlocui la bărci şi la şalupe, lopeţile şi elicea cu nişte braţe metalice cu încheieturi, care să imite mişcările de înot ale labelor de broască.
Un agent sanitar, cunoscut în port sub numele de Javra, care lucra la dezinfectarea şi deratizarea vapoarelor suspecte, venite din porturile contaminate, susţinea că a inventat un fel de etuvă şi un aparat mai bun decât
Clayton, care poate să asasineze în două minute nu numai
şoarecii dintr-un vapor ameninţat de ciumă, ci şi ploşniţe şi puricii de orice vârstă.
Un grup de barcagii greci, constituiţi într-o societate mutuală, având de patron pe Sf. Nicolai, ceruse Americanului să le facă onoarea de a primi preşedinţia societăţii, în speranţa unei generoase subvenţii anuale.
Un pictor, venit la o rudă în localitate, voia să facă Americanului un portret în ulei, mărime naturală. Ceruse şi un acont pentru materiale.
Un reporter de la o gazetă din Brăila venise anume să strângă date biografice, să ia un interviu şi fotografia.
Americanul se învăţase să asculte c-o răbdare îngerească. Tăcea având pe buze surâsul enigmatic al Sfinxului egiptean.
Unii se enervau pledând cu ferma credinţă în reuşita invenţiei ieşite de mintea lor creatoare.
Alţii plecau indignaţi de zgârcenia bătrânului vulpoi, viclean şi avar.
Iar când el se încerca să le spună sincer că nu are bani, nimeni nu voia să-l creadă. Sumele care i se cereau, calculate în dolari, erau ridicol de minime, spuneau toţi, pentru un om ca el, care se întorcea din America.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 698 ori.