Autori > Ion Barbu
Autobiografia omului de stiinta
Inclinarea pentru studiile matematice s-a manifestat destul de timpuriu, pe la sfarsitul clasei a 2-a gimnaziale, dar la inceput, fireste, mai mult sub forma unui neatampar de a cunoaste, unor citiri necoordonate care o puteau foarte bine compromite. Daca aceasta inclinare s-a fixat totusi, o datoresc profesorului meu din clasele reale Ion Banciu, caruia se cuvine sa-i marturisesc aici plinatatea admiratiei si recunostintei mele. Prin intrecerea ce a stiut ridica in acea neuitata clasa a V-a a Liceului "Lazar" (promotia 1914), incurajand si urmarind activitatea la revistele elementare a celor mai buni din elevii sai, prin intinsa, dar inteleapta scolaritate la care ne obligase si, mai ales, prin autoritatea intregii sale infatisari, izbutise sa injghebe un adevarat lagar de munca matematica, entuziasta si arzatoare. In amintirea promotiei 1914 a liceelor "Lazar" si "Mihai", unde preda pe atunci, ramane o figura de mare dascal.
Trcerea de la liceu la facultate determina o oarecare indepartare a mea de matematice. In orice caz, matematicele imi devin tot mai mult o hrana neindestulatoare si interestul pentru literatura se destepta. Anii turburi ai razboiului fixeaza aceasta stare.
Totusi, lada mea de plutonier, cu care ma intorc din Moldova, contine si manuscrisul a doua lucrari matematice care au darul sa intereseze pe regretatul Titeica.
Dupa ce-mi trec licenta, prin februarie 1921, comunic lui G. Titeica o alta incercare, de mai mare intindere, asupra naturei careia el a putut sa se insele. Aceasta lucrare insemna prima intreprindere de axiomatizare a geometriei algebrice, problema care astazi sta in centrul preocuparilor stiintifice (darb care atunci mai mult nedumerea) si are primea chiar din cel moment o solutie completa, in ceea ce priveste teorema fundamentala a lui Abel. Mijlocul de demonstrare il constituie anumite congruente relative la un grup abelian, in transcriere aditiva. Lucrarea culege pe langa G. Titeica un succes de stima, dar congruentele, detaliul tehnic al demonostratiei, il ratacesc. Hotarat sa vada intr-insa o lurare de teoria numerelor, izbuteste sa ma convinga sa plec la Gottingen pentru a adanci aceasta disciplina cu E. Landau, in care imi vestea pe adevaratul purtator al traditie Gauss-Dedekind-Linkowsky.
Incat in august 1921, cu un foarte modest ajutor dat de Ministerul Instructiunii, in urma unui raport al lui G. Titeica, si cu fagaduiala acestuia de a-mi reinnoi ajutorul la fiecare doua luni, pornesc spre Gottingen.
Ajutorul nu mi-a fost reinnoit, asa incat am continuat sa raman in Germania, pe socoteala proprie.
Fara nici o obligatie fata de cei ce ma trimisesera acolo, impermeabil la teoria numerelor asa cum o concepea Landau (o intrecere de formule de evaluare asimptotica), in fata unui David Hilbert in plin scapatat, ma las cu totul in voia demoniei literare, calatorind prin frumoasa Niedersachsenland, dar, mai ales, asimiland misterioasa atmosfera, saturata de meditatiile lui Gauss si Riemann, a acelui orasel pentru totdeauna matematic, in care filiatia cugetarii nu are nevoied e o vehiculare tangibila, ci se transforma imaterial.
Incat proiectul de a-mi lua doctoratul la Gottingen n-a fost realizat. Insa mai tarziu, in 1936, am avut onoarea de a fi primul si pana azi singurul roman invitat sa conferentieze la Institutul Matematic din Gottingen, in cadrele ilustrei societati matematice locale.
Intors in tara in martie 1924, intru in toamna lui 1925 in invatamantul secundar, hotarat sa fac din cariera didactica numai un mijloc de existenta si sa ma devotez activitatii literare.
In octombrie 1926 sunt chemat de G. Titeica (prin colegul D.V.Ionescu, profesorul de astazi de la Universitatea, din Cluj) la Bucuresti. In conversatia care am avut-o imi porpune sa-mi dau doctoratul la Bucuresti si, intre timp, sa primesc locul de asistent pe langa catedra de geometrie analitica. A trebuit sa accept aceasta oferta care, venind de la G. Titeica, era miscatoare prin spontaneitatea ei.
Din acel moment incep, paralel, cu activitatea literara, o destul de inceata si dureroasa readaptare matematica. Dezgrop din materialul meu matematic din 1920 schema unei cercetari asupra varietatilor ipereliptice si o propun lui G. Titeica drept posibil subiect de teza. El o accepta si intervine in redactarea ei de cateva ori. In 1928 incep tiparirea tezei pe care o sustin in iarna anului urmator.
Intre 1927 si 1932, legaturile stiintifice cu G. Titeica sunt destul de stranse si indur in tot acest timp ascendentul netagaduitei sale personalitati. Astfel imi insusesc idelaul sau matematic, care, ignorand preocuparile structurale - marea intreprindere de comparare si asimilare a sistemelor, de la sfarsitul secolul al XIX-Lea initiata de Sophus Lie si Klein, triumfand insa cu Hilbert - si merhe catre individual, catre "proprietatea remarcabila" si corespunde unui stadiu mai mult descriptic al matematicelor. Cu atat mai mult trebuie admirat norocosul sau instinct care-l duce la descoperira suprafetelor S (indentificate ulterior ca sfere afine), funamentale pentru una din geometriile programului de la Erlangen. Cu un cuvant: un ideal matematic admirabil adaptat spiritului genuin si nemodern al regretatului geometru, dar care lua in raspar propriile mele aplecari, vizibile in lucrari din 1918-20.
Abia in 1933, cand incep sa ma desfac de aceasta influenta, incerc sa realizez adevarata mea natura. Raman insa indatorat frecventarii lui G. Titeica cu foarte bune deprinderi de munca si adancire.
Asadar, fixez 1933 ca data a unei mai complete aclimatizari matematice, a aparitiei unei constiinte mai clare a limitelor proprii. Ea urmeaza lichidarii din 1930 a trecutului meu literar (1919-1930).
Aceasta regasire din mine insumi o datorez cufundarii in opera lui Gauss, Riemann si Klein, a marei traditii" , intarita prin sederi repetate, intre 1934-38, in Gottingen si printr-un contact cu lumea matematica germana.
Personal ma consider un reprezentant al programului de la Erlangen, al acelei miscari de idei care, in ceea ce priveste intinderea consecintelor si rasturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuita Discursului Metodei sau Reformei insasi. Specializarii stramte ori tehnicitatii opace, de dinainte de Erlangen, se substituie un eclactism luminat. El continua adancirea fiecarei teorii in parte, fara sa piarda din vedere omogenitarea si unitatea intregului. Astfel, cercetarea matematica majora primeste o organizare si orientare invecinate cu aceea a functiunii poetice, care, apropiind prin metafora elemente disjuncte, desfasoara structura identica a universului sensibil. La fel, prin fundarea axiomatica sau grupal teoretia, matematicele asimileaza doctrinele diverse si slujesc scopul ridicat de a instrui de unitatea universului moral al conceptelor. In acest chip, ele inceteaza de a mai fi o laborioasa barbarie, ci, participand la desavarsirea figurii armonioase a lumii, devin umanismul cel nou.
(Nota asupra lucrarilor stiintifice, 1940)
Autobiografia omului de stiinta
Aceasta pagina a fost accesata de 919 ori.