Autori > Ion Barbu
Sub constelatia numerelor
Cand, mici campulungeni ambitiosi, Velculescu, Misu Vladescu si cu mine am venit la Bucuresti sa cucerim cununile Liceului "Lazar", asteptand sa cucerim ceva mai tarziu chiar orasul, ne-am dat curand seama de naivitatea noastra. Fuseseram cel dintai, cu diferente de ordinul sutimilor, la Gimnaziul "Dinicu Golescu". La matematice avusesem chiar un bun dascal, pe Ion Antonescu. Da, dar acolo ne detasam pe un fel de neant: aici la "Lazar" aveam de luptat cu o clasa in care provincia si capitala concentrase toti premiantii lor. Apoi profesorii acestia de la "Lazar" nu prea semanau cu profesorii patriarhali de la Campulung. Eram in situatia unor franctirori supusi, fara nici o tranzitie, disciplinei draconice a vietii de regiment.
Sa rivalizam cu voi? Imposibil. Astfel eu am ramas sa invat numai la matematice. Tata Mosu s-a consacrat vocatiei lui de print al vietii. Singur Velculescu a continuat sa invete egal, la toate.
Confruntarea cu Banciu a fost poate cea mai drastica. Ce legatura, ce filiatiune intre aparitia aceasta de dresor al micilor animale care eram, inarmat pana in dinti cu un sarcasm rece, la panda, pentru a reprima pe loc orice inmuiere a atentiei si a disciplinei - si valetudinarul Ion Antonescu, cu lectiile lui impersonale, clasele lui somnolente?
De la inceput ne-a luat in mana, ca o plasma amorfa, sa ne dea figura voita de el. Maculator, caiet de teme pe curat, caiet de extemporal, abonament in masa la Gazeta matematic! De nu, - 1 la catalog si lunga dizgratie. Banciu a savarsit cu noi ceea ce Comitetul mantuirii publice savarsise altadata cu Franta. Ne-a unificat, ne-a organizat, ne-a dat o constiinta comuna prin teroare. Conglomeratul de mici mentalitati provinciale, cu tendinte seditioase, a trebuit sa dispara, sa se topeasca intr-o unitate, ingrozit de lunetele de ghilotina ale 3-iurilor si de siluetele de calai ale 1-urilor. La sfarsitul semestrului I: buzoieni, camplungeni, giurgiuveni, bucuresteni disparusera: eram lazaristi, iar in aceasta corporatie inchisa, o categorie de data aceasta noua, cu o constiinta proprie si un sentiment neted de diferentiere: clasa lui Banciu, clasa a V-a, a anului 1910.
Rara, providentiala intalnire! Intre un tanar profesor, cu cea mai desavarsita inzestrare de pedagog, dornic de a arata ce poate, exasperat de un an de exil la Tulcea, si o clasa noua, rezultat al unei selectiuni severe, gata sa-i soarba invatatura. Erau intre noi si el simpatii misterioase, ca intre anumite plante si soare. Eram facuti sa ne orientam dupa el; era facut sa ne luminze.
Cand, mai tarziu, am trecut, cu el, la "Mihai", n-a mai fost acelasi lucru. El ramasese fireste acelasi, dar clasa nu-l mai secunda. Inventia pedagogica cea mare a lui Banciu a fost activitatea grafica ce ne impusese. La aceste treceri dintr-un caiet intr-altul, la aceste transvazari, ceva din pulberea de pret a matematicilor ne ramanea intre degete, ni se incrusta in pori.
El, probabil, vedea mai departe. Matematicele sunt un gen scris, nu oral. Valoarea defintiiva are aici numai ce pui pe hartie, ce poti cantari si verifica. Multi din matematicienii pe care ii frecventez par sa nu cunoasca acest lucru. Pentru ei, a straluci in conversatii matematice inseamna a face act de matematician, cand in realitate lucrul nu are nici o importanta, ba chiar poate fi semnul unui suparator amatorism.
Astfel, Banciu a realizat cu noi foarte mult. Deseori seara, acum la batranete, rasfoiesc anii de pe atunci ai Gazetei matematice. Ei bine, constat ca aproape toti colaboram. Rasfoind deunazi scrisorile pe care Victor Dumitrescu le primea in vacanta de la colegii lui, imi dau seama ca Banciu reusise sa ne impuna o traire matematica aproape exclusiva. Centrul existentei noastre era coperta Gazetei matematice, aceea in care se oglindea soarta solutiilor noastre. Primirea unei solutii triise ne crea un fel de exaltare. Refuzul ei ne cufunda in lungi melancolii.
Pentru mine, care am imbratisat matematicile intelegeti ca Banciu a fost ceva mai mult ca pentru voi. A fost maistrul, omul care m-a format, de la care am invatat esentialul.
Ceilalti profesori de matematice, inclusiv cei de la Universitate, nu m-au invatat, m-au informat. Banciu insa mi-a trecut simtul lui de rigoare, mi-a sadit afectul matematic, emotia in fata furmusetii unei teoreme si patima cercetarii, fara de care nu poti fi matematician.
Dar Banciu a putut fi inca si mai mult pentru mine. In plina criza a pubertatii, cand eram la doi pasi de a ma pierde, gata sa ma dau la fund, el a inteles sa-mi faca credit, pe temeiul interesului ce inca aratam pentru matematice, sa ma dispute lui Bran, Englezului, popei de religie, lui Brailiteanu si lui Barbarosa si sa ma treaca chiar fara corijenta pe malul clasei a VII-a. Fara de asta stricaciunea mea s-ar fi consumat pana la sfarsit. As fi capatat un sentiment de declasare, o constiinta de repetent, din care nu m-as mai fi ridicat.
Banciu a fost omul procidential al adolescentei mele.
Iata. E ceasul 10 sau 11. Escuada mobila, formata din Saveanu, din Zotter si Tata Mosu (a carei pretentie nejustificata a fost totdeauna mobilitatea, era nelipsit in excursii), pandeste la scara cea mare. Noi, printre banci, amestecati, discttam infrgiurati un punct dificil de matematica sau de geometrie. Auzim insa ropotul de pasi al escuadei, in care predomina catenda de centaur a lui Tata Mosu. Inainte de a irumpe ei, suntem toti la loc, in banci.
-Baciu, Banciu, vine!
O tacere grea se asterne. Fiecare din noi are un groaznic trac.
In sfarsit. Fumuriu si zvelt, ca un arab, apare Banciu. Suie cu capul nitel plecat spre catedra, fara sa ne arunce o privire.
-Dumitrescu Victor, absentii.
-Barbilian, Gavrilescu, Marinescu Eliad, Predescu Iulian.
-Iar lipsesc astia?
-Sunt bolnavi.
Punerea absentelor s-a terminat.
Ca la ruleta, inimile incep sa ne bata. Ce va cadea?
"-Scoateti caietele de extemporal" sau "-Sa iasa Benedict Bianu", sau, la celalalt capat "Tomescu, Zamfirescu"?. Nu, nimic, astazi respiram usurati. Banciu isi limpezeste cu o tuse scurta vocea si trece la tabla sa explice.
Din lectiile multe ce ne-a facut, pastrez amintirea mai ales a lectiilor de aritmetica. Atunci am inteles ce inseamna stilul matematic, dezvortarile "more geometrico". Demonstratia teoremei lui Euclid, ca multimea numerelor prime e infinita; demonstratia teoremei ca divizorul unui produs de doi factori, relativ prim cu un factor, divide cu necesitate pe celalalt; lectii neuitate care ne transportau sub constelatiile numerelor, unde geruia rigoarea extrema! Pastrez iarasi amintirea primelor lectii despre continuitate, staruinta lui de ane face clari asupra deosebirii dintre algebra si analiza: 'Algebra e bazata mai mult pe egalizati, analiza pe neegalitati". Aceasta observatie foarte ascutita vulgariza pentru noi simplificand adevarul adanc ca natura analizei e topologica nu aritmetica. Tot mai mult ma incredinte ca acest om rar stia mai mult decat modestia lui lasa sa para, dar gasea si limbajul potrivit pentru a ne comunica lucruri care, in acel moment, ne depaseau; ni se inscriau, insa, in memorie, de unde mai tarziu ne revin incarcate de un nou inteles.
Lectia e terminata. Dar vai, nu si ora. Mai raman 20 de minute.
-Scoate-ti caietele de extemporal! Sa se gaseacsa trapezul inscris intr-un semicerc pentru care aria e maxima.
Cu astfel de socuri ne tinea trezi. Trebuia sa fii insa mereu pregatit pentru a-i afce fata. Si cei mai multi dintre noi erau, intr-adevar.
Banciu avea cu 14 ani mai mult ca noi. Se nascuse la Blaj si a murit la 16 septembrie 1940. In vuietul acelor zile, moartea lui a trecut neobservata. Am fost la slujba, in casa lui din strada Plantelor. In afara de cateva dactilografe de pe vremea cand fusese director de minister, nu-mi aduc aminte sa fi vazut pe nimeni, afara de rude. Un furgon, un dric automat, mi l-a rapit curand de dinainte, incat nu l-am putut duce pana la cimitir.
Banciu a reusit sa ne dea coeziunea pe care numai sefii militari iubiti reusesc s-o imprime soldatilor. Nu ne-a conamnat el cu strasnicie si iscusinta in primele aventuri ale spiritului? Lucrul acesta leaga si nu se uita.
Am putea deci, parafrazand balada cadetilor de Gasconia, spune despre noi, cu aceeasi legitima mandrie:
-Noi suntem elevii de-a cincea,
Ai clasei lui Banciu Ion.
A fost Carbon de Castel Jaloux al nostru, iar noi cadetii lui. Un sef daca nu totdeauna si de toti iubiti, temut insa si admirat.
(1940)
Sub constelatia numerelor
Aceasta pagina a fost accesata de 2853 ori.