Autori > Ion Barbu
Rasaritul crailor
Necuvenita cinste! Astazi protescul nostru scris se caftaneste. Un om ciudat si destoinic, din misterioasele neamuri din miazazi, vine sa-l uimeasca cu foarte scumpe daruri.
Bucuresteni, raiale, salutar batute de parintele acestui om, la singurele voastre parti simtitoare pentru pacatele de somn, prostie si imbuibare, nu purtati vrajmasie fiului!
Negatia celui dintai trebuia, pentru ca fapta omului de astazi sa seinalte in toata cuviinta. E timp sa va bucurati din mila scrisului sau. Un act de mare iubire si domneasca darnicie rascumpara cetatea voastra din pacatele grele si vechi. Veti sti de azi inainte sa dezgropati invataturi mai limpzi batranelor ei ziduri.
Caci spiritul acestor locuri a fost numit: innoptata aratare a precupetei Pea, ridicata prin arslee vami ale patimirii si nebuniei aproape de Sfintele Trepte - ce flamura vreti mai vrednica de orasul vostru crestin?
Niciodata piatra nu va da Bucurestiului un sfert din stralucirea marilor cetati din Apus. Civilizatia noastra e sortita sa ramana in virtual si interior. Neputand cladi in afara (e si prea tarziu si prea zadarnic pentru aceasta), in inimile noastre se cade sa intemeiem: turnuri vibratoare, sperantei: aurite bolti, laudei; clopotnite, adancimii soarelui netemporal.
Iata sensul Cetatii voastre lamurind din Craii de Curtea-Veche. Si, astfel, v-am aratat pentru ce trebuie iubita aceasta carte.
*
Eu pentru a o iubi am inca alte cuvinte.
De multa vreme o cunoastere imperfecta, dibuitoare a realitatii noastre pretindea zadarnic de la mine randuire si exprimare. Concluziile pendulau nelamurite, ca abuzul. Cand iata ca, tot ceea, ce cautam il aflu trecut si gandit (cu ce alte vizionare puteri) in aceasta tulburatoare carte.
Asa, in Cismigiul de acum noua ani, se putea vedea o schimnica intunecata insirand pe patru banci la rand o stranie tabara de smochine. Hula copiilor n-o tulbura din treaba. Vederea mea insa o scotea din minti: ulcele cu blesteme sareau dupa mine, facand sa se cutremure inima cea mai pagana.
Aceasta intaie intalnire cu Destinul meu Cometar nu mi-e ingaduit s-o uit. Dar usurinta-mi in cantarirea acelei vestiri a fost mare. Mi s-a spus sau eu am botezat-o astfel - ca poarta un nume ca ... Domnisoara Hus; ca insasi seara o varsase din veacul fanariot; ca noroiul ei galben si soaia erau de prin cerseli si popasuri la fantanile cu matase ale drumurilor. = Cand numele ei, necesar ca lege a mintii nu putea fi decat acela de Pena Corocdusa; cand petele ei picasera din ceara de creste sau cursesera din copaile mortilor.
Intr-un singur punct schita Domnisoarei Hus concorda cu plasmuire aPenei. Amandoua se pare ca au dantuit in veacuri diferite: saltaret, pierdut sau lunatic cu cavaleri guarzi muscali sau rotunde pasale.
*
In desfacutul suflet al Bucurestiului nocturn, umbra Penei Corcodusa si departata lumina a imaterialei Ilinca sunt zone de vibratie joasa si inalta, polii intre care stralucesc culorile celor trei Crai de Curte: Pasadia, "Eu" si Pantazi. Toti brazdati de dungile negre ale duhului impur: principiul de pierzare care e Pirgu.
Eroul romanului este tocmai acest grup stelar, cimpanind luminile de aur si de azur ale lui Pasalia si Panzani, alungand nalucirile Penei si Ilincei, gravitand in jurul lui Pirgu, centru fictiv si buf.
E prima data in literatura noastra si a doua oara poate in literatura universala (cazul lui Dostoievski, mai complex, trebuind cercetat cu alta grije) cand natura planetara se substituie naturei biologice, sociale ori simplu umane, a eroului de roman obisnuit.
Cu toata fata lor pamanteasca, cei trei Crai sunt numai in al doilea rand oameni, dar in primul: axe univresale. Iar numele plutonian al lui Pargu e de scarba si de spaima.
De aceea, Craii de Curta-Veche parasetse raftul cartilor pieritoare pentru a se aseza intre Scripturi. Nu cunosc meditatie mai grava asupra ticluirii si aventurii Fiintei ca aceasta carte de intelepciune, pe car eun act de discretie si gust o disimuleaza sub grele catifele depitoresc oriental.
In foiletonul unui jurnal de seara a trebuit sa citesc o stearpa insirare de neputinte asupra cartii si sarbatorii noastre. Un creier palid, avortat de lobii superiori (dar tocmai de aceea producator incontinent de joase silogimsme), acuza autorul Crailor de CurteaVeche de snobism. Fiindca Mateiu Caragiale desfasoara in dara personagiilor lui pompa a doua mari imparatii? Matematicienii si poetii vor intelege, singurii, minunea acelui procedeu de "exhautiune", de epuizare pana la limita a calitatilor unei figuri - generoasa si libera constructie a transcendentei. Lumile matematice sunt vizibil exterioare: numai elanuri somatorii virtuale, acumulari de operatii le leaga. Extremele bogatii, onoruri, frumuseti si vitii atribuite de Matei Caragiale personagiilor sale sunt de aceeasi natura cu infinitatea de opratii care ne dezleaga de o lume de fiinte algebrice, pentru un grad superior transcendenta. In literatura, idealitatea personagiilor se obtine printr-un asemenea exces de darnicie.
Revelatiile sunt multe in cartea "Crailor" si le banuiesc sagetate din cununile Sfintelor Locuri.
Criticul Radu Dragnea imi spunea, nu de mult, ca Napasta e singura scrie romaneasca moderna in care ortodoxia se marturiseste, cu atat mai impresionant cu cat e fara vrerea autorului. "Sufletul lui Ion - spunea asa de frumos Dragnea - il vad ancorat in viata de apoi si dulce sarutat de Nascatoarea". N-am recitit Napasta. Presupun ca Dragnea are dreptate.
Dar atunci, aceasta cealalta opera, atata de tematoare, ca Dumnezeu nu e niciodata pomenit, ci implicat in lucrarea uneltei lui cazute, cu cat ma mult oglindeste dreapta credinta din rasarit.
Iata, de exemplu, acest pasagiu, care taie un gang regesc pana la cuceririle si zilele Slavitilor Mucenici:
"Erau nopti infrigurate de nesomn, cand ii vedeam aievea, insirati ca in vechile icoane grecesti, pe fund de aur rosu, si tepeni in caftanele lor de sarasir, pe acei trufasi arhonti, purtandu-si in maini capetele taiate, iar privirile lor neinduplecate intorcandu-se cu scarba de la mine vanzatorul".
Drept incheiere, sa transcriu inca acel imn de solemna speranta - rascumpararea intreitului suflet al cetei craiesti - tremurand cu harfele Ierusalimului spre lacrimate si milostive seri:
"Se facea ca la o Curte-Veche, in paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari-egumeni ai tagmei preasenine, slujeau pentru cea din urma oara vecernia, vecernia muta, vecernia de apoi. In lungile mante, cu palosul de la coapsa si cu crucea pe piept si afara de scarlatul tocurilor, invesmantati, impanglicati si impanosati numai in aur si verde, verde si aur, asteptam ca surghiunul nostru pe pamant sa ia sfarsit. O lina cantare de clopotei ne vestea ca harul dumnezeiesc pogorase asupra-ne: rascumarati prin trufie, aveam sa ne redobandim inaltele locuri. Deasupra stanelor, scutarii nevazuti coborasera prapurele instemate si una cate una se stinsesera cele sapte candele de la altar. Si plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare apune, peste bolti din ce in ce mai uriase in gol, Inaintea noastra, in pod baltat de mascarici, scalambaindu-se si schimoosindu-se, topaia de-a-ndaratele, fluturand o naframa neagra Pirgu. Si ne topeam in purpura asfintitului".
Da. "Asfintitul Crailor": dar in cealalta parte, o data cu stelele Scorpiei, rasaritul unui sens tragic si nou, pentru aceasta Vale.
(Ultima ora, 1 mai 1929)
Rasaritul crailor
Aceasta pagina a fost accesata de 1207 ori.