Autori > Ion Barbu
Eugen Lovinescu - Poeti cu tendinta spre ermetism - Ion Barbu
Prima faza a activitatii lui Ion Barbu (n. 1895) e reprezentata prin ciclul versurilor publicate in Sburatorul, versuri de forma parnasiana, de factura larga, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou insa, cu ton grav de gong masiv, intr-un cuvant, o muzica impietrita, a carei nota distincta a fost indata inregistrata. Materialul intrebuintat era mai mult cosmic: lava, muntii, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul; dar sub aceasta carapace de crustaceu se zbatea, totusi, un suflet frenetic. Daca in forma parnasiana a versurilor se resimtea influenta lui Heredia si Leconte de Lisle, cu un adaos de masivitate si in cadrele literasturii romane, de incontestabila noutate verbala - in continut, diferentierea ei se arata totala; poezia lui I. Barbu nu era nici pur formala ca cea a lui Heredia, nici imbibata de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle; sub forma ei, geologica aproapel, se framanta un suflet inflacarat, lava incadescenta, care din nostalgia sferelor senine isi arunca prin spatii tentaculele lichide.
In creatia acestei poezii dionisiace, din care Panteismul era cea mai caracteristica, influenta lui Nietzsche era neindoioasa, iar comparatia cu Dehmel posibila. Aceasta faza a activitatii poetului se prezenta, asadar, sub forma paradocala a unei intense vieti ascunse intr-un invelis dur: lava, prin provenienta ei minerala si totodata si prin incandescenta si nelinsitea vietii tumultoase, fuziune de elemente contrarii, a carei originalitate era crescuta de originalitatea vocabularului pietros, a unei anumite taieturi a versului, a unei respiratii largi si virile, umbrita doar prin oarecare retorism.
Plecat de la Sburatorul, I. Barbu a evadat din aceasta poezie cosmica, frenetica, cu largi volute de piatra aruncate peste ape spumegande, saturata de reminiscente clasice; a judecat-o, probabil, retorica si factice. Filonul noii sale inspiratii n-a mai pornit nici din roca, nici din mitologia clasica (Pentru marile Eleusine, Ixion, Dionisiaca, Pitagora etc), nici din Heredia, nici din Nietzsche, ci din statutul unui anumit folclor, a carui expresie caracteristica a fost Anton Pann. Acestei inspiratii ii raspunde, desigur, o noua ifdeologie si chiar atitudine: Orientul invinge Occidentul; inspiratia trebuie sa izvorasca din realitati nationale si nu din influente ideologice indepartate, din Platon sau din legende mitologice, din dionisiacul lui Nietzsche sau din parnasianismul francez. Poetul nu se intoarce la poezia populara (sau itnr-o slaba masura), ci la stratul balcanic al campiei dunarene, la muza de mahala bucuresteana si de folclor urban a lui Anton Pann. De aici, acea curioasa serie intitulata Isarlak - "Glorie lui Anton Pann" - cu Isarlak, Nastrating Hogea la Isarlak, Selim, in care maniera e cu totu schimbata, desi virtuozitatea ramane aceeasi. Materialul verbal cosmic si hieratic este inlocuit prin material pitoresc; culoarea locala e obtinuta prin turcisme incrustate si armonizate in descriptii si notatii de o rara originalitate.
Dintr-o inspiratie inrudita vie si strania Domnisoara Hus, cu fantasticul ei descantec de nebuna, de o originalitate de expresie, de o vigoare de notatie si putere coloristica indiscutabile.
Dar nici la aceasta "maniera" pitoreasca si orientala, plina de seva folcloristica, poetul nu s-a oprit mult, ci a ancorat in formula ermetica a Jocului secund, al doilea promontoriu al modernismului liric romanesc, cel dintai fiind poezia lui Tudor Arghezi, ce nu-si raspund numai prin valoare si putere de contagiune literara, ci si prin tendintele lor contrare. Pe cand originalitate apoeziie argheziene sta intr-o viziune esential plastica, poezia lui Ion Barbu, dupa cum si titlul volumului o arata, e poezia Jocului secund, adica a unui joc neizvorat din realitatil, ci din reflexul lor in oglinda, adica in spirit. Poezia de esente si de abstractii, in creatia careia cultura si spiritul matematic al scriitorului au contribuit puternic. In expresia ei coeficientul personal joaca un rol principal; un cuvant, o imagine ii sugereaza alta imagine, dupa o asociatie uneori strict personala si deci necontrolabila; intre poet si cititor se rup, astfel, multe din treptele ce ar trebui sa-i uneasca; si, desi ceea ce pare arbitrar are o lege launtrica, ttoul ramane intr-un ermetism voit si cu atat mai admirat cu cat e mai greu de patruns.
Desi e in scadere, printr-o astfel de particularitate, influenta lui Ion Barbu asupra poetilor tineri in ultimul deceniu a egalat aproape influenta lui Tudor Arghezi ...
- Ion Barbu, Joc secund, Editura Cultura nationala, 1930
Eugen Lovinescu - Poeti cu tendinta spre ermetism - Ion Barbu
Aceasta pagina a fost accesata de 955 ori.